Fenomenul Piteşti

Singurul motiv pentru care Partidul Comunist exista, singurul motiv al politicii în
sine, este de a obţine puterea. O dată ce puterea este obţinută, ea trebuie păstrată cu orice
preţ. Pentru aceasta, conducătorii trebuie să fie puternici, iar condiţia esenţială pentru
sporirea puterii lor, este slăbirea poporului. Oamenii, masele aforme, trebuie să fie slabe,
trebuie să fie supuse, nu trebuie să gândească prea mult, sau chiar deloc, nu trebuie să
ridice probleme, nu trebuie să conteste ceea ce le este spus sau impus. Dacă oamenii nu
au o ocupaţie şi dacă nu simt permanent o prezenţă ameninţătoare, dacă oamenii nu se
tem, atunci poate vor avea timpul sau curajul de a gândi sau de a crede, fără
supravegherea partidului, iar ideile şi dorinţele sunt dăunătoare.
Experimentul Piteşti este poate punctul culminant al evoluţiei dezumanizării într-
un sistem totalitar. Încercarea de a reeduca, de a impune o cale despre care nimeni nu era
convins că era cea corectă, distrugerea, dacă nu fizică, atunci psihică a unor fiinţe umane,
sadismul inimaginabil, strigătele de durere care vor răsuna pentru totdeauna în amintirile
supravieţuitorilor, toate acestea şi-au găsit apogeul în Închisoarea din Piteşti. Aici au fost
închişi aproape 5000 de studenţi, membrii ai Partidului Naţional Ţărănesc, membri ai
Partidului Naţional Liberal, tineri inspiraţi de Garda de Fier sau membri ai comunităţii
evreieşti. Este considerat a fi cel mai mare program de îndoctrinare şi de spălare a
creierelor din întreaga Europă de Est.
Neculai Popa, unul dintre supravieţuitori vorbeşte despre acel loc de tristă
amintire: Închisoarea Piteşti este cunoscută şi va rămâne în istorie prin atrocităţile şi
crimele ce au fost comise în timpul reeducării. Am avut norocul sau poate nenorocul de a
fi şi eu în această perioadă în penitenciarul din Piteşti, unde am putut să văd cum a fost
creat omul, cu virtuţile sau slăbiciunile sale. Mi-a fost dat să văd cum un om se poate
transforma, cu sau fără voia lui, într-un instrument de tortură pentru semenii lui sau cum
poate accepta martiriul cu seninătate. Pentru a putea înţelege cum de a fost posibil să se
ajungă la asemenea crime, consider că e necesar să se urmărească, pe cât este posibil,
evoluţia acestei reeducări gândite, prin care se urmărea distrugerea fizică şi morală a
tuturor celor care au avut curajul să se opună comunismului.1
Începând cu noaptea de 6 decembrie 1949, 22 de deţinuţi politici, în frunte cu
Eugen Ţurcanu (fost legionar, închis de comunişti după cel de-Al Doilea Război
Mondial), au fost selecţionaţi pentru a smulge de la ceilalţi deţinuţi orice informaţie care
nu a apărut în anchetele anterioare, orice ar fi putut fi considerat folositor pentru stârpirea
oponenţilor regimului. Aceştia, torturaţi în prealabil ca şi ceilalţi deţinuţi, au acceptat, sub
promisiunea eliberării şi chiar a încadrării cu grade în Securitate.

