COMUNISMUL

Comunismul este un termen care se poate referi la mai multe noțiuni legate între ele, dar diferite și,
istoric, foarte contrastate, sau chiar, după comentatori precum istoricul Stephane Courtois,
contradictorii:

o ideologie care, oficial, promovează un sistem social în care nu există stat, clase sociale și proprietate
privată asupra mijloacelor de productie, și care are scopul de a realiza o societate egalitară;

o mișcare politică, un partid care afirmă că dorește să implementeze acest sistem;

un regim politic care se revendică „comunist”, „socialist”, „republică populară” sau „democrație
populară”, în care statul există, fiind chiar atotputernic și totalitar sub conducerea excluzivă a unui
singur partid, zis „comunist”, „socialist” sau „muncitoresc”, iar clasele sociale fiind diferențiate nu prin
accesul la proprietate ci prin accesul inegal la uzufructul proprietății colective.

Teoria

Teoretic, în comunism toate bunurile aparțin societății ca întreg, și toți membrii acesteia se bucură de
același statut social și economic. Probabil cel mai cunoscut principiu al unei societăți comuniste ideale
este: De la fiecare după posibilități, fiecăruia după necesități, sintagmă preluată (aproape literal) din
Noul Testament. Comunismul ideal, sau teoretic, are astfel o istorie străveche: după ce a fost propus în
Republica lui Platon, el a fost adoptat de apostolii creștinismului, ei întemeind o societate comunistă,
printre primii creștini din Palestina antică. Această idee le-a fost dată de Isus. De exemplu, în
creștinismul primitiv, Anania și Safira au fost pedepsiți cu moartea pentru că nu și-au dat averea
colectivului. Filozofia Sfântului Ioan Gură de Aur avea și ea conotații egalitariste similare, Gură de Aur
considerând că toate bunurile lumești trebuie egal împărțite între creștini.

Platon a enunțat în „Republica” sa, unele principii asemănătoare cu cele folosite de comuniști pentru a
atrage simpatia poporului și a prelua puterea, dar spre sfârșitul vieții s-a răzgândit, schițând, în „Legile”
sale, o republică centrată pe proprietate și familie.

O astfel de formă de organizare socială, bazată pe sintagma de mai sus, de-a lungul istoriei a mai fost
încercată în epoca modernă. Se poate da chiar exemplul românesc al Falansterului de la Scăieni (județul
Prahova) de la jumătatea secolului XIX. Sau mai nou, organizarea chibuțurilor din Israel pentru noii
imigranți.
La origine, Liga Comuniștilor, fondată la Londra în 1836 sub numele de Liga Celor Drepți, a fost o
organizație comunist-creștină. Karl Marx, membru al acestei organizații, a apostaziat de la caracterul
creștin al organizației, transformând-o prin Manifestul comunist într-o organizație cu ideologie
materialistă și atee, care explică, prin „lupta de clasă”, că fără folosirea violenței revoluționare pentru a
răsturna orânduirea socială tradițională sistemul capitalist nu poate fi schimbat; pentru Marx, orice
formă de religie este un „drog pentru a amorți poporul”. Karl Marx a arătat mecanismele economice și
sociale prin care religiile domină conștiința popoarelor, cui folosește acest drog.

Practica

După Revoluția din februarie 1917 din Rusia țaristă, care a răsturnat monarhia și produs o republică
democrată[necesită citare], a urmat în Octombrie puciul comunist („bolșevic”), numit ulterior „Revoluția
din Octombrie”), care a produs un regim inspirat de marxism (și de diversele ideologii derivate, cea mai
notabilă fiind a Marxism-Leninismului) și de tradițiile politice ruse.

Potrivit concepției marxist-leniniste a progresului în istorie, există patru faze ale dezvoltării economice a
societății: sclavia, feudalismul, capitalismul și comunismul. Această concepție materialist-istorică a
comunismului, arată că din sistemul economic derivă toate celelalte sisteme (social, juridic, cultură). De
asemeni dezvoltă concepția determinismului, potrivit căreia fiecare individ dintr-o clasă are un gen de
comportament indus nu de gândirea acelui individ ci de clasa la care aparține, și de aceea el trebuie
reeducat în lumina noii societăți comuniste. Acest concept determinist este cel care a folosit la
justificarea lagărelor de reeducare, în care au murit milioane de oameni în decursul secolului XX, în Rusia
sovietică a lui Stalin, China, și în celelalte state frățești. De asemenea, comuniștii au naționalizat
proprietățile private prin procesul de colectivizare în agricultură, sau etatizare în industrie și comerț.

