Experimentul Pitesti

Închisoarea Pitești este numele sub care este cunoscut fostul penitenciar din
Pitești, România, renumit pentru așa-zisele încercări de „reeducare”, efectuate
sub autorizația autorităților comuniste în perioada anilor 1949-1952 (cunoscute și
sub denumirea Experimentul Pitești sau Fenomenul Pitești).
Fenomenul/Experimentul Pitești a fost stopat în Septembrie 1951 imediat după
înlăturarea de la fruntea Partidului Comunist Român a comuniștilor extremiști
conduși de Ana Pauker. Acest experiment nu poate fi redus la o scuză pentru
administrarea unor bătăi și torturi brutale, administrate zilnic cu scopul de a
„reeduca total” deținuții politici, majoritatea studenți, membri în grupări interzise
de comuniști ca Partidul Național Țărănesc și Partidul Național Liberal, precum și
cei inspirați de Garda de Fier sau membri sioniști ai comunității evreiești din
România.Esența metodei folosite la Pitești este transformarea victimelor în cǎlǎi,
tortura putând fi apreciatǎ drept un simplu mijloc, nu un scop.

Scopul experimentului, conform principiilor leniniste în interpretarea PCR, a fost

lepădarea convingerilor și ideilor politice și religioase a deținuților, și în cele din
urmă alterarea personalității până la punctul obedienței absolute. Estimările
totale referitor la numărul celor care au suferit acest experiment sunt cuprinse
între aproximativ 1000 și 5000. A fost cel mai mare și cel mai agresiv program de
spălare a creierului prin tortură din blocul de Est.

În Pitești se desfășoară anual Simpozionul Internațional „Experimentul Pitești –

Reeducarea prin Tortură”, ajuns în 2016 la ediția a 16-a.

Istoric

Inceputurile
Închisoarea a fost construită înaintea începerii experimentului — conform celor
spuse de Eugen Măgirescu, clădirea a fost începută spre sfârșitul anilor '30, pe
vremea Regelui Carol al II-lea, și a fost terminată în timpul dictaturii lui Ion
Antonescu.Pentru o perioadă după proclamarea Republicii Populare Române, a
continuat să funcționeze ca arest pentru cei vinovați de infracțiuni minore.

Primele stadii ale "reeducării" au avut loc la închisoarea din Suceava, fiind la scurt
timp adoptate la Pitești, și cu intensitate mai redusă, la Gherla.[7] Grupul de
supraveghetori a fost format tot din deținuți politici și a fost condus de Eugen
Țurcanu, fost student la Universitatea din Iași și pentru scurt timp și membru al
PCR. Țurcanu, probabil la ordinele comandantului Securității Alexandru Nicolschi
(pe numele său adevărat Boris Grünberg), ale colonelului Czeller de la Direcția
Penitenciarelor și sub directa supraveghere a ofițerului politic Ițicovici Marina a
ales un grup unit format din „veterani” trecuți prin reeducare, ca asistenți pentru
îndeplinirea sarcinilor politice; numit Organizația Deținuților cu Convingeri
Comuniste („ODCC”, poreclită de prizonieri în batjocură „Odecaca”) - i-a inclus ca
membri pe viitorul părinte al Bisericii Ortodoxe și dizident Gheorghe Calciu-
Dumitreasa și evreul Petrică Fux.

Primul val de deținuți de la Suceava care au trecut prin „inițiere” a fost trimis la
Pitești, unde tratamentul inițial uman a devenit subiectul unor restricții din ce în
ce mai severe — potrivit lui Măgirescu, situația s-a deteriorat cu rapiditate în luna
iunie.

Stadiile ,,reeducarii’’
Procesul început după acea dată a implicat pedepse psihologice (de obicei prin
umilire) și tortură fizică.

Deținuții, pe lângă bătăile severe administrate regulat, au fost siliți să se tortureze

reciproc, cu scopul de a descuraja loialitățile dinaintea încarcerării. Gardienii i-au
forțat să participe la sesiuni programate sau ad-hoc de instruire politică, cu
subiecte precum materialismul dialectic și istoria Partidului Comunist Sovietic de
Iosif Stalin, de obicei acompaniate de abuzuri fizice la întâmplare și îndemnuri la
demascare pentru diferite abateri, unele reale, dar marea majoritate inventate.
Obiectivul lor era ca victima să cedeze psihic, transformându-se într-un supus
total, dedicat regimului.

Toate victimele experimentului au fost inițial trecute printr-un interogatoriu, în

timpul căruia tortura fizică a fost aplicată ca mijloc de a revela detalii intime din
viața personală a fiecăruia (acest proces fiind denumit "demascarea
externă").Așadar, deținuții erau obligați să dezvăluie toate detaliile presupuse
ascunse în interogatoriile precedente; cu speranța că vor putea evita torturile,
mulți deținuți au "recunoscut" păcate imaginare. A doua etapă, "demascarea
internă", avea ca obiectiv dezvăluirea numelor celor care se purtau mai puțin
brutal sau oarecum indulgent față de ei în detenție.

Umilirea publică era de asemenea aplicată, de obicei în faza a treia ("demascarea

morală publică"); deținuții erau siliți să denunțe toate convingerile, ideile și
valorile personale. Trebuie menționat faptul că deținuții credincioși erau
îmbrăcați ca Iisus Hristos, iar ceilalți erau siliți să-i insulte; erau forțați să
blasfemeze simboluri religioase și texte sfinte.