1
POPA, Neculai, Coborârea în iad, 1999

1
 Metodele erau dintre cele mai diverse. Gândindu-ne astăzi, ni se pare incredibil că
pot exista minţi atât de diabolice încât să inventeze astfel de modalităţi de a tortura
trupurile şi sufletele unor oameni care nu erau cu nimic diferiţi faţă de ei.
Una dintre cele mai utilizate metode era plasarea în aceeaşi încăpere atât a bandiţilor
nereeducaţi cât şi a reeducaţilor. Aceştia din urmă erau infiltraţi printre ceilalţi,
ascunzându-şi ideile, căutând să-şi facă prieteni şi să asculte destăinuiri. După ce se creau
suficiente legături şi si dezvăluiau suficiente secrete, reeducaţii se întorceau împotriva
noilor lor prieteni, pedepsindu-i pentru gândurile lor. Efectul de groază era uriaş, întrucât
cei loviţi nu ştiau ce s-a întâmplat, cine îi loveşte şi de ce. După această primă învingere a
opozanţilor sistemului, urma Tratamentul. Timp de săptămâni, uneori chiar luni, deţinuţii
erau schingiuiţi în cele mai cumplite moduri. Inventivitatea torţionarilor a întrecut orice
limite. Cu greu pot fi descrise aceste episoade de chinuri.
Ei trebuiau să renege tot ceea ce crezuseră până atunci (politică, religie, familie) şi să se
declare convinşi de superioritatea comunismului şi de necesitatea reeducării în spiritul
său. Trebuiau să denunţe pe cei apropiaţi, să povestească orice eveniment vag
semnificativ sau dacă nu aveau nimic de spus, erau forţaţi să inventeze. În final, trebuiau
să se declare disponibili pentru reeducarea altor prizonieri.
Mai în detaliu, reeducarea cuprindea patru etape. Prima era demascarea externă în care
deţinutul trebuia să mărturisească despre sine tot ceea ce nu menţionase în anchetele
anterioare, precum şi toate legăturile sale din afară. Trebuia să menţioneze tot ceea ce i se
păruse lui suspect dinainte de intrarea în închisoare. Urma demascarea internă, prin care
cei torturaţi demascau proprii prieteni, colegi de celulă, personal administrativ al
închisorii, anchetatori sau miliţieni binevoitori. Această metodă foarte eficientă oferea
administraţiei închisorii informaţii preţioase şi îi ajuta la eliminarea verigilor slabe din
sistem. După acestea, a treia etapă era demascarea morală, prin care cei în cauză erau
obligaţi să inventeze lucruri defăimătoare, uneori chiar îngrozitoare despre cei dragi.
Denigrări cumplite aduceau lezări la orice ţinea de viaţa lor intimă sau publică. Prin
acestea, se doarea lepădarea de sine a deţinutului. El trebuia să dovedească faptul că a
ajuns deasupra acestor lucruri şi că se va pune în slujba regimului şi că va fi capabil de
orice sacrificiu, chiar dacă aceasta ar afecta negativ persoanele apropiate. Aceasta trebuia
să dovedească prioritatea Comunismului în faţa a orice.
În ultima etapa şi poate cea mai înspăimântătoare, torturatul primea ca sarcină reeducarea
celui mai bun prieten al său, de asemenea prin tortură. Astfel, victima devenea călău.
Alienarea era totală, degradarea ajunsese la treapta cea mai de jos. Deţinutul era distrus,
mintea lui nu mai putea fi capabilă de luciditate. În urma acestor experimente, s-au
înregistrat multe cazuri de nebunie. Au existat încercări de a trişa din partea unor falşi
convertiţi. Disperaţi, mulţi au recunoscut orice doar pentru a fi scutiţi de torturi. De
asemenea, unii, fiind închişi alături de persoane dragi (spre exemplu: tatăl erea pus să îşi
lovească sau să îşi tortureze fiul şi invers), au dorit să le uşureze situaţia. Astfel, ei
încercau să lovească încet pe ceilalţi deţinuţi sau să îi prevină de ce urma să se întâmple.
Majoritatea însă au fost depistaţi şi pedepsiţi.
2
Dupa ce noul lot de reeducaţi era forjat într-o celulă, el era folosit pentru propagarea în
alte celule a experimentului, iar în câţiva ani, închisoarea de la Piteşti trimitea torţionari
către alte închisori politice din ţară, spre care fenomenul se împrăştiase (Gherla, Târgu
Ocna).
Până ajungeau la ultima etapă însă, nu li se îngăduia niciun moment de răgaz.
Chinurile erau continue. Chiar dacă torturile fizice se opreau pentru câteva momente
pentru ca trupurile să îşi poată reveni, pentru a evita un număr mare de morţi, mintea
omului nu avea răgazul necesar să îşi revină. Chinul psihologic era permanent. Mulţi au
căutat să scape prin sinucidere, dar puţini au reuşit. Fiind supravegheaţi în permanenţă,
cei care au fost prinşi au fost aspru (oare se putea mai aspru de atât?) pedepsiţi. Toate
acestea trebuiau să demonstreze fragilitatea fiinţei umane. Deţinuţii trebuiau să devină
umili, îngroziţi de puterea supremă a regimului, ei trebuiau să conştientizeze faptul că nu
se pot lupta, că nu au nicio şansă de a se opune.
Dacă în stare de luciditate oamenii refuzau să adere la unele idei, ei trebuiau aduşi la
punctul de topire, în care fiinţa lor devine maleabilă. De aceea, bătăile au fost
administrate fără rezerve, până la capătul fizic al rezistenţei. Unii au murit, alţii doar şi-au
dorit să fi murit. Subiecţii au fost trecuţi dincolo de omenesc şi au sfârşit prin a accepta,
fără să mai aibă puterea de ripostă, desprinderea de conştiinţă. Dumitru Bacu afirma că
prin injectarea treptată de informaţii opuse celor acceptate dintotdeauna ca reale şi
adevărate în subconştientul victimei, prin alterarea şi deprecierea constantă a realităţii
existente şi înlocuirea ei cu o imagine fictivă, re-educatorul a obţinut în final scopul
demascării: să facă minciuna atât de reală pentru victimă încât aceasta va uita ceea ce
pentru el înainte avea sens.2 Aceasta a dus la un revers complet, pentru un timp
nedeterminat, al valorilor în care victima crezuse până atunci.
Eugen Ţurcanu era adeptul transformării omului prin forţă, teroare şi umilinţă.
Metodele propuse de el şi de apropiaţii săi au fost ulterior folosite şi în alte ănchisori. Ei
urmăreau spălarea creierelor prin violenţă. Noile idei care trebuiau implementate
deţinuţilor în locul celor vechi trebuiau înfipte în capetele lor, cu forţă, cu brutalitate (Ştii
cum băteau? Erau profesori. În cap, gât şi pe umeri dădeau. Loveau îndesat, cu sete!
Asta era metoda prin care au spălat creierii unei generaţii.(...) În noaptea aia, înainte de
a intra el, am visat totul. Când Ţurcanu a trântit uşa celulei, încetasem să mai fiu om.
Atunci, în dimineaţa zilei de 6 decembrie 1950, a început reeducarea mea.(...) Locul
torturii şi al ororii era o cameră nu mai mare de 60 de metri pătraţi, unde singurele
obiecte de imobilier erau un hârdău murdar, lipit de perete şi priciurile suspendate,
aşezate pe margini şi în mijlocul camerei. Deşase luni, stăteam aici, claie peste
grămadă, 30 de oameni. Toţi tineri, foşi sau actuali studenţi sau elevi de la Iaşi,
mărturiseşte Nicu Ioniţă, unul dintre supravieţuitori).
Pe lângă bătăile continue cu bâte, beţe şi răngi, Ţurcanu venise cu nişte metode mai
subtile. Deţinuţii nu erau lăsaţi să doarmă noaptea, iar când adormeau, erau treziţi brusc,