Tradiția politică rusă reprezintă unul din factorii care au influențat în mod decisiv practica noului regim
postrevoluționar rus: există o aproape perfectă continuitate de metodă și practică în materie de politici
represive și antidemocratice între autocrația țaristă pe de-o parte și regimul bolșevic care a înlocuit-o pe
de cealaltă, diferențele existând eventual, acolo unde ele chiar există, la nivel de eficacitate ale acestor
politici: birocrația și aparatul represiv bolșevice s-au dovedit a fi mai eficiente decât cele aristorcratice,
țariste, cu tot ce-a însemnat asta bine și rău. Cenzura, pușcăria politică, lagărul de muncă siberian,
cenzura, teroarea polițienească, crima politică, reprimarea libertăților individuale, controlul populației
prin agenți ai serviciilor secrete, toate au existat în Rusia țaristă înainte de a fi folosite de regimul
bolșevic. Tot parte a influenței tradiției politice ruse asupra practicii comunismului bolșevic este și
terorismul aplicat ca metodă de luptă politică de către opoziția clandestină la țarism, această opoziție
clandestină apărută fiind ca reacție disperată și ultra-radicală la regimul lui Nicolae al 2-lea și al
predecesorului lui (un important inspirator al bolșevismului, Neceaiev anume, considera că numai
metodele brutale și inumane ale țarismului, ale statului polițienesc, pot învinge țarismul). Unii istorici
(precum britanicul Orlando Figes) consideră tradiția revoluționară rusă a fi chiar elementul cheie în
înțelegerea sursei de inspirație a regimului bolșevic (comunist), mai mult chiar decât marxismul sau
faptul că regimul și-a forjat aparatul și practicile într-un violent război civil peste care s-a adăugat și o
importantă intervenție militară străină: Lenin a devenit revoluționar nu citindu-l pe Marx, ci făcând
lectura autorilor tradiției revoluționare rusești, aceste scrieri cunoscându-le înainte de a-l fi citit pe
Marx. Disprețul lui Lenin pentru liberalism și democrați (fie ei și socialiști) ca și înalta apreciere a acestuia
pentru metodele dictatoriale își au originea mai mult în tradiția revoluționară rusă decât în scrierile si
filozofia lui Marx. Marxism-Leninismul este astfel leninist pentru că prima iubire a lui Lenin a fost un
individ gen Cernișevschi, căci prin scrierile acestuia din urmă a devenit Lenin revoluționar, și asta cu mult
timp înainte de a-l fi citit pe Marx. Când în fine Lenin l-a citit pe Marx, acesta era deja înarmat cu ideile
lui Cernișevschi, Tkaciev și a grupului Voința Poporului, și aceste idei au făcut distinctiv aproșul leninist al
marxismului.[23] Nu marxismul l-a făcut pe Lenin revoluționar, ci Lenin a făcut marxismul revolutionar.
Dacă inițial, sub influența scrierilor și practicilor radicale ale grupurilor revoluționare ruse Lenin
considera că e de dorit o lovitură de stat care să înlocuiască dictatura țaristă cu un regim comunist,
ulterior, sub influența ideilor marxiste răspândite de Plehanov aflat în exilul occidental, Lenin renunță
temporar atât la ideea loviturii de stat cât și la aceea că teroarea este dezirabilă sau măcar necesară.
Întru convertirea rușilor la revoluție Cernișevschi a avut o influență mai mare decât toate scrierile lui
Marx și Engels împreună. Marx, de altfel, avea temeri în ce privește posibilitatea că dacă izbucnește în
Rusia o revoluție, aceasta va fi inerent țărănească în caracter și va căpăta "nuanțe asiatice".Practica
bolșevicilor a fost inspirată de radicalismul unor oameni precum Neceaiev, un individ care n-avea nevoie
de intrigile intelectuale ale marxismului pentru a deveni un ultra-radical care să propovăduiască
masacrul contra aristocrației, burgheziei și în definitiv contra tuturor celor care i se opun, și care să
exprime ură prin orice por al ființei lui: istoria individuală și a familiei lui sunt suficiente, acesta născut
fiind într-o familie de iobagi și mort în pușcăriile țariste, ajunge să muncească într-o fabrică de copil (de
la 9 ani), se dovdește autodidact și învăță singur să scrie și ajunge chiar instructor de religie, fără a
renunța însă la ura tipică clasei din care provenea pentru toate celelalte clase, ură care așa cum declara
Vera Jasulici (o populistă) n-avea nimic în comun cu opiniile intelectuale al "intelighenției” Morala
partidului bolșevic datorează tot atât de mult unui individ precum Neceaiev pe cât datorează și lui Marx,
Neceaiev urmărit de poliție și în exil fiind la un moment dat, și copleșit de distrugerea organizației lui
secrete de către poliția secretă țaristă, va ajunge la concluzia că o astfel de organizație inevitabil
clandestină în Rusia vremii, pentru a supraviețui, trebuie să se bazeze pe principiile lui Machiaveli și să
urmeze moto-ul iezuiților: "violență pentru trup, minciună pentru minte".

