Închisoarea de la Pitești: între reeducare și desființarea omului

„Morții vii, stafii și urlete surpate de nebuni… 

O, Doamne, unde ești?!
De ce n-aprinzi minuni, minuni cerești?
Pe unde ești, o, Doamne, unde ești?
Din nepătruns, nici un răspuns…
Pitești, Pitești, Pitești!1”

Construcția unui nou tip de umanitate, a unui om nou, a reprezentat o

preocupare în condițiile în care, în țările aflate în blocul comunist, disidenții și
opozanții politici mai aveau influență asupra maselor. În acest context, Marenko a
fost numit încă din 1936, pedagogul sovietic, pentru care educarea și reeducarea
erau instrumente de reformare a omului comunismului. Ideile sale au fost
preluate de statele comuniste, tehnicile de (re)educare pentru (re)nașterea
omului nou, au dus la orori inimaginabile, care au reușit nu să reeduce populația,
ci să desființeze personalitatea și umanitatea celor care treceau prin torturi greu
de suportat. 

Cel mai modern spațiu de detenție din țară a fost construit în perioada 1937-
1941, fiind penitenciarul de la Pitești, clădire de care se leagă destinele multor
oameni trecuți prin reeducarea comunistă. Având subsol, parter și 2 etaje, dispuse
sub forma literei T, clădirea era înconjurată de un zid de cărămidă de 3 metri
înălțime, făcând imposibilă evadarea. Inițial, închisoarea a adăpostit persoane
arestate preventiv. Situația se schimbă din 1942, an în care au sosit și elevi minori
acuzați că au luat parte la rebeliunea legionară din ianuarie 1941. Acești copii au
reprezentat primul grup de arestați politici sosiți la închisoarea din Pitești.  

Corpurile închisorii au fost organizate urmând anumite criterii care făceau

diferența între deținuți, în funcție de acuzațiile aduse, astfel aveam:

- etajul 1 care era rezervat pentru corecție

- subsolul care era rezervat pentru deținuții în carantină

- parterul care era pentru secția lagăr (pentru cei închiși fără proces)

- etajul 2 care era pentru secția persoanele acuzate de spionaj și legături cu

Occidentul 2.

Despre închisoarea de la Pitești, Dumitru Bacu spunea: „Situată în afara orașului,

în partea de nord-vest, în aproprierea unui pârâu și departe de orice altă locuință,
oferea un mediu foarte prielnic pentru schingiuire, nici un strigăt neputând fi auzit
de cineva. În acest centru au fost adunați toți studenții arestați până în toamna lui
1948.”

Tot Dumitru Bacu relata că studenții erau împărțiți în 4 categorii:

- cei care nu aveau sentință judecătorească, dar care totuși făceau până la 6-7 ani
de închisoare

- cei condamnați pentru delicte minore primeau 3-5 ani de închisoare corecțională

- majoritatea studenților aveau o condamnare justificată juridic, acuzația fiind de

uneltire împotriva ordinii sociale, pedeapsa ajungând la 8-15 ani temniță grea

- cei condamnați la 25 de ani de muncă silnică, aceștia erau șefi de grupări,

personalități ai lumii studențești3 .

Reeducatorii și educații  

Tinerii au avut cel mai mult de suferit, tehnicile lui Marenko, fiind aplicate de
spionul rus Alexandru Nicolski, ajuns general de Securitate .4 Serviciul sovietic de
poliție politică l-a pregătit să recruteze deținuți politici cărora le promitea și grade
superioare în poliția politică română, dacă obțineau prin tortură informații de la
deținuți.

Șeful torționarilor din Pitești a fost Eugen Țurcanu. El a fost arestat inițial la
Suceava pentru trecutul său legionar, ulterior fiind transferat la Pitești. Experiența
reeducării de la Suceava l-a format ca torționar, din acest motiv conducerea
penitenciarului Pitești l-a însărcinat cu procedurile de reeducare prin violență. 5
Pe fațada închisorii de la Pitești până în 2001 s-a putut citi: „să zdrobim fără
cruțare rămășițele reacțiunii vândute imperialismului străin”, „față de dușmanii
poporului suntem necruțători”. Astfel, regimul își justifica acțiunile criminale care
au avut drept scop distrugerea identității etnice, religioase, morale și politice a
deținuților.

Existau anumite etape care erau parcurse cu deținuții politici:

1. câștigarea încrederii victimei pentru a afla informații nedeclarate, pentru a i se

face un profil psihologic, scopul fiind de a afla la cine din familie ține mai mult,
astfel efectele din următorii pași erau mai dezastruoase.

2. torturarea fizică prin bătăi, insultarea.

3. torturarea fizică continuă pentru ca victima să recunoască activitatea

anticomunistă și să-i denunțe pe cei ce au luptat sau activează încă împotriva
comunismului. Astfel, deținutul devenea colaborator al Securității și martor în
procese.

4. demascarea interioară, etapă în care victima trebuia să recunoască că este

răufăcător.

5. bătăile și torturile continuau, iar deținutul nu numai că îi denunța pe alții, dar

trebuia să aducă blasfemii și la adresa lui Dumnezeu. În acest fel victima ajunge să
creadă că este o lepădătură și un dușman al poporului.

Metode ale reeducării 

Maximilian Sobolevschi: „bătaia s-a desfășurat într-un mod îngrozitor, fiind bătuți
de la orele 7 dimineața până la 15 încontinuu cu pari, ciomege, curele, până la
epuizare. În urma acestei bătăi au căzut trei deținuți, în nesimțire stând mai multe
zile, iar restul învinețiți pe tot corpul. Pot spune că de o astfel de bătaie nici nu am
auzit în viața mea, ea petrecându-se într-un mod bestial.”6

Metodele de tortură aplicate de Țurcanu erau inimaginabile. Lui Alexandru

Bogdanovici, pe care îl considera vinovat pentru faptul că a deconspirat trecutul
său legionar, i-a zdrobit toți dinții pe rând. Timp trei zile a jucat pe pântecele și
burta lui, auzind oasele cum se rupeau. Victima a fost dusă la infirmerie după vreo
100 de hemoragii interne fiind în comă, două săptămâni mai târziu acesta a
murit.  

Privind metodele sale de tortură, Eugen Țurcanu a cuprins în câteva cuvinte ceea
ce reeducarea însemna, anume lipsa mândriei personale, dobândirea umilinței.

„După ce-ai trecut prin reeducare e imposibil să mai pășești cu mândrie. Nu mai
poți avea decât un mers umil, un mers care cere iertare.” 7
NOTE

1 Aurel Vișovan, fost deținut politic trecut prin reeducarea de la Pitești.

 2 Mircea Stănescu, Reeducarea în România comunistă (1945-1952) Aiud, Suceava, Pitești,
Brașov, București, Editura Polirom, 2010, p. 96.
  3 Virgil Ierunca, Fenomenul Pitești, București, Editura Humanitas, 1990, p. 27.
 4 Mircea Stănescu, Titică Predescu, Procesele reeducării (1952-1960), Pitești, Fundația
Culturală Memorială Filiala Argeș, 2008, p. 25.
 5 http://pitestiprison.org/mip--eugen-turcanu.html
 6 Alin Mureșan, Pitești. Cronica unei sinucideri asistate, București, Editura Polirom, 2007, p.
217.
 7 Virgil Ierunca, Fenomenul Pitești, București, Editura Humanitas, 1990, p. 43.

Bibliografie 

Ierunca, Virgil, Fenomenul Pitești, București, Editura Humanitas, 1990.

Mureșan, Alin, Pitești. Cronica unei sinucideri asistate, București, Editura Polirom, 2007.
Stănescu, Mircea Reeducarea în România comunistă (1945-1952) Aiud, Suceava, Pitești, Brașov,
București, Editura Polirom, 2010.
Stănescu,Mircea, Predescu, Titică, Procesele reeducării (1952-1960), Pitești, Fundația Culturală
Memorială Filiala Argeș, 2008.
Surse web
http://pitestiprison.org/mip--eugen-turcanu.html

https://historia.ro/sectiune/general/inchisoarea-de-la-pitesti-intre-reeducare-si-
568206.html?fbclid=IwAR2dijuRUdFHQC5aqxI1JF0ElNC1xaWsW9kOW0Pnh_V-
oksDy9OHqK669I8
Pitești, locul în care doar sinuciderea era o binecuvântare

“Nimănui nu-i este îngăduit să uite că între 1949 și 1952 s-a desfășurat în
România “experiența” pe care am încercat s-o descriem și că, dintr-un arhipelag al
ororii, una dintre cele mai odioase insule s-a numit Pitești.” (Virgil Ierunca) 

Inițial, fenomenul Pitești și ororile petrecute acolo, care puteau fi oricând trecute
într-o antologie a sadismului universal, au fost puse pe seama legionarilor conduși
de Horia Sima. După guvernul de la Viena și plecarea lui Sima, scenariul a fost
acela că el ar fi ordonat toate aceste operațiuni. Nimic adevărat. Vinovați sunt
autoritățile comuniste conduse și de generalul Nikolski, cât și deținuți conduși de
“celebrul” Eugen Țurcanu. Poemul pedagogic al lui Makarenko a fost deviza
acestui experiment: distrugerea individului și obligarea ca la rândul său, să devină
torționar pentru ceilalți deținuți. În acest fel, toți erau vinovați, deci nici o victimă.
“Pitești” este de fapt o lecție pentru generațiile viitoare. Un aspect care a fost
ignorat de către Occident, torturi despre care scriitorul francez Malraux scria că
nu ar fi posibile. Un episod al epopeei concentraționare ale veacului al XX-lea,
despre care încă se pot spune multe. 

“Distrugerea biologică a adversarului nu mai satisface, nu mai convine sau poate

nu mai rentează. Dărâmarea personalității victimei este mai tentantă și mai
folositoare. Uciderea valorilor umane, reducerea la o treaptă de animalizare
totală, o “dezumanizare” definitivă. Transformarea omului într-o pastă docilă,
maleabilă, supusă tuturor capriciilor dresorului. Un robot. Când între o bucată de
fier supus modelării și un om supus experimentului psihologic nu există nici o
diferență, fierului și omului i se pot aplica aceleași metode de lucru pentru
atingerea scopului urmărit.” (Dumitru Bacu)

“Deținuții, în pielea goală, au fost obligați să se întindă pe culoar direct pe ciment

și, timp de peste o jumătate de oră, au fost bătuți, așa cum se toacă bucăți de
carne, de către gardieni înarmați cu răngi de fier și cu bâte. După care, trupurile
lor însângerate au fost târâte înapoi în celulă și puse la dispoziția reeducatorilor
care asistaseră la spectacol. Reeducarea putea să înceapă...” Putem spune că
acesta a fost prologul reeducării care a purtat numele de „Fenomenul Pitești”.

“Una dintre cele mai cumplite experiențe de dezumanizare pe care le-a cunoscut
epoca noastră. Deținuți torturați cu un sadism de-a dreptul extravagant,
torționarii lor impunându-le să tortureze la rândul lor, ca să li se conteste însăși
calitatea de victime. În ultima fază, nefericiți sunt constrânși să-și tortureze cei
mai buni prieteni, ca dovadă a convertirii lor lăuntrice. Toată lumea a fost
torturată, toată lumea a torturat. Cei morți acolo și cei care au supraviețuit au
fost privați până și de propria lor nefericire.” (Francois Furet)

Mărturiile pe care le regăsim, întipărite în paginile autorilor Virgil Ierunca și

Dumitru Bacu, sunt terifiante și ne dau prilejul să ne gândim foarte bine la ce s-a
întâmplat cu adevărat acolo: „Tortura nu consta, bineînțeles, din bătăi. Bătăi au
fost totdeauna la Securitate. Și nu numai bătăi. Au fost puși oameni la rotativă, li
s-au răsucit mâinile, au fost bătuți la tălpi, până când nu mai puteau pune piciorul
pe pământ.” Anatomia torturii pe care și-o imagina M. Foucault nu se compară cu
ce s-a întâmplat în acest arhipelag al ororii. „Noaptea puteai dormi, e drept, dar
numai pe spate, complet gol, cu mâinile întinse deasupra păturii. Iar dacă, prin
somn, făceai vreo mișcare sau încercai să te întorci pe o parte, erai lovit direct în
cap cu bâta de un reeducator care era de planton.”

A fost practicată toată gama torturilor: de la diferitele părți ale corpului arse cu
țigara, necrozarea feselor deținuților și căderea cărnii de pe ei precum carnea de
pe leproși. Alții au mâncat gamele de fecale și, după ce o vomau, li se înfunda
voma pe gât. Un alt moment de care își amintește Dumitru Bacu este acela al unui
deținut, care era băgat cu capul într-o vană cu apă și lăsat acolo până aproape să
se înece. Când era pe punctul să se întâmple asta, reeducatorii îl scoteau să tragă
puțin aer. Această practică i s-a întipărit în subconștient, astfel încât ajunsese ca în
fiecare dimineața să-și îndese el singur capul în vana cu apă, sub râsetele copioase
ale reeducatorilor.

În noaptea Învierii din anul 1950, deținuții în faza de reeducare de la Pitești, erau
obligați să treacă prin fața unui „preot”, să-i sărute falusul și să strige în gura mare
„Hristos a înviat!” Preasfânta Născătoare de Dumnezeu era numită „marea
curvă”, iar Iisus Hristos „idiotul care a murit pe cruce”, textul original fiind
reabilitat complet în manieră pornografică și regizat de Eugen Țurcanu.

Sinucideri au fost nenumărate la Pitești, unii încercau să-și sfâșie arterele cu dinții,
alții să sară din paturi direct în cap pe podeaua celulei și sperau că astfel li se va
curma chinul. Un student de la Facultatea de Teologie din Timișoara, după
încercarea eșuată de a-și tăia venele, a profitat de faptul că în celulă a fost adusă
o oală cu ciorbă de fasole și a sărit de la etaj cu capul direct în hârdăul din care
ieșeau aburii. Spera să aibă arsuri de gradul I, dar nu a avut decât de gradul III. Ca
răsplată, a fost snopit în bătaie până și-a scuipat plămânii. Pe un altul, Dumitru
Bacu îl găsește la închisoarea Gherla și nu-l recunoaște. Mergea la baie, iar acesta
observă urme ciudate pe spate, niște brazde care aminteau de reeducarea de la
Pitești, iar în loc de fese avea doar niște scobituri.

„La Piteşti se acţiona asupra esenţei, nu asupra formelor exterioare. Respectiv,

dacă tu pui preţ pe sinceritate, pe prietenie, îţi iubeşti mama sau crezi că ai face
orice pentru iubita ta, cei care au făcut Piteştiul te-ar fi atacat exact în aceste
lucruri. Pe de altă parte, ţi-aş spune că oamenii care au trecut prin Piteşti şi prin
nişte suferinţe pe care noi nu avem cum să le pricepem sunt astăzi persoane cu
totul deosebite şi carismatice, şi aş face în aşa fel încât să cunoşti măcar unul
dintre ei, fiindcă ştiu că ai deveni, la rândul tău, un om mai bun. (…)” (Alin
Mureșan)
 Bibliografie
● Ierunca, Virgil Fenomenul Pitești, Editura Humanitas, București, 2013.
● Bacu, Dumitru Pitești. La Buchenwald se murea mai ușor, Editura Atlantida, București, 1991.
● Mureșan, Alin Pitești. Cronica unei sinucideri asistate, Editura Polirom, Iași, 2011.

Temniţele şi închisorile comuniste din România – câteva referinţe despre

numărul lor, activitatea, volumul de încarcerare, capacitatea şi dispunerea lor
geografică...

Pentru a intra direct în tema şi subiectul acestui material documentar, vom

afirma, remarca şi susţine că reperele doctrinare comuniste demonstrează că
acest curent politic a fost mai mult decât atât, a fost un sistem malefic ce are
structura şi modul de functionare foarte asemănătoare cu o religie. Valorile pe
care le-a promovat au evidente conotaţii negative dacă le raportăm la o viziune
creştină. Modul de implementare a fost bazat pe două coordonate: - mistificare;
- teroare. Cu rădăcini în mişcările socialiste şi anarhiste, comunismul a apărut
între ideologiile politico – filozofice, sub apanajul egalitarismului şi bunăstării
generalizate dar purtând în substratul discursului său elemente cu evidente
conotaţii malefice. Evoluţia lui a demonstrat, cum nu se poate mai explicit,
modul în care diavolul a procedat şi operează în istorie. 

Introducere 

 După discursurile triumfaliste şi după schema pe care s-a construit ideologia,

comunismul s-a vădit mai degrabă o religie sau, mai corect spus o utopie, ce
aminteşte de ereziile dualiste: - existând o luptă maniheică ce se dă între
proletariat (Binele, Mesia) şi burghezie (Răul) - în urma acestei încleştări violente
şi sângeroase se naşte o nouă eră, paradisiacă, din care Răul (burgezia) a fost
abolit, - iar cetăţeanul noului paradis a fost omul nou, comunist 1.

 În implementarea pe care ideologia comunistă a cunoscut-o în URSS au existat

două mijloace de manipulare care s-au folosit: minciuna şi violenţa, cu multiplele
lor forme de manifestare. Există o evidentă schimbare de optică între comunismul
marxist şi comunismul bolşevic, deşi amândouă îşi declară aceleaşi finalităţi şi au
suprapuneri în cele mai multe aspecte. Diferenţa este aceea că Marx vedea
naşterea revoluţiei proletare ca un proces firesc rezultat din crizele provocate de
evoluţiile tehnologice, astfel că implicarea factorului politic era oarecum
secundară, pe când în viziunea leninistă revoluţia politică este elementul
declanşator, dealtfel nici nu s-ar fi putut vorbi de crize provocate de tehnologie,
când aceasta era aproape o metaforă pentru Rusia anului 1917 2. Debutând cu o
lovitură de stat, comunismul în URSS se instaurează sub auspiciile lui Lenin şi
evoluează sub cizma necruţătoare a lui Stalin.

