Pelin Alexandra-Dorina

Liceul Teoretic „Sfanta Maria”,Galati

Clasa a XI-a C,filologie

Fenomenul de la Piteşti si urmarile sale

Experimentul, sau fenomenul Piteşti, reprezintă un moment sumbru al istoriei româneşti

din perioada comunistă. Numele provine de la închisoarea Piteşti, locul de desfăşurare al
„experimentului”. Se încearcă în această închisoare crearea omului nou, supus regimului şi
transformarea deţinuţilor din victime în agresori, printr-un proces de „reeducare”, care presupune
tortură şi chinuri inimaginabile. Urmăreau mutilarea, distrugerea sufletelor şi anihilarea oricărei
urme de personalitate. Germenii acestei acţiuni de la Piteşti se găsesc în acţiunea de reeducare ce
a fost iniţiată la Suceava, de către Alexandru Bogdanovici, student la Drept la Iaşi, simpatizant al
legionarilor. Acesta este la rândul său deţinut şi va înfiinţa Organizaţia Deţinuţilor cu Convingeri
Comuniste, activitatea de reeducare a grupului său intensificându-se începând cu 1949. De
asemenea încadrat în reeducarea de la Suceava este şi Eugen Ţurcanu1. Treptat va apărea o
rivalitate între Bogdanovici şi Ţurcanu, acesta din urmă fiind transferat primul la Piteşti, unde va
deveni sprijinul autorităţilor şi cel mai dur torţionar.

Aşadar, îmi propun prin această lucrare să demonstrez faptul că reeducarea din
închisoarea Piteşti a însemnat un fenomen de o cruzime fără margini şi de asemenea să aflu în ce
măsură s-au mai putut integra în societate foştii deţinuţi. Voi încerca în rândurile următoare să
răspund la trei întrebări principale. A reuşit procesul acesta de reeducare? S-au putut foştii
deţinuţi reintegra în societate? Au mai fost vreodata liberi după detenţie?

Experimentul reeducării prin tortură s-a desfăşurat între aprilie 1949 şi august 1951 şi a
fost inspirat din metodele lui Makarenko, un pedagog sovietic, ce are ca obiectiv distrugerea
opozanţilor regimului, atât din punct de vedere moral, cât şi fizic2. Experimentul propriu-zis a

1
Dumitru Lăcătuşu, Alin Mureşan, Casa Terorii. Documente privind penitenciarul Piteşti (1947-1977), Polirom, 2009,
pp.18-19
2
Gheorghe Boldur-Lăţescu, Filip Lucian Iorga, Genocidul comunist în Romania. Reeducarea prin tortură, vol.IV,
Ed.Albatros, Bucureşti, 2003, p.I
constat în recrutarea unui număr mic de deţinuţi ce sunt dispuşi la compromisuri pentru a
beneficia de o detenţie mai uşoară, care sunt instruiţi şi transformaţi în torţionari. Ei se folosesc
de metode de tortură de o bestialitate greu de imaginat. La Piteşti erau închişi studenţii, sau cei ce
s-au dat drept studenţi cu speranţă pentru un regim mai uşor. Marea majoritate ai acestora erau
simpatizanţi ai legionarilor. Regimul de viaţă din închisoare era greu de suportat şi fără bătăi.
Dormeau înghesuiţi în număr foarte mare, hrana consta într-o zeamă de varză murată cu bucăţi de
mămăligă sau pâine ce nu totalizau mai mult de 800/1000 de calorii, după cum relatează Aurel
Vişovan, fost deţinut la Piteşti. Tot de la acesta aflăm că pentru nevoi fiziologice erau scoşi din
celulă odată pe zi, în grupuri de 10-15 inşi şi niciodată nu li se permitea să stea mai mult de un
minut3, acest lucru fiind în sine o metodă de tortură. Se doreşte dărâmarea personalităţii victimei,
uciderea valorilor sale, reducerea la o treaptă de amimalizare totală şi dezumanizare. După
spusele lui Dumitru Bacu, „Omul era transformat într-o pastă docilă, maleabilă, supusă capriciilor
dresorului”. Iar la Piteşti, studenţilor „li se ucisese sufletul, trecuseră prin Iad”4.