FASCISMUL

Fascismul este o ideologie politică radicală și autoritară definită, în primul rând, de un naționalism
radical (numit și "ultra-naționalism").Fasciștii încearcă să organizeze o națiune în conformitate cu
perspectivele, valorile și sistemele corporatiste, inclusiv sistemul politic și economia. Ei susțin crearea
unui stat totalitar cu un singur partid, care urmărește mobilizarea în masă a unei națiuni și crearea unui
ideal „om nou”, pentru a forma o elită care reglementează prin îndoctrinare, educație fizică și politici
familiale, inclusiv eugenism. Fasciștii cred că o națiune presupune o conducere puternică, o singură
identitate colectivă și capacitatea de a comite violențe și război, cu scopul de a menține națiunea
puternică. Guvernele fasciste interzic și suprimă opoziția față de stat.

Fascismul a fost fondat de către sindicaliștii naționaliști italieni în Primul Război Mondial, care au
combinat viziuni politice de stânga și de dreapta, dar gravitau spre dreapta la începutul anilor 1920.
Oamenii de știință consideră, în general, că fascismul este de extremă dreapta.

Fasciștii sprijină violența, războiul și militarismul, ca furnzior de transformare pozitivă în societate, de

aducerea unui nou spirit, educație, insuflarea unei dorințe de a domina în caracterul oamenilor și
crearea de camaraderie națională prin intermediul serviciului militar. Fasciștii văd violența și războiul ca
acțiuni, care creează regenerare, spirit și vitalitate națională.

Fascismul este anticomunist, antidemocratic, antiindividualist, antiliberal, antiparlamentar,

anticonservator, antiburghez și antiproletar și în multe cazuri, anticapitalist. Fascismul respinge
conceptele de egalitarism, materialism și raționalism în favoarea acțiunii, disciplinei, ierarhiei, spiritului
și a voinței. În economie, fasciștii se opun liberalismului (ca o mișcare burgheză) și marxismului (ca o
mișcare proletară) pentru că sunt mișcări economice exclusive bazate pe anumite clase. Fasciștii prezintă
ideologia lor ca o mișcare din punct de vedere economic între clase, care promovează soluționarea
conflictului dintre clasele economice în vederea asigurării solidarității naționale. Aceștia susțin o piață
reglementată, multiclasă într-un sistem economic integrat național.

NAZISMUL

Nazismul sau național-socialismul (german) a fost ideologia și politica totalitară naționalistă, rasistă,
antisemită și anticomunistă a Germaniei naziste, care au fost aplicate în timpul dictaturii lui Adolf Hitler
în statul german între 1933 și 1945. Cuvântul "nazism" provine de la prescurtarea numelui național-
socialism (Nationalsozialismus, prescurtat în germană Nazi, pronunțat /ˈna.t ͡si/, v. AFI). În 1921 Hitler a
devenit liderul Partidului Muncitoresc German Național-Socialist (Nationalsozialistische Deutsche
Arbeiterpartei, scurt NSDAP), iar la 30 ianuarie 1933 cancelarul (prim-ministrul) Germaniei, al Reich-ului
german, cunoscut drept Al treilea Reich.

