Mijloace moderne de tortură în comunism

Pentru a putea înțelege fenomenul torturii în timpurile moderne suntem nevoiți a întreprinde și o
analiză a metodelor prin care organele statelor din estul Cortinei de Fier își exercitau puterea și
influența asupra persoanelor care se opuneau acestui regim. Vom analiza în mare măsură
modalitățile prin care Republica Socialistă Română, folosindu-se de autoritatea sa, ducea o muncă
de “reeducare” adresată persoanelor care se opuneau ideologiei și politicii promovate de stat.
Modus operandi adoptat de către organele statului cu privire la “reeducarea” opozanților a fost în
mare măsură copiat și adaptat din practica altor state care formau blocul communist, astfel încât,
în linii largi, aceleași metode se regăseau și în statele respective.
Implementând un regim bazat în mare parte pe ura adresată unor anumite clase sociale, cei de la
putere și-au început activitatea prin subordonarea societății în ansamblul ei voinței partidului.
Astfel încât, subordonarea societății a presupus eliminarea a două mari categorii sociale: elitele
(politice, intelectuale, militare, bisericești) și generația liant dintre vechea societate și viitor, pentru
ca noile generații să poată fii crescute și manipulate de către regim fără a avea reperele și modelele
din trecut. După proclamarea Republicii Populare Romane și cucerirea definitivă a puterii, Partidul
Comunist a declanșat o teroare sistematică împotriva opozanților politici, fie ei reali sau imaginari.
Aceasta teroare a fost îndreptată împotriva întregii societăți, ,,dușmanii poporului" provenind atât
din rândurile burgheziei, cat și din rândurile țărănimii și muncitorimii. Sistemul carceral comunist
a fost unul de exterminare a deținuților politici, prin condițiile de detenție, lipsa igienei, înfometare,
practicarea torturii, brutalitatea gardienilor, precum și munca fortață. Metodele inumane folosite
în anchetarea deținutilor politici sunt recunoscute de un document oficial păstrat în arhiva
Comitetului Central al Partidului Comunist Român, care le împarte în patru mari categorii dintre
care categoria fruntașă era cea privind folosirea bătăii, a subalimentației prelungite și a torturii, în
scopul obținerii unor declaratii acuzatoare. În acest sens, comunizarea țării impunea prezența unui
puternic aparat represiv, creat în anul 1948 prin intermediul Direcției Generale a Securității
Poporului (Securitatea). Teroarea a fost impusă în primii ani, îndeosebi de represiunea violentă
prin arestări, anchete, torturi și stabilirea condamnărilor în mod disproporțional (justiția era
practic aservită Securității, numeroase victime reclamând faptul că pedepsele lor erau cunoscute
încă din faza anchetării). Dacă, din punct de vedere socio-politic, impunerea PCR ca forță
dominantă a fost mult facilitată de presiunile diplomatice și militare, transformarea conștiintei
și mentalității unui popor cu totul străin de comunism necesita eforturi mult mai mari. Altfel
spus, cu cât rezistența era mai mare, forța necesară înfrângerii sale trebuia si crească
proporțional. În acest fel a imaginată și aplicată una dintre cele mai dure, macabre și inumane
acțiuni represive din istoria modernității.
Atmosfera în care s-au găsit aruncate mii de persoane poate fi rezumată prin intermediul
următoarelor mărturii ale unor deținuți politici privind violențele și supliciile la care au făcut
parte în penitenciarele vremii: P. M. a fost bătut cu frânghia ud, afundat într-o cadă cu apă pentru
a fi trezit din leșin, apoi lovit in continuare; C.O. a fost obligat să îl implice in activitatea lui
împotriva regimului pe tatăl său, mai târziu fiind chiar pus să il lovească pentru a-i recunoaște
acuzațile mincinoase; D. L. a fost bătut la tălpi până când i s-a cangrenat laba piciorului stâng și
a scăpat cu greu de amputarea piciorului; G.P. fusese introdus într-o etuvă la o temperatură
ridicată și lovit în mod repetat peste cap. Violențele necontrolate duceau în mod invariabil la
decese. I.B. a fost bătut în timpul nopții cu o carămidă în piept, ceea ce i-a declansat o hemoptizie
masivă (eliminarea prin tuse a unei cantități de sânge). Avea „o față cadaverică, facând eforturi
disperate pentru a se ține în picioarele care refuzau parcă să-l sprijine (...) Abia mai putea să
vorbească, iar în timpul povestirii se oprea din când în când pentru a-și recăpăta forța, să poată
continua marturisirile". A decedat în ziua urmatoare.