Aşadar, voi răspunde la prima întrebare şi anume dacă a reuşit sau nu, procesul de
reeducare. În acest scop vor aborda argumentul psihologic. Experimentul Piteşti a fost unic prin
metodele de constrângere folosite, care duc în cele din urmă la transformarea oamenilor în
monştri. Reeducarea nu era completă până când subiectul nu îşi bătea cel mai bun prieten fără
nicio remuşcare. În acest proces al reeducării, criminalii devin educatori, iar victimele criminali5.
La Piteşti tortura era neîntreruptă, deţinuţii erau martori la schingiuirea colegilor de celula,
neştiind niciodată când vine rândul lor. Presiunea psihică la care erau supuşi aceştia era întărită
de faptul că victimele dorm cu călăii. Sinuciderea era aproape imposibilă. Asistarea la torturarea
altora provoacă deţinuţilor un blocaj psihologic6. Cât despre reuşita procesului de reeducare,
părerile sunt împărţite. Deşi scopul transformării din victime în agresori reuşeşte în mare parte,
unii cedând psihic şi devenind torţionari, au recurs la acest lucru din stricta necesitate şi din
instinctul de autoconservare, nicidecum din convingere. Memorialistica surprinde numeroase
episoade în care studenţii mutaţi la Gherla sau Canal mărturisesc noilor veniţi că sunt turnători,
fapt pentru care sunt bătuţi sau izolaţi. De asemenea există episoade în care supravieţuitorii
mărturisesc faptul ca unii au lovit cu lacrimi în ochi, nedorind să facă acest lucru, dar însă nu au

3
Aurel Vişovan, Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M`ai părăsit?, Ed. Napoca Star, Cluj, 1999, pp.14-15
4
Dumitru Bacu, Piteşti. Centru de reeducare studenţească, Ed. Christiana, Bucureşti, 2011, p.32
5
Costin Merişca, Tragedia Piteşti. O cronică a „reeducării” din închisorile comuniste, Institutul European, 1977, p.57
6
Ibidem, p.74
avut altă alternativă. Un exemplu de eşec al reeducării îl reprezintă profesorul Mihai Buracu,
arestat în 1949, când se pregătea de Bacalaureat, închis mai întâi la închisoarea pentru elevi, la
Târgşor, apoi la Canal, Poarta Albă, Jilava şi în cele din urmă, la Piteşti. El mărturiseşte ororile
prin care a trecut la Piteşti, despre cum a fost bătut de alţi studenţi cu care s-a împrietenit când a
ajuns acolo, care erau deja reeducaţi. El în schimb nu s-a lăsat reeducat, nu şi-a trădat camarazii,
nu şi-a acuzat familia, nu a urmat calea trasată de către partid7. În acelaşi timp există şi cazuri de
deţinuţi ce au devenit torţionari, din proprie iniţiativă, pentru a-şi asigura scurtarea sau uşurarea
detenţiei. Din această categorie fac parte Constantin Bogos, Virgil Bordeianu, chiar şi Eugen
Ţurcanu, ce devine principalul instrument al comunismului şi al Securităţii. Atât Bogos cât şi
Ţurcanu acceptă reeducarea încă de la Suceava, primul participând chiar la demascarea lui
Bogdanovici8. Cât despre Eugen Ţurcanu, majoritatea deţinuţilor confirmă faptul că acestuia îi
făcea plăcere să lovească şi că a ucis deţinuţi în bătaie. Costin Merişca spune despre acesta că a
fost un „caz unic de patologie mintală”9. Alt supravieţuitor, Nicolae Purcărea spune că „Ţurcanu
era Satana întruchipată”10.

Pentru alţi deţinuţi, acceptarea reeducării şi transformarea în agresori a fost singura

scăpare. Nu a existat altă soluţie pentru a supravieţui. Aşa este cazul lui Dan Dumitrescu, student
în anul IV la Medicină. El încearcă să se sinucida, nu reuşeşte, apoi devine colaborator al lui
Ţurcanu. Preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa devine informator, Constantin „Tache” Rodas
avertizează despre studenţii turnători atunci când este transferat la Gherla, fapt pentru care este
aspru bătut şi desfigurat, ajunge în cele din urmă să-şi denunţe întreaga familie şi cunoscuţii ca
fiind opozanţi ai regimului11. În concluzie, nu consider că experimentul acesta al reeducării a fost
un succes, ci un veritabil eşec, cei ce şi-au lovit prietenii nu au acţionat din instinct animalic aşa
cum doreau cei de la putere, ci strict din nevoia de a supravieţui. Mulţi au încercat mai degrabă să
se sinucidă, înainte de a alege să devină torţionari.

