Piteşti, amintiri din mlaştina disperãrii

Fenomenul Pitesti nu reprezinta doar o intamplare in actiunea distrugatoare a

comunismului, este fenomenul care cuprinde in esenta mecanismele de
subminare psihologica si sociologica de care s-a folosit sistemul in vederea
crearii omului nou, reeducat si reideologizat.

In martie 1949 se aflau la Pitesti o mie de studenti provenind din toate facultatile
din tara, cu varste intre 18 si 25 de ani. Printre ei erau legionari, national-taranisti,
liberali, sionisti sau apolitici, acuzati de uneltiri impotriva ordinii sociale sau
omisiune de denunt. Scopul experimentului aplicat aici era exterminarea
potentialului intelectual care ar fi putut constitui o reala amenintare la adresa
sistemului communist din Romania. Atunci regimul a hotarat aplicarea, cu ajutorul
Securitatii, a metodelor Makarenko ce urmareau reeducarea detinutilor, metode
deja folosite cu success in China comunista.

Cel care a transpus-o in practica a fost generalul de Securitate Nikolski. „In frunte
cu Nikolski, general, comandant suprem al Securităţii romaneşti timp de 16 ani,
Securitatea a pus la punct un plan pentru lichidarea rezistentei morale a tinerilor
detinuţi politici, slujindu-se de un nucleu de detinuti, condusi de Eugen
Turcanu”[1]. Acestia la randul lor erau detinuti. Turcanu, student la Facultatea de
Drept din Iasi, fusese condamnat la 7 ani de inchisoare pentru activitate legionara.
In aceasta consta de fapt originalitatea experimantului romanesc:anchetatorul,
cel ce stabilea etapele reeducarii prin ghidarea de catre Securitate, era detinut.
Experimentul se rezuma la doua etape:demascarea detinutului, dar si a rudelor,
prietenilor sau colegilor de celula si reeducarea in spiritul ideologiei marxist-
leniniste. Faptul ca torturatul devenea la randu-i tortionar voia sa dovedeasca
ireversibilitatea procesului.

Incercarea de implementare a ideologiei pe o scara cat mai larga a condus la fapte

atroce precum genocidul, caracter derivand din intemnitarea si torturarea pana la
exterminare a detinutilor politici. Pe scurt, mecanismele punitive constau in:”a
face din detinuti calaii fratilor de suferinta, a nu ingadui ca celula sa fie un loc al
solidaritatii, al odihnei interioare, al refacerii morale. A distruge forţele psihice ale
prizonierului, obligandu-l nu numai să inventeze crime, nu numai să repete la
nesfarsit lucruri în care nu crede, dar si să devina calaul celorlalti”[2]. Distrugerea
elitelor era pe cale de a deveni o realitate. Pentru tinerii studenti, forta sociala cea
mai periculoasa si recalcitranta, s-a folosit insa o metoda menita sa-i anihileze fizic
si psihic, astfel incat sa se muleze intr-un final dupa cerintele sistemului.

Exemplele de tortura fizica si psihica sunt rodul unei imaginatii delirante, dupa
cum afirma Virgil Ierunca. In noaptea Pastelui, detinutii care refuzau sa-si faca
autodemascarea totala, adica sa spuna tot ce se presupunea ca n-au declarat în
timpul anchetelor la Securitate, erau impartasiti cu materii fecale. Cei banuiti ca
inca ascundeau informatii despre participanti la actiuni anticomuniste, erau bagati
de tortionari cu capul în tinete cu urina. Detinutii erau fortati sa scuipe în gura pe
seful lor de lupta anticomunista, pentru a-l face sa se razbune, demascandu-i. In
ziua de Craciun, un detinut era fortat sa se aseze pe tineta pentru a simboliza
nasterea lui Isus;ceilalti detinuti politici erau fortati sa stea în genunchi si sa i se
inchine. Cei ce credeau in Dumnezeu si se straduiau sa nu-L renege erau
scufundati in fiecare dimineata cu capul in hardaul cu urina si cei din jur
psalmodiau formula botezului.

