Dostoievski Nietzsche.

Elogiul
suferintei
UN ARTICOL DE AURA CHRISTI

Cultura literar | Niciun comentariu | NR. 357 din 19-January-2012

Oare nu invatase Rodion, dragul, nefericitul, ratacitul Rodka, lectia
nr. 1 a subteranei, si anume: 2 x 2 nu este egal cu 4? Viata nu este, nu
poate sa fie exclusiv ceea ce este, ceea ce se arata a fi. Constiinta nu
este ceea ce pare a fi. Oricum, viata este incomparabil mai mult
dect camara strmta, nu rareori, igrasioasa, a constiintei umane.
Constiinta, e stiut, minte nu o data. De cte ori n-am tratat ceva dat
in chip eronat, deplasat, neconform cu ceea ce este in realitate? Ca si
constiinta, ratiunea, de altfel, minte si ea nu o data. Existenta este
incomparabil mai mult dect o simpla extragere a radacinii patrate,
ne-a invatat subterana, acelasi adevar izbitor si fantastic ne-a fost
inculcat de constiinta subteranizarii prin boala, izolare,
singuratate, ciandalaizare. In lupta pentru suprematie, ratiunea
risca sa te instraineze de ceea ce Dostoievski numea adevarata
pulsare a vietii.
Din ecuatiile sale aritmetice, din complicatele sale calcule, in care, in cele din
urma, se impotmoleste, Rodion exclude si, culmea, refuza viata, viata vie, care
figureaza, da, printre ceea ce numeste Nietzsche vechii ghizi, alaturi de viul
implacabil, alaturi de suferinta, moarte, dorul de destin, alaturi de omul definit ca
punte inevitabila spre altceva. Asta daca nu cumva viata vie, activa, este chiar
ghidul insusi. Excluznd adevarata pulsare a vietii, Rodion extermina omul din
omul care este el insusi. Junele anarhist uita cu desavrsire ca de cnd este, de
cnd exista, lumea este guvernata nu de aritmetica, nici de maretie, nici de
cumintenia impiedicata la prima silaba, nici de aparente, ci de amoralitatea
surznda, vie, inventiva, atotdominatoare o alta lectie invatata in subterana
subteranelor invingnd dincolo de asteptarile noastre, mereu prea strmte,
orbecainde, lovindu-se nu o data de zidul opac al Hazardului, zid inaltat de zeita
Fortuna, cea de neinvins, imposibil de manipulat, aducndu-ne in miezul unor
intmplari nascocite in functie de niste capricii numai de ea stiute sau, probabil,