 Cu toate că vizează naşterea unui om nou, comunismul depersonalizează şi

deznaţionalizează, astfel substanţa umană îşi pierde consistenţa rămânând doar
învelişul corporal. Conştiinţă, sentiment, într-un cuvânt întreaga interioritate sunt
dinaminate şi se naşte homo sovieticus, un humanoid ce are o grilă morală
conform căreia orice este bun şi sfânt dacă slujeşte la victoria revoluţiei. Prezenţa
demonului este demonstrată poate cel mai bine prin această obstinaţie cu care
maşinăria comunistă vizează depersonalizarea, care duce neîndoielnic la o
demonizare. Se operează falsificarea tuturor valorilor, a istoriei şi în consecinţă a
existenţei înseşi. Anii 1936-1938 sunt cunoscuţi în istoria URSS ca anii terorii când
execuţiile se făceau zilnic de ordinul sutelor. Există o evidentă violenţă verbală la
nivelul discursului oficial şi se operează mutaţii de bază în limbaj care şi el îşi
pierde consistenţa născându-se acel monstru lingvistic numit „limbă (sau) limbaj
de lemn” 3.

 Liderii comunişti, atât cei sovietici cât şi ceilalţi, supuşii lor mai mici, dar şi cei din
Asia ori de aiurea au un accentuat apetit pentru cultul personalităţii. Ceea ce va
duce la manifestaţii şi frazeologii monstruoase dar şi la ivirea unui panteon
comunist ale cărui personaje au ca trăsături definitorii cruzimea şi infinita
admiraţie de sine, un hybris nestăpânit care îi va incita mereu să-şi devore supuşii.

 În România Mare mişcarea comunistă nu figura printre forţele politice care
puteau fi luate în calcul. Din PSD se va desprinde aripa maximalistă care va semna
afilierea la a III-a Internaţională (Comintern), în anul 1921, luând astfel naştere
PCR. Modul cum această grupare politică funcţionează atât înainte, cât şi în timpul
celui de al II-lea Război mondial demonstrează că se supunea fără cârtire centrului
de la Moscova 4. De acolo primea directive precise care erau aplicate în ţară în
cea mai deplină conspirativitate, astfel că mai mult decât o grupare politică PCR
sau PCdR era o agenţie de spionaj. Conştientizându-se adevărata natură a mişcării
comuniste în România, în anul 1924 partidul este scos în ilegalitate. Atât linia ce
trebuia urmată cât şi liderii sunt în continuare numiţi de la Moscova. Spre acolo se
îndrepta speranţa şi privirea plină de admiraţie a comuniştilor români. Încă de pe
acum partidul era măcinat de lupte intestine ce nu vor înceta niciodată 5...

 Prin urmare, cea mai spectaculoasă „realizare” a sistemului comunist a fost

represiunea, care a atins dimensiuni înspăimântătoare, un malaxor de vieţi
omeneşti, implacabil şi necruţător cu ajutorul căruia comunismul a reuşit să se
menţină ca regim politic în România cinci decenii, timp în care a operat o urâţire a
interiorităţii naţionale şi personale ce se dovedeşte greu de remediat. Instaurată
după model sovietic şi de către cadre sovietice Securitatea, braţul înarmat al
partidului va fi dublată de Miliţie, o altă instituţie represivă care la nivelul
comunelor şi satelor va prelua prerogativele Securităţii 6. În primii ani cadrele de
Securitate vor fi formate în cea mai mare parte din oameni proveniţi de la
periferia vieţii sociale, ajutaţi de consilierii sovietici. Ulterior se vor forma cadre
autohtone, adesea şcolite la Moscova. Dacă în anii ’45 -’60 tortura şi bătaia erau
principalele instrumente securistice, mai târziu metodele se vor rafina,
supravegherea şi delaţiunea vor deveni unelte represive difuze dar nu mai puţin
eficiente. Pe măsura scurgerii timpului, deşi puterea devenea din ce în ce mai
sigură pe poziţia ocupată, aparatul Securităţii devenea şi el din ce în ce mai stufos,
semn că, paradoxal, frica regimului de propria populaţie creştea şi ea 7.
 Duritatea metodelor aplicate în anchetele Securităţii şi regimul exterminant
aplicat în penitenciare a determinat ca să se realizeze o serie de anchete în
această privinţă fără însă să existe rezultate concrete notabile, aceasta fiind
imposibil pentru că răul nu era în neglijenţa sau în excesul de zel al unor angajaţi
ci la rădăcinile aparatului, Securitatea fiind o instituţie criminală şi represivă ce
lupta împotriva propriei populaţii. Intrat într-un astfel de aparat, fundamental rău
se producea fragmentarea conştiinţei şi personalităţii omului, el putea fi tată bun
acasă dar torţionar neîntrecut la servici.

 Cea mai mare forţă a Securităţii şi totodată cel mai mare succes al ei au
constituit-o informatorii, privită din acest unghi Securitatea era un monstru cu
nenumăraţi ochi şi nenumărate membre care îi confereau ubicuitate. În 5 martie
anul 1946 premierul britanic Churchill făcea o declaraţie prin care recunoştea
intrarea sub sfera de influenţă sovietică a estului Europei, declaraţia a fost
considerată ca începutul războiului rece. Dar occidentul fusese conştient încă din
anul ’44 că Stalin nu va întârzia să colonizeze teritoriile respective iar când
procesul începuse să se desfăşoare sub ochii lor nu putuseră decât sporadic şi
firav să lanseze slabe proteste, mai mult formale pe care sovieticii le-au ignorat cu
nonşalanţă. Dar şirul nesfârşit de crime şi atrocităţi care au inundat aceste ţări nu
pot fi privite de o conştiinţă morală occidentală ca străine 8. Vinovăţia nu se
opreşte în puncte cardinale sau la graniţele statelor ci în funcţie de implicarea în
crimă ea există în mai mică sau mai mare măsură. În masacre de asemenea
dimensiuni nimeni nu rămâne inocent, inocenţa este cea care moare odată cu
prima victimă cunoscută. Într-un astfel de scenariu în care insidios şi apoi extrem
de violent în fruntea ţării se instaurează o putere dominată de rău, care poate fi
partitura pe care omul poate să se salveze? Este evident că pentru omul creştin,
comunismul se constituie într-o provocare. Faţă-n faţă cu comunismul creştinul
este pus faţă-n faţă cu o forţă demonică ce se manifestă în istorie într-o formă
fără precedent.

 După faza înşelăciunii, dar fără să o părăsească definitiv el aplică cu voluptate

morbidă faza terorii. Ştie că pentru a stăpâni trebuie să înfricoşezi prin urmare va
porni malaxorul terorii generalizate. Primele victime vor fi potenţialii concurenţi şi
anume elitele politice. Prin scenarii regizate de Securitate şi prin denigrarea făcută
de presă partidele democrate de pe scena politică a României vor fi suprimate.
Invective precum „fascişti” şi „criminali de război”, „trădători” sunt termenii în
care presa controlată în totalitate de PCR îi va stigmatiza pe liderii politici în care
populaţia încă mai vedea o speranţă pentru redresarea ţării şi ieşirea de sub
teroarea roşie 9. Experimentul temniţelor şi al muncii forţate din lagărele şi
coloniile comuniste a însemnat distrugerea clasei politice interbelice, eliminarea
elitei intelectuale, exterminarea unui număr mare de clerici ortodocşi sau greco-
catolici şi, în general, represiunea împotriva tuturor persoanelor care s-au
împotrivit instaurarii ,,democraţiei populare". Începând cu martie anul 1945,
Partidul Comunist a declanşat o teroare sistematică împotriva opozanţilor politici,
reproducând pe teritoriul României modelul Gulagului sovietic 10.

 Conform Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului in România, în

timpul regimului comunist, în România au existat 44 de penitenciare principale şi
72 de lagăre de muncă forţată destinate deţinuţilor politici în care au pătimit
peste 3 milioane de români dintre care 800.000 de oameni au murit. Ele se aflau
sub coordonarea Direcţiei Generale a Penitenciarelor (cu toate modificările de
titulatură pe care le-a cunoscut de-a lungul vremii). Alături de conducerea
centrală a DGP, responsabili pentru deciziile referitoare la tratamentul aplicat în
locurile de detenţie politică erau: comandanţii de penitenciare, lagăre şi colonii de
muncă şi locţiitorii lor, precum şi ofiţerii politici care asigurau reeducarea
deţinuţilor conform directivelor partidului comunist. Locurile de detenţie din
perioada comunistă ar putea fi clasificate în mai multe categorii, deşi majoritatea
deţinuţilor a trecut prin cel puţin două dintre ele 11.

Despre diferitele tipuri de închisori  

Penitenciarele reeducării erau caracterizate prin aplicarea metodelor de tortură în

vederea convertirii la ideologia comunistă. Acestea au fost la Suceava, Piteşti,
Gherla, Târgu Ocna, Târgşor, Braşov, Ocnele Mari, Peninsula. Închisorile de
exterminare a elitei politice şi intelectuale: Sighet, Râmnicu Sărat, Galaţi, Aiud,
Craiova, Braşov, Oradea, Piteşti. Lagăre de muncă: Canalul Dunăre-Marea Neagră
(Peninsula, Poarta Alba. Salcia, Periprava, Constanţa, Midia, Capul Midia,
Cernavodă, etc.), coloniile de muncă din Balta Brăilei. Închisori de triaj şi tranzit:
Jilava, Văcăreşti. Închisori de anchetă : Rahova, Malmaison, Uranus. Închisori
pentru femei: Mărgineni, Mislea, Miercurea Ciuc, Dumbrăveni. Penitenciare
pentru minori : Târgşor, Mărgineni, Cluj. Penitenciarele Spital: Târgu Ocna şi
Văcăreşti 12. 

 Despre diferitele metode de tortură 

Abuzurile şi încălcările grave ale drepturilor omului au fost sistematic administrate

în toate închisorile şi lagărele comuniste din România. Aici se aplicau cele mai
dure metode de tortură. Cele mai utilizate metode de tortură au fost: lovituri
aplicate în părţile sensibile ale corpului; strivirea unghiilor; smulgerea părului din
cap; bătaia cu lopata; tratarea rănilor cu sare; crucificarea; bătaia sistematică la
tălpi cu cravaşa, obiecte din lemn sau cauciuc; arderea tălpilor la flacără, lovituri
cu un creion mai mare în testicule; bătăi cu saci de nisip. În lagărul de la Valea
Neagră Peninsula, de exemplu, era aplicată ,,broasca“ prin care deţinuţii după ce
se întorceau de la lucru, erau obligaţi să ţopăie în poziţia ,,pe vin“, cu mâinile pe
şolduri, fiecare ţinând în spate un alt deţinut. În lagărul de la Valea Neagră
condamnaţii erau obligaţi să stea înghesuiţi câte doi, o noapte întreagă într-o
cutie fără acoperiş, etc 13. 

 O altă metodă folosită împotriva deţinuţilor a fost munca forţată. Condiţiile de

muncă din lagărele şi coloniile comuniste au fost dintre cele mai dure. Deţinuţii
erau puşi să muncească până la epuizare, în condiţiile în care normele erau mărite
de la o zi la alta, iar hrana era un fel terci, lipsit de proteine. Neîndeplinirea
normei zilnice atrăgea pedepsirea ,,leneşului“ prin bătaie la şezutul gol, atârnarea
lui cu capul în jos sau aruncarea lui la carceră. La începutul anilor 1950, în
lagăre ,,lucrau“ aproximativ 80.000 de oameni, dintre care 40.000 la Canalul
Dunăre-Marea Neagră. De asemenea, lagăre de muncă forţată şi centre de
deportare au existat în întreaga ţară, dar cele mai multe se aflau în partea sud-
estică a Câmpiei Române şi sudul Dobrogei (Salcia, Urleasca, Sălcioara, Jegalia,
Perieşi, Grădina, Satul Nou etc.) 14.

Despre Zarca Aiudului - Izolarea  

 Cu toate că dispoziţiile din Codul penal comunist din 1948 (art. 28-44)
interziceau, în genere, separaţiunea individuală, admiţând-o numai pentru
condamnaţii de drept comun şi numai pentru o perioadă de maximum 2 ani de la
începerea executării pedepsei, în realitate condamnaţii din secţiile speciale erau
trecuţi la izolatoare. Astfel de izolatoare se aflau la ,,zarca“ de la Aiud, ,,neagra“ la
Sighet şi Jilava, ,,cazinca“ la Suceava, etc.. Aici deţinuţii executau pedepse într-o
totală izolare, în condiţii de mizerie şi înfometare. Un fenomen caracteristic al
penitenciarelor a fost cel al suprapopulării închisorilor. În cei mai mulţi ani ai
detenţiei, condamnaţii politici au dormit pe jos, pe rogojini, în celule neîncălzite.
Spre exemplu, legionarii nu aveau dreptul la perna şi aşternut. Majoritatea
unităţilor penitenciare nu erau dotate cu încălzire centrală, temperatura
coborând drastic în celule în timpul iernii. Alimentaţia şi asistenţa medicală erau
deficitare. În general, alimentaţia era aceeaşi în întregul sistem penitenciar, cu
deosebirea că la secţiile pentru deţinuţii politici aceasta era foarte puţină. În
privinţa asistenţei medicale, aceasta era deseori absentă. Deţinuţii politici erau
mai rar şi mai greu vizitaţi de medic. Internarea în staţionarul penitenciarului şi
repartizarea medicamentelor erau supuse unor restricţii speciale. În unele cazuri,
pentru a se obţine o asistenţă medicală mai bună, a fost nevoie să se recurgă la
greva foamei. În multe cazuri de acest fel, deţinuţii au fost alimentaţi artificial şi
abuziv, împotriva voinţei lor sau au fost lăsaţi în cea mai cruntă mizerie, alături de
tineta cu fecale, săptămâni întregi 15. 

Monumente edificate pentru foştii deţinuţi politic 

În perioada celor aproape 45 de ani de teroare comunistă (1945-1989), România a

devenit o ţară a crimei organizate, a camerelor de tortură, a temniţelor şi
lagărelor de exterminare. In tot acest timp, un popor întreg a trăit în spaimă, în
umilinţă, minciună şi delaţiune. Pentru a ascunde şi a şterge urmele Genocidului
roşu, securitatea, miliţia şi justiţia comunistă au început încă din anul 1969, o
vastă operaţiune de selectare şi distrugere a arhivelor proprii, precum şi de
falsificare a unor date şi documente importante. Din numărul de deţinuţi politici,
circa 15-20% au fost ucişi prin împuşcare sau exterminaţi în închisori ori lagăre de
muncă forţată 16.  
 Trupurile lor au fost aruncate în gropile comune sau în mormintele fără cruce,
care sunt răspândite de la Timişoara până la Vladivostok. Alte mii de cetăţeni
români provenind din lumea ţăranilor înstăriţi, a intelectualilor ori a militanţilor
partidelor istorice au fost ridicaţi în miez de noapte de la casele lor şi ucişi prin
împuşcare pe marginile şanţurilor, în păduri sau au dispărut fără urmă. Numele şi
numărul tuturor acestor martiri nu se vor şti niciodată. În memoria şi spre
cinstirea lor, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politic din România (AFDPR), prin filialele
sale, a început încă din anul 1991 să ridice monumentele care vor rămâne peste
timp drept mărturie a ceea ce a însemnat comunismul. Unele din aceste
monumente au fost ridicate în apropierea unor groaznice închisori sau lagăre ale
morţii, cum sunt cele de la Aiud, Poarta Albă, Gherla, Târgşor, Piteşti, Insula Mare
a Brăilei, Baia Sprie, Nistru, Cavnic, Miercurea Ciuc, Suceava, Botoşani sau Bicaz.
S-au edificat monumente şi în zonele în care a existat rezistenţă anticomunistă de
amploare spre exemplu la Teregova, Caransebeş, Sâmbăta, Nucşoara,
Meidanchioi, Chisindia, Răstolniţa, Ibăneşti, Mânzăleşti, Mesentea, Oraviţa, Vadu
Roşca. În unele oraşe din ţară s-au ridicat alte monumente precum la Alba lulia,
Bistriţa-Năsăud, Brăila, Cugir, Călăraşi, Drobeta Turnu Severin, Oradea, Reşiţa,
Satu Mare, Târgovişte, Timişoara, dar şi peste graniţă la Paris şi Geneva 17.

 Despre „Holocaustul roşu” sau crimele în cifre  

Conform estimărilor făcute de Florin Mătrescu în cartea sa ,,Holocaustul roşu“

numărul persoanelor care au suferit în regimul comunist depăşeşte 3 milioane.
Între 28 iunie 1940 şi 22 iunie 1941 au fost deportaţi în lagărele din Nordul
Îngheţat un număr de 300.000 de români basarabeni şi bucovineni. Între anii 1945
şi 1954, 500.000 de români basarabeni şi bucovineni au fost deportaţi în lagăre.
Între anii 1946 şi 1947, 200.000 - 350.000 de români morţi în urma foametei
provocată de Stalin. Victor Bârsan în cartea sa ,,Masacrul inocenţilor", editura
Bucureşti, 1993, deosebeşte mai multe valuri de deportări. Între 28 iunie 1940 şi
22 iunie 1941, 300.000 de români deportaţi. Între anii 1944 şi 1948 , 250.000 de
români deportaţi. Între anii 1946 şi 1947 , 300.000 de români morţi în urma
foametei provocată de Stalin. La 6 iulie 1949 începe a 3-a deportare masivă;
11.324 familii deportate. Între anii 1954 şi 1964, 300.000 de români deportaţi în
Rusia şi Kazahstan. Anton Ovseyenco în ,,The Time of Stalin: Potret of a Tirrany",
N.Y. Harper and Row, 1981 estimează numărul total al victimelor comunismului în
Basarabia şi Nordul Bucovinei la 1.500.000 de persoane. În ceea ce priveşte
România, conform lui Florin Mătrescu, în cartea ,,Holocaustul roşu sau crimele în
cifre ale comunismului internaţional", grupurile masive de deportări şi crime au
fost: ,,capitularea fără condiţii" de la 23 august 1944 a avut ca rezultat deportarea
a 180.000 de soldaţi şi ofiţeri în lagărele gulagului sovietic (doar câteva mii s-au
mai întors) 18. 