Cand era pe punctual de a se ineca, i se dadea un scurt ragaz dupa care era
scufundat din nou. Tortura sistematica provoca automatisme, astfel incat
detinutul ajungea sa repete singur procedeul. "Cornel Luca, calarit zi şi noapte, a
fost obligat să inghita o mare cantitate de sare (saramură) şi impiedicat să bea
apa. Reactiile anatomo-fiziologice au fost cumplite. Intreaga mucoasă bucala i-a
devenit o rana. Setea e mult mai chinuitoare decat foamea, e de-a dreptul
innebunitoare. Forţat să bea urina, a făcut-o cu greu. Ar fi facut-o, acum, din
proprie iniţiativa,  dar nu-l lasa nimeni. In timp ce spala tineta, la WC, a supt apa
din carpa. A fost vazut, a fost demascat, a fost batut crunt şi obligat să inghita inca
o cantitate de saramura, asa ca sa invete minte”[3]. Alt exemplu: “"Te obligau sa
mananci painea din trei inghitituri sau, dimpotriva, sa stai cu painea in gura zile
intregi;sa mananci din treuca mancarea fierbinte, cu mainile la spate, deci fara
ajutorul lor;pe burta sau in genunchi, aplecat deasupra gamelei, şi se dadea cate o
lovitura scurta cu bocancul, arzandu-ti fata cu arpacasul fierbinte si mozolindu-
te;ti se adaugau cantitati exagerate de sare in mancare, dupa care, timp de cateva
zile, nu ti se dadea apa, apoi iti dadeau apa cu foarte multa sare in ea”[4].

“Din toate torturile pe care le-am vazut […] tortura morala a intercut orice
imaginatie. De aceea, nimeni nu are dreptul in lumea aceasta sa siluiasca sub
niciun motiv intimitatea constiintei aproapelui sau, pentru ca libertatea de
constiinta a fost data omului de Dumnezeu. Fiecare dintre noi a fost torturat ca
sa-si dea seama ca nu are nicio posibilitate de a se sustrage acestei prostituari
morale”[5]. Depersonalizarea si asasinatul moral prin violent fizica extrema
practicate la Pitesti poate fi considerat un fenomen unic in incercarea de anihilare
a personalitatii umane.
In “Cronica unei sinucideri asistate”, Alin Muresan vorbeste despre cumplitele
spectacole religioase, despre liturghille negre puse in scena cu ocazia marilor
sarbatori, care ii ingrozeau pe detinuti, cei mai afectati fiind studentii la teologie,
costumati in Iisus Hristos, imbracati in sutane si patrafire patate de fecale.
Trebuiau sa savarseaca impartasanii cu urina si fecale, iar in loc de cruce se
confectiona un falus de sapun pe care toti il sarutau. Erau interpretate cantece
bisericesti cu texte vulgare, prin care erau insultati Iisus si Fecioara Maria, uneori
detinutii erau dezbracati.

Punct comparativ s-ar putea gasi in paralela cu arhipelagul gulag, experienta

schingiuirii planificate a milioane de oameni. Ideea era comuna:daca se dorea
invinuirea cu orice pret, amenintarile, violenta si torturile erau inevitabile si direct
proportionale cu gravitatea acuzarii, pentru a forta marturisirea. Perioada celor
mai crude interogatorii a fost mijlocul anului 1938, dar începind de la sfirsitul
razboiului si in anii postbelici au fost stabilite prin decret anumite categorii de
arestati fata de care se aproba dinainte o gama larga de torturi. Aici intrau
nationalistii, mai ales ucrainenii şi lituanienii, si mai ales în acele cazuri cind exista
sau se presupunea ca exista o structura clandestina şi trebuia extirpata complet.

