Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
URSS şi-a demonstrat capacitatea în ştiinţă prin plasarea primului satelit pe orbită şi prin
trimiterea primului om în spaţiu. Avântul programului spaţial sovietic a fost stimulat şi de
entuziasmul pentru ştiinţă şi tehnică manifestate de marea masă a populaţiei URSS, care a a
avut la bază o întreagă cultură a spaţiului încurajată şi de campaniile propagandistice ale
comuniştilor sovietici.
URSS s-a implicat încă din 1971 într-un program de construcţie de staţii spaţiale plasate pe
orbita joasă a Pământului Atunci apare staţia spaţială Saliut care s-a dezvoltat de la
programul secret de staţie spaţială militară denumită Almaz. Dar pe lângă echipe mlitare, pe
staţia spaţială se găseau şi echipe de cercetători care studiau, în primul rând, efectele locuirii
îndelungate în spaţiu asupra organismului uman . Saliut este prima staţie spaţială din istorie
care a fost locuită de oameni . Pornind de la Saliut, inginerii sovieticii au dezvoltat şi prima
staţie modulară, Mir, în 1986.
1
Fără eforturile sovietice în dezvoltarea staţiilor spaţiale, omenirea nu ar fi ajuns să
experimenteze efectele vieţii permanente în spaţiu şi nici să-şi facă viitoare planuri în
explorarea mai adâncă a spaţiului cosmic.
Dincolo de instituţii şi de liderii comunişti, cei care au făcut cu adevărat posibilă realizarea
unui program spaţial de succes au fost oamenii de ştiinţă sovietici.
Cel mai important proiectant şef pe care l-a avut URSS-ul a fost Serghei Koroliov,
fondatorul programului spaţial sovietic. După ce Stalin a decis că dezvoltarea tehnologie de
rachete este o prioritate, Koroliov a fost eliberat din gulag şi pus în fruntea echipei de
cercetători care se ocupau cu dezvoltarea tehnologiei de rachete.
Spre deosebire de SUA care avea agenţia spaţială NASA, URSS a pus programul său în
subordinea Ministerului de Construcţii Maşini care controla toată industria sovietică
împreună cu diferitele birouri de proiectare. La iniţiativa lui Koroliov, a luat fiinţă Consiliul
Proiectanţilor Şefi, responsabili de cercetarea şi proiectarea noilor modele de rachete.
Un alt personaj-cheie la fel de capabil ca şi Koroliov a fost Mstislav Cheldâş, directorul
Institutului de Matematici Aplicate şi preşedinte al Academiei de Ştiinte a URSS după 1961.
Cheldâş era supranumit teoreticianul şefal programului spaţial sovietic .
2
Alte figuri importante din biroul de proiectare condus de Koroliov au fost Valentin Gluşco(un
important rival al lui Korolev atât pe plan ştiinţifiic cât şi personal), Nicolai
Piliughin(responsabil de dezvoltarea sistemelor de control autonom pentru rachete şi vehicule
spaţiale), Mihail Riazanski(pionier în cercetarea sistemelor radio care să faciliteze navigarea
vehiculelor în spaţiul cosmic îmdepărtat), Alexei Bogomolov (responsabil de dezvoltarea
radio telemetriei), Vladimir Barmin(a dezvoltat aparatura de prelevare de probe pentru
misiunile spaţiale) şi Victor Kuzneţov(pionier în dezvoltarea sistemelor de navigaţie
inerţială).
Înainte de a dezvolta rachete spaţiale, prioritatea iniţială pentru savanţii sovietici a fost
crearea primei rachete balistice intercontinentale . Atât savanţii sovietici cât şi cei americani
au fost conştienţi de faptul că perfecţionarea acestor rachete intercontinentale le poate
transforma în vehicule capabile să exploreze spaţiul cosmic.
După efectuarea testelor, rachetele R-7 au început să fie lansatoare atât în misiunile militare
cât şi în cele spaţiale. R-7 a avut la baza un design tip “pachet” în care rachete auxiliare erau
ataşate de o rachetă principală şi detaşate după încheierea secvenţei de ardere. În stadiul al II
lea, unitatea centrală de propulsie continua să fie în secvenţa de ardere. Conceptul rachetei
R-7 a fost sugerat de Konstantin Tsiolkovski, unul dintre părinţii astronauticii. Proiectul de
dezvoltare a rachetelor R-7 este aprobată de guvernul sovietic în mai 1954. Plasarea
satelitului Sputnik pe orbita Pământului cu ajutorul rachetei R-7, la 4 octombrie 1957, a
marcat începutul erei spaţiale.
Koroliov a pus, tot în 1957, bazele unui departament care să-se ocupe cu dezvoltarea unor
sateliţi şi vehicule spaţiale capabile să exploreze Luna. În acest scop s-a dezvoltat o rachetă
R-7 în trei trepte de ardere. Decizia de a construi două versiuni a rachetei in trei trepte a
rezultat în urma unei înfruntări dintre Gluşco şi Korolev, care apoi s-a trasformat într-o
adevărată rivalitate. Eşecul rachetei N-1 dezvoltată de Gluşco a compromis definitiv o
eventuală misiune sovietică de aselenizare cu echipaj uman.
Pentru misiunile de explorare a Lunii, sovieticii au dezvoltat rachetele Luna care au reuşit să
atingă suprafaţa lunară. O versiune îmbunătăţită a rachetei, dar cu o putere de deplasare mai
mare, a fost utilizată şi de naveta Vostok, care l-a dus în spaţiu pe Iuri Gagarin. Deasemenea
au fost lansaţi şi sateliţii fotografici Zenit-2, primii de acest fel din lume.