  Recent, în mlaştina râului Bălţi din Basarabia a fost descoperit un osuar

românesc compus din 50.000 schelete de soldaţi români - din unităţi ale Armatei
Regale Române, care în primăvara anului 1944 au constituit prima linie de
rezistenţă împotriva Armatei Roşii. (citat din Mihai Vicol, "Un "Katyn" românesc" -
România Liberă Internaţional, nr.320/04.08.96). Ocuparea ţării de către Armata
Roşie a însemnat un val de crime în rândul populaţiei civile, crime de proporţii
încă necunoscute, oameni ucişi doar pentru a fi jefuiţi sau pentru a-şi apăra fiicele
şi soţiile de violuri. Colectivizarea forţată a ţărănimii (începând din 1949) a afectat
12.000.000 de ţărani; sate întregi au fost mitraliate şi nimicite cu tunurile -
provocând 30.000 de victime. Deportările masive din perioada anilor 1949 - 1960
s-au soldat cu încă 200.000 de ţărani morţi în lagărele de muncă sau închisori.
Rezistenţa armată din munţi (1946 - 1958), unică in lagărul comunist, a mai
adăugat un număr de victime. În cele 120 de închisori şi lagăre de muncă, au
murit între 150.000- 200.000 oameni. Cifrele globale ale holocaustului roşu în
România sunt diferite. Numărul total al deţinuţilor: 2.000.000 (Filip Păunescu
- ,,Cunoaşterea şi combaterea comunismului". 3.000.000 (Cicerone Ioaniţoiu).
Numărul total al morţilor în regimurile Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ceauşescu,
Iliescu (revoluţie, Târgu-Mureş, mineriade, etc.) este greu de stabilit. Se
descoperă mereu noi gropi comune pe lângă lagărele de muncă şi închisori. Cifra
avansată de Florin Mătrescu este de 891.500 morţi în genocidul comunist comis
între actualele graniţe ale României 19.

Despre mărturii în oglindă din lagărul comunist 

Cu sprijinul Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului din Romania

ziarişti de la România Liberă şi de la Libertatea au realizat interviuri cu torţionarii
pe de o parte, dar şi cu foştii deţinuţi politici. Un fost deţinut politic care a trăit pe
pielea sa teroarea în Penitenciarul Giurgeni şi fostul şef al acestei puşcării îşi
povestesc, după 50 de ani, experienţele trăite în două tabere atât de diferite. De o
parte este Alexandru Ioaniţescu, trecut astăzi de 80 de ani, fostul comandant de
închisoare şi lagăr comunist. Cei care l-au cunoscut de dincolo de gratii şi-l
amintesc ca pe o ,,brută şi o bestie ordinară", dar el spune că pur şi simplu, a
muncit la viaţa sa ca un tip ,,sever şi corect". Recunoaşte doar că subalternii ,,îi
mai altoiau" pe deţinuţi, dar puşcăriaşii închişi din raţiuni politice îşi meritau
bătaia, pentru că ,,înecau orezul" şi astfel subminau economia. De partea cealaltă
este Florea Dumitru, mutilat şi umilit în închisoare, bătrânul de peste 73 de ani
spune acum că l-a iertat deja pe torţionarul său, deşi rănile făcute de bătăuşii lui
Ioaniţescu şi mizeria cruntă din celulă i-au ruinat pentru totdeauna sănătatea.
Torţionarul Ioaniţescu spune că nu există probe pentru judecarea lui, iar
mărturiile celor care au fost închişi nu au sens. Victima lui, Dumitru, nu crede că
judecata ar mai avea acum vreun sens 20.  

 Despre Colonia de muncă din localitatea Giurgeni 

 Una dintre închisorile comuniste ale anilor '60 din Insula Mare a Brăilei a fost şi
colonia de muncă de la Giurgeni, loc în care erau încarceraţi deţinuţi
contrarevoluţionari. Conform ,,Dicţionarului penitenciarelor din România
comunistă (1945-1967)", ,,reacţionarii" trăiau în condiţii inumane. ,,Aveau un
regim de muncă forţată, fiind păziţi de câini dresaţi să-i atace dacă se prăbuşeau
la pământ sau dacă încercau să se odihnească. Mâncarea era foarte proastă, iar
setea - chinuitoare. Cei închişi erau nevoiţi să bea apă din Dunăre, iar în timpul
lucrului - din bălţile de pe teren. Prezenţa şobolanilor în gropile care ţineau loc de
closet sau în depozitele de alimente a contribuit la declanşarea unor epidemii:
febră tifoidă şi leptospiroza". Una dintre cele mai grele activităţi era considerată
munca la orezărie când deţinuţii erau obligaţi să stea tot timpul în apă, încovoiaţi,
pentru a plivi orezul. La Giurgeni au fost încarceraţi numai deţinuţi politici între
anii 1960-1962 când comandantul penitenciarului era Alexandru Ioaniţescu.
Maiorul a căpătat experienţă la penitenciarele de la Cluj ca locţiitor de
comandant, la Aiud (1956-1958), pe aceeaşi funcţie şi apoi a fost mutat la
Giurgeni. Prin mâna lui au trecut mii de deţinuţi şi chiar elita epocii. Torţionarul şi
l-a amintit pe poetul Radu Gyr. La Giurgeni a devenit stăpân peste 1600 de
deţinuţi politici. ,,Cum să nu le dau mâncare? Păi, dacă eu vă spun că arătau ca
luptătorii! In societate nu se mânca carne, dar la unitate se dădea de cinci ori pe
săptămână. Sigur, mai mult subproduse, căpăţâni, gheare, dar aveau în farfurie
miros de carne. Odată, mi-a fost adus de la Jilava un lot. Erau prăpădiţi rău de tot.
Bătuţi. Gălbejiţi. M-am dus la Lunca Dunării personal să-i primesc, venise un tren
cu ei. M-am dus cu două camioane şi i-am încolonat cu gardă, să-i aducem la
Giurgeni, era o distanţă de vreo 7-8 kilometri. Dom'le, erau atât de prăpădiţi, că o
parte din ei au căzut pe drum. Apoi i-am scos la muncă şi unii au devenit nişte
luptători, dom'le. Lucrau în soare. Aveau o forţă în ei!"relata în faţa ziariştilor
torţionarul. Rezultatele muncii desfăşurate de ofiţerul Ioaniţescu la comanda
penitenciarelor pe la care a trecut au rămas menţionate în arhive. Referatele
Serviciului de Inspecţii din cadrul Direcţiei Generale a Penitenciarelor scot la
lumină portretul unui călău mulţumit de sine: conform documentelor, Ioaniţescu
îi lovea ,,în special pe deţinuţii cunoscuţi ca elemente înrăit-duşmănoase,
preocupaţi de a sabota munca sau de a-i instiga pe ceilalţi deţinuţi la nesupunere"
21. În urma unor reclamaţii ce vizau excesul de zel, Ioaniţescu este retrogradat din
funcţie şi numit locţiitor al comandantului pentru pază şi regim la lagărul de la
Periprava. După aproape 50 de ani de la acele momente, pensionarul Alexandru
Ioaniţescu neagă acuzaţiile, pe care le consideră simple răzbunări ale unui alt
ofiţer. ,, Vă spun sincer. Eu am fost sârguincios. Am muncit. M-am străduit. Acum
sunt bătrân şi nu vreau decât să fiu lăsat în pace să-mi mănânc în linişte pensia".
Încasează 2.500 de lei noi, adică de peste patru ori mai mult decât o pensie medie
în România 22. 

Despre torţionari de ieri care astăzi sunt cu pensii enorme 

 Considerat de deţinuţii care l-au cunoscut drept o ,,bestie ordinară", Ioaniţescu

crede astăzi că în tinereţe şi-a făcut doar treaba pentru care lua chenzina.
Devotamentul său s-a văzut, spre exemplu, la Aiud, unde, în timpul unei greve a
foamei, a dat ordin ca deţinuţii să fie hrăniţi cu forţa: printr-un tub vârât pe gât,
le-a fost turnată toată porţia de mâncare şi de apă. Într-un interviu acordat
ziarului ,,România liberă" spunea: ,,Eram foarte sever, dar eram corect. Nu dur,
sever. Aveam subalterni, dom'le... Ce însemna să umblu eu cu bâta printre ei?
După legile de atunci, erau vinovaţi. Nu primeam neapărat ordine în scris să-i
maltratăm pe deţinuţi, dar îţi cereau să aplici regimul la maximum. Să nu treci
nimic cu vederea. Eu am lucrat după un principiu propriu. I-am separat: ţărani,
muncitori, intelectuali şi militari. Pentru că intelectualii, ăştia mai deştepţi, îi cam
exploatau pe ceilalţi. M-am purtat în aşa fel încât n-am ce să-mi reproşez“ relata
mulţumit de el torţionarul. La fel ca şi el Gheorghe Crăciun, comandant de
penitenciare, şeful Securităţii Braşov, considerat cel mai dur torţionar, s-a dus în
mormânt cu mulţumirea că şi-a făcut doar datoria şi că foştii deţinuţi politic şi-au
meritat soarta. Şi acesta a trăit la Cluj cu o pensie de zeci de milioane de lei vechi,
iar nimeni nu l-a tras la răspundere pentru faptele sale 23.   

Despre Omul care şi-a iertat călăul 

Florea Dumitru a fost condamnat în anul 1959 la opt ani de închisoare pentru
uneltire împotriva ordinii sociale când a fost pârât de învăţătorul satului că recita
o poezie care critica regimul. Era ofiţer, iar la recurs a primit patru ani. Florea este
trecut de 73 de ani şi trăieşte în localitatea Caracal, într-un apartament de două
camere. Redă cu lux de amănunte, de parca le-ar fi trăit ieri, cifre, nume, locuri,
feţe pe care le-a trăit în urmă cu cinci decenii. N-a uitat că numărul celulei în care
a stat la Piteşti era 53, că un coleg deţinut era în clasa a XI-a şi locuia în Bucureşti,
pe strada Şepcari nr. 2, etaj 2, apartament 2, că medicamentele de care avea
nevoie un alt deţinut erau Carboxim şi Antideprin sau că porţia zilnică de pâine
era de 250 de grame pentru cei care munceau, şi doar de 100 pentru cei bolnavi
sau inapţi. Nici numele comandantului Coloniei de Munca Giurgeni, unde a stat
patru luni, nu crede că i se va şterge vreodată din minte: ,,La Giurgeni era
Ioaniţescu. Odată, a venit când ne scoteau la muncă, a luat o prăjină mare şi a
început să dea în stânga şi-n dreapta. "Fir-aţi voi să fiţi, vă omor pe toţi!
Nenorociţilor, voi care subminaţi economia ţării!"a povestit fostul deţinut politic
24. Dumitru Florea are o pensie de 1000 de lei şi o indemnizaţie de 800 de lei
acordată foştilor deţinuţi politici. Precum Florea Dumitru, toţi foştii deţinuţi politic
au vii în memorie toate faptele şi momentele grele prin care au trecut în
temniţele şi lagărele comuniste. Majoritatea dintre ei şi-au iertat călăii şi nu cer
decât să nu-i mai vadă în funcţii de conducere, dacă legea lustraţiei a rămas tot
nevotată 25.  
Despre Legea cultelor dictată de Stalin 

 În august 1948 este promulgată ,,Legea pentru regimul general al cultelor“
Aceasta separa şcoala de Biserică. Nici o confesiune, congregaţie sau comunitate
religioasă nu mai putea deschide sau întreţine instituţii de învăţământ general. De
asemeni se aduc restricţii severe privind activitatea în mănăstiri. Nu mai erau
priviţi în monahism, indiferent de vârstă, decât absolvenţii şcolilor de pregătire a
clerului. Ceilalţi erau primiţi numai la vârsta de 55 de ani bărbaţii şi 50 femeile. Au
fost desfiinţate foarte multe mănăstiri. Iată câteva exemple ale evoluţiei
fenomenului. În Arhiepiscopia Iaşilor, din 50 mănăstiri şi schituri nu a mai rămas
nici una. Dacă în România anului 1958 mai erau consemnate 197 de mănăstiri şi
schituri, în anul 1987 existau doar 103. În timp ce în anul 1951 se consemnează
existenţa a 10.000 călugări, în anul 1963 numărul lor era de aproximativ 1000. Din
perspectivă comunistă, monahismul românesc trebuia să întrupeze principiul
apostolatului social 26. Călugării contemplativi au fost obligaţi să se transforme în
muncitori pentru cauza noului regim social, în ciuda opoziţiei pe care au
manifestat-o la începuturile regimului comunist“ (Vasilică Militaru, Biserica din
temniţă, idem. p.34) 

Despre Moscova care dicta totul 

,,Trebuie remarcat faptul că tonul discursului acelor vremuri era dictat de la

Moscova. După ce, în prima fază a revoluţiei bolşevice, au fost dărâmate bisericile
şi mănăstirile din Rusia, decapitându-se toată ierarhia bisericească, Stalin va
înţelege că este bine să se folosească de instituţia bisericească. În anul 1943,
Stalin instalează în funcţia de patriarh al Bisericii ruse pe Serghie. Acesta va trasa
de acum înainte politica bisericii în conformitate cu ideologia comunistă.
Următorul patriarh, Alexei, va organiza la Moscova în anul 1948 o conferinţă
eclesiastică, în cursul căreia a fost definită politica pe care aveau s-o urmeze noile
democraţii populare. Aşa se explică faptul că, în primii ani ai regimului comunist,
literatura ortodoxă română a preamărit biserica mamă a U.R.S.S“ (ibid. p.35) În
noul context politic va fi instalat la Bucureşti noul patriarh Iustinian Marina care a
colaborat cu statul comunist în vederea păstrării tezaurului spiritual 27. 
Regimul sovietic, şi mai ales dimensiunea sa stalinistă, a fost atras de conceptul
“ingineriei sociale”, iar această construcţie societală nu putea să nu interacţioneze
cu discursul teologic tradiţional a cărui teză era “autocraţie, ortodoxie,
narodnost”. Concentrarea puterii statele şi principiile partidului unic,
caracteristice unei singure ideologii oficiale au configurat un puternic vector ateist
şi laicizant în societatea şi mentalul colectiv ruse. Aceste direcţii de strategie
politică intrau în coliziune cu opţiunile fundamentale ale ortodoxismului rus, care
prin scrisul lui Vladimir Soloviov criticase “patriotismul bolşevic zoologic”. În
schimb, Berdiaev a insistat pe originile populare creştine asupra comunitarismului
socialist 28.

Trebuie să semnalăm că liderii sovietici nu au fost influenţaţi în raporturile cu

religia (ca doctrină şi componentă instituţională) de ideea gramasciană a alianţei
Partidului Comunist cu masele populare religioase3. În acest context,
anticomunismul a devenit o bătălie religioasă de primă importanţă care a avut o
mobilizare de masă în lumea catolică şi ortodoxă. Controlul U.R.S.S. asupra ţărilor
estice şi persecuţiile religioase au condus la elaborarea de către Papa Pius al XI-lea
a Enciclicii asupra comunismului, document care alături de scrisorile pastorale,
directivele episcopilor şi buletinele oficiale ilustrează spiritul de cruciadă în lupta
lui “Christos împotriva Diavolului şi a barbariei moscovite”. În acest sens într-un
document papal din anul 1946, Suveranul Pontif a arătat etapele teroarei:
“revoluţia, violenţa, suprimarea tuturor libertăţilor, lupta de clasă, dictatura”.
Analiza papală evocă “gigantesca maşină colectivistă” potrivit căreia “paradisul lui
Marx apare ca un trist şi ironic paradis, fără speranţă în care totul este supus
logicii materialismului şi distrugerii tuturor religiilor [...] comunismul semnifică
mizerie, sclavaj, regim poliţienesc, câmp de concentrare, moarte” 29.

Despre relaţia Stat-Biserică în spaţiul sovietic 

Revenind la regimul sovietic şi politica sa ateocomunistă, trebuie să enumerăm

câteva momente care au fost “copiate la indigo” de guvernele democrat-populare
în perioada postbelică. 

După Sinodul de la Karlovăţ din anul 1920 au fost excomunicaţi marii gânditori
mistici, Berdiaev şi Bulgakov, patriarhul Tikhon a fost acuzat şi arestat în anul
1922, sute de preoţi ucişi sau mutilaţi, mănăstirile şi bisericile distruse sau închise,
proprietăţile bisericeşti secularizate. Mitropolitul Serghei, succesorul lui Tikhon a
realizat un compromis istoric “Declaraţia de Loialitate” care a normalizat relaţia
Stat-Biserică, promiţându-se “credinţă Sovietelor şi recunoaşterea Rusiei Sovietice
ca stat-mamă cetăţenesc”. Deşi persecuţiile religioase au continuat în anii '30, s-a
constatat o resurecţie religioasă a intelectualilor din Rusia 30.

Înfrângerile militare din 1941-1942 l-au făcut pe Stalin să facă mari concesii
Bisericii, Serghei a fost numit patriarh şi primit în vizită la Kremlin, transferându-se
fostului periodic al Patriarhiei fondurile revistei “Bezbojnic” (“Ateul”). Emigraţia
ortodoxă rusă de la Karlovac (Iugoslavia) condusă de mitropolitul Anton
(Khropovitsky) a sprijinit politica lui Hitler de distrugere a “regimului iudeo-
masonic al U.R.S.S.” 31.