nici de inima ei, supusa unei alte zeitati, mai rautacioase, de o ranchiuna friznd
maretia. Da. Fortuna invinge dincolo de ratiunea limitata, mincinoasa, apta de a
luneca in doi timpi si trei miscari, de a o da in bara. Etc. Etc.
Ce fel de instinct orb, attat de ideea napoleoniana, neruminata pe indelete,
negndita, necoapta in chip suficient, neajunsa la maturitate, revenita, in schimb,
obsesiv in constiinta lui Rodion, ne intrebam, iar si iar, si-a declansat legile,
mecanismele subtil-perverse, astfel inct Rodion nu s-a mai putut stapni, n-a
gasit forta el, tocmai el, cel fascinat de forta!, de ideea de destin neobisnuit, de
obsesia modelului, care a domnit pe parcursul intregului secol al XIX-lea,
aprinznd mintile multor tineri dornici sa rastoarne lumea! n-a gasit, asadar,
puterea de a infrnge instinctul cuprins de cecitate, de a-l ucide incet, printr-o
miscare sigura, exacta, invingndu-se astfel pe sine insusi, invingnd pulsiunile
distructive, si alegnd sa fie pentru sine insusi un om superior, in timpi firesti,
curati, fara sa arda etapele, adoptnd strategia inteleptului care se grabeste
pururi incet?
In locul ghizilor amintiti, in mintea, cuprinsa de manie, a lui Rodion, apar alti
ghizi, rupti de viata. Rodion este marcat de nevoia de destin si de nevoia de
maestru aceste doua motive majore ii ghideaza miscarile, gndurile, existenta
de subteranist convins, perspicace, din cale de afara de injugat insa, spuneam,
ratiunii, tot mai convins de faptul ca mna destinului poate fi fortata printr-un
salt iute, bine calculat, rupnd lantul ce leaga cauza de efect. Invatatorul superior
il gaseste in omul-fenomen intors cu fata spre Antichitatea imposibil de depasit,
care a marcat istoria lumii, Napoleon Bonaparte, in umbra caruia se coace
treptat, suferind, vointa de destin; nu un destin oarecare, ci unul de exceptie,
unul singular. Rodion Raskolnikov se roteste obsesiv in cercul aceleiasi idei de
principiu: ideea napoleoniana, ideea omului superior, care, bineinteles, dupa cum
am consemnat, nu este egal cu supraomul nietzschean; supraomul lui Nietzsche,
Zarathustra, este, fara dubii, un mostenitor si continuator al lui Napoleon, dar
nuanta obligatorie, de o greutate fundamentala in sens pozitiv (s.n.), in
sensul aprobarii a tot ce a fost determinat, tarie antic-granitica in figura lui
Napoleon figura neajunsa la ultima treapta a desavrsirii aprobatoare (Ernst
Bertram). Notiunea de supraom exclude fara echivoc, din start, exterminarea,
caci a ucide pe un altul, in opinia lui Nietzsche, este josnic, crima comisa
impotriva altuia constituind o modalitate imorala de a afirma independenta in
forma cea mai joasa: A ucide pe un altul: asta ar fi independenta in forma cea
mai joasa. (Friedrich Nietzsche)

Raskolnikov pune gresit accentul pe erorile Imparatului (armata uitata in Egipt,

esecul din razboiul impotriva rusilor, pentru care Napoleon n-a fost pregatit,
macelul de la Paris, masacrul de la Toulon etc.), fara sa ia in considerare meritele,
calitatile acestei figuri emblematice a lumii, care a devenit, ea insasi, masura a
lucrurilor. In consecinta, junele nostru imbibat de lecturi, de vise, identifica
modelul sau absolut cu un criminal Nietzsche afirma, sustineam, ca pulsiunile
unui om de geniu se inrudesc, se aseamana cu pulsiunile de sorginte distructiva
ale omului natural si incita, astfel, o seama de mecanisme ale instinctului, legi
functionnd pe terenul irationalului, puteri obscure, care ii provoaca, probabil,
tiparele ancestrale ale omului arhiprimitiv, incitnd constiinta rea. Rotile masinii
atroce de care se lasa prinsa haina psihicului raskolnikovian, fara sa mai aiba
scapare? Hybris-ul care, la grecii antici, este sursa tragediei, insemnnd o
mndrie nemasurata a unui individ, supraapreciere a fortelor si libertatii sale in
confruntarea cu destinul (considerate ca surse ale tragicului in teatrul antic,
alaturi de exces, violenta, alte surse, care, precum mndria nemasurata, precum
vointa de Destin, sunt generatoare ale conflictului si prabusirii eroului unei
tragedii. In perceptia peregrinului de la Torino, termenul hybris asupra caruia
s-a aplecat in Nasterea filosofiei nu este nici vina, nici eroare, ci crima.
Hybrisul este o boala grava, definita de romancierul Breban drept o ratacire a
mintii (Vointa de putere).
Cum se numeste ratacirea de care sufera, la un moment dat, Rodion? Imposibila
intrebare. Ratacirea mintii rodiniene contine, evident, elemente de psihoza
maniaco-depresiva. Nu-i este, nici pe departe, strain lui Rodka nici delirul
interpretativ, rezultat dintr-o tendinta monomaniacala, manifestata constant,
insistent, in conditiile unei combustii launtrice incandescente, desfasurate pe
limita. De buna seama, nu putini oameni obisnuiti, majoritatea de fapt, manifesta
asemenea tendinte in stadiu larvar. Noi insine, fara a indrepta, cu tot aplombul
autoironic, dinadins, sagetile ironiei sfichiuitoare inspre noi, in tentativa deloc
usoara de a ne apropia ct de ct de dezlegarea enigmei raskolnikoviene, ne-am
surprins, nu o data, acuzndu-ne de monomanie, de obsesie maniacala de durata
ctorva luni batute pe muchie de cutit, perioada in care Rodka s-a transformat in
ceea ce era in realitatea vie a constiintei noastre de cnd ochii mintii l-au atins
pentru prima data, acum mai bine de trei decenii: un om viu, bulversant de viu,
inteligent, cultivat, frumos, subtire, strafulgerat, scuturat la radacini, de o idee
violenta, asa cum sunt scuturati arborii seculari, surprinsi in miezul tornadelor
devastatoare, apocaliptice. Ce face un stejar de 123 de ani, prins in malaxorul