3
racheta Molnia, capabilă să transporte pe suprafaţa lunii până la 1, 6 tone. Racheta a fost
utilizată între anii ’60 şi începutul anilor ’70 pentru misiuni pe Lună, Venus şi Marte.
Lansarea rachetei Proton în 1965 , chiar dacă a avut iniţial rezultate satisfăcătoare, a dus
ulterior la multe eşecuri în misiunile Luna, Zond, Venera şi Mars. Ulterioarele îmbunătăţiri
începând cu 1970 au transformat Proton, într-o rachetă excelentă pentru transportul diferitelor
echipamente în spaţiu.
În general racheta R-7 şi-a demonstrat viabilitatea în timp, permiţând îmbunătăţiri succesive
până la actuala rachetă Soiuz în 3 trepte.
După succesul la nivel mondial pe care a avut-o lansarea satelitului Sputnik, Koroliov a făcut
presiuni asupra conducerii sovietice să aprobe şi aplicaţii non-militare pentru racheta R-7,
incluzând aici şi explorarea Lunii.
În cadrul misiunilor care aveau ca obiectiv impactul cu suprafaţa lunară, vehiculul spaţial
Luna 2 a reuşit să intre cu succes în coliziune cu Luna pe 13 septembrie 1959. Era primul
vehicul spaţial din istorie care atingea un alt corp ceresc. O altă premieră a fost şi misiunea
Luna 3 care a fotografiat pentru prima dată faţa nevăzută a Lunii.
Explorarea celorlalte planete cu sonde spaţiale, a fost iniţiată de URSS din 1960. Primul
obiectiv a fost explorarea planetei Marte. Sunt construite două vehicule spaţiale care nu
ating însă obiectivul de a survola planeta Marte.
Campaniile sovietice de explorare a planetei Venus au început în 1961. Cele două vehicule
spaţiale construite cu acest scop, Sputnik-7 şi Venera-1, au eşuat în încercarea de a ajunge
până la Venus. Aceste eşecuri s-au datorat şi presiunilor primite din parte conducerii
sovietice, care dorea să depăşească SUA cu orice preţ în cursa pentru cucerirea spaţiului.
Koroliov a fost nevoit de foarte multe ori să elimine instalarea unor echipamente de avionică
mai sofisticate şi să reducă numărul de teste iniţiale.
În ciuda faptului că URSS a eşuat în a trimite primul om pe Lună, programul spaţial sovietic
a înregistrat noi premiere pentru istoria aeronauticii. În data de 3 februarie 1966, Luna-9 a
devenit prima navă spaţială care a aselenizat uşor pe Lună şi a reuşit să tramsmită date
fotografice spre Pământ. Era prima dată în istorie când o navă spaţială ajungea în siguranţă
4
pe un corp ceresc străin. Luna-10 a devenit deasemenea prima navă spaţială care a ajuns să se
plaseze pe orbita Lunii.
În 1967, programul spaţial sovietic a înregistrat primul succes într-o misiune planetară prin
sonda spaţială Venera-4, care a avut ca obiectiv studierea atmosferei planetei Venus. Pentru
prima oară în istorie, au fost recepţionate date despre o altă planetă.
O altă reuşită istorică pentru URSS a fost marcată la 15 septembrie 1968, când misiunea
spaţială Zond-5, având la bord o capsulă Soiuz 7K-L1, reuşeşte să facă o rotaţie completă în
jurul Lunii şi să se reîntoarcă în sigurantă pe Pământ.
În septembrie 1971, sonda spaţiala Mars-2 eşuează în faza de aterizare pe planeta Marte, dar
devine primul obiect din istoria omenirii care loveşte solul marţian.Tot în 1971, sonda
sovietică Mars-3 devine primul obiect care reuşeşte o aterizare lină pe suprafaţa marţiană .
Misiunea e considerată totuşi un eşec parţial deoarece încetează să mai transmită date după
15 secunde de la aterizare.
Savanţii sovietici au avut mai mult succes în misiunile de explorare a planetei Venus, decât în
cele destinate planetei Marte. Lansată la 17 august 1970, sonda spaţială sovietică Venera-7
devine primul obiect din istorie care a aterizat cu succes pe o altă planetă şi a transmis date
înapoi spre Pământ.
Programul spaţial sovietic a avut o ultimă licărire de prestigiu pe plan internaţional în 1986,
atunci când a participat la misiunile de explorare a cometei Halley. Sondele Vega-1 şi Vega-2
au interceptat cometa Halley, folosindu-se de forţa gravitaţională a planetei Venus . Cele
două sonde sovietice, programate iniţial să cerceteze planeta Venus, au transmis spre pământ
aproape 1500 de imagini ale Cometei Halley.
Dar nimic nu se poate compara cu prestigiul pe care l-a dobândit programul spaţial fondat de
Koroliov, atunci când la 12 aprilie 1961, a reuşit să trimită primul om în spaţiu la bordul
vehiculului spaţial Vostok-1. Iuri Gagarin a devenit un simbol nu doar pentru URSS ci şi
pentru o lume întreagă, demonstrând faptul că pentru om nimic nu este imposibil atunci când
există un ţel. Cercetarea spaţiului cosmic este un nou stadiu al dezvoltării civilizaţiei umane,
iar viitorul omenirii stă şi în explorarea spaţială.