Unii lideri ecleziaşti au revenit în Uniunea Sovietică şi au colaborat cu regimul

comunist, cazul mitropolitului Serafim de la Paris fiind elocvent. Un aspect
interesant este acela că Biserica Ortodoxă Rusă a invocat solidaritatea slavă
pentru apărarea “rodinei” (patria-mamă) împotriva agresiunii hitleriste. Regimul
stalinist a speculat afirmaţia lui Dostoievski: “a fi rus înseamnă a fi ortodox”, dar
această resurgenţă religioasă era controlată de N.K.V.D. În acest sens, elita
politică sovietică s-a folosit de unele per¬so¬nalităţi din emigraţia rusă de la Paris
ca Alex. Kazem Bek (persan de origine), lider în anii '20 al organizaţiei “Tinerii
Ruşi”, admirator al lui Stalin, “noul Bonaparte” şi revenit în U.R.S.S. ca secretar al
Patriarhului la sfârşitul anilor '40. Pe ansamblu reacţiile emigraţiei au fost dure la
adresa politicii religioase a regimului, unii reprezentanţi ca Ivan Solonevici scriind
cărţi critice cum ar fi Rusia într-un lagăr de concentrare, unde arăta că “cel mai
consistent fascism este în Rusia”. Represiunea stalinistă a atins şi armata de
eli¬berare rusă condusă de Vlasov, după cum se ştie predat de Aliaţi la Praga
sovieticilor (1945) 32.

După cum sublinia C. Andriev în lucrarea sa Vlasov and the Russian Movement
Liberation. exponenţii dreptei ruse şi militarii aflaţi în Germania anilor 1941-1945
(atamanul Baidakalov, Teneserov, Poremski, de fapt lideri ai centrului berlinez al
emigraţiei ruse - executaţi în anul 1949) afirmau: “religia va fi de o centrală
importanţă în viitoarea ordine cu o poziţie dominantă a Bisericii Ortodoxe” 33.

Stalin a extins represiunea asupra cercurilor militare şi politice ale emigraţiei ruse
din Germania, dar şi asupra iredentiştilor ucrainieni, dintre care mulţi erau greco-
catolici. Un impact deosebit în Occident a avut reîntoarcerea prizonierilor italieni
la Cremona (27 decembrie anul 1947); după acest moment, oameni de stânga ca
C. Monteferrato au devenit din “rusofili, anticomunişti şi antibolşevici” 34.

Despre Unitatea specială, NKVD 

În anul 1943 Stalin ordonă înfiinţarea unei unităţi speciale a N.K.V.D.care trebuia
să identifice şi să urmărească pe toţi cei care ar fi colaborat cu germanii şi aliaţii
lor. Unitatea numită ,,Smerş“ s-a constituit în România începând din anul 1944 şi a
fost sprijinită de secretarul la Ministerul de Interne Teohari Georgescu pe numele
real Baruh Tescovici. Numele românesc va fi ,,Brigada Mobilă“ şi avea
următoarele misiuni: să convingă populaţia că întregul aparat de stat al ramurilor
burgheze este vinovat de dezastrul ţării şi trebuia neutralizat, iar în anumite cazuri
chiar lichidat; partidele istorice deveneau automat agenturi ale spionajului fascist
şi imperialist şi trebuiau desfiinţate; unitatea trebuia să lichideze elita
intelectuală, economico-financiară şi politică a ţării, care urma să fie înlocuită cu
noile cadre formate la Moscova; să contribuie la crearea în România a unei
societăţi de tip sovietic; să constituie nucleul din care se va organiza noul serviciu
de informaţii al României şi poliţia politică internă. ,,Brigada Mobilă a fost
organizată de şeful I.N.U. pentru România, generalul A. Saharovski. Pe plan intern
unitatea a fost coordonată de generalul Gheorghe Pintilie (Pantelei Bodnarenko),
dar la vedere, şeful ei era colonelul Boris Grunberg, care şi-a schimbat numele în
Alexandru Nikolski şi va deveni general şi unul dintre cei mai temuţi şefi ai
procesului de distrugere al elitei româneşti 35. Trebuie remarcată preocuparea
acestor oameni de a-şi schimba numele, de a se româniza pentru a-şi ascunde mai
bine identitatea lor reală. Operaţiunea de arestare a purtat numele de cod
de ,,Gayaneh“, denumire dată de Stalin şi încredinţată generalului Gheorghe
Pintilie. Ea a început printr-un raport al Ministerului de Interne în care erau
analizate: problema legionară, organizaţiile subversive, Biserica, sectele religioase,
partidele politice, elementele din fostul P.N.Ţ. şi care concluziona necesitatea
declanşării arestărilor“ (ibid. p.37) În noaptea de 14 spre 15 mai 1948 sunt
arestaţi 15.000 de membri şi presupuşi susţinători ai Mişcării Legionare iar din
centrele universitare din Iaşi, Bucureşti şi Cluj au fost arestaţi 1000 de studenţi. În
20 mai au fost arestaţi 3000 de ofiţeri ai armatei române, 2000 de membri ai
P.N.Ţ. şi P.N.L. 36...  

Cu alte cuvinte, se observă că treptat noua putere instituie ca lege supremă –

teroarea. Populaţia gulagului românesc sporeşte mereu pentru ca regimul să se
simtă stăpân deplin. Reţeaua de penitenciare, spitale psihiatrice, lagăre de muncă
şi gropi comune este înfiorător de densă şi ea vorbeşte despre cotele la care s-a
desfăşurat represiunea comunistă, numărul celor ucişi şi încarceraţi ridicându-se
în jurul a 2.000.000 de persoane. Sighet, Aiud, Gherla, Jilava, Piteşti, Canal, Balta
Brăilei şi multe alte locuri ale suferinţei româneşti, la care se adaugă închisorile de
femei Mislea, Miercurea Ciuc, Dumbrăveni constituie o geografie care pe de-o
parte arată dimensiunile pe care crima comunistă le-a avut în spaţiul românesc,
iar pe de altă parte vorbeşte de disperarea cu care naţiunea română născută
creştină s-a împotrivit unui regim ateu şi alogen. În luna mai anul 1946 lotul
Antonescu este judecat şi sunt efectuate execuţiile, iar după această dată încep să
fie descoperite şi trâmbiţate în presă o serie întreagă de „comploturi” în care
protagoniştii sunt nume marcante ale scenei politice. Din luna martie anul 1947 se
declanşează o serie de arestări între membrii PNŢ şi PNL, efectuate în manieră
stalinistă, adică în timpul nopţii, fără mandat de arestare, fără ca celui arestat să i
se comunice motivul 37.

 Aşadar, în vara anului 1947 are loc operaţiunea Tămădău, când conducerea PNŢ
este arestată cu excepţia lui Iuliu Maniu, care va fi arestat şi el a doua zi, după
acest eveniment. Arestările erau precedate în presă de articole atât de incitante şi
violente încât oricine îşi dădea seama că procesele celor arestaţi erau deja
consumate înainte chiar de a începe. Poziţia puterii fusese exprimată şi acesta era
singurul criteriu de judecată în România acelei vremi. Pe de altă parte aceeaşi
putere opera o serie de rupturi în sânul celorlalte formaţiuni politice, încercând
atomizarea lor şi folosindu-se pentru aceasta de oportunismul unora dintre
membrii acestor partide, luând astfel naştere o serie de formaţiuni minuscule ce
puteau fi foarte uşor controlate de PCR şi cu care acesta se coaliza conştient fiind
că anihilarea lor va fi mult mai lesnicioasă. Printr-o tactică similară sunt înlăturaţi
liderii PNL şi PSDI (Titel Petrescu), apoi „partenerii de drum” precum PNL-
Tătărescu. Liderii politici vor fi concentraţi la penitenciarul Sighet şi supuşi unui
regim de izolare şi înfometare care viza exterminarea lor. Nu mai au nume proprii,
ei devin simple numere şi acelea dictate de la centru. Aici se vor stinge rând pe
rând nume marcante pentru politica şi cultura noastră 38. Iuliu Maniu, omul
politic recunoscut de occident ca o personalitate diplomatică de o probitate
morală incontestabilă sfârşeşte neştiut de nimeni în condiţii de mizerie
inimaginabile, într-o celulă din Sighet, mâncat de viermi şi singurătate. PCR-ul nu-
şi va uita adversarii săi ideologici cei mai acerbi, legionarii. Arestările operate în
sânul Gărzii de Fier sunt de ordinul miilor iar anchetele la care sunt supuşi cunosc
o duritate extremă. Fascist devine sinonim absolut cu legionar, iar legionar este o
etichetă într-atât de stigmatizantă încât cel catalogat astfel nu şi-o va putea şterge
niciodată. Partidul era necruţător nu doar cu adversarii declaraţi dar chiar cu
proprii membri. Procesul şi execuţia lui Lucreţiu Pătrăşcanu sunt un exemplu
edificator în acest sens. S-a constatat că regimurile comuniste, în genere nu
agreează prea mult intelectualii şi de cele mai multe ori când ei se rătăcesc prin
eşaloanele de conducere sunt înlăturaţi. Acesta a fost cazul şi lui Lucreţiu
Pătrăşcanu, procesul lui fiind unul desfăşurat după reţeta stalinistă, cu acuzaţii
fantasmagorice de trădare şi complot. Fără milă sau remuşcări puterea comunistă
îşi jertfea proprii fii, modelul era acelaşi cu cel sovietic, unde cei mai apropiaţi
colaboratori ai lui Stalin şi cei mai cunoscuţi doctrinari ai partidului căzuseră rând
pe rând 39.

 Teama, frica de intelectualitate se va manifesta şi prin metamorfozarea nefericită

a uneia dintre principalele instituţii de cultură româneşti, Academia, se produc
epurări masive între membrii ei şi mulţi dintre ei ajung în întunecatul Sighet.
Ziarişti, academicieni, poeţi, oameni de ştiinţă, în măsura în care nu au înţeles să
încheie pact cu puterea politică criminală, au intrat în moara represiunii, plătind
cu viaţa sau cu anii tinereţii lor verticalitatea morală pe care şi-au impus-o.
Dealtfel intelectualitatea a rămas de la început şi până în ultimele zile ale
regimului comunist partea societăţii care nu a încetat să ridice glasuri
protestatare, uneori mai vehemente altădată mai firave, dar niciodată nu a existat
docilitate absolută şi de aici poate şi încrâncenarea şi neîncrederea pe care liderii
comunişti au manifestat-o mereu faţă de această categorie socială 40.

 Pentru a reuşi să implice în procese politice de trădare naţională pe toţi

participanţii la guvernările anterioare se vor constitui loturi de inculpaţi care
adesea nici nu se cunoşteau între ei şi se brodează scenarii lipsite de sens din care
probabil că nici măcar judecătorii nu înţelegeau mare lucru. Noua instituţie a
acuzatorilor publici, preluată după patent sovietic, îşi făcea din plin datoria,
acuzările curgeau vertiginos şi în loc de fapte concrete sălile tribunalelor
poporului răsunau de acuze precum „vampiri care au supt sângele celor mai buni
fii ai poporului”. Astfel ajung în închisoare personalităţi ştiinţifice şi economice
care erau simpli tehnicieni ce încercaseră într-o perioadă cruntă ca cel de al II-lea
Război mondial să nu lase ţara în colaps economic. Ei nu aveau apartenenţă
politică însă PCR-ul considera trădător pe oricine se situa în afara lui. Astfel elitele
din toate domeniile vor fi nu doar înlăturate ci pur şi simplu suprimate. Nici
armata nu este cruţată, criteriul politic funcţionează şi în acest caz. Diviziile
„Tudor Vladimirescu” şi „Horia, Cloşca şi Crişan”, venite cu tancurile sovietice vor
constitui nucleul armatei RPR, vechea armată a României fiind distrusă, generali şi
strategi de marcă putrezind în beciurile închisorilor comuniste. Pentru reformarea
armatei, ca şi în celelalte sectoare, vor fi trimişi consilieri sovietici care, nu de
puţine ori vor intra în conflict cu ofiţerii români. Epurările efectuate în armată,
urmate adesea de arestări produc degringoladă şi în acest sector care îşi
demonstrase eficienţa pe parcursul războiului 41.

În 19 august anul 1948 comuniştii infiltraţi în Serviciul Special de Informaţii care se

afla sub conducerea lui Gheorghe Pintilie şi Emil Bodnăraş au arestat aproximativ
1000 de ofiţeri S.S.I. La 1 decembrie este desfiinţată Biserica greco-catolică şi este
arestată ierarhia ei. Arestările se făceau inopinat şi prin mijloace diverse. Părintele
Iustin Pârvu povesteşte cum a fost ridicat în noaptea de 14 spre 15 mai din
camera sa de preot slujitor la Seminarul din Roman şi transportat cu o dubă
neagră. Părintele Zosim Oancea a fost arestat în noaptea de 7 spre 8 iulie din gara
Copşa Mică iar în data de 10 iunie Părintele Arsenie Boca dădea declaraţii la
Securitate. Motivele arestărilor erau multiple: Părintele Zosim Oancea era învinuit
pentru ajutorarea unor familii de creştini deja arestaţi, folosind banii din editarea
unui calendar creştin-ortodox. Părintele Iustin Pârvu a fost acuzat că se afla înscris
pe o listă de donatori şi susţinători ai celor aflaţi în închisoare. Preotul Gheorghe
Chiriac, doctor în teologie şi filosofie, a fost pus sub acuzare pentru că a participat
cu o sumă de bani la ajutorarea unui proaspăt ieşit din închisoare. Liviu
Munteanu, protopop de Bistriţa şi rector al Institutului Teologic din Cluj a fost pus
sub învinuire pentru ascultarea făcută faţă de episcopul de Cluj care l-a îndemnat
să emită o circulară ce îndemna preoţii la catehizarea credincioşilor interzisă de
Legea Cultelor. Părintele Arsenie Boca a fost arestat pentru că i-a ajutat cu
alimente pe refugiaţii din munţi şi pe cei paraşutaţi care veneau din Germania să
ajute rezistenţa românească. Părintele Ioan Iovan, ucenic al părintelui Arsenie
Boca, a fost condamnat la 25 ani de temniţă grea. El a fost duhovnicul maicilor de
la mănăstirea Vladimireşti şi unul dintre cei mai insultaţi şi calomniaţi preoţi
români 42.

Câteva concluzii şi încheierea 

Aşadar, fiind incapabil de creaţie, comunismul a distrus fără să poată pune nimic
în schimb şi, în urma acestei constatări a cărei concreteţe este incontestabilă, se
impune ca, abordând comunismul ca regim politic sau ideologic, să-l privim şi din
perspectivă teologică. „Antispiritul comunist” de care pomeneşte părintele André
Scrima este în fond acel suflu demonic care îl străbate în toate cotloanele sale.
Proteic şi insidios, comunismul îşi păstrează constanta demonică în toate
împrejurările. Ca neam şi persoane care am trecut prin experienţa comunistă, ni
se impune ca datorie morală analiza şi înţelegerea acestei experienţe la
dimensiunea de experienţă mistică ce ne-a pus în ecuaţie relaţia cu Dumnezeu şi
ne-a demonstrat că, într-un mod criptic, dar constant, veşnicia irumpe în timpul
istoric 43.  

Din punct de vedere creştin, singurul răspuns care îi poate fi dat comunismului
este afirmarea a tot ceea ce el neagă: afirmarea libertăţii, a spiritualităţii, a
existenţei lui Dumnezeu şi, prin această afirmare, intrarea în conflict direct cu
comunismul. Omul creştin aplică faptelor, sistemelor şi ideilor o grilă de lectură
creştină, ori, după o astfel de grilă, comunismul este un construct al răului, menit
să pervertească totul. Asemeni lui Satan, el îl imită pe Dumnezeu, dar într-un mod
caricatural, maimuţărit; spre deosebire de Dumnezeu care îl vrea pe om liber şi îi
cere supunere din iubire liber consimţită, comunismul, ca şi demonul îl vrea pe
om sclav supus, uşor de manipulat, cu libertatea anulată şi voinţa pervertită.
Intrarea în conflict cu sistemul devenea, prin urmare, o consecinţă a încercării de
a-ţi păstra umanitatea 44.

În cadrul celor intraţi în temniţele comuniste, în funcţie de modul în care se

raportau la trăirea creştină, se disting mai multe categorii, astfel:

- cei care aveau o trăire creştină intensă şi înainte de a intra în detenţie,

- cei care, deşi aveau o educaţie creştină, nu erau nişte trăitori autentici,
creştinismul lor reducându-se la un anume formalism, însă, în închisoare, ei vor
descoperi valoarea trăirii creştine şi vor intra pe via mistica la fel de intens ca şi cei
din prima categorie;

- mult mai reduşi numeric, sunt cei care au intrat în închisoare în totală
necunoştinţă sau chiar în opoziţie cu creştinismul, dar, întâlnind în temniţă pe cei
care îl practicau, sesizând seninătatea şi împăcarea cu care îşi petreceau detenţia,
au început şi ei să practice rugăciunea şi celelalte fapte creştine posibile într-un
asemenea spaţiu;

- au existat, desigur, şi deţinuţi care nu au avut o autentică trăire creştină, dintre

aceştia administraţia închisorilor îşi racola informatorii. Tot din rândul celor
necredincioşi au fost cei care s-au sinucis sau au ieşit din închisoare socotindu-se
învinşi şi dorindu-şi răzbunarea. Dar această categorie a victimelor a fost foarte
redusă numeric şi foarte puţini au supravieţuit detenţiei, căci lipsa de speranţă şi
sentimentul zădărniciei, la care se adăugau condiţiile de gulag, i-a descompus
trupeşte şi sufleteşte 45.