Este imperios să aducem în discuție și experimentul privind reeducare din închisoarea Pitești.
În 1949, autorităţile regimului comunist decid aplicarea, prin intermediul Securităţii, a metodelor
„pedagogice” Makarenko, care urmăreau reeducarea deţinuţilor din temniţele comuniste.
Modelul pe care autorităţile l-au urmat a fost cel din China lui Mao Zedong, unde aceste
„practici” se aplicaseră cu succes. În acel an se aflau întemniţaţi la Piteşti peste o mie de studenţi,
care proveneau de la toate facultăţile din ţară, cu vârsta aproximativă cuprinsă între 18 şi 25 de
ani. Majoritatea erau legionari, liberali, ţărănişti, sionişti sau apolitici şi erau învinovăţiţi de
motive inventate de regimul comunist: uneltire contra ordinii sociale sau omisiune de denunţ.
Experimentul ce avea să fie aplicat aici avea ca scop final exterminarea potenţialului intelectual
al ţării, care putea reprezenta o posibilă elită contestatară a sistemului comunist din România.
Aleși pentru a fi „reeducatori” a fost un grup de deţinuţi politici, ceea ce a constituit şi
originalitatea experimentului românesc. Ei înşişi au fost în prealabil torturaţi şi li s-au promis
eliberarea şi încadrarea cu grade în Securitate, în schimbul smulgerii de la ceilalti deţinuţi politici
a tuturor informaţiilor ce nu fuseseră declarate în anchete. Pentru aceasta, li se aplicau metode
oribile de tortură non-stop, greu de imaginat, care au condus la exterminarea fizică a multor
deţinuţi. Deținuții din închisoarea Pitești relatau următoarele cu privire la metodele folosite de
reeducatorii care erau la rândul lor deținuți: pe timpul nopții tinerii erau obligați să doarmă doar
pe spate cu mâinile întinse pe lângă corp complet goi, dacă intenționau să se miște în timpul
somnului aceștia erau loviti în cap cu un obiect contondent. Unul dintre deținuți relata
următoarele: “Eram arși cu țigări pe diverse părți ale corpului, eram obligați să mâncăm materiile
fecale, iar după ce vomitam, reeducatorii ne îndesau voma înapoi pe gât. Unii dintre detinuți care
își manifestau credința într-un mod vădit erau supuși unui ritual de botez, mai precis, aceștia
erau scufundați cu capul în vasul în care deținuții se urinau și defecau până când apa facea
bulbuci, în timp ce ceilalți detinuți cantau formula religioasă a botezului ”.
Pe lângă tortura fizică, era prezentă și tortura în plan psihic, deținuții fiind siliți să accepte
noțiunea că membrii propriilor familii aveau tot felul de trăsături criminale, grotești; au fost
obligați să scrie autobiografii false, care cuprindeau diferite instanțe de comportament pervers.
Conform relatărilor unui deținut "Prin injectarea treptată de informații opuse celor acceptate
dintotdeauna ca reale și adevărate în subconștientul victimei, prin alterarea și deprecierea
constantă a realității existente și înlocuirea ei cu o imagine fictivă, re-educatorul a obținut în
final scopul demascării: să facă minciuna atât de reală pentru victimă încât aceasta va uita ceea
ce pentru el înainte avea sens." Asta a dus la un „revers complet, pentru un timp nedeterminat,
al valorilor în care victima crezuse până atunci”. Pentru a exemplifica eficiența acestui procedeu
vom aduce în discuție următoarea relatare a unuia dintre deținuți: ”Aduceți-o pe mama, f... in
c... de curvă, să o jupoi eu cu mâna mea. Aduceți-l pe imbecilul de tata, pe curva de soru-mea
pe care o regulam de la 14 ani. Toți erau niște fățarnici. Mulțumesc reeducării că mi-a dat
posibilitatea să mă trezesc și să văd realitatea. Am fost crescut în promiscuitatea familiei
burgheze și am fost îmbecilizat de educația național-creștină. Vreau să lupt și să ajut și pe alți
bandiți să se trezească la realitate”.
Concluzionând, dată fiind natura regimului politic a timpului, tortura și supliciile erau o
modalitatea eficientă, la care se apela în mod constant, de a menține și exercita puterea de stat.