unei tornade hiperviolente?

Dar nu intocmirea unei fise clinice ne intereseaza in aceste rnduri. Nici
urmarirea si descrierea elementelor clasice ale psihozei maniaco-depresive sau
ale delirului interpretativ, care pot fi detectate, la o prima, iute privire, rapid in
comportamentul lui Rodion Raskolnikov, potrivindu-se, ca la carte aproape!
afirma cu limpezime doctorala Zosimov cu descrierea acestor stari morbide in
manualele de medicina sau in cele de psihologie. Ba mai mult dect att, Rodion
insusi scrie, in articolul sau ultradisputat, in cunostinta de cauza, despre starea
morbida a criminalului, una dintre manifestarile acesteia fiind delirul semn al
indepartarii de realitate, incapacitatea de a evalua lucrurile cu precizie, cu
dreapta cumpana, in timpi lenti, ruminndu-i, supraveghindu-i, dar si, totodata,
nota falsa, minciuna, intervenite in toata constructia ce se visa majora, abordarea
enormei teme de care se lasa invins.
O sa ne oprim exclusiv la cteva citate, viznd delirul raskolnikovian, fara a
insista asupra subteranelor acestuia, caci, in opinia noastra, acestea ascund, pe de
o parte, un adevar profund despre ratacirea raskolnikoviana, iar, pe de alta, o
sugestiva capcana dostoievskiana: Raskolnikov statea in picioare si tinea strns
toporul. Parea in delir. Se pregatea chiar de bataie daca aveau sa intre.;
Masinal, isi trase pe el vechiul lui palton de student, trntit alaturi, pe scaun,
care tinea cald, dar era aproape o zdreanta tot, se inveli cu el si, imediat, cazu din
nou in somn si in delir. Nu mai stiu de el. Nu trecura nici cinci minute si sari din
nou, si pe loc, febril, se repezi la pardesiu.; Inseamna ca nu m-a lasat de tot
mintea, inseamna ca mai am si ratiune si memorie, daca mi-am dat singur seama
si m-a dus mintea! se gndi jubilnd, rasuflnd usurat, din rarunchi e doar
slabiciunea de pe urma frigurilor, un delir de-o clipa, atta tot si smulse cu
totul captuseala de la buzunarul stng al pantalonilor.; Hotarse inca de azinoapte, in delir, in clipele cnd, amintindu-si de asta, incercase de cteva ori sa se
scoale si sa o ia din loc: Mai repede, mai repede, si arunca-le pe toate. Dar se
dovedi ca nu era deloc usor sa le arunce.; Chestia asta, ca a pierdut o jumatate
de ora pentru ceva fara nici o noima, e numai pentru ca a luat hotarrea in somn,
in delir! Devenise extrem de imprastiat si de uituc, si stia asta.; Da ce ai,
delirium tremens? porni sa urle in cele din urma, furios, Razumihin. Ce-i
comedia asta? M-ai scos din balamale pna si pe mine De ce dracu te-ai
intors?; N-a fost totusi total inconstient tot timpul ct a durat boala: era starea
data de friguri, cu delir si stare de semiconstienta. Ba i se parea ca se aduna o
groaza de lume lnga el si ca vor sa-l ia si sa-l duca undeva, discutnd cu