Deci, cei mai mulţi au intrat în detenţie având o educaţie moral creştină, unii o
trăiau mai intens, alţii mai puţin, dar în momentul în care au devenit conştienţi că
toate punţile cu exteriorul le sunt tăiate, ei au evadat în transcendent. Şi, în ciuda
ostracizării extreme la care erau supuşi, şi-au câştigat libertatea şi fericirea,
realizând ceea ce părea imposibil - izbânda în faţa comunismului.
Parcurgând numeroase mărturisiri ale experienţelor carcerale, fie prin intermediul
memorialisticii de detenţie, fie redate nemijlocit de protagonişti, în interviurile
realizate, se constată că trăirea religioasă şi fenomenul creştin a cunoscut o
manifestare plenară. Este neîndoielnic că spaţiul ostracizant al temniţei devine
prilej de adâncire spirituală, într-o aşa măsură încât se poate afirma, că trăirea
creştină în temniţele comuniste a fost un fenomen de masă 46.

Din punct de vedere creştin, singurul răspuns care îi poate fi dat comunismului
este afirmarea a tot ceea ce el neagă: afirmarea libertăţii, a spiritualităţii, a
existenţei lui Dumnezeu şi, prin această afirmare, intrarea în conflict direct cu
comunismul. Omul creştin aplică faptelor, sistemelor şi ideilor o grilă de lectură
creştină, ori, după o astfel de grilă, comunismul este un construct al răului, menit
să pervertească totul. Asemeni lui Satan, el îl imită pe Dumnezeu, dar într-un mod
caricatural, maimuţărit; spre deosebire de Dumnezeu care îl vrea pe om liber şi îi
cere supunere din iubire liber consimţită, comunismul, ca şi demonul îl vrea pe
om sclav supus, uşor de manipulat, cu libertatea anulată şi voinţa pervertită.
Intrarea în conflict cu sistemul devenea, prin urmare, o consecinţă a încercării de
a-ţi păstra umanitatea 47.

În altă ordine de idei, de pildă, în cadrul celor intraţi în temniţele comuniste, în

funcţie de modul în care se raportau la trăirea creştină, se disting mai multe
categorii, astfel: cei care aveau o trăire creştină intensă şi înainte de a intra în
detenţie, cei care, deşi aveau o educaţie creştină, nu erau nişte trăitori autentici,
creştinismul lor reducându-se la un anume formalism, însă, în închisoare, ei vor
descoperi valoarea trăirii creştine şi vor intra pe via mistica la fel de intens ca şi cei
din prima categorie; mult mai reduşi numeric, sunt cei care au intrat în închisoare
în totală necunoştinţă sau chiar în opoziţie cu creştinismul, dar, întâlnind în
temniţă pe cei care îl practicau, sesizând seninătatea şi împăcarea cu care îşi
petreceau detenţia, au început şi ei să practice rugăciunea şi celelalte fapte
creştine posibile într-un asemenea spaţiu; au existat, desigur, şi deţinuţi care nu
au avut o autentică trăire creştină, dintre aceştia administraţia închisorilor îşi
racola informatorii. Tot din rândul celor necredincioşi au fost cei care s-au sinucis
sau au ieşit din închisoare socotindu-se învinşi şi dorindu-şi răzbunarea. Dar
această categorie a victimelor a fost foarte redusă numeric şi foarte puţini au
supravieţuit detenţiei, căci lipsa de speranţă şi sentimentul zădărniciei, la care se
adăugau condiţiile de gulag, i-a descompus trupeşte şi sufleteşte 48.

Aşadar, cei mai mulţi au intrat în detenţie având o educaţie moral creştină, unii o
trăiau mai intens, alţii mai puţin, dar în momentul în care au devenit conştienţi că
toate punţile cu exteriorul le sunt tăiate, ei au evadat în transcendent. Şi, în ciuda
ostracizării extreme la care erau supuşi, şi-au câştigat libertatea şi fericirea,
realizând ceea ce părea imposibil - izbânda în faţa comunismului. Între altele,
parcurgând numeroase mărturisiri ale experienţelor carcerale, fie prin intermediul
memorialisticii de detenţie, fie redate nemijlocit de protagonişti, în interviurile
realizate, se constată că trăirea religioasă şi fenomenul creştin a cunoscut o
manifestare plenară. Este neîndoielnic că spaţiul ostracizant al temniţei devine
prilej de adâncire spirituală, într-o aşa măsură încât se poate afirma, că trăirea
creştină în temniţele comuniste a fost un fenomen de masă 49.

 Altfel spus, în urma materialului consultat, a rezultat că, în pofida tuturor

eforturilor pe care sistemul comunist le-a făcut, de înăbuşire a credinţei şi de
descompunere interioară a persoanei umane, deţinuţii din închisorile comuniste
au reuşit să trăiască o viaţă în Iisus Hristos în toată plenitudinea ei. Demersul
nostru introspectiv şi retrospectiv printre oameni şi fapte dintr-un timp al
întunericului, când România a fost luată în stăpânire prin minciună şi violenţă, de
un sistem absolut demonic se vrea a fi o privire din perspectivă moral-creştină
asupra unui fenomen care, dincolo de politic, economic, social are profunde
semnificaţii mistice şi morale. Confruntarea omenirii, a României şi a fiecăruia
dintre noi cu fenomenul comunist nu este ceva ce se consumă exclusiv în istorie,
ci confruntarea aceasta este o luptă între Bine şi Rău. Noi, cei de azi, suntem
datori s-o înţelegem, să ne-o asumăm şi să conştientizăm care sunt soluţiile
salvatoare; considerăm aceasta ca un act moral, atât faţă de propria conştiinţă cât
şi faţă de memoria celor ce s-au jertfit în această luptă şi, mai ales, faţă de
generaţiile viitoare. „Condamnarea comunismului este astăzi, mai mult ca
oricând, o obligaţie morală (s.n.), intelectuală, politică, socială. Statul român,
democrat şi pluralist, poate şi trebuie să o facă. Tot astfel, cunoaşterea acestor
pagini întunecate şi triste de istorie românească a secolului douăzeci este
indispensabilă pentru noile generaţii care au dreptul să ştie în ce lume au trăit
părinţii lor. Viitorul României depinde de asumarea trecutului ei, deci de
condamnarea regimului comunist ca inamic al speciei umane. A nu o face astăzi,
aici şi acum ne va împovăra pe veci cu vina complicităţii, fie şi prin tăcere, cu Răul
totalitar.” 50.

(http//www.presidency.ro/static/ordine/RAPORT_FINAL_CPADCR.pdf, p. 448.)
Azi, când se întrevede riscul unui cult al corporalităţii hedoniste, când societatea
nu mai este nici socialistă, nici comunistă, ci consumistă, mărturisitorii temniţei
comuniste ne pot fi călăuze spre esenţe. Agresiunea asupra persoanei umane nu
se mai face prin teroare şi crimă, ci prin plăcerea senzuală, insidioasă şi la fel de
(dacă nu şi mai) destructivă pentru spirit 51.

Aşadar, comunismul, ca încercare la care a fost supus creştinismul, a demonstrat

că omul nu se poate salva altfel decât prin credinţă. Cu alte cuvinte, fără
rugăciune, fără milă şi dragoste faţă de celălalt, fără efortul permanent de a intra
în legătură cu Dumnezeu, omul supus experienţei comuniste şi, îndeosebi, celei
din închisoarea comunistă, riscă să se dezintegreze ca persoană umană. A vorbi
despre dimensiunea spirituală a universului carceral al României comuniste este o
necesitate morală. Mărturisitorii, martirii şi mucenicii temniţelor comuniste
trebuie să funcţioneze pentru noi, cei de astăzi ca modele, ca repere morale, în
caz contrar cunoaşterea experienţei lor ar rămâne doar la nivel raţional şi atât.
Este necesar să ne-o asumăm efectiv înţelegând că ancorarea în Dumnezeu a fost
singura soluţie viabilă atunci şi ea este şi astăzi o salvare autentică a unităţii
noastre fiinţiale ca persoane şi ca neam. Soluţie unică, veşnică, imbatabilă,
ancorarea noastră în Dumnezeu, respectarea grilei morale creştine a fost şi este
barca de salvare din marasmul comunist, dar şi din nebunia disonantă şi grăbită a
lumii noastre, postmoderne, contemporane…
Note bibliografice:

1 Conform unei note informative din 15 aprilie 1960 iată ce spunea arhiereul, pensionat de
comunişti, Pavel Şarpe (prorectorul Centrului de îndrumări misionare Curtea de Argeş) într-o
discuţie cu informatorul: „…conducerea ţării se dă urât la preoţi. Ei sunt arestaţi fără motive, şi
anume sunt arestaţi cei mai buni predicatori, slujitori, cei mai morali oameni, pe motiv că sunt:
chiaburi, mistici, <<foşti legionari>>, că au camuflat aur, arme etc. şi câte alte asemenea motive
(…)” (A.C.N.S.A.S., fond informativ, dos. nr. 709, vol. II, f. 93).
2 Vezi declaraţia din [1949-1950], dată de informatorul „Salcâm” despre părerea episcopului
locotenent al Dunării de Jos: „ (…) Episcopul Antim Nica, ne propovăduieşte că regimul[l] de
astăzi este trecător, credinţa va învinge, comuniştii sunt trădătorii ţării, noi preoţii să fim la
datorie. Anglo-americanii ne vor salva de haosul comunist” (Ibidem, dos. nr. 701, vol. II, f. 329,
346) sau, la predarea patrimoniului fostei episcopii de Huşi, desfiinţată de puterea comunistă, la
28 februarie 1949, episcopul Grigorie Leu era de părere că: „până după Paşti se vor produce
schimbări în ţară şi străinătate, care poate nu va mai fi nevoie de a preda inventarul” (Ibidem, f.
171).

3 A.M.J., fond penal, dos. 113.668, vol. VI, f. 416-416v (Declaraţie a lui Sandu Tudor, aflat în
puşcărie şi luată de un informator, din data de 3 iulie 1958).

4 Apud N. Hurjui, Episcopul Grigorie Leu. Omul şi fapta (teză de doctorat susţinută la Facultatea
de Teologie Ortodoxă, Universitatea Bucureşti), Bucureşti, 1999, p. 249.

5 După aplicarea decretului din 4 august 1948 care privea laicizarea învăţământului românesc,
reacţiile nu au întârziat să apară. Astfel, Grigorie Leu, episcopul de Huşi, a ţinut în judeţul Fălciu
(astăzi în jud. Vaslui) o şedinţă regională cu preoţii din patru judeţe şi le-au spus că, dacă în şcoli
s-au suspendat orele de religie, acestea să fie predate de preoţi în biserică. Li s-a cerut preoţilor
să meargă din casă în casă şi să ceară părinţilor copiilor de până la 18 ani să-şi lase copiii la
biserică pentru a primi învăţătura bisericească (L. Grigorescu, Politica de laicizare a slujitorilor
Bisericii şi a credincioşilor, în Analele Sighet, vol. VII, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2000,
p. 103); acelaşi episcop a înfruntat ordinele partidului de detronare a sa şi desfiinţare a
scaunului de Huşi, pentru ca în cele din urmă să se resemneze cu inevitabila aplicare a voinţei
comuniste, în speranţa unei căderi apropiate a sistemului (A.C.N.S.A.S., fond informativ, dos. nr.
701, vol. II, f. 171; Magazin Istoric, an

XXVIII, nr. 7, iulie 1994); se pare că acest ierarh a fost otrăvit cu arsenic, murind astfel la 1
martie 1949, potrivit analizelor preliminare efectuate de medicul Valentina Leu la data de 2
martie 1949 (apud N. Hurjui, Op. cit., p. 288-293).

6 Ibidem, propus în şedinţa sinodului permanent al B.O.R. din 26 mai 1946, alături de P.S.
Lucian Triteanul al Romanului şi P.S. Cosma Petrovici.

7 „Eşti legionar pentru că eşti teolog şi fiind teolog eşti anticomunist, iar a fi anticomunist
înseamnă a fi legionar”, astfel i se spunea profesorului Teodor M. Popescu, de la Facultatea de
Teologie, în timpul anchetei, deşi nu era preot, şi mai ales că avusese o poziţie antilegionară
clară în perioada interbelică şi după (Bibl. Sf. Sinod, ms. nr. 116, Ing. Vasile M. Popescu, Teodor
M. Popescu, patriot, teolog, istoric, profesor şi pedagog. Viaţa şi opera, Bucureşti, 1984, f. 228).
În penitenciarul Aiud acesta avea să fie considerat tot legionar, deşi la proces nu i se găsise
această vină (A.M.J., fond penal, dos. nr. 39.238, vol. I, f. 9v-10v; vol. III, f. 1-1v).
8 După denunţarea concordatului cu Vaticanul, de către statul român (17 iulie 1948), preluarea
şcolilor catolice de către stat şi reducerea scaunelor episcopale de la 6 la 2 (18 septembrie
1948), Vaticanul a protestat faţă de atitudinea luată de conducerea R.P.R. în privinţa Bisericii
romano-catolice. Ca atare în şedinţele secretariatului C.C. al P.M.R. (după 20 octombrie 1948) s-
a luat în discuţie problema catolică, punându-se în vedere chiar ruperea relaţiilor diplomatice.
Astfel, Ana Pauker propunea ca : ”să găsim elementele pentru a rupe relaţiile cu Papa pe baza
unor infracţiuni de drept comun pe care popii catolici le săvârşesc – trafic de valută” (L.
Grigorescu, Op. cit., p. 105-109), precizându-se că agentura romano-catolică este folosită de
cercurile imperialiste anglo-americane, iar ca măsuri, printre altele, s-au propus: „crearea unei
mişcări opoziţioniste în sânul Bisericii catolice; izolarea vârfurilor catolicismului duşmănos
regimului nostru prin demascarea imoralităţii lor, a infracţiunilor de drept comun săvârşite şi a
legăturilor trădătoare existente cu cercurile imperialiste străine care îi susţin moral şi material”
(Ibidem). În şedinţa secretariatului C.C. al P.M.R. din 20 octombrie 1948 s-a răspuns Vaticanului
în termeni foarte duri acuzându-l că este agentură a imperialismului anglo-american care
doreşte să provoace statul şi poporul român (Ibidem); aceeaşi acuzaţie este surprinsă şi în
corespondenţa dintre diplomatul francez Wladimir d`Ormesson, fost ambasador la Vatican şi
cardinalul Eugene Tisserant, secretar al Congregaţiei Bisericii Orientale, întreţinută între 1946-
1956 (S. Guinle-Lorinet, Bisericile din România în anii cincizeci, văzute de Vatican, în Memoria,
revista gândirii arestate, nr. 34 (1/2001), p. 62-69); relevant este cazul lui Ioan Scheffler, episcop
romano-catolic de Satu-Mare, care în 1952, împreună cu alţi preoţi, era acuzat de „activitate de
spionaj desfăşurată în favoarea Vaticanului” (A.M.J., fond penal, dos. nr. 18.340, vol. III, f. 368-
372).

9 C. Aioanei, F. Moraru, Biserica Ortodoxă Română în luptă cu „diavolul roşu”, în Altarul

Banatului, 2001, nr. 1-3, p. 89-99; Cr. Vasile, Autorităţile comuniste şi problema mănăstirilor
ortodoxe în anii `50, în Analele Sighet. Anii 1954-1960. Fluxurile şi refluxurile stalinismului, vol.
VIII, Bucureşti, Fundaţia Academică Civică, 2000, p. 179-189; este vorba de un referat din 6
octombrie 1958, semnat de Al. Drăghici, în care se vorbeşte de „tolerarea pe mai departe a
numărului mare de elemente legionare şi reacţionare în mănăstiri, cât şi menţinerea numărului
mare de mănăstiri unde numărul de călugări se înmulţeşte încontinuu cu elemente îndoctrinate
cu idei contrarevoluţionare, [şi care] prezintă un pericol social” şi, în consecinţă, propunea ca:
„elementele legionare şi elementele care au avut funcţiuni în aparatul de stat burghezo-
moşieresc”, care sunt călugări în mănăstiri, episcopii, mitropolii şi patriarhie, să fie scoşi din
monahism, să li se interzică portul hainei călugăreşti şi să nu li se mai permită întoarcerea la
mănăstiri; desfiinţarea seminariilor monahale şi interzicerea de către călugări şi călugăriţe a
frecventării cursurilor la Institutul Teologic; pe viitor, intrarea

în monahism să se facă numai cu avizul împuterniciţilor regionali pentru culte; interzicerea cu

desăvârşire ca pe viitor, să se înfiinţeze mănăstiri sau schituri; numărul de mănăstiri fiind prea
mare, să fie redus la jumătate; interzicerea elementelor tinere în mănăstiri, fixându-se limita de
vârstă de la 50 de ani în sus.

10 Ibidem Apud S. Antohi, Utopica. Studii asupra imaginarului social, Bucureşti, 1991, p. 165.

11 Ibidem.

12 De remarcat este directiva referitoare la problema religioasă din „Directivele de bază ale
N.K.V.D.”, din 2 iunie 1947, pentru ţările din orbita sovietică. Astfel directiva nr. 34 spunea:
„Trebuie acordată o atenţie deosebită bisericilor. Activitatea cultural-educativă trebuie astfel
dirijată ca să rezulte o antipatie generală împotriva acestora. Este necesar să fie puse sub
observaţie tipografiile bisericeşti, arhivele, conţinutul predicilor, cântecelor, al educaţiei
religioase, dar şi cel al ceremoniilor de înmormântare” (în Memoria, revista gândirii arestate,
nr.8, p.80); după cum se observă nu se vorbeşte de desfiinţarea Bisericii, ci de folosirea ei în
scopurile urmărite de sistemul comunist şi aceasta după experienţa sovietică (desfiinţarea
Bisericii ruse şi reînfiinţarea ei în anul 1943).

13 Justinian, Patriarhul României, Apostolat social. Pilde şi îndemnuri pentru cler, Bucureşti, vol.
I, 1948, p. 18; vol. IV, 1952, p.56; vol. VII, 1962, p. 77; vol. X, , 1971, p. 82 -84.

14 A.M.J., fond penal, dos. nr. 113668, vol. II, f. 217.

15 Ibidem, vol. I, f. 101-106, proces verbal de interogatoriu din 12 martie 1958, luat lui
Alexandru Făgeţeanu; vezi şi declaraţia din 1 iulie 1958 despre Sandu Tudor, dată de un
informator în puşcărie (Ibidem, vol. VI, f. 423-426).