A doua întrebare la care mi-am propus să răspund se referă la gradul în care foştii deţinuţi
au reuşit după Piteşti să se reintegreze în societate, mai exact, argumentul social. În acest scop mă
7
Ilie Popa, „Experimentul Piteşti” Comunicări prezentate la Simpozionul „Experimentul Piteşti-Reeducarea prin
tortură” Opresiunea culturii tradiţionale româneşti în timpul dictaturii comuniste, ediţia a VI-a, Piteşti, 22-26
septembrie 2006, Ed. Fundaţia culturală „Memoria”, Filiala Argeş, Piteşti, 2007, pp.207-212
8
Alin Mureşan, Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate, Polirom, Bucureşti, 2010, pp. 165-169
9
Costin Merişca, op.cit., p.66
10
Anca Ştef, Supravieţuitorii. Mărturii din temniţele comuniste ale României, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2014, p.18
11
Alin Mureşan, op.cit., pp.170-184, pp.234-235.
voi folosi de mărturiile supravieţuitorilor, surprinse în lucrările mai multor autori. Costin
Merişca, în lucrarea citată anterior, afirmă că după eliberare, deţinuţii, inclusiv el, au avut
tendinţa de a se izola singuri, pe unii încă urmărindu-i frica. Ei se simt complexaţi, vinovaţi, şi
trăiesc cu „complexul culpabilităţii”. Petru Cojocaru mărturiseşte că şi-a revenit fizic după
Piteşti, însă sufleteşte i-a fost mai greu, că s-a considerat multă vreme vinovat şi că ajutorul a
venit din partea familiei sale12. Corneliu Ioan Cornea afirmă că după căderea psihică, după
eliberare îşi revine, se căsătoreşte şi are un fiu13. Aşadar, reuşeşte să se reintereze în societate,
reprimându-şi amintirile. O altă mărturisire, a lui Flaviu George Brezeanu, care fusese arestat
împreună cu tatăl său, demonstrează dificultăţile întâmpinate în relaţiile cu ceilalţi oameni, din
afară. Acesta mărturiseşte că proprietarii casei unde locuia împreună cu tatăl îi înscenează
deţinerea unui pistol, faptă pe care tatăl său o va ispăşi după gratii14. Dumitru Bacu confirmă
faptul că mulţi dintre supravieţuitorii de la Piteşti hotărăsc să se păstreze departe de lumea
exterioară, să trăiască izolaţi, închişi în propriile persoane, din cauza unei „jene greu de
camuflat”15. Alţii işi pierd facultăţile mentale: Dan Dumitrescu, torţionar, este condamnat la
moarte în acelaşi dosar cu Ţurcanu. Titus Leonida, deţinut agresor, devine schizofrenic, fapt
dovedit de un certificat medical eliberat de spitalul Socola. Alexandru Popa Ţanu, după
pensionarea sa în 1988 se internează într-un spital de boli nervoase, pe secţia psihiatrie16. O
întâmplare fericită de după Piteşti o relatează Petre Rotaru. După câţiva ani de la eliberare, aflat
la Sinaia, acesta află unde locuieşte un alt fost deţinut, Ion Soare, medicinist, coleg de suferinţă.
Merge la adresa lui, îl găseşte acasă şi se îmbrăţişează ca doi fraţi, amândoi ştiind cel mai bine
prin ce au trecut17.

Aşadar, din punct de vedere social, foştilor deţinuţi de la Piteşti le-a fost greu să
restabilească relaţii cu ceilalţi, le-a fost greu să se reintegreze, unii refuzând să vorbească chiar şi
după 1989 despre ceea ce a însemnat detenţia. Într-un final, au reuşit să-şi întemeieze familii, să
depăşească ororile trăite şi „să-şi ridice frunţile spre lumină”18, să redevină patrioţi. După abolirea
regimului comunist, la 2 ianuarie 1990, este înfiinţată Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici, care

12
Cosmin Budeancă, Experienţe carcerale în România Comunistă, vol.III, Polirom, Bucureşti, 2009, p.360
13
Ibidem, vol. I, p.30
14
Ibidem, p.64
15
Dumitru Bacu, Memoria gulagului românesc. Piteşti, Bucureşti, 1991, p.199
16
Alin Mureşan, op.cit., pp.182-184, pp.192-194, p.227
17
Cosmin Budeancă, Ibidem, vol.II, p.362
18
Gheorghe Boldur-Lăţescu, Filip-Lucian Iorga, op.cit., p.269
pentru ei reprezintă un lucru extrem de important. În asociaţie ei nu mai sunt supravieţuitori ci se
simt ca acasă. Foştii deţinuţi se reconstruiesc, se regăsesc, au credinţă şi redevin umani, chiar
dacă rămân cu sentimentul că au decăzut cândva din categoria oamenilor19.