aprindere si ciorovaindu-se in privinta lui. Ba ca era deodata singur in camera, ca

plecasera cu totii, temndu-se de el, si doar mai crapau cte putin usa sa vada ce
face, si ca il ameninta, cad la invoiala pentru ceva, rd si ii fac in ciuda.;
Raskolnikov privea totul cu adnca uimire si cu o frica tmpa, fara noima. Se
hotarse sa taca si sa astepte sa vada ce-o sa se intmple. Parca n-as delira se
gndi pare ca, intr-adevar; Ciudat: parea sa fi devenit brusc perfect calm;
nu mai erau nici delirul semidement de adineauri, nici frica panicata din tot
timpul din urma. Era prima clipa a unui calm neasteptat, straniu. Miscarile ii
erau precise, sigure, vadind o intentie ferma. Etc.
Nici aici, in delir, nu sta ferecata enigma raskolnikoviana. Desi, e adevarat, nu se
poate face abstractie de faptul ca, insurubat in solul incandescent al limitei,
Rodion se afla, de la un moment dat incolo, oarecum intre lumi, intr-un spatiu
numit no mans land, sub semnul hybris-ului, un teren guvernat de ceva strain,
dusmanos, stravechi, fortele de necuprins, puterile incitate de el, de sorginte
neclara, irationala, depasindu-l si impingndu-l sa faca primul pas gresit. Cel deal doilea Raskolnikov intelege aceasta, si-i da dreptate primului care a presimtit
eroarea, graba, succesiunea de stari morbide. Cel de-al doilea Rodion ezita sa-si
asume experienta esecului: Mai bine iar Porfiri ori Svidrigailov Dupa
parcurgerea unui labirint complex, intortocheat, incurajat de enigmaticul
explorator de abisuri sufletesti, Porfiri Petrovici, Rodion alege, in ciuda ratacirii
si a fortelor maligne ce-l arunca in tiparul arhiprimitivului, ispasirea greselii de a
fi ratat primul pas, mai degraba, instinctiv, alegnd astfel, iar si iar, suferinta, in
realitate, multiplicarea acesteia, pentru inerenta operatiune cathartica, de care
are nevoie vitala anti-eroul nostru, care, dupa parerea anchetatorului perspicace,
stie putine lucruri despre viata care nu merita sa fie dispretuita. Viata nu merita
sa fie tratata asa cum o face Rodion, cel cu capul imbuibat de lecturi prost
digerate, rau asimilate, catastrofic aplicate: Lasa-te in voia vietii fara sa mai stai
pe gnduri; n-ai grija o sa te scoata la liman si o sa te puna si pe picioare. La ce
liman? De unde sa stiu eu? Eu doar cred ca mai ai mult de trait. In cinismul sau
apoftegmatic, pe jumatate real, pe jumatate jucat, Porfiri emite cteva gnduri
stranii, ce contin un smbure de adevar, dobornd dintr-un foc cteva popice
esentiale: A scornit o teorie si acum ii e rusine ca a dat gres si ca ce a iesit nu-i
tocmai original! A iesit o ticalosie, asta-i adevarul, dar dumneata nu esti totusi un
ticalos la care nu mai ai ce spera. Nu esti deloc un ticalos de-asta! Cel putin, nu
te-ai pacalit mult timp singur, ai ajuns repede la ultimele consecinte. Drept ce te
iau eu? Te iau drept unul de-acela care, daca i se baga cutitul in burta, sta si se

