Sunteți pe pagina 1din 71

Literatura aservită ideologiei comuniste

Cuprins
Definirea cazului.............................................................................................3
Instaurarea regimului comunist şi suprimarea elitelor culturii........................4
Perioade, teme şi atitudini...............................................................................7
Evoluţii culturale şi efecte sociale.................................................................12
Cultura în perioada tranziţiei postcomuniste.................................................16
Faţă în faţă cu literatura scrisă în comunism.................................................26
Câteva consideraţii ale poeziei sub comunism..............................................32
Cel mai iubit dintre pământeni......................................................................34
Procesul Comunismului................................................................................43
De la proletcultism la postmodernism...........................................................50
......................................................................................................................53
Scriitori exemplari din perioada comunistă...................................................54
Dicţionar ce cuprinde cuvinte/expresii specifice anilor 1950-1989.............66
Concluzii.......................................................................................................68
Bibliografie....................................................................................................72

2
Literatura aservită ideologiei comuniste

Definirea cazului

Ideologia comunistă are ca punct de plecare teoria determinismului


social, potrivit căreia comportamentul persoanei nu este indus de propria
individualitate, ci de clasa din care provine. Drept urmare, devine obligatorie
educarea sa în spiritul noii societăţi, comuniste, singura care, se afirmă, îi
poate asigura dezvoltarea plenară. În această situaţie, rolul literaturii ca
mijloc de propagandă devine covârşitor, ea având menirea să educe individul
în spiritul supunerii faţă de partid şi de conducătorul său, dar şi de ura faţă
de tot ce se opune acestei atitudini. Ca unică alternativă de existenţă,
propaganda aduce astfel în prim-plan sloganul „Cine nu este cu noi este
împotriva noastră”, cultivând insistent mitul patriei primejduite şi, drept
urmare, vigilenţa faţă de „duşmanii” poporului şi necesitatea luptei de clasă,
internaţionalismul proletar (Proletari din toate ţările, uniţi-vă!), dar şi cultul
Conducătorului providenţial.
După instaurarea regimului comunist, cultura este subordonată
politicului. Autonomia esteticului este condamnată oficial, este admisă
numai arta cu tendinţă (tezistă), pusă în serviciul puterii politice. Singurul
curent literar admis este “realismul socialist”.
Dictatura proletariatului a avut drept consecinţă în literatură
“importarea” din URSS a curentului literar numit “realism socialist”;
termenul de proletcultism este de origine slavă ( din lb. rusă) şi desemnează
respingerea trecutului, condamnarea “artei burgheze”, a autonomiei
esteticului. Unicele criterii de promovare a artei sunt cel politic şi cel al
accesibilităţii. Literatura se face pentru toţi şi, dacă se poate, de către toţi
(poeţi amatori, proletari, brigăzi artistice agitatoare, iar mai târziu, concursul
naţional “Cântarea României”) .

3
Literatura aservită ideologiei comuniste

Instaurarea regimului comunist şi suprimarea


elitelor culturii

Regimul comunist a fost instaurat în România sub presiunea directă a


forţelor sovietice de ocupaţie, împotriva voinţei poporului român, în
conjunctura geopolitică apărută după terminarea celui de-al doilea război
mondial. Acest proces a parcurs, între anii 1945-1947, o perioadă de
tranziţie tulbure, care s-a încheiat prin actul de abdicare forţată a regelui
Mihai, la 30 decembrie 1947, şi prin adoptarea noii Constituţii din aprilie
1948, care a anulat pluralismul politic, a consacrat acapararea completă a
puterii de către forţele comuniste şi instaurarea regimului de “democraţie
populară”.

Represiunea şi instituţionalizarea controlului ideologic: cenzura


După cum se ştie, în contextul ocupaţiei militare sovietice a ţărilor din
centrul şi sud-estul Europei, după al doilea război mondial, în aceste ţări au
fost transplantate regimuri comuniste. Aceste regimuri, în momentul când au
preluat complet puterea, au distrus elita intelectuală, procedând cu violenţă
la reprimarea şi exterminarea fizică, în închisori şi lagăre, a unui mare număr
de membri ai vechii clase politice. Totodată, au desfigurat cultura naţională a
ţărilor respective şi au impus, printr-o directivă ideologică dogmatică, o
"nouă cultură", sub deviza "internaţionalismului proletar".
În România, anul 1948 este unul de răscruce, întrucât atunci s-a trecut
la o politică sistematică de comunizare a societăţii, sub aparenta legitimitate
a noului for legislativ şi a legilor de esenţă comunistă. Din acest moment,
regimul comunist a declanşat acţiunea de naţionalizare a întreprinderilor
economice şi de colectivizare a agriculturii, iar în plan politic şi cultural a
început o represiune sălbatică faţă de reprezentanţii vechii clase politice şi
intelectuale, în paralel cu un program de sovietizare a culturii.
Noua lege a învăţământului, din 1948, a modificat radical structura,
conţinutul şi sensul educaţiei. Marxism-leninismul a devenit ideologia
oficială a statului şi, deci, toate disciplinele trebuiau adaptate la noua
“concepţie revoluţionară” despre lume. De asemenea, în 1948 a fost
înfiinţată securitatea, sub directa supraveghere a agenţilor sovietici, principal
instrument de represiune al regimului. Ea a fost direcţionată spre controlul
total al populaţiei şi al potenţialilor adversari. Sub deviza “ascuţirii luptei de
clasă”, acest climat de teroare a continuat până spre sfârşitul deceniului şase,
când trupele sovietice staţionate pe teritoriul României au fost retrase
(1958).