În momentul de față, în Germania, nazismul precum și folosirea svasticii sunt interzise prin lege, dar mai
există grupări și chiar partide neonaziste, unele ilegale. Folosirea simbolurilor naziste, inclusiv a svasticii,
nu este permisă în Germania decât în cazuri excepționale.

Hitler și cartea sa "Mein Kampf"

Hitler

Ideologic, nazismul a preferat în permanență primatul acțiunii asupra gândirii. În timp ce se afla în
închisoarea Landsberg, (în 1923-1924), Hitler și-a dictat prima parte din „Mein Kampf” (Lupta mea), care
a devenit „biblia” național-socialismului german. Alături de programul în 25 de puncte din 1920, lucrarea
a reprezentat cadrul de bază al nazismului. Ideile lui Hitler s-au întemeiat pe o concepție rasistă. El
considera că omenirea poate fi împărțită pe baza unei ierarhii valorice a raselor și că viața nu reprezintă
nimic altceva decât supraviețuirea celor adaptabili. Credea că „darwinismul social” se extinde la lupta
între rase, și întocmai cum animalele se luptă pentru hrană și perpetuare, tot așa și în specia umană cei
puternici înlătură sângele (caracterele presupus ereditare) celor slabi. „Poporul de stăpâni”
(„Herrenvolk”) era de "rasă ariană”, alcătuit fiind din populațiile Europei de Nord. La baza piramidei
rasiale Hitler îi plasează pe negri, pe slavi, pe țigani și pe evrei, pentru aceștia din urmă având
sentimente de ură exacerbată. Hitler îi socotea pe evrei drept „un cancer ce roade trupul Germaniei”, o
boală ce trebuie tratată, după cum ilustrează următorul citat din „Mein Kampf”:

„Alterarea sângelui și deteriorarea rasei reprezintă singurele cauze care explică declinul civilizațiilor
străvechi; niciodată războiul nu a ruinat națiunile, ci pierderea puterii lor de rezistență – caracteristica
exclusivă a sângelui raselor pure. În această lume, oricine nu este de origine sănătoasă poate fi
considerat pleavă”.

După părerea lui Hitler, nu există nici o alternativă realistă la guvernarea dictatorială. Încă din timpul
anilor petrecuți la Viena, el considerase democrația parlamentară slabă și ineficientă. Aceasta se opunea
tradițiilor istorice germane bazate pe militarism și absolutism și, mai mult, încuraja răspândirea unui rău
și mai mare: comunismul.

Cel din urmă element al ideologiei naziste era naționalismul de tip agresiv, care se răspândise ca urmare
a condițiilor specifice din Germania ultimilor ani. În opinia multor germani ca și a lui Hitler, Armistițiul
din 1918 și Tratatul de la Versailles trebuiau reconsiderate, iar teritoriile pierdute trebuiau retrocedate
Germaniei. Dar naționalismul lui Hitler cerea ceva mai mult decât simpla restabilire a frontierelor din
1914. El dorea crearea unui „Reich” care să-i cuprindă pe toți acei membrii ai poporului german ce trăiau
dincolo de frontierele Germaniei: germanii austrieci, germanii sudeți, comunitățile germane ce trăiau
de-a lungul coastei baltice – toți urmau să fie cuprinși în limitele teritoriale ale noii Germanii. Totuși,
țelurile lui Hitler nu se sfârșeau aici. Visa la Germania Mare, o supraputere capabilă să rivalizeze cu
Imperiul Britanic și cu Statele Unite. Un asemenea obiectiv nu putea fi atins decât printr-o extindere
teritorială de mari proporții. Acesta a fost motivul pentru care Hitler ceruse „Lebensraum” („spațiu
vital”) pentru Germania. Numai prin cucerirea Poloniei, Ucrainei și Rusiei putea obține Germania sursele
de materii prime necesare industriei germane. Inițierea „noii ordini” în Europa de est presupunea în
același timp atingerea unui obiectiv important: distrugerea Rusiei, centrul comunismului mondial. El
susținea în „Mein Kampf”:

„Poporului german trebuie să i se asigure teritoriul necesar existenței sale pe pământ... Oamenii de
același sânge trebuie să aparțină unui imperiu (Reich). Poporul german nu are dreptul să se angajeze
într-o politică colonială până în clipa în care nu și-a adunat copiii între granițele aceluiași stat. Atunci
când teritoriul Reich-ului va cuprinde pe toți germanii și nu-și va mai putea permite să ofere acestora
condiții decente de trai, numai atunci se va putea vorbi de dreptul moral, rezultat din nevoile poporului,
de a dobândi teritorii străine. Plugul se va transforma în sabie și lacrimile războiului vor deveni pâinea
zilnică a generațiilor următoare...

Dreptul la teritoriu devine datorie în cazul în care o mare națiune pare destinată să decadă dacă nu-și
extinde posesiunile. Iar acest lucru este cu atât mai adevărat atunci când națiunea în cauză nu este o
comunitate mică, negroidă, ci însăși Germania-mamă a tuturor celor care au conferit lumii actuala sa
formă culturală. Germania fie va deveni putere mondială, fie va dispărea. Țelul de viitor al politicii
noastre externe trebuie să fie o politică îndreptată spre est, care să prevadă teritoriile considerate
necesare poporului german.”

Ideologia economică

Teoria economică nazistă se baza pe interesele locale imediate, dar încerca să se îmbine și cu concepții
ideologice economice recunoscute pe plan internațional.

Politica economică internă era focalizată pe trei obiective principale:

eliminarea șomajului, eliminarea inflației devastatoare, extinderea producției de bunuri de larg consum
pentru a îmbunătăți standardul (nivelul) de viață al claselor de mijloc și jos.

Toate aceste obiective ținteau spre îmbunătățirea situației Republicii de la Weimar și întărirea partidului.
În ceea ce privește evoluția economică, partidul a avut mare succes. Între 1933 și 1936, PNB al
Germaniei a crescut cu o rată anuală de 9,5 %, în timp ce industria luată singură a crescut în medie chiar
cu 17,2 %. Expansiunea economică a scos Germania din criza economică în care se afla după primul
război și a redus drastic șomajul în mai puțin de patru ani. Consumul public a crescut anual cu 18,7 %, iar
consumul particular cu 3,6 %. O mare parte din această producție a fost îndreptată însă către mașina de
război. De aceea, odată cu începerea războiului a început să se simtă din nou o presiune economică, dar
nu atât de acută ca în timpul Republicii de la Weimar. Se pare că succesul economiei germane a fost unul
dintre motivele pentru care societatea a fost de acord cu războiul.

Afiș austriac din 1919 în care sunt învinuiți evreii pentru înfrângerea trupelor germane din primul război
mondial.
Din punct de vedere internațional, partidul nazist susținea că criza economică din anii 1930 a fost creată
de către o conspirație internațională a marilor bancheri. Capul acestei conspirații era considerat a fi un
grup de evrei, ceea ce motiva o dată în plus distrugerea acestei etnii în timpul holocaustului. Aceste
organizații ale bancherilor erau binecunoscute în acea vreme și se știa că puteau influența statele
naționale prin extinderea sau retragerea creditelor. Influența lor nu se limita la statele mici, precum
stătulețele germane care au precedat unificarea germană din anii '70 ai secolului al XIX-lea, ci putea privi
chiar și marile puteri europene începând cu secolul al XVI-lea. De altfel multe companii transnaționale
din perioada secolelor XVI-XIX (Dutch East India Company, de exemplu) au fost create special pentru a se
angaja în războaie în locul guvernelor, și nu invers.

Se poate spune că partidul nazist era împotriva puterii companiilor multinaționale în raport cu statul
națiune. Această opinie era comună cu cea a partidelor politice de centru-stânga și chiar cu grupurile
politice anarhiste din partea opusă a spectrului politic.

Partidul nazist avea o concepție foarte limitată despre economia internațională. După cum spune și
numele „național-socialist”, partidul dorea să încorporeze resursele companiilor internaționale în Reich
cu forța, și nu prin comerț. În loc ca statul să ceară companiilor bunuri din producția industrială și să
aloce materiile prime necesare la producția lor (ca în sistemul comunist/socialist), statul plătea pentru
aceste bunuri. Aceasta permitea prețului să joace un rol esențial în ceea ce privește informația în
legătură cu lipsa de bunuri sau necesarul de capital în tehnologie sau munca pentru a produce bunuri.