16 Roman Braga în Procesul Verbal de interogatoriu din 27.07.1958, declară: ”Activitatea dusă
de mine în perioada anilor 1953-1958 este într-adevăr ostilă regimului actual, însă nu i-am dat o
formă legionară, ci spirituală, adică antimaterialistă, urmărind prin ea în schimb acelaşi scop,
adică îndepărtarea a cât mai multe elemente şi în special din rândul tineretului studios, de
regimul actual şi gruparea lor în mănăstiri. Această activitate spirituală am dus-o cu scopul
intenţionat duşmănos la adresa regimului actual, activitate care a constat în următoarele: Am
păstrat în biblioteca mea cărţi cu conţinut duşmănos regimului actual cum ar fi de exemplu
Destinul omenirii de autorul P. P. Negulescu şi altele, pe care am neglijat intenţionat să le
îndepărtez, deoarece după concepţia mea anticomunistă, le-am considerate de <<valoare>>.
Am scris note, rezumat şi comentarii antimaterialiste cu privire la ideologia marxistă şi alte
teme… În perioada anilor 1953-1958 în mod consecutiv şi cu scop duşmănos regimului
democrat, am făcut educaţie anticomunistă în rândul tineretului şi în special a celui studios,
deoarece speram ca astfel reuşind să-i rup de regim şi de concepţiile sale şi apropiindu-i de
mănăstire, aceştia nu vor mai contribui cunimic la menţinerea şi consolidarea acestui regim,
fapt ce putea să uşureze prăbuşirea sa (…); am participat la meditaţiile ţinute în anul 1957, vara,
de către stareţul schitului Sandu Tudor, de la mănăstirea Rarău (Roman Braga şi Sandu Tudor au
făcut educaţie antimaterialistă studenţilor Gheorghe Văsâi, Rădulescu Nicolae şi Şerban
Mironescu)” (A.M.J., fond penal, dos. 113.668, vol. I, f. 278); Roman Braga fusese condamnat în
anul 1949 conform sentinţei nr. 210 la 5 ani temniţă grea şi trei ani degradare civică (Ibidem,
f.261) pentru acuzaţia că ar fi făcut parte dintr-un cuib legionar din cadrul Facultăţii de Teologie
din Bucureşti. Din sentinţă rezultă că s-a înscris în Mişcarea Legionară în anul 1946, iar
activitatea sa „subversivă” a constat în strângerea de ajutoare pentru legionarii închişi şi diferite
acţiuni de protest la adresa acţiunilor comuniste (redactarea de manifeste contra sărbătoririi
zilei de 1 mai în sâmbăta Paştelui). A fost eliberat din închisoare în anul 1953 şi rearestat pentru
activitatea în „Rugul Aprins”; despre iniţiativa edificării mai multor centre de rezistenţă
spirituală, de ordin monahal, de către Sandu Tudor vezi în procesele verbale de interogatoriu
din 30 iunie şi 19 iulie 1958 luate lui Roman Braga (Ibidem, f. 286-287v; 295-296v).

17 În ceea ce priveşte mănăstirile, în toate documentele studiate se relevă preocuparea

Securităţii de a controla activitatea acestora, fiind considerate unele din cele mai puternice
centre de rezistenţă anticomuniste, prin prestigiul lor spiritual şi prin ajutorul care-l ofereau
luptătorilor din munţi. În adresa Direcţiei a III-a, informaţii interne, către Direcţia a VIII-a,
anchete penale, din data de 23 iunie 1958, se cere să se scoată de la anchetaţi activitatea
contrarevoluţionară de la mănăstirile Cernica, Vâforâta şi Tismana şi rolurile jucate de
Athanasie Glatcovschi, stareţul mănăstirii Cernica, de vicarul patriarhal Antim Nica şi de
Bartolomeu Anania (Ibidem, vol. VIII, f. 191). Cazul Rugul Aprins şi alte anchete ale Securităţii a
convins puterea comunistă să ia măsuri dure împotriva mănăstirilor, concretizate prin decretul
nr. 410 din anul 1959.

18 Vezi nota informativă din 27 octombrie 1951 unde se vorbeşte despre numărul imens de
credincioşi veniţi pentru a se închina la moaştele Sf. Dimitrie Basarabov, în zilele de 26-27
octombrie, la catedrala patriarhală (A.C.N.S.A.S., fond informativ, dos. nr. 701, vol. III, f, 21).

19 Vezi adresa Direcţiei a III-a din M.A.I. către Direcţia regională M.A.I. Ploieşti din data de 18
martie 1958, prin care se cereau informaţii despre legăturile lui Antim Nica, episcop vicar
patriarhal, Bartolomeu Anania bibliotecar al Patriarhiei şi „alte elemente legionare din cadrul
Patriarhiei” (se menţionează şi numele lui Nicolae Popoviciu, fost episcop de Oradea, pensionat
în anul 1950 la mănăstirea Cheia) cu monahii arestaţi la mănăstirea Vâforâta (A.C.N.S.A.S., fond
informativ, dos. nr. 701, vol. I, f. 175-176), relaţii care ni se confirmă şi din alte note informative
din această perioadă.

20 A.M.J., fond penal, dos. nr. 38.408, vol. III, f. 147-168 (Sentinţa nr. 347 din 14 martie 1959,
dată de Tribunalul Militar Regiunea a 3-a, Cluj).
21 Într-o notă informativă din 30 iunie 1961 vorbindu-se de numărul mare al călugărilor de la
Antim (se hotărâse transformarea mănăstirii în parohie) se aminteşte şi de un călugăr, eliberat
din închisoare: ” (…) a mai făcut acolo (patriarhul - n.n.) şi un diacon, om de treabă, dar
indezirabil – pe unul Mărăcine. Acesta fusese osândit la mulţi ani de puşcărie, apoi a studiat
teologia şi patriarhul l–a găsit bun să–l facă diacon în Bucureşti şi încă voia să–l pună la
catedrală. Toţi au fost surprinşi că pe un om atât de vulnerabil îl ia patriarhul în braţe cu aşa
elan. Ba vroia să–l facă şi bibliotecar şi secretar la <<palat>>, în locul lui [Bartolomeu] Anania şi
a lui [Andrei] Scrima” (A.C.N.S.A.S., fond informativ, dos. nr. 701, vol. I, f. 274-277).

22 În lunile octombrie–noiembrie anul 1947 îi cunoaşte pe Radu Ciuceanu şi Vlad Drăgoescu

intrând astfel în legătură cu Mişcarea Naţională de Rezistenţă care activa în Oltenia. Rolul
stareţului de la Tismana, după întâlnirea cu Nelu Pârvulescu (iunie 1948), era de a găzdui şi de a
asigura hrană tuturor celor care se prezentau la mănăstire cu parola „R 325”. Punctul de sprijin
de la Tismana trebuia să asigure, pentru cei din rezistenţă, şi instalarea unui post de radio
emisie–recepţie care să facă legătura cu anglo – americanii, însă nu s–a mai realizat
(A.C.N.S.A.S., fond penal, dos. nr. 4, vol. IV, f. 20-22, 164).

23 Ion Paragină, în memoriile sale, Frânturi din viaţa unui partizan (aceste memorii se află la
redacţia revistei Scara din Bucureşti şi le-am consultat prin bunăvoinţa d-lui I. Corduneanu), la f.
15, spune: „Tot în vara aceea (anul 1948), am stabilit două puncte, prin care puteam fi
aprovizionaţi cu alimente: schitul Muşunoaiele şi schitul Brazi, respectiv prin stareţul Evghenie
Hulea şi stareţul Teodosie Filimon”; vezi şi A.C.N.S.A.S., fond penal, dos. nr. 17, vol. VII, f. 127-
133; 242-248; M. Timaru, Lupta de rezistenţă anticomunistă în munţii Vrancei, în Analele Sighet,
vol. II, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1995, p. 330-333.

24 C. Voicescu, Oameni ai bisericii în rezistenţa anticomunistă din munţii şi codrii României, în

Analele Sighet, vol. II, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1995, p. 279-294.

25 C. Aioanei, Cr. Troncotă, Contra „armatei negre a călugărilor şi călugăriţelor”, în Magazin

Istoric, an XXX, 1(346), 1996, p. 3.

26 Proces verbal de interogatoriu din 21 iunie 1958, luat lui Alexandru (Adrian) Făgeţeanu
(A.M.J., fond penal, dos. nr. 113.668, vol. I, f. 115-116v).

27 A.C.N.S.A.S., fond informativ, dos. nr. 701, vol. I, f. 212.

28 Ibidem, f. 73.

29 B.O.R. a reintrat în cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor în 1961 la conferinţa de la New

Delhi (detalii despre deschiderea B.O.R. faţă de acest organism internaţional în Biserica
Ortodoxă Română, LXXX(1962), 11-12, p. 1072-1100; 1110-1150). Cu aceeaşi ocazie au intrat şi
alte Biserici Ortodoxe din spaţiul comunist în frunte cu Biserica Ortodoxă Rusă. Acest fapt
marca o schimbare de optică a politicii externe sovietice care s-a folosit de organisme
internaţionale precum O.N.U., U.N.I.C.E.F. sau acest Consiliu cu un dublu scop: cel de a găsi
terţe locuri de dialog cu puterile occidentale pentru a aplana conflictele dintre cele două blocuri
politico-militare şi de a convinge ţările lumii a treia şi pe pacifiştii din ţările capitaliste de dorinţa
de pace a U.R.S.S.. Motivul oficial pentru care B.O.R. s-a înscris în acest Consiliu erau: crearea
unei atmosfere favorabile sistemului socialist, antrenarea şi altor Biserici în lupta pentru pace,
pentru lichidarea robiei colonialiste şi nu în ultimul rând făcea cunoscută B.O.R. (supra n. 27,
Ibidem, f. 110). În acelaşi timp această apropiere a însemnat o gură de oxigen pentru B.O.R.
care a folosit-o ca o cale de împiedicare a abuzurilor puterii comuniste. Tot Justinian Marina
recomanda ca la întrunirile religioase internaţionale să se discute subiecte strict religioase, fără
să se abordeze nici o problemă politică, deoarece s-ar face politică la o întrunire religioasă,
lucru contrar dogmelor religioase (Ibidem, f. 112).

30 A.M.J., fond penal, dos. nr. 24.541, vol. XII, f. 265-266.

31 Ibidem, vol. VIII, f. 213; Securitatea a interpretat plecarea lui Visarion Puiu ca o fugă pentru a
se pune în „slujba hitlerismului” (vezi Ibidem, vol. XII, f. 266).

32 Ibidem, vol. VIII, f. 147.

33 Ibidem, vol. XII, f, 205-212.

34 Ibidem, f. 235-236.

35 Biblioteca Sf. Sinod al B.O.R., ms. III 116, Ing. Vasile M. Popescu, Teodor M. Popescu, patriot,
teolog, istoric, profesor şi pedagog. Viaţa şi opera, Bucureşti, 1984, f. 80-81 (autorul acestei
lucrări este fratele profesorului şi a fost făcută din însemnările acestuia, după ce a ieşit din
închisoare), în continuare Viaţa…; studiul Papolatria se află în filele acestui manuscris (f. 81-
159), rămas inedit până astăzi.

36 A.C.N.S.A.S., fond informativ, dos. nr. 246, vol. I, f. 205-206, notă informativă din 26
februarie 1954; tot Danciu Agenor spunea în anul 1955 că „numărul legionarilor care intră în
rândurile Bisericii Catolice devine din ce în ce mai mare, deşi primirea lor se face cu oarecare
greutate, căci se caută de a se stabili care într-adevăr s-au convertit şi care vine în această
Biserică numai ca într-un refugiu. În orice caz, ei sunt bine primiţi, dar supravegheaţi pentru a
nu introduce o linie străină Bisericii. De obicei, aceşti foşti legionari au o conduită exemplară”,
iar despre părerea episcopilor catolici cu privire la această problemă, acelaşi Agenor preciza că
„orice religie te duce atunci când o practici la adevăr şi adevărul te va duce la Biserica catolică,
singura adevărată” (Ibidem, f. 361, notă informativă din 24 martie 1955); vezi şi activitatea lui
Danciu Agenor în A.M.J., fond penal, dos. nr. 113668, vol. I, f. 60-120.
37 A.M.J., fond penal, dos. nr. 24541, vol. XII, f. 243 (notă a D.G.S.P. din 23 iunie 1948), 284.

38 Notă dată de sursa „Haralambie”, din 15 mai 1949 (Ibidem, f. 291-292).

39 Ibidem, f. 292-292v; vezi şi nota din 18 mai, acelaşi an, ambele date de sursa „Matei”
(Ibidem, f. 293).

40 De menţionat, pe lângă studiul nepublicat, Papolatria, amintit mai sus, este şi comunicarea
L` attitude du Vatican à l`égard de l`Orthodoxie durant les 30 derniers annèes, susţinută în data
de 9 iulie 1948 în cadrul festivităţilor prilejuite de aniversarea a 500 de ani de autocefalie a
Bisericii Ortodoxe Ruse („Actes de la conference des chefs et des representants des églises
orthodoxes autocephales reunis à Moscou à l`ocasion de la celebration soleunelle des fêtes du
500eme anniversaire de l`autocephalie de l`église orthodoxe Russe”, Moscou, 1950, p. 223-
291); Viaţa…, f. 171, 236; vezi şi în Ortodoxia, I(1949), nr. 1.

41 D. Stăniloae, Catolicismul de după război, Sibiu, 1933; N. Bălan, Biserica împotriva

concordatului, Sibiu, 1929; H. I. Cojocaru, Problema catolică în R.P.R., în Ortodoxia, I(1949), nr.
2-3; L. Iacob, Nulitatea juridică a patronatului suprem şi drepturile suverane ale Statului român,
Cluj, 1938.

42 A.M.J., fond penal, dos. 113.668, vol. VI, f. 10-13; într-o discuţie, din 1954, purtată de Danciu
Agenor cu preotul Francisc Pall de la Mănăstirea franciscană din Gherla acesta amintea şi de
Benedict Ghiuş care ar susţine o astfel de reconciliere religioasă, acesta din urmă fiind
considerat şi filocatolic (A.C.N.S.A.S., fond informativ, dos. nr. 246, vol. I, f. 249 250).

43 Se pare că se căuta desfiinţarea Patriarhiei Române şi dependenţa mitropoliilor româneşti

de Patriarhia Rusă (cf. Cr. Păiuşan, Politica Patriarhilor României şi „colaboraţionismul” cu
organele statului, în Analele Sighet, vol. VII, p. 111-113).

44 A.M.J., fond penal, dos. nr. 19.556, f. 68 nota informativă dată de sursa „Zamfir Pană”, din 19
septembrie 1950: „Unirea a făcut-o comuniştii, nu biserica ortodoxă, şi nici Patriarhul Justinian.
De aceea ea n-are să dureze, decât atât cât va dura şi guvernarea comuniştilor”.

45 O lucrare cu privire la această chestiune V. Anania, Pro memoria. Acţiunea catolicismului în

România interbelică, Bucureşti, Ed. Inst. Biblic şi de Misiune al B.O.R., 1993; vezi şi N. Runcan,
Premise istorice ale catolicismului în România interbelică, Constanţa, Ed. Europolis, 1998.

46 Date despre păstrarea Bisericii Catolice în România, dar fără conducerea papală vezi în S.
Guinle-Lorinet, Op. cit., p. 64.

47 A.C.N.S.A.S., fond informativ, dos. nr. 701, vol. I, f. 263–265.

48 A.C.N.S.A.S., fond informativ, dos. nr. 701, vol. I, f. 257, notă informativă din 16 aprilie 1962.
49 Ibidem, f. 274–277.

50 Ibidem, f. 130-131.

51 A.C.N.S.A.S., fond informativ, dos. nr. 701, vol. I, f. 132; Tot despre problema desfiinţării
mănăstirii Hurez este şi ultima parte din nota informativa, datată 20 octombrie 1961: „ (…) La
mănăstirea Hurezi – Vâlcea, este mare confuzie. Departamentul Cultelor doreşte desfiinţarea
dreptului de stavropighie patriarhală şi trecerea mănăstirii în patrimoniul Episcopiei Râmnicului
Vâlcii, [iar] patriarhul nu vrea să renunţa la acest drept. În mănăstire domneşte părerea că
această trecere este tot una cu desfiinţarea mănăstirii. Ca urmare, stareţa mănăstirii a venit la
Bucureşti pentru lămuriri de la patriarh” (A.C.N.S.A.S., fond informativ, dos. nr. 701, vol. I, f.
268).

Precizare: Pentru posibilitatea accesării şi consultării fondului informativ şi documentar din

A.C.N.S.A.S. aduc calde şi sincere mulţumiri, pentru deschidere, receptivitate şi amabilitate,
domnilor Dr. Laurenţiu Tănase şi Dr. Florian Bichir, precum şi cercetătorilor George Enache şi
Adrian Nicolae Petcu – bunii mei colaboratori şi prieteni!...