4
Literatura aservită ideologiei comuniste
În acelaşi an, cenzura ideologică s-a instituţionalizat, cu efecte asupra
tuturor domeniilor de creaţie sau de activitate culturală. Au fost stabilite liste
cu publicaţii, opere sau autori care pot vedea lumina tiparului, şi liste cu
publicaţii şi opere care trebuiau interzise, cu autori care trebuiau scoşi din
circuitul public. Bibliotecile publice au fost epurate de lucrările interzise, dar
au fost invadate de traduceri din literatura rusă, filmele ruseşti au invadat
ecranele, editurile şi ziarele au fost trecute sub un sever control ideologic.
Operele lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin au fost traduse şi difuzate până la
saturaţie.

Suprimarea elitelor culturale


Este o perioadă de dislocare treptată a culturii române, sub aspect
instituţional şi ideologic, şi de înlocuire a ei cu lucrări, manuale, idei, teme si
structuri transplantate de la Moscova, cu modele sovietice. In 1947 apare o
lucrare de istorie a lui Mihai Roler, in care formarea poporului roman si alte
momente istorice semnificative sunt deformate grosolan in spiritul
istoriografiei sovietice. După 1946 încep atacurile agresive împotriva
scriitorilor care reprezentau reperele de vârf ale literaturii romane: Arghezi,
Blaga, Călinescu, Voiculescu; un moment semnificativ pentru noua orientare
este articolul lui Sorin Toma, publicat in “Scânteia”, îndreptat împotriva lui
Arghezi, cu titlul Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei, din 1948.
Elita intelectuala si politica românească, pentru a nu putea opune
rezistenta, a fost efectiv decapitata; scriitori, artişti, preoţi, savanţi,
intelectuali care nu au aderat la regim sau care erau bănuiţi ca potenţiali
adversari ai regimului au fost închişi sub diverse pretexte, ţinuţi ani de zile
in închisori sau trimişi sa lucreze la Canalul Dunarea-Marea Neagra, unii
fara sa fie judecaţi, alţii condamnaţi la ani grei (15-20 de ani) de închisoare.
Lucreţiu Patrascanu, lider comunist, a fost si el arestat in 1948, sub acuzaţia
de complot si ca “a renunţat la politica luptei de clasa”, datorita afirmaţiei
făcute de acesta: “in primul rând sunt roman, apoi comunist”, cu prilejul
unui discurs ţinut la Cluj. A fost ucis in închisoare in 1954.
Alături de fruntaşii partidelor tradiţionale si demnitarii politici din
perioada anterioara care au pierit in închisori (Iuliu Maniu, C-tin C.I
Bratianu, Ion Mihalache, s. a.), o serie de intelectuali de prima valoare au
avut aceeaşi tragica soarta (menţionam doar filosoful Mircea Vulcanescu,
economistul Mihail Manoilescu, istoricul Gh. Bratianu). Unii dintre
intelectualii care au fost închişi au reuşit sa supravieţuiască acestei dramatice
experienţe (in 1964 au fost eliberaţi deţinuţii politici). Dintre aceştia
menţionam pe: Nichifor Crainic, Petre Tutea, Vasile Bancila, Vasile
Voiculescu, Ernest Bernea, Radu Gyr, C-tin Noica, Edgar Papu, Anton