A treia întrebare şi ultima se referă la viaţa supravieţuitorilor de după detenţie. Au mai

fost ei vreodată liberi? Am ales să tratez această problemă din punctul de vedere al urmăririi de
către Securitate, dar totodată din punctul de vedere al argumentului profesional. Există
numeroase cazuri în care după eliberare, supravieţuitorii îşi iau viaţa de la capăt, îşi termină
studiile, luptându-se cu persecuţiile, devenind în cele din urmă medici, ingineri, economişti sau
cercetători. Aceştia sunt cei ce ţin vie flacăra anticomunistă, iar din lupta lor se va naşte în cele
din urmă Revoluţia din decembrie 198920. Despre controlul Securităţii vorbesc marea majoritate.
Ei erau şicanaţi de către aceasta, li se refuză adesea accesul la învăţământ sau muncă. Acest lucru
sporeşte şi menţine trauma lor psihologică, frica permanentă de informatori. Dumitru Bacu
afirmă că după ieşirea din închisoare continua să fie chemat periodic la Securitate pentru a da
declaraţii, atât el, cât şi Marcel Petrişor şi mulţi alţii. Nicolae Purcărea, mărturiseşte în interviul
acordat Ancăi Ştef, în lucrarea sa menţionată anterior, faptul că era chemat la două-trei luni la
Securitate. Afirmă ca aceştia nu le cunoşteau viaţa privată, însă reuşeau să inventeze. Acesta nu
reuşeşte să-şi finalizeze studiile. Emil Sebeşan era student la Agrotehnică în momentul arestării
sale, iar după detenţie va reuşi să îşi finalizeze studiile abia în 198921.

Exemplul lui Petru Cojocaru, deţinut politic este reprezentativ pentru situaţia grea a
supravieţuitorilor. Acesta trimite numeroase cereri la minister, prin care solicită reluarea studiilor,
acestea fiind refuzate. Abia după un memoriu la Bucureşti în 1965 primeşte aprobarea să dea
admitere la Politehnică la seral. Devine inginer la 40 de ani, îşi găseşte cu greu un post. În cele
din urmă este angajat la Staţia de Utilaj Greu, după cum mărturiseşte chiar el în lucrarea lui
Cosmin Budeancă22. Gheorghe Stănică se va angaja ca meşter la fabrica de băuturi „Zarea”, apoi
şef de şantier şi şef de producţie în diverse locuri. Cazierul său îl împiedică să avanseze23. Alt fost
deţinut mai sus menţionat, Constantin Bogos, se plânge că are salariul mic, la fel ca toţi ceilalţi
foşti deţinuţi. Preotul Gheorghe Calciu Dumiteasa mărturiseşte că a fost urmărit de Securitate,

19
Irena Talaban, Teroare comunistă şi rezistenţă culturală. Experimentul Piteşti, Ed. Fundaţiei Generaţia, 2007, p.65
20
Gheorghe Boldur-Lăţescu, Filip Lucian Iorga, op.cit., pp.269-270
21
Ilie Popa, op.cit., pp.238-239
22
Cosmin Budeancă, op.cit., p.359
23
Ilie Popa, op.cit., p.243
însă că a refuzat de fiecare dată colaborarea. Termină Facultatea de Filologie, apoi Facultatea de
Teoloie şi în 1985, sprijinit de patriarhul Iustinian Marina, pleacă în Statele Unite. Gelu
Gheorghiu, student la Politehnică în Bucureşti în momentul arestării, relatează că nu va reuşi să
termine facultatea, aşa că va lucra ca muncitor electrician, apoi tehnician la Uzina de Radiatoare,
Echipament Metalic, Obiecte şi Armături Sanitare. Este la rândul său şicanat de Securitate până
aproape de pensie. Titus Leonida, mai sus menţionat, cu greu îşi va găsi serviciu, lucrând ca
necalificat. Este şi el urmărit în continuare. Din 1980 va fi angajat ca subinginer mecanic la
Întreprinderea de prelucrare a lemnului din Iaşi. Dumitru Lucinescu va reuşi performanţa de a
termina după eliberare Facultatea de Medicină din Bucureşti, cu notă maximă şi va scrie peste
300 de lucrări tehnice24. Mihai Buracu şi el menţionat anterior, şi-a continuat studiile, a devenit
profesor, însă mereu a fost urmărit şi persecutat. Acesta afirmă: „După Piteştiul în care am
coborât în Infern, a urmat un alt Piteşti în libertate”25, declaraţie ce vorbeşte probabil în numele
tuturor foştilor deţinuţi, ce au fost nevoiţi să trăiască permanent, pentru tot restul vieţii cu ororile
trăite în minte şi urmăriţi de Securitate şi de turnători. Fenomenul Piteşti va rămâne în istorie ca
un fenomen psihopatologic reprezentativ al celei mai absurde catastrofe sociale din Istoria
Romaniei şi ca cel mai monstruos experiment din istoria contemporană26.