Deținuții erau siliți să accepte noțiunea că membrii propriilor familii aveau tot
felul de trăsături criminale, grotești; au fost obligați să scrie autobiografii false,
care cuprindeau diferite instanțe de comportament pervers. Conform relatărilor
lui Dumitru Bacu: "Prin injectarea treptată de informații opuse celor acceptate
dintotdeauna ca reale și adevărate în subconștientul victimei, prin alterarea și
deprecierea constantă a realității existente și înlocuirea ei cu o imagine fictivă, re-
educatorul a obținut în final scopul demascării: să facă minciuna atât de reală
pentru victimă încât aceasta va uita ceea ce pentru el înainte avea sens." Asta a
dus la un "revers complet, pentru un timp nedeterminat, al valorilor în care
victima crezuse până atunci".

Pe lângă violența fizică, deținuții supuși "reeducării" erau obligați să facă diferite
munci umilitoare pe timp îndelungat (de exemplu, să curețe podeaua cu o cârpă
ținută între dinți). Prost hrăniți și ținuți în condiții degradante și
nesanitare,deținuții nu aveau permisiunea să aibă contact cu lumea din afara
penitenciarului, și erau forțați să-și acopere ochii în rarele situații când ieșeau din
celule. Tratamentul la care noii veniți erau supuși de către veteranii "reeducării"
includea lovituri pentru a-i împiedica să adoarmă, erau obligați să mănânce la
repezeală direct din farfurii lăsate pe podea cu mâinile ținute la spate.

S-a spus că metodele folosite de ODCC erau derivate din principiile controversate
ale pedagogiei și penologiei lui Anton Makarenko referitoare la reabilitare. În cel
puțin o ocazie, Makarenko a fost citat ca inspirație de însuși Țurcanu.

Închisoarea asigura și o selecție preliminară pentru lagărele de muncă de la

Canalul Dunăre-Marea Neagră, Ocnele Mari, Aiud, Gherla, Târgu Ocna, Râmnicu
Sărat, Târgșor și altele, unde echipe de foști deținuți urmau să continue
experimentul.

În penitenciarul Pitești, au murit în urma torturilor la care au fost supuși, între 100
și 200 deținuți, fără a se cunoaște deocamdată numărul total al acestora. În orice
caz, cauza morții era falsificată în certificatul de deces, pentru a nu rămâne dovezi
posterității

Sfarsitul si urmarile

În 1952, pe când Gheorghe Gheorghiu-Dej a manevrat cu succes împotriva

Ministrului de Interne Teohari Georgescu, procesul a fost oprit de autorități.
Membrii ODCC au fost judecați în secret pentru abuzuri, cei 22 de inculpați fiind
condamnați la moarte, în urma unui proces cu ușile închise (Țurcanu a fost numit
responsabil pentru uciderea a 30 de deținuți și pentru abuzurile exercitate asupra
altor 780);. Dintre aceștia, au fost executați 16 condamnați, la închisoarea Jilava,
în noaptea de 17 decembrie 1954. Deși executat, moartea lui Eugen Țurcanu a
fost înregistrată la starea civilă abia în anul 1962. Din restul de 6 condamnați, 4
dintre ei au fost ulterior exterminați la închisoarea Jilava, în secția specială de
exterminare, numită Casimca. Colonelul Czeller s-a sinucis, împușcându-se în cap,
în cimitirul Bellu din București. Cadrele securiste însărcinate cu conducerea
experimentului, inclusiv colonelul Teodor Sepeanu, au fost judecați în anul
următor; toți au primit sentințe ușoare și au fost puși în libertate la scurt timp. În
conformitate cu noile directive ideologice, curtea a hotărât că experimentul a fost
rezultatul infiltrării cu succes a agenților Statelor Unite și a Gărzii de Fier în
Securitate, cu scopul de a discredita organele legii din România. După Decretul de
amnistie din anul 1964, închisoarea a continuat să funcționeze tot ca închisoare
pentru opozanții regimului, care erau aduși aici sub pretextul unor condamnări
pentru infracțiuni de drept comun. În anul 1977, în urma presiunilor făcute din
Occident, închisoarea Pitești a fost definitiv închisă, în sediul ei fiind mutat Trustul
de Constructii Industriale Pitesti. La începutul anilor 1980, pe circa o treime din
suprafața curții penitenciarului au fost construite blocuri de locuințe. O parte a
zidului care înconjura penitenciarul Pitești mai există și astăzi, pe latura de NV a
închisorii. La conducerea închisorii s-au aflat : Stănescu Vasile (1944 - 1949);
căpitan Dumitrescu Alexandru (1949 - 1951); locotenent Kovacs Anton (1951 -
1953); locotenent Savu Victor (1953 - 1954); căpitan Mândreș Petre (1954 - 1956);
maior Ivașcu Ștefan (1956 - 1958); maior Cârstoiu Sebastian (1958 - 1961); maior
Toma Mihai (1961 - 1977).

După 1989, abandonată și parțial în ruină, clădirea a fost vândută unei firme de
construcții în 1991; mai multe clădiri au fost fie distruse, fie total schimbate.Un
memorial a fost construit în fața intrării închisorii.