Bibliografie selectivă, românească

1. George Enache, Ortodoxie şi putere politică în România contemporană (studii şi eseuri),

Editura Nemira, Bucureşti, 2005

2. Partidul, Securitatea şi Cultele – 1945 – 1989. Volum coordonat de Adrian Nicolae Petcu,
Editura Nemira – Colecţia „Biblioteca de Istorie”, Bucureşti, 2005

3. Ionuţ – Gabriel Corduneanu, Biserica şi Statul – două studii, Editura Evloghia, Bucureşti

4. Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos – document pentru o lume nouă, Editura Christiana,
Bucureşti, 2006

5. Sfântul închisorilor – Mărturii despre Valeriu Gafencu, adunate şi adnotate de monahul

Moise, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007

6. Viaţa Părintelui Calciu după mărturiile sale şi ale altora, Ediţie îngrijită la Mănăstirea
Diaconeşti, Cu o predoslovie a Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Bartolomeu Valeriu Anania,
Editura Christiana, Bucureşti, 2007

7. Carmen Chivu – Duţă, Cultele din România între prigonire şi colaborare, Editura Polirom, Iaşi,
2007

8. Mihai Albu, Carmen Chivu – Duţă, Dosarele securităţii. Studiu de caz, Editura Polirom, Iaşi,
2007
9. Martiri pentru Hristos în perioada regimului comunist, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2007

10. Cristina Păiuşan, Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist, Editura Polirom, Iaşi,
2001

11. Lucia Hossu – Longhin, Memorialul Durerii – Manualul de Istorie ce nu se învaţă la şcoală,
Editura Humanitas, Bucureşti, 2007

12. Dan Puric, Cine Suntem, Editura Platytera, Bucureşti, 2008

13. Dan Puric, Despre Omul Frumos, Editura Platytera, Bucureşti, 2009

https://historia.ro/sectiune/general/temnitele-si-inchisorile-comuniste-din-
romania-571784.html?fbclid=IwAR3vuSJwe1TQFKA-
Aq8JpnWZGrNMFyWId1uhDGd_ILetISvip8Hf9QLMXeY

Pedeapsa cu moartea în România comunistă. 104 persoane au fost executate

prin împuşcare în epoca lui Nicolae Ceauşescu

Istoria pedepsei cu moartea în România începe să se scrie încă din Evul Mediu.
Adevăraţi despoţi, domnitorii români aveau o plăcere ieşită din comun de a-i
pune la respect pe răufăcători şi de a crea o stare de stabilitate în principate,
prin efectuarea de execuţii.

Regimul comunist instaurat în 1945 la Bucureşti a încercat să abolească toate

formele de rezistenţă anticomunistă, modificând astfel legile penale şi reinstituind
pedeapsa capitală. Pedeapsa cu moartea a fost reintrodusă în legislaţia penală din
România printr-o serie de legi şi decrete, cele mai importante dintre acestea fiind
Legea nr. 50 din 21 ianuarie 1945 şi Legea nr. 312 din 24 aprilie 1945. Existau din
timpul celui de-al Doilea Război Mondial decrete speciale date de regimul
mareșalului Antonescu pentru a reintroduce această pedeapsă, precum și în
timpul lui Carol al II-lea.
Până la acest moment pedeapsa capitală fusese abolită în România încă din
vremea lui Alexandru Ioan Cuza și singurii care mai puteau cădea sub incidența ei
erau militarii trădători (dezertori). România este prima țară europeană care a
abolit această pedeapsă,în 1865, din păcate nu definitiv. 

Regimul comunist nu s-a limitat doar la a da legi, ci pe lângă aceasta au fost create
şi organismele necesare aplicării ei. Aşa au fost înfiinţate tribunalele militare,
instanţe cu rol de eliminare a tuturor oponenţilor regimului. 

Un tribunal militar era considerat „braţul înarmat al poporului”. Pedeapsa cu

moartea se aplica în primul rând celor care se răzvrăteau împotriva regimului,
deţinuţilor politici, dar şi celor de drept comun, în această categorie intrând
criminalii deosebit de periculoşi, violatorii sau toţi cei care comiteau infracţiuni
grave împotriva ordinei şi liniştii publice. 

Imaginea „călăilor” 

Potrivit legilor, executarea celor condamnaţi la pedeapsa capitală se efectua prin

împuşcare, de către plutoanele de execuţie. Fiecare pluton era alcătuit din 12
membri, care primeau încărcătoare cu câte 5 cartuşe şi trăgeau foc după foc. 

„Călăii” erau foarte atent selecţionaţi, pe baza unui profil psihologic foarte bine
conturat. Mai mult, ei semnau declaraţii de confidenţialitate, iar dacă divulgau
secrete de serviciu puteau fi arestaţi şi condamnaţi la rândul lor la pedeapsa cu
moartea. 

În perioada ceauşistă, execuţiile se realizau doar în cadrul închisorilor Jilava şi

Rahova. În documentele de arhivă se păstrează încă informaţii despre temutul
„Fort 13” de la Jilava, adică spaţiul special amenajat pentru executarea
condamnaţilor la moarte. În prezent, aici se află groapa de gunoi a
penitenciarului. La Rahova, execuţiile se petreceau într-un poligon subteran, care,
după 1990, a fost dezafectat, în momentul în care a început renovarea puşcăriei. 

Ceremonialul executării 

Până la momentul executării efective, un întreg ceremonial trebuia desfăşurat.

Astfel, potrivit legilor, condamnatul la moarte era legat de mâini şi de picioare şi
ţinut câteva ore într-o cameră întunecată, fără niciun pic de lumină. În momentul
în care era scos din respectivul spaţiu, el devenea extrem de bulversat din cauza
luminii de afară. 

Ultimul condamnat la moarte 

În epoca Ceauşescu (1965 – 1989) în România au fost condamnaţi la moarte şi

executaţi prin împuşcare 104 oameni, intelectuali sau infractori de drept comun.
De notorietate este cazul lui Ion Râmaru sau al lui Gheorghe Ştefănescu, botezat
şi „Bachus”, afaceristul inculpat care a vândut milioane de litri de vin contrafăcut. 

Ultimul român care a murit sub ploaia de gloanţe a plutonului de execuţie a fost
Ion Pistol, cetăţean condamnat la pedeapsa cu moartea de Tribunalul Judeţean
Teleorman, pentru omor deosebit de grav. Execuţia lui s-a desfăşurat pe data de
12 mai 1987. 

După căderea regimului comunist, pedeapsa cu moartea a fost abrogată prin

Decretul – Lege nr. 6 din 7 ianuarie 1990. Potrivit actualei legi penale din
România, intrată în vigoare la 1 februarie 2014, cea mai gravă pedeapsă care i se
poate aplica unui inculpat este condamnarea la pedeapsa închisorii pe viaţă.

Răsfoind dosarele Securității

Marele medievist francez March Bloch (foto) compara spiritul critic în

interpretarea surselor istorice cu spălatul în igiena corporală. Și unul, și altul
sunt absolut indispensabile; și unul, și altul elimină impuritățile. Recent,
cercetătoarea franceză Georgette Elgey reamintea că nicio mărturie, scrisă sau
orală, nu poate fi acceptată fără a fi supusă unui examen riguros: „Istoricul
trebuie să o supună unui studiu critic, să-și ia distanțele necesare față de
interlocutorul său și să confrunte informațiile culese din alte surse. Aceste
precauții sunt absolut indispensabile pentru că mărturia nu este sinonimă cu
adevărul” („Historia”, nr. 73, mai 2008, p. 66).
Toate acestea țin de ABC-ul cercetării istorice și, totuși, de câte ori aceste principii
elementare nu sunt uitate! Lăsându-se, parcă, furat, captivat, fascinat de izvorul
descoperit, istoricul sfârșește prin a căpăta – fie și subliminal – un soi de respect
pentru el și nu consideră necesar să-l supună regulilor criticii istorice.

Scurt preambul metodologic

Constatările de mai sus sunt cu atât mai valabile, când este vorba de documentele
Securită ții. În numărul trecut al acestei reviste, am scris despre Eterna și
fascinanta Securitate, în înțelesul că mulți istorici renunță la orice analiză critică a
documentelor Securității și le trec – uneori cuvânt de cuvânt – din arhivă în
lucrările lor.

Față de asemenea procedee, nu pot decât să prețuiesc în gradul cel mai înalt
contribuțiile d-lui Florian Banu și d-nei Luminița Banu, care au subliniat, cu
informație documentară bogată și rigoare critică, necesitatea investigării critice a
faptelor relatate în fondurile arhivistice ale Securității. Titlurile studiilor celor doi
grăiesc de la sine: Florian Banu, Adevăr și ficțiune în documentele Securității („Ana
lele științifice ale Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Istorie, t. LI, 2005,
pp. 275-392); Florian Banu, Dosarele Securității: Despre capcanele interpretării
(„Arhivele totalitarismului”, XVI, 2006, nr. 52-53/3-4, pp. 131-145); prof. Luminița
Banu, dr. Florian Banu, Documentele Securității – de la codificare la dezinformare
(„Pietre de hotar”, vol. 7, 2007, Oradea, pp. 211- 221). Din paginile acestor
valoroase contribuții se degajă un avertisment: documentele Securității, poate
mai mult decât alte surse, trebuie trecute printr-o sită critică de mare desime.

Citind eu însumi în arhivele CNSAS documente ale Securității, m-am convins cât de
necesar este să se țină seama de acest avertisment. Securitatea a fost o structură
represivă de dimensiuni neîntâlnite până atunci în România. Dizidentul sovietic
Andrei Amalrik a observat nu fără ironie: „Paradoxul este că regimul (sovietic – n.
n.) depune, mai întâi, eforturi colosale pentru a obliga toată lumea să tacă, pentru
ca apoi să facă noi eforturi pentru a ști totuși ce gândesc și ce vor oamenii”
(L’Union Soviétique survivra-t-elle en 1984?, Paris, Pluriel, 1977, p. 152). Nu cred
că există o definiție mai precisă și mai concisă a celor două funcții ale organelor
represive din orice regim totalitar decât cea oferită de Andrei Amalrik.
Securitatea din România, creată după chipul și asemănarea celei sovietice, a avut
aceleași două misiuni fundamentale, ca și faimoasele CEKA, GPU, NKVD și, în final,
KGB: să reducă la tăcere orice voce discordantă în corul – regizat – de adeziuni
față de regim, dar, în același timp, să știe ce gândesc, în realitate, coriștii. Pentru
realizarea celor două obiective, regimurile comuniste au creat un aparat, care,
progresiv, s-a hipertrofiat, devenind disproporționat prin mărime chiar pentru
sarcinile încredințate. În aceste condiții, ofițerii de Securitate au fost preocupați
până la obsesie să-și justifice existența în fața șefilor lor. De aici, impulsul de a
descoperi manifestări ostile sau subversive acolo unde ele nu existau, de a
supradimensiona însemnătatea unor vorbe sau gesturi, prezentate ca acțiuni de
subminare a regimului, de a se prezenta pe ei înșiși ca modele de vigilență și
intransigență. Pe scurt, de a-și dovedi necesitatea.

Portretul psihologic al securistului trebuie avut permanent în vedere, când sunt

citite rapoartele sau notele redactate de ei. Cercetătorul care are șansa de a
cunoaște realitatea obiectivă a faptului relatat în astfel de documente poate
constata imediat amplificarea sau denaturarea lui pentru ca ofițerul de Securitate
să-și arate competența și devotamentul. Investigația cercetătorului trebuie să se
desfășoare, așadar, pe două planuri: a) reconstituirea faptelor, așa cum s-au
petrecut, și b) reflectarea lor în documentele Securității.

Aceeași alertă critică trebuie să se manifeste și în cazul notelor date de

informatori. Cine sunt ei? În ce împrejurări au ajuns în această situație? Ce
urmărea el prin redactarea unui text: să obțină un avantaj? Să se achite formal de
o obligație? Să se sustragă unei presiuni, cel mai adesea insuportabile? Pentru a fi
mai bine înțeles, voi da două exemple. Spre sfârșitul anilor ’50, un prieten a fost
supus unor presiuni inimaginabile pentru a deveni informator al Securității. La un
moment dat, i s-a cerut să redacteze patru note informative despre diverse
persoane (Probabil, pentru a nu se ști cine era cel vizat s-a recurs la acest
procedeu, i-aș spune de „dezorientare”).

Între cele patru persoane, mă aflam și eu. Prietenul, după ce mi-a relatat ce i se
întâmplase, mi-a arătat textul ce mă privea. Când am vrut să i-l iau din mână să-l
citesc, m-a oprit speriat: „Să nu rămână amprente și să se vadă că l-ai citit”. Avea
dreptate. Probabil că în arhiva CNSAS, acest om are un dosar de informator. A fost
el un informator autentic? Categoric, nu! Al doilea exemplu: unui coleg din
Institutul „N. Iorga” i s-a cerut să întocmească o notă informativă despre un terț
coleg, cu care întreținea cele mai strânse relații. Era speriat și dezgustat. M-a
rugat să-l ajut la re dactarea textului, pentru ca acest coleg să apară în cea mai
favorabilă lumină. Formal, primul coleg a fost un informator; real, categoric, nu!
În dosarul meu de urmărire din anii 1984-1987, am găsit note informative, în care
elogiile sunt hiperbolice. Una din „surse” afirmă, de pildă, că aș fi citit tot ce s-a
tipărit în lume despre cel de al doilea război mondial, evident, o imposibilitate.

Omul însă a dorit să-mi facă un bine. Lui și altora, la fel de binevoitori, le
mulțumesc public pe această cale pentru gândul lor cel bun. Din experiența
personală și din citirea dosarelor de la CNSAS am înțeles cât de greșită este
aplicarea unor șabloane rigide în evaluarea cazurilor cercetate. Mi-aș îngădui
chiar să spun că, așa cum în medicină nu există boli, ci bolnavi, tot astfel și în
privința arhivelor Securității fiecare caz trebuie tratat individual. Orice judecată
pripită poate fi profund dăunătoare. Fostul dizident polonez Adam Mic hnik a
avertizat asupra primejdiei de a acorda credit deplin documentelor Securității:
„Nu mă tem – scria el – de adevăr, mă tem de semiadevărurile polițienești, care
sunt niște minciuni deosebit de oribile [...] Consider, așadar, un scandal moral
situația ca sursa principală a cunoștințelor despre om să fie, ca în vremea
dictaturii comuniste, arhivele serviciilor speciale ale statului totalitar [...] Nimeni
care nu a căzut în labele Securității nu ar trebui să pronunțe cu ușurință astăzi
sentințe de condamnare” (Adam Michnik, Limba nu minte, „Observatorul
cultural”, nr. 162-163/420-421, 24 aprilie-7 mai 2008, Supliment, p. IX).

Din nou despre adunarea din 28 iulie 1988

Adunarea sindicală de la Institutul de istorie „N. Iorga”, din 28 iulie 1988, unde un
grup de cercetători (Șerban Papacostea, Nicolae Stoicescu, Ștefan Andreescu,
Ludovic Démeny, Damian Hurezeanu, Paul Oprescu) au criticat sistematizarea
satelor și distrugerea monumentelor istorice, a fost readusă în actualitatea
istoriografică prin lucrarea d-lui Șerban Rădulescu-Zoner, Securitatea la Institutul
de istorie „N. Iorga”. Studiu de caz, (București, f. e. 2008, pp. 65 și urm.). În cartea
mea, De la Răutu și Roller la Mușat și Ardeleanu (București, Ed. Enciclopedică,
2007, pp. 428-430) m-am ocupat și eu de acest episod. După citirea dosarelor de
la CNSAS, am înțeles mai bine contextul în care s-a plasat „alarma” Securității față
de cele întâmplate la ședința din 28 iulie 1988. Se constată, mai întâi, că directorul
Institutului, prof. Ștefan Ștefănescu, era ținta unor acuzații cu atât mai grave,
având în vedere statutul său politic. Iată o mostră: „Foarte mulți istorici se
întreabă ce urmărește Ștefan Ștefănescu, membru PCR, membru supleant al CC al
PCR, de își cultivă relațiile și îl sprijină pe un individ ca Stoicescu Nicolae, despre
care toată lumea știe că este condamnat politic, că urmărește să compromită
persoane cinstite, oneste și caută pe orice cale să-l aducă pe Stoicescu Nicolae ca
conferențiar (sic!) la Facultatea de Istorie”.

Și mai departe: „Atitudinea lui Ștefan Ștefănescu față de Stoicescu N. și anturajul

acestuia (Șerban Papacostea, Cernovodeanu Paul, Armbruster Adolf, care are
depuse actele pentru a emigra în RFG) nemulțumește foarte mult nu numai pe
istoricii de la Institutul respectiv, ci și pe ceilalți cercetători din domeniul istoriei
(Institutul de arheologie, Institutul de studii sud-est europene)”. Cine cunoaște
relațiile personale dintre cercetătorii de la Institutul „N. Iorga” știe că nici primul,
nici ultimul din cei indicați ca fiind din anturajul lui Nicolae Stoicescu nu
întrețineau raporturi strânse cu acesta. De remarcat și precizarea că Adolf
Armbruster făcuse cerere de plecare definitivă din țară, ceea ce agrava relația pe
care directorul Ștefan Ștefănescu ar fi avut-o cu amintitul cercetător.

Cât privește nemulțumirea cercetătorilor de la Institutul de Arheologie și cel de

Studii Sud-Est Europene ea a existat numai în închipuirea autorului notei. În
funcție de evoluția raporturilor dintre Tudor Postelnicu – ministru de Interne – și
generalul Iulian Vlad – șef al Departamentului Securității Statului – au variat și
evaluările date de ofițerii de la DSS Adunării sindicale din 28 iulie 1988. În timp ce
Tudor Postelnicu dorea să amplifice incidentul pentru a arăta cât este de vigilent,
generalul Iulian Vlad a căutat să minimalizeze cele petrecute și să stingă scandalul.
Ilustrativ pentru prima echilibrul de forțe este un raport privind comentariile din
lumea istoricilor, referitoare la amintita adunare sindicală:
„Manifestările apărute în ședința din luna iulie a.c. – se scrie în acest raport – au
fost viu comentate în rândul istoricilor din institut și a altor persoane din afara
acestuia, majoritatea dezaprobându-le. S-au exprimat însă și unele opinii prin care
s-a încercat minimalizarea gravității celor petrecute și s-au lansat supoziții
alarmiste cu privire la consecințe. Astfel Eugen Stănescu, cercetător științific în
cadrul Institutului de Studii Sud-Est Euro pene, fost director al acestui institut,
într-un cerc restrâns și-a exprimat părerea că «această campanie de supraveghere
și control a institutelor de cercetare din domeniul istoriei reflectă teama și panica
organelor de partid, efortul de a preveni repetarea unor manifestări nedorite
printr-o politică de intimidare». După opinia sa, în domeniul institutelor de
cercetare s-au adunat prea multe «pete negre» și nu este exclus ca, oricând,
acestea să «sară în aer într-un fel sau altul». Stele Marinescu consilier la Academia
de Științe Sociale și Politice a apreciat că s-a făcut cam mult vâlvâ în jurul
«evenimentelor» de la Adunarea generală, că «prea s-a încercat să se descopere
un complot»”.