De asemenea, în companii era prezentă o structură sindicalistă superficială - atât partidul fascist german
cât și cel italian au început lupta politică fiind mișcări sindicale ale muncitorilor, dar devenind dictaturi
(în cazul german, regim totalitar). Ideea s-a păstrat în timp, anume se dorește uneori un control al
statului pentru eliminarea conflictelor potențiale din relațiile dintre patronat și muncitori.

Politica statului german nazist

Toate aceste teorii au fost folosite pentru a justifica rezultatele totalitare, de ură rasială și opresiune,
folosind toate mijloacele statului. Acestea sunt pe scurt:

Naționalism etnic, inclusiv definiția germanilor drept „rasă stăpână” (Herrenvolk), Rasismul și
antisemitismul, Anticomunismul, Anticlericalismul, Eugenía (omorârea raselor „sclave” și a celor
„parazitare” pentru a purifica „rasa stăpână”), „Principiul conducătorului” (Führerprinzip) era un
element cheie în ideologia fascistă, în care conducătorul simbolizează întruparea mișcării politice și a
națiunii.

Cel mai proeminent nazist a fost Hitler, care a condus Germania drept cancelar (= prim-ministru) între 30
ianuarie 1933 și până ce s-a sinucis la 30 aprilie 1945. El a împins Germania în Al Doilea Război Mondial
și a fost responsabil pentru moartea a peste 20 de milioane de oameni precum și pentru holocaust. În
timpul lui Hitler naționalismul și rasismul au fost combinate într-o ideologie și politică militaristă de stat
exaltată și extremă, care servea propriilor sale țeluri.

Nazismul și fascismul
Nazismul este adesea confundat cu fascismul. Nazismul a preluat unele elemente din fascism: dictatura,
iredentismul teritorial și bazele teoriei economice. Benito Mussolini, fondatorul fascismului, nu era
antisemit până la realizarea unei alianțe cu Hitler, cel de la care provine rasismul prezent în nazism.
Dictatorul spaniol Francisco Franco folosea des cuvântul „fascist” pentru a desemna pe cei care se
opuneau comunismului.

Din punct de vedere economic, nazismul și fascismul au multe elemente comune. Nazismul poate fi
considerat ca subdiviziune a fascismului (toți naziștii sunt fasciști, dar nu toți fasciștii sunt naziști). O
caracteristică a economiei din cele două sisteme naționaliste este controlul exercitat de stat asupra
finanțelor, investițiilor (alocarea de credite), industriei și agriculturii. Totuși, în ambele sisteme au
continuat să existe sectorul privat (inclusiv concerne), cât și economia de piață în general.

Nazismul și religia

Relația dintre nazism și creștinism poate fi descrisă ca fiind complexă și controversată. Hitler folosea
simbolistica creștină în scopurile sale, dar rămâne sub semnul întrebării măsura în care Hitler se mai
considera creștin.[necesită citare] Unii autori creștini îl considerau ateu, ocultist sau chiar satanist, deși
Hitler a fost botezat creștin catolic și nu a fost exclus (excomunicat) niciodată din Biserică, și nici n-a
declarat vreodată că renunță la religia creștină în care s-a născut. Din eseul politic al lui Hitler, Mein
Kampf ("Lupta mea") reiese că Hitler se considera creștin (cel puțin la începutul anilor '20) și că la
interpretarea unora dintre realitățile politice contemporane vădea unele influențe din creștinism: Hitler
citează în sprijinul antisemitismului lui Evanghelia, și anume episodul în care Hristos îi alungă pe
negustori din templu; declară că, opunându-se evreilor, este convins că acționează în acord cu voința
Atotputernicului; îi critică pe compoatrioții care încheie pact electoral cu "evreii cei atei"; și se roagă ca
Dumnezeu să binecuvânteze lupta pe care o pregătește pentru "libertate". Și după anii '20 (când a fost
scrisă și publicată Mein Kampf) Hitler se manifestă tot ca un catolic convins, așa cum arată de exemplu
discursul lui în parlament cu ocazia adoptării legii de împuternicire (legea care acorda puteri depline
cancelarului și guvernului său). Hitler a recurs la motive religioase și figuri de stil inspirate din creștinism
și în discursurile sale politice. De exemplu, într-un alt discurs rostit la 27 octombrie 1928, Hitler declara:
"Mișcarea noastră este realmente creștină. Suntem animați de dorința de a-i vedea pe catolici și pe
protestanți regăsindu-se unii pe alții în acest ceas de cumpănă pentru poporul nostru.".