Metode obisnuite de tortura erau:nesomnul la extenuare, injuriile, arderea cu

tigari, turnarea in permanenta pe corpurile detinutilor de acid sau apa rece,
obligarea de a recunoaste acuzatii false, umilirea, tulburarea mintii, intimidarea,
minciuna, amenintarile, asurzirea inculpatului, procedeul luminos, obligaţia
inculpatului de a sta in genunchi sau in picioare, insetarea, privarea de somn, de
caldura şi apa,  boxa cu plosnite, bataia zile in sir, masina de smuls unghii,
fracturarea coloanei vertebrale, camasa de forta.:”In Arhipelagul Gulag, din
stepele rusesti pana in centrul Europei, peste tot unde s-a intins imperiul sovietic,
arsenalul cruzimii s-a dezvoltat ca intr-un mediu natural. Peste tot au existat calai
sadici, torturi de neinchipuit, false marturisiri, tot atat de false procese, ucidere
sistematica prin tot felul de metode, de la inanitie la schingiuiri. Dar nicaieri nu
regasim esenta „fenomenului Pitesti” care consta în transformarea sistematica a
victimei în calau şi dezagregarea ei psihica prin schingiuirea detinutilor de catre
alti detinuti”[6].
Metodele punitive barbare aplicate sistematic atingeau tot ce putea constitui
intimitatea unui om, educatia trebuia aneantizata si spiritualitatea desfiintata,
pentru a lasa un teren viran pe care sa se ridice noua ideologie sis a se formeze
omul nou. Spalarea creierului a fost un fenomen cu o durata destul de intinsa
(decembrie 1949-1952) si a fost extins la nivelul sistemului concentrationar din
Romania:Gherla, Ocnele Mari, Targu Ocna, la Canal (lagarul Peninsula-Valea
Neagra). Inceputul este marcat de noaptea de Craciun a anului 1949, in incaperea
„4 spital”, o celula mare cu aproximativ 100 de locuri, unde vreo 50 de reeducati,
după o invitatie la reeducare adresata celor din tabara rezistentilor şi refuzata de
acestia din urma, trec la atac inarmati cu bate si scanduri desprinse din priciuri.

Pe parcursul reeducarii prin tortura, careia i-au fost supusi mii de tineri, zeci
dintre ei au fost ucisi, iar mai multe sute au fost schiloditi. Ironic, unul dintre
primii ucisi a fost Alxandru Bogdanovici, primul conducator al reeducarii la
Suceava. Reeducarea de la Pitesti, sub conducerea lui  Turcanu, a durat pana la
transferarea acestuia la penitenciarul Gherla, în septembrie 1951. Intre timp,
primele metastaze ale fenomenului Pitesti aveau sa apara la Canal, odata cu
trimiterea la muncă silnica a unui grup de studenti trecuţi prin reeducare,  în anul
1950. Este destul de incert cand si de ce Partidul Comunist a luat decizia de a
stopa experimentul. Cert este doar ca in 1952 se declanseaza primele anchete
privind ororile din penitenciare, iar in 1954 se desfasoara la Tribunalul Militar
Bucuresti procesul impotriva lotului Turcanu. Pe 17 decembrie sunt executati la
Jilava Turcanu si alti 15 condamnati. In anul 1957 Securitatea organizeaza al doilea
proces al reeducării (procesul Vica Negulescu) cu scopul de a arunca vina ororilor
petrecute în inchisorile romaneşti asupra legionarilor care ar fi organizat intreaga
actiune spre a sabota opera de reeducare a detinutilor. Inscenarea esueaza
datorita curajului  si inteligentei celor acuzati pe nedrept, ei aratand, in cursul
procesului, ca totul a fost organizat din ordinul Securitatii.