2
BACU, Dumitru, The Anti-Humans. Student Re-Education in Romanian Prisons, 1971

3
la intervale mici. Epuizarea la care ajunsese după câteva săptămâni de astfel de tratament
îi făcea foarte maleabili. Erau forţaţi să se bată şi să se tortureze între ei pentru a se
înlătura eventualele prietenii şi loialităţi.
De asemenea, erau forţaţi să blasfemeze simboluri religioase şi texte sfinte.
Printre alte metode de tortură, erau obligaţi să mănânce mâncarea foarte fierbinte sau li se
punea foarte multă sare în mâncare şi câteva zile nu li se dădea apă. Când într-un final,
gardienii veneau cu căni cu apă, prizonierii descoperea că aceasta era apă cu sare. Erau
obligaţi să doarmă sau să stea nemişcaţi zile întregi în cele mai incomode poziţii, încât
muşchii şi tendoanele să le cauzeze dureri insuportabile. Dacă se mişcau, erau bătuţi.
Umilinţa la care erau supuşi continua cu executarea a sute de exerciţii fizice, căratul
greutăţilor, toate acestea până leşinau. Uneori erau trântiţi pe jos, iar ceilalţi trebuiau să
sară cu picioarele pe stomacul şi pe pieptul lor, cauzându-le leziuni şi hemoragii interne.
Oasele degetelor le erau strivite cu cleşti de lemn, unghiile le erau smulse, iar dinţii le
erau scoşi. Fără aceşti oameni de un sadism bolnav nu ar fi fost posibile astfel de
atrocităţi. Virgil Ierunca afirma că Experimentul de la Piteşti intră în aria patologiei
mintale.
România nu trebuie să uite aceste lucruri. Ele nu trebuie negate, ele nu trebuie ascunse.
Trebuie să ne asumăm răspunderea pentru ceea ce am făcut. Generaţiile următoare
trebuie să ştie că în închisoare de la Piteşti au intrat oameni şi au ieşit nebuni şi monştri.
Suferinţa acelor oameni nu poate fi exprimată în cuvinte, iar comentariile noastre
par atât de palide şi inutile încât nu se mai poate adăuga nimic. Rămân privirea tristă,
tăcerea şi groaza la gândul că aşa ceva a fost posibil în ţara noastră, săvârşit de oameni
care poate încă mai merg printre noi.

Bibliografie

4
POPA, Neculai, Coborârea în iad, Ed. Vremea, 1999
GHEORGHIŢĂ, Viorel, Et Ego, Ed. Marineasa, Timişoara, 1994
BACU, Dumitru, The Anti-Humans. Student Re-Education in Romanian Prisons,
Englewood, Colorado, 1971
ROŞCA, Ioan, Ce este fenomenul Piteşti?, 1994
DUMITRESCU, Grigore, Demascarea
MUNTEAN, Ioan, La pas
SPIRIDON, Cassian M., Tragedia Piteşti