În concluzie, consider că nu există vreo îndoială în ceea ce priveşte cruzimea şi

brutalitatea în care s-a efectuat la Piteşti reeducarea sau dificultăţile pe care le-au întâmpinat
foştii deţinuţi politici, dar care reuşesc în cele din urmă să revină la o viaţă normală. Dumitru
Bacu compară Piteştiul cu „o Golgotă (...) un Munte al Măslinilor unde cei ce am trecut pe acolo
am băut până la fund paharul disperării, al abandonărilor şi al lepădărilor”27. De asemenea Virgil
Ierunca spune despre Piteşti că „în Arhipelagul Gulag (...) a existat o insulă a ororii absolute, cum
alta n-a fost în geografia penitenciară comunistă.. închisoarea Piteşti”28. Voi încheia cu un ultim
citat, al preotului Gheorghe Calciu Dumitreasa, care afirmă: „Poate că din toată istoria Piteştiului
nu ar trebui să rămână decât: şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor
noştri”29.

24
Alin Mureşan, Op.cit., pp. 170-174, pp.187-188, p.195, pp.199-200
25
Ilie Popa, Op.cit., p.214
26
Ilie Popa, Ibidem, p.215
27
Dumitru Bacu, Piteşti. Centru de reeducare studenţească, Ed. Christiana, Bucureşti, 2011, p.5
28
Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1990, p.1
29
Irena Talaban, Op.cit., apud Dumitru Bacu, Memoria gulagului românesc. Piteşti, Ed. Atlantida, Bucureşti, p.14
Bibliografie:

BACU, Dumitru, Piteşti. Centru de reeducare studenţească, Ed.Christiana, Bucureşti, 2011

BACU, Dumitru, Memoria gulagului românesc. Piteşti, Bucureşti, Ed.Atlantida, 1991

BUDEANCĂ, Cosmin, Experienţe carcerale în România Comunistă, vol.III, Ed. Polirom, 2009

BUDEANCĂ, Cosmin, Experienţe carcerale în România Comunistă, vol.I, Ed. Polirom, 2007

IERUNCA, Virgil, Fenomenul Piteşti, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1990

LĂCĂTUŞU, Dumitru, MUREŞAN, Alin, Casa Terorii. Documente privind penitenciarul

Piteşti (1947-1977), Ed. Polirom, 2009

LĂŢESCU-BOLDUR, Gheorghe, IORGA, Filip-Lucian, Genocidul comunist în România.

Reeducarea prin tortură, vol.IV, Ed. Albatros, Bucureşti, 2003

MERIŞCA, Costin, Tragedia Piteşti. O cronică a „reeducării”din închisorile comuniste,

Institutul european, 1997

MUREŞAN, Alin, Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate, Polirom, 2010

POPA, Ilie (coord.), „Experimentul Piteşti” Comunicări prezentate la Simpozionul

„Experimentul Piteşti-Reeducare prin tortură” Opresiunea culturii tradiţionale româneşti în
timpul dictaturii comuniste, ediţia a VI-a, Piteşti, 22-24 septembrie 2006, Ed. Fundaţia culturală
Memoria, Filiala Argeş, Piteşti 2007

ŞTEF, Anca, Supravieţuitorii-Mărturii din temniţele comuniste ale României, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 2014

TALABAN, Irena, Teroare comunistă şi rezistenţă culturală. Experimentul Piteşti, Ed. Fundaţiei
Generaţia, 2007

VIŞOVAN, Aurel, Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M`ai părăsit? Ed.Napoca Star,
Cluj, 1999