Fenomenul Pitesti a promovat cultul obedientei totale fata de regim incercand si

reusind sa corupa si sa altereze omul pana la cele mai abisale zone ale
personalitatii sale. Pe de-o parte exista demascarea exterioara, acuzatii fiind
obligati sa depuna false marturii, pe de alta demascarea interioara, prin care erau
fortati sa renunte la cele mai de pret valori morale si spirituale. “La Pitesti, atat
timp cat omul-materie era subordonat sufletului, ne simteam oameni, sufeream,
rabdam, dar cautam sa ramanem ceea ce am fost, adica oameni adevarati. Atunci
cand a fost atacat si sufletul, s-a incercat alungarea lui Dumnezeu din el, iar acolo
unde s-a reusit, au inceput sa dispara mila, respectul, dragostea si iubirea
aproapelui, nadejdea;detinutii au fost desensibilizati, mutilate sufleteste,
devenind deci oameni anormali;unii mai mult, altii mai putin, dar aproape toti
altfel de cum ar fi trebuit sa ramanem”[7].

Este un proces aproape de neinteles pentru cineva care nu a trait personal iadul
inchisorilor comuniste, care arata cum poate fi transformat un om in tortionar si
cum poate un om sa ajunga insensibil cand vede tortionarul chinuind victim,
aproape nemaifacand vreo deosebire intre cei doi, totul parandu-i-se normalitate.
Cum se poate intelege declansarea unei stari anormale care poate degenera chiar
in nebunie colectiva datorita unei terori constante si diabolice? Aceasta tortura s-
a perpetuat “pana li s-a anihilat vointa si li s-a distrus personalitatea, fiind adusi in
stare de roboti, capabili sa execute orice, fara sa opuna vreo rezistenta”[8]. Si
probabil una din cele mai cumplite torture era asistarea la tortura altora, care a
condus la prabusirea unui numar mai mare de oameni decat cea fizica.
“Anormalul incepuse sa devina normal”[9].

 
Bibliografie:

1)      Bordeianu, Dumitru:Marturisiri din mlastina disperarii, editura Scara, Bucuresti, 2001;
2)      Gherghita, Viorel:Et ego. Sarata-Pitesti-Gherla-Aiud. Scurta istorie a devenirii mele, editura
Marineasa, Timisoara, 1994;
3)      Ierunca Virgil, Fenomenul Pitesti, editura Humanitas, Bucuresti, 1991;
4)      Merisca, Costin:Tragedia Pitesti. O cronica a reeducarii din inchisorile comuniste, editura
Institutul European, Iasi, 1997;
5)      Muresan, Alin:Pitesti. Cronica unei sinucideri asistate, editura Polirom, Bucuresti, 2007;
6)      Popa, Neculai:Coborarea in iad. Amintiri din inchisorile Romaniei comuniste, editura
Vremea, Bucuresti, 1999.

[1]Ierunca Virgil:Fenomenul Pitesti, editura Humanitas, Bucuresti, 1991, p. 11.

[2]Ierunca Virgil, Fenomenul Pitesti, editura Humanitas, Bucuresti, 1991, p. 84.
[3]Gherghita, Viorel:Et ego. Sarata-Pitesti-Gherla-Aiud. Scurta istorie a devenirii mele, editura
Marineasa, Timisoara, 1994, p. 154
[4]Merisca, Costin:Tragedia Pitesti. O cronica a reeducarii din inchisorile comuniste, editura
Institutul European, Iasi, 1997, p. 68
[5]Bordeianu, Dumitru:Marturisiri din mlastina disperarii, editura Scara, Bucuresti, 2001, p. 104
[6]Ierunca Virgil, Fenomenul Pitesti, editura Humanitas, Bucuresti, 1991, p. 86
[7]Popa, Neculai:Coborarea in iad. Amintiri din inchisorile Romaniei comuniste, editura Vremea,
Bucuresti, 1999,  p. 6
[8]Ibid., p. 119
[9]Ibid., p. 153

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/pitesti-amintiri-din-mlastina-
disperarii?fbclid=IwAR2actw5hYdsQw3y_DBKLnd6XlMfWEsAHSJ-
azIV5Ogmgt_6Ca-bsg3ccCg