Oprim aici citarea acestui lămuritor document. Pentru dorința de a „stinge”

incidentul de la Institutul „N. Iorga” este ilustrativ raportul de închidere a
dosarului de urmărire informativă a lui Nicolae Stoicescu: „[...] Ținând cont de
faptul că susnumitul este un istoric care s-a remarcat prin lucrări de înaltă ținută
științifică, și prin cercetările făcute și-a adus contribuția la combaterea unor teze
neconforme cu realitățile istoriografiei românești (sic!), odată cu pensionarea sa,
considerăm că dosarul de urmărire informativă nu mai are obiect și propunem să
fie închis”, o mână necunoscută adăugând „cu menținerea în cartoteca generală”.

Cu puțin timp înainte, la 5 ianuarie 1989, un raport informativ al lt.-col. Florica

Florea menționa că Nicolae Stoicescu „și-a onorat până la sfârșitul anului 1988
toate obligațiile contractuale, astfel că Institutul a reușit să-și realizeze sarcinile de
cercetare prevăzute pe anul menționat [...]”. Dosarele de la CNSAS furnizează un
material abundent și valoros cu condiția valorificării lui prin aplicarea normelor de
critică a surselor istorice. N-aș putea încheia însă fără a aminti o formulă pe care
am auzit-o de la d-na Ileana Ioanid, eminenta editoare și comentatoare a
„manuscriselor de la Snagov” ale grupului Imre Nagy: „Războiul civil” al dosarelor.
Într-adevăr, am sentimentul că, în loc de a fi studiate în beneficiul cunoașterii
perioadei comuniste, dosarele de la CNSAS sunt folosite ca arme, de români
împotriva românilor.

Masacrul inocenților din Spitalul pentru copii neuropsihici cronici Siret: Izolaţi
pe un câmp şi lăsaţi să moară

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc

(IICCMER) a înaintat un denunţ către Parchetul General cu privire la săvârșirea
infracțiunii de tratamente neomenoase aplicate în timpul regimului comunist
copiilor aflați în Spitalul pentru copii neuropsihici cronici Siret. Denunţul face
referire la perioada 01.01.1980 – 22.12.1989 în care au murit 340 de minori.

Localizat în partea de nord a României, într-o localitate de frontieră, Spitalul de

copii neuropsihici Siret a fost înfiinţat 1956 prin ordin al ministrului Sănătăţii,
fiind, alături de cele de la Lugoj, Pâclişa şi Râul Vadului, printre primele unităţi
medicale din România, dedicate afecţiunilor neurologice ale copilului. 

Foto (sus): Captură video youtube din documentarul «Lungul drum spre casă (I) -
Cum sună povestea copiilor abandonați în "lagărul" de la Siret?”»

Clădirea principală a spitalului a fost amenajată într-o fostă cazarmă militară

datând din perioada administraţiei austro-ungare, în care, începând cu anul 1952
și până în 1956, au fost adăpostiţi copii coreeni refugiaţi.

Inițial, unitatea a funcționat sub denumirea de Cămin spital pentru copii

neuropsihici cronici, având o capacitate de 400 de locuri şi o schemă de personal
de 57 de posturi. Un an mai târziu, prin comasarea cu Casa Copilului Siret,
capacitarea unităţii creşte la 600 de locuri şi 183 de salariaţi, iar din 1960 la 287
persoane angajate.

Debutul politicii pronataliste a regimului Ceauşescu şi creşterea impresionantă a

numărului de copii cu probleme neuropsihice au făcut necesară extinderea
capacităţii la 1200 de paturi după 1966 şi la 1310 după 1973.
În 1968 unitatea se reprofilează în Spital de copii neuropsihici, dedicat celor cu
handicap neuropsihomotor recuperabil sau parţial recuperabil, cu vârste cuprinse
între 1 şi 16 ani. Din cauza afluxului de pacienţi minori cu afecţiuni psihice, Spitalul
de la Siret se menţine de facto ca unitate de tip Cămin-spital, în care erau
găzduiţi, pe mai mulţi ani, inclusiv un număr mare de copii cu afecţiuni
considerate nerecuperabile. Spre exemplu, la începutul anului 1990, în Spitalul de
copii neuropsihici Siret se aflau internaţi 114 copii declaraţi nerecuperabili, dintr-
un efectiv de 510 de copii.

Spitalul pentru copii neuropsihici cronici Siret a funcționat ca unitate de interes

republican, aflată în subordinea Ministerului Sănătății si era condus de un medic
director, numit prin ordin de ministru. Până în 1991 spitalul a fost administrat de
nouă medici directori, ultimul dintre ei aflându-se la conducere nu mai puţin de
24 de ani.

Schema de personal cuprindea, la nivelul anilor ’80, 29 de persoane: 14 cadre

medicale de specialitate, 109 de cadre sanitare medii, personal auxiliar, 115
persoane, 12 persoane ce lucrau în sectorul administrativ, 12 persoane care se
ocupau de Căminul-şcoală, care funcţiona pe lângă spital şi 47 muncitori.

Despre decese 

Între 1 aprilie 1956 şi 6 iunie 2001, au fost internaţi la Siret 8586 copii, dintre
aceştia pierzându-şi viaţa nu mai puţin de 1500 de copii.

Pentru o perioadă de referinţă cuprinsă între 10.01.1980 şi 03.05.1991, s-au

înregistrat nu mai puţin de 356 decese, cu un maxim în anul 1981 de 81 de copii
decedaţi, în timp ce în 1991 registrele de stare civilă consemnează doar 2 decese.

 Numărul acestora scade considerabil începând cu anii 1983 şi 1984, (numai 12

decese în 1984), ca urmare a transferului masiv de copii către alte unităţi din ţară.
În 1982 au loc 188 transferuri, în 1983 – 872, în 1984 -89, iar în 1985 – 109. Cele
mai comune destinaţii erau Căminul spital din Sasca, judeţul Suceava (peste 150
de copii transferaţi), Căminul-spital Tulgheș, judeţul Harghita, (272 de copii
transferaţi), Căminul atelier Odobeşti, Căminul spital din Huşi etc.
 În rândul personalului care a lucrat la Siret în această perioadă circulă legenda
unui ordin venit de la conducerea Partidului Comunist privind eliberarea rapidă a
spitalului de o mare parte a acelor internaţi, ordin executat rapid la finele lunii
noiembrie 1983. Registrul spitalului consemnează transferul a peste 750 de copii
în numai câteva zile de la finele lunii noiembrie 1983. Foştii angajaţi susţin că o
mare parte dintre copii, în special cei cu părinţi necunoscuţi, nu au ajuns la
destinaţiile de transfer fiind izolaţi pe un câmp şi lăsaţi să moară fără a fi
înregistraţi.

Documentele pe care le deţinem nu au putut confirma această ipoteză şocantă,

iar investigaţiile vor continua pentru a putea determina traseul fiecărui copil
transferat în acea perioadă.

Revenind la evidenţa deceselor înregistrate, se poate constata că majoritatea

acestora, peste 60%, aveau loc în lunile de iarnă, cauzele acestora, fiind într-o
proporţie covârşitoare, de aproape 70%, afecţiunile pulmonare (cele mai comune
fiind bronhopneumoniile), urmate de epilepsii (12%), afecţiuni cardiace (7%),
renale, hepatice, gastrointestinale etc.

Pe grupe de vârstă, cele mai multe decese au fost consemnate în dreptul grupei 1-
4 ani (53%), urmate de grupele 5-10 ani (24%), 11-18 ani (18%) şi peste 18 ani
(5%).

O analiză asupra locului de proveniență al copiilor decedați demonstrează faptul

că o mare parte a acestora proveneau din localități din judeţul Suceava, sau
judeţe învecinate (peste 40%), dar şi din zone mai îndepărtate precum Bucureşti,
Bihor, Timiş, Dâmboviţa, Constanţa etc.

Statistici

1. Decese în Spitalul pentru copii neuropsihici cronici SIRET, pe vârste (ian. 1980 şi
mai 1991)

2. Decese în Spitalul pentru copii neuropsihici cronici SIRET, pe grupe vârstă (ian.
1980 şi mai 1991)
3. Evoluția deceselor în Spitalul pentru copii neuropsihici cronici SIRET, (1980-
1991)

4. Principalele cauze de deces în Spitalul pentru copii neuropsihici cronici SIRET,

(1980-1991)

5. Decese în Spitalul pentru copii neuropsihici cronici SIRET, (1980-1991), după

locul de proveniență al copiilor (pe județe)

Sesizare penală a IICCMER privind tratamentele neomenoase aplicate în

perioada comunistă în „Spitalul pentru copii neuropsihici cronici Siret”
25 iunie 2018

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc

(IICCMER) a înaintat un denunţ către Parchetul General cu privire la săvârșirea
infracțiunii de tratamente neomenoase aplicate în timpul regimului comunist
copiilor aflați în Spitalul pentru copii neuropsihici cronici Siret. Denunţul face
referire la perioada 01.01.1980 – 22.12.1989 în care au murit 340 de minori.

Localizat în partea de nord a României, Spitalul de copii neuropsihici Siret, numit

sugestiv în limbajul localnicilor Orfelinatul Groazei, a fost înfiinţat 1956 prin ordin
al ministrului Sănătăţii, fiind printre primele unităţi medicale din România
comunistă dedicată afecţiunilor neurologice infantile.

În perioada 1956 – 2001 au fost internaţi la Siret 8586 copii, dintre aceştia
pierzându-şi viaţa nu mai puţin de 1500. Din raţiuni de timp şi resurse umane
limitate, ştiind că investigaţia este de mari proporţii, atât pentru IICCMER cât și
pentru Parchetul General, s-a ales pentru început perioada anilor `80. Pentru
perioada de referinţă pentru care IICCMER a înaintat denunţul, cuprinsă așadar
între 01.01.1980 – 22.12.1989, s-au înregistrat 340 decese, cu un maxim în anul
1981 de 81 de copii decedaţi, în timp ce în 1991, în noile condiții create prin
implicarea unor organizații filantropice, registrele de stare civilă consemnează
doar 2 decese.  
Foto (sus): Captură video youtube din documentarul «Lungul drum spre casă (I) -
Cum sună povestea copiilor abandonați în "lagărul" de la Siret?”»

Un aspect important este legat de faptul că numărul declarat al deceselor scade

considerabil începând cu anii 1983 şi 1984, (numai 12 decese în 1984), ca urmare
a transferului masiv de copii către alte unităţi din ţară. Registrul spitalului
consemnează transferul a peste 750 de copii în numai câteva zile de la finele lunii
noiembrie 1983. Investigaţiile IICCMER vor continua pentru a putea determina
traseul fiecărui copil transferat în acea perioadă. 

Majoritatea deceselor aveau loc în lunile de iarnă, cauzele acestora (vezi detalii în
dosarul de presă anexat) fiind, într-o proporţie covârşitoare, afecţiunile
pulmonare, urmate de epilepsii, afecţiuni cardiace, renale, hepatice,
gastrointestinale etc. Pe grupe de vârstă, cele mai multe decese au fost
consemnate în dreptul grupei 1-4 ani (mai mult de jumătate), urmate de grupele
5-10 ani, 11-18 ani şi peste 18 ani. O analiză asupra locului de proveniență al
copiilor decedați demonstrează faptul că o mare parte a acestora proveneau din
localități din judeţul Suceava sau judeţe învecinate, dar şi din zone mai
îndepărtate precum Bucureşti, Bihor, Timiş, Dâmboviţa, Constanţa etc.   

Contextul istoric declanşator a fost creat în anul 1966, când regimul comunist din
România a iniţiat una dintre cele mai restrictive politici demografice pronataliste.
Creşterea forţată a populaţiei, strict cantitativă, fără respectul față de om și fără
asigurarea tuturor condițiilor decente de viață, a avut printre consecințe creșterea
mortalității materne şi infantile, creşterea fără precedent a numărului de copii
născuţi cu malformaţii congenitale grave, cu afecţiuni fizice şi psihice, cu diverse
boli moştenite sau dobândite după naştere, mii de copii ajungând orfani şi un
număr impresionant fiind abandonaţi. 

Minorii ce necesitau protecție din partea statului erau împărţiţi în trei categorii:
„recuperabili”, „parțial-recuperabili” și „nerecuperabili”. Diferențierea era făcută
între o categorie de minori pe care statul încerca să-i „recupereze”, total sau
parţial, pentru integrarea ulterioară în producţie, şi o categorie de copii în care
statul nu era dispus să investească şi pe care nici măcar nu dorea să-i recunoască.
Reabilitarea, chiar şi parţială, a acestor copii, care ar fi putut fi ulterior integraţi în
muncă, solicita cheltuieli importante, la care statul contribuia doar parţial. Părinţii
erau nevoiţi să acopere o parte din costurile îngrijirii copiilor, indiferent de
situaţia lor materială. Nu puţine sunt cazurile în care familii monoparentale, cu
venituri minime, sunt nevoite să plătească până la jumătate din acestea pentru
întreţinerea minorului în cămin. Mai dificilă era situaţia minorilor orfani de ambii
părinţi, lipsiţi de bunuri materiale sau rude, pentru care bugetul asigurărilor
sociale nu avea prevăzute sume şi nici baza legală prin care să poată acoperi
aceste cheltuieli. Pentru ideologia comunistă, doar omul sănătos intra în discuție,
„rebuturile” fiind ascunse și, la limită, evacuate. 

În urma analizei actelor de deces și a certificatelor constatatoare de moarte,

efectuată de experții IICCMER și de o echipă de specialişti în medicină legală, s-a
constatat că, pe de o parte, au existat rate crescute de mortalitate în cazul unor
patologii ușor de prevenit sau de diagnosticat precoce şi de tratat corespunzător,
iar, pe de altă parte, au existat cauze de moarte care susțin, prin specificul lor,
concluziile cu privire la existența unui regim caracterizat prin tratamente
neomenoase aplicate minorilor din spital.

Ca urmare a descoperirilor făcute, IICCMER a înaintat o sesizare penală către

Parchetul General, a doua dintr-o serie de sesizări care vizează crime sistemice și
sistematice petrecute în perioada comunistă, având în vedere toate ramificaţiile
administrative, profesionale şi politice. Potrivit cadrului legal de funcționare,
IICCMER este abilitat să efectueze investigaţii științifice cu privire la crimele,
abuzurile şi încălcările drepturilor omului pe întreaga durată a regimului comunist
şi să sesizeze organele în drept.

Reamintim că IICCMER a depus şi anul trecut, exact de Ziua Copilului, un denunţ

(nr. 281/P/2017) referitor la săvârșirea infracțiunii de tratamente neomenoase
aplicate în timpul regimului comunist copiilor aflați în Căminele spital pentru
minorii nerecuperabili din Cighid şi Păstrăveni, respectiv în Căminul pentru minori
deficienți nerecuperabili din Sighetu Marmației. Conform informațiilor primite de
IICCMER, aspectele sesizate sunt cercetate de către Parchetul de pe lângă Înalta
Curte de Casație și Justiție. Cu alte cuvinte, s-a început urmărirea penală in rem,
cu privire la faptă. Având în vedere dimensiunile de mari proporții ale ambelor
denunțuri, IICCMER continuă să sprijine eforturile Parchetului General prin date și
investigații științifice.

IICCMER a adunat din spaţiul on-line mărturii privind condiţiile de viaţă de la

Spitalul pentru copii neuropsihici cronici Siret, precum şi din alte instituţii
(cămine-spital):
• România irecuperabilă - Orfelinatele groazei: mii de copii erau bătuți, legați și înfometați! -
https://www.youtube.com/watch?v=Uxei6vr697k&t=57s

• Lungul drum spre casă (I) - Cum sună povestea copiilor abandonați în "lagărul" de la Siret? -
https://www.youtube.com/watch?v=0qpQ1SMThRM

• LUNGUL DRUM SPRE CASA (1) - "In premiera": Povestea lui Petrica, copilul adoptat de la Siret
- https://www.youtube.com/watch?v=GNqYk55Ar-c

• LUNGUL DRUM SPRE CASA (2) - "In premiera": Povestea lui Petrica, intalnirea cu mama dupa
16 ani - https://www.youtube.com/watch?v=H2WLxnhW_aw

• In premiera: INFERNUL COPIILOR UITATI (Drama copiilor abandonati in spitale) -

https://www.youtube.com/watch?v=umk1TWRTDfs

• Conditiile in care traiau copii cu handicap in Romania dupa moartea lui Ceausescu -
https://www.youtube.com/watch?v=4sAirxyOZIo&t=1s

• Mărturii din Cighid – Lagărul de exterminare a copiilor din România

https://www.youtube.com/watch?v=2ibdv7bfHnw

• Izidor Ruckel -povestea adoptiei sale din "lagarul" de copii de la Sighet

https://www.youtube.com/watch?v=w6bH1P0qQhs

• http://www.life.ro/fine-living/trends/tot-ce-va-imaginati-mai-rau-si-mai-monstruos-pe-
lumea-asta-a-avut-loc-acolo-la-spitalul-siret-adina-marcela-o-connor-director-executiv-al-
fundatiei-o-noua-viata-17058792

https://historia.ro/sectiune/actualitate/sesizare-penala-a-iiccmer-privind-
tratamentele-570257.html?
fbclid=IwAR354VAoLBlN77Js1Vf0i_aboUq6AngLUgwRLHjb88gpATxlAlaWVJiIfHE