Naziștii considerau că religiile care recunoșteau „adevărurile” lor erau „religii adevărate”, iar cele care
predicau iubirea și „toleranța în contradicție cu faptele” erau „religii false”.[necesită citare]

O parte însemnată din clerul romano-catolic s-a opus nazismului din cauza incompatibilității lui cu
morala creștină dar și din cauză că ascensiunea mișcării naziste a lui Hitler eroda popularitatea partidului
catolic (Zentrum la nivel federal și BVP în Bavaria), fapt care se repercuta, firește, asupra rezultatelor
electorale ale partidelor catolice. Catolicii germani au fost în general vehicule ale antisemitismului
german cu mult timp înainte de apariția nazismului sau a lui Hitler, iar printre protestanți antisemitismul
nu era nici el mai mic decât printre catolici. Cartea lui Hitler (Mein Kampf) a fost editată de un preot,
teolog și călugăr ieronimit catolic (Bernhard Stempfle), care de altfel era deja la acel moment editorul
unui jurnal bavarez antisemit foarte popular în toată Germania (anume Miesbacher Anzeiger). Acesta a
făcut (alături de alți naziști) corectura scrierii politice a lui Hitler, a publicat cartea acestuia la casa lui de
publicații, dar a și avut o contribuție importantă în chiar scrierea celei de-a doua jumătăți a Mein Kampf-
ului. La fel ca opozanții politici, numeroși preoți au fost internați în lagăre de concentrare (la început în
cel din Dachau), încă din 1933. Dar ierarhia superioară a bisericii, inclusiv Papa Pius al XII-lea, a adoptat o
atitudine de relativă pasivitate față de ideologia nazistă. Continuă și în prezent controversa privind
prezumtiva complicitate a Papei Pius al XII-lea.[necesită citare] Antisemitismul, chiar și în forma sa
economică modernă, a fost incitat în Germania de lideri de opinie creștini: așa cum presa catolică și
conservatoare a sugerat populației berlineze lovite de faliment și șomaj în criza economică din 1873 că
vina pentru acea criză ar fi avut-o evreii, tot așa au găsit naziștii aceeași explicație facilă pentru eșecul
german în primul război mondial și pentru marile crize economice din perioada interbelică.

Alte aspecte

După război mulți naziști de rang înalt au fost judecați și condamnați în Procesul de la Nürnberg, iar unii
dintre ei chiar executați imediat pentru crime de război și crime împotriva umanității.

Simbolul nazismului era svastica în sens dextrogir. Svastica este însă de milenii simbol al norocului și al
prosperității. Multe popoare au (sau au avut) svastica drept simbol, atât în antichitate (de EX. la indieni,
greci, romani, celți, evrei, daci), cât și în prezent (în unele culte religioase din Extremul Orient). A fost
utilizată în diverse țări până în preajma celui de-al Doilea Război Mondial (de EX. în SUA, URSS, Finlanda).
Hitler se pare că l-a preluat pe filiera hindusă. Începând cu el, conotația principală a svasticii a devenit
nazismul.

Spre sfârșitul secolului al XX-lea în mai multe țări din lume au apărut mișcări neonaziste, ca de exemplu
în Statele Unite, Germania și alte țări europene. În țări din Europa Occidentală s-a observat recent o
creștere a importanței electorale a partidelor naționaliste (Austria, Franța, Germania). În Germania,
unele partide cu tendințe neonaziste (mai ales NPD, „Partidul Național-Democrat”) au câștigat în alegeri
cîteva locuri în parlamentele unor landuri. Partidele clar neonaziste sunt însă interzise prin lege.