uita zmbind la calau, numai sa gaseasca el o credinta ori un dumnezeu. Ei, si-ai
sa gasesti si ai sa traiesti. Ai nevoie, in primul rnd, sa schimbi aerul.
Schimbnd aerul, se va schimba, evident, si suferinta, care e si ea un lucru bun.
Sufera. Din ferocea experienta raskolnikoviana, atotstiutorul Porfiri, enigmaticul
duhovnic fara voie, extrage radacinile binelui: Tot e bine ca n-ai facut altceva
dect s-o omori pe batrna. Ia sa fi scornit alta teorie si sa fi facut ceva de un
milion de ori mai scrbavnic! Ba chiar mai mult dect att: Poate chiar trebuie
sa-i multumesti lui Dumnezeu; n-ai de unde sa stii, poate Domnul te si pazeste
pentru ceva anume. Dar cu ct o sa ai mai mult suflet, cu att ai sa te temi mai
putin. Ti-e frica de pedeapsa mare care te asteapta? Nu, in privinta asta e chiar
rusinos sa-ti fie frica. Daca ai facut un asemenea pas, asta trebuie sa te intareasca.
Aici e deja vorba de dreptate. Asa ca fa ce cere dreptatea. Stiu ca nu crezi, dar,
zau, viata o sa-si spuna cuvntul. Poate chiar ai sa prinzi drag de ea. Acum iti
trebuie doar aer, aer, aer! Citind si recitind, in repetate rnduri, scena
indemnului profetic porfirian, ne intrebam din nou: aerul ii lipsea lui Rodka?
Evident ca nu. Mai exact, nu numai aerul. Rodion cauta dezlegarea mereu in alta
parte. Niciodata in sine insusi! Si, iata, vine, apare, ca din senin, Porfiri omul
terminat, ultimul dintre oameni care simte acest tnar, vede inlauntrul lui cel
mai ascuns, cel mai adnc. Porfiri e constient de faptul ca Rodka a gresit primul
pas. Gresind primul pas, oare, Rodka are dreptul s-o ia de la capat, e adevarat, de
la mii de kilometri distanta, caci s-a pngarit prin omor? Oare are acest drept?
Dreptul de a face primul pas adevarat, fara sa greseasca, fara sa alunece iarasi?
Oare este exclus ca, fiind att de aproape de ideea napoleoniana, locuind craterul
incins al acestei teme obsesive, oare acest tnar anarhist, acest om josnic, acest
nemernic, acest ucigas demn de tot plnsul, de tot dispretul, care a cobort la
josnicia de a curma viata aproapelui, acest ultim om dintre oameni este exclus
sa contina germenii unui om superior? Si daca Desi a gresit, in realitatea
subterana a duhului sau, ii contine, totusi? Aceasta este intrebarea capitala, de
zidul careia s-a lovit subteranistul Porfiri Petrovici, ultimul om dintre oameni,
caruia Fiodor Mihailovici ii lasa gura sloboda, ah, att de sloboda!
De zidul aceleiasi intrebari s-a lovit, de fapt, Fiodor Mihailovici insusi! Si-atunci,
ce-i de facut cu Rodion Romanici? Ce-i de facut cu acest individ neobisnuit, care a
gresit monstruos. A calcat porunca a sasea. Si-a pus la incercare puterea de a
calca limita, exersndu-si independenta la modul cel mai josnic, in numele unei
idei. Pentru nici o idee nu se cuvine, nu se poate sa ucizi aproapele. In urma
infamiei prin care s-a pngarit, Raskolnikov a parcurs un iad greu de descris. Iad

provocat, intr-o anume masura, de el insusi. Iad a carui victima, inainte de toate,
este Raskolnikov insusi. Caci, ucignd cele doua batrne, omul dinlauntrul sau l-a
ucis Raskolnikov. Pe sine insusi s-a exterminat, inainte de toate. Pulveriznd
inceputul curat.
Si-atunci, tocmai el, tocmai acest tnar domn, sa aiba dreptul la o viata noua?
Rodion cauta raspunsul in sine insusi si-l gaseste acolo, la ocna, unde descopera
libertatea si unde va suferi pentru enormitatea grotesc-monstruoasa comisa.
Lectia lui Porfiri Petrovici este insusita cu brio, demonstrnd astfel caracterul
profetic al acesteia: problema e in Raskolnikov insusi. Problema este
Raskolnikov. Inainte de toate, Raskolnikov. Tot Porfiri i-a dat cheia: Fa-te soare,
si o sa te vada toata lumea. Dar soarele trebuie sa fie mai inti soare. Iar
zmbesti, de ce: ca fac pe Schiller?
Rodion va cauta si va gasi, poate. Pentru a ajunge sa luminezi, sa fii urmat pentru
darul de a raspndi lumina e nevoie de attea si attea lucruri. Tot Porfiri,
zanaticul, falsul zanatic, pndacul metafizic, ascuns dupa sapte masti, i-a
marturisit lui Rodka, ca la spovedanie, ca este ferm convins de faptul ca ai sa te
hotarasti sa primesti suferinta; acum nu ma crezi, dar ai sa ajungi singur la
vorbele mele. Fiindca, Rodion Romanici, suferinta e un lucru mare; nu te uita ca
eu am pus osnza pe mine, eu n-am avut nevoie, dar stiu; sa nu rzi, in suferinta
sta ideea. Mikolka are dreptate. (s.n.) Suferinta, in concluzie, asadar, e un lucru
mare. In teribila suferinta sta totul. In drojdia ei sta ideea. Meister Eckhart are
dreptate atunci cnd afirma ca cel mai iute animal care va poate duce spre
desavrsire este suferinta! Si Nietzsche, pozitivistul de voie, de nevoie, are
dreptate si nu numai att cnd sustine ca suferinta profunda innobileaza; ea
izoleaza.
Ceea ce nu-l va ucide, il va intari pe Rodion Raskolnikov, atunci cnd va face,
poate, cel de-al doilea pas, care va fi cel adevarat. Norocul lui Raskolnikov este,
spuneam, ca i-a dat viata Dostoievski, care l-a urmarit, clipa de clipa, prin bolgiile
infernului, incercnd sa-l descrie prin ocheanul iubirii. Si vaznd ca progenitura
lui de litere, tratata ca un egal, a stat, de cteva ori, ochi in ochi, cu zeii, vaznd ca
privirile lor nu l-au ars, Autorul-Dumnezeu a iertat, dndu-i o sansa. O sansa
unica.
Oare se mai poate iubi ca in Dostoievski?
Asa cum statea nemiscat, infipt in contemplare, la ocna, acolo unde si-a gasit
libertatea, gasindu-se pe sine insusi de fapt, Raskolnikov era, la un moment dat,
tulburat si chinuit de tristetea unui dor. Sa fi fost dorul de destin? S-ar crede ca

schimbarea s-a produs ct ai clipi din ochi. Moartea, se stie, este ingrozitoare. Ca
si viatamoartea, ca si suferinta, moartea e mare. Invierea insa e aidoma unei
silabe, care misca, intr-o fractiune de secunda, munti, temple. Pe Rodion l-a
readus la viata dragostea. Dar si nevoia de destin. Nevoia de maestru. Iubirea ii
va da, probabil, puterea de a trece prin cei sapte ani de ocna; si pna atunci, ct
chin infiorator, atta nemarginita fericire! Dar el inviase, si stia asta, o simtea cu
toata fiinta lui renascuta. Fiinta renascuta din realitatea-i abisala il va ghida prin
viata, dezvelindu-i treptat adevarata pulsare a vietii enorme. Viata enorma,
familiara falsului idiot Lev Nikolaievici Miskin.