5
Literatura aservită ideologiei comuniste
Dumitriu, Ion Petrovici, Vladimir Streinu). Alţi scriitori si gânditori au fost
marginalizaţi, scoşi din universitati, urmăriţi de securitate, având domiciliul
forţat, cu interdicţia de a publica. In astfel de condiţii de marginalizare s-au
aflat Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Liviu Rusu, Mircea Florian, C.R. Motru
si G. Calinescu (scos de la universitate in 1949, deşi a condus Institutul de
istorie si teorie literara si a fost prezent in publicistica).
Intuind represiunea ce avea sa urmeze, mulţi scriitori si intelectuali s-
au stabilit in Occident după al doilea război mondial. Ei au continuat sa scrie
si sa creeze, in romaneste sau in alte limbi, afirmându-se in exil ca exponenţi
ai spiritului romanesc. Alături de figurile proeminente ale lui Mircea Eliade,
Emil Cioran si Eugen Ionescu, trebuie amintiţi Aron Cotrus, Stefan Baciu,
Vintila Horia (care obţine Premiul Goncourt in 1960 pentru romanul
Dumnezeu s-a născut in exil), Horia Stamatu, Alexandru Busuioceanu,
George Uscatescu, Al. Cioranescu.
O persecuţie la fel de puternica a fost instrumentata de regimul
comunist, mai ales in primul deceniu de la instaurare, si împotriva bisericilor
si instituţiilor religioase (preoţi si înalţii prelaţi ortodocşi au fost intemnitati,
au fost interzise şcolile organizate de biserici, activităţile de caritate, toate
activităţile care depăşeau lăcaşurile de cult). Tot sub presiunea Moscovei, in
1948 a fost desfiinţata Biserica greco-catolica, iar conducătorii ei au fost
intemnitati, printre care Iuliu Hossu si Alexandru Todea. Propaganda ateist-
ştiinţifica avea sarcina de a “emancipa” oamenii de credinţa religioasa.
In consecinţa, la începutul anilor ‘50, regimul comunist reuşise prin
teroare suprimarea opoziţiei (cu excepţia rezistentei armate a unor grupuri
retrase in munţi), intelectualii de referinţa erau intemnitati sau marginalizaţi,
invatamantul, editurile, publicaţiile, radioul (mai târziu si televiziunea) erau
controlat riguros, iar întreaga cultura era subordonata ideologic directivelor
comuniste.

6
Literatura aservită ideologiei comuniste

Perioade, teme şi atitudini

In linii mari, sub raport cultural, putem deosebi trei perioade relativ
distincte ale regimului comunist: dogmatismul stalinist din anii ’50, epoca
de relativa liberalizare intre 1964-1971 si epoca de restalinizare pana in
1989.

Perioada proletcultismului si a dogmatismului stalinist


Este perioada care acoperă, cu unele nuanţe puţin semnificative,
intervalul 1948-1964. Este intervalul in care s-a consumat, după epoca
fanariota, cea mai teribila tragedie naţionala, este perioada unui “holocaust”
al culturii naţionale, in care elita culturala anterioara a fost decapitata fizic
sau marginalizata, perioada in care România a trăit sub agresiunea unui
model cultural de ocupaţie, vizând distrugerea memoriei istorice si
rusificarea instituţiilor, a invatamantului si a culturii in ansamblul ei.
Spaţiul gândirii sociale si filosofice a fost acaparat complet de
ideologia marxista, in varianta ei stalinista, iar gândirea româneasca
moderna, in expresiile ei de vârf, a fost considerata, fara excepţie,
“idealista”, conservatoare si reacţionara.
In creaţia artistica s-a impus canonul “realismului socialist”, prin care
se înţelegea “redarea” cat mai directa si netransfigurata a “realităţii”, potrivit
“viziunii partidului”, intr-un limbaj “pe intelesul maselor”, o arta aservita
total propagandei.
Este perioada numita si “proletcultista”, având in vedere teza lui Lenin
după care, odată cu instaurarea regimului comunist, noua “cultura proletara”
ar trebui sa elimine “cultura burgheza”, reacţionara, pentru a asigura
omogenitatea spirituala a noii societati. Sub aceasta deviza, marii scriitori
romani au fost eliminaţi din programele de invatamant, cei mai semnificativi
gânditori romani au fost calificaţi “reacţionari”; unele discipline ştiinţifice,
precum cibernetica, sociologia si geopolitica, au fost considerate “ştiinţe
burgheze”, întrucât s-au dezvoltat in afara marxismului. Filosofia
occidentala moderna, cu toate curentele si şcolile ei de gândire, era decretata
“filosofie burgheza”, incapabila sa acceadă la cunoaşterea “adevărului”,
datorita faptului ca aceasta filosofie era limitata de “interesele de clasa” pe
care le exprima, astfel ca “adevărul” rămânea monopolul gândirii marxiste.
Istoria naţionala a fost desfigurata prin interpretări marxiste aberante.
In acest climat sufocant, de ideologizare abuziva, au fost eliminate
marile valori si repere ale conştiinţei naţionale din circuitul public, pe motiv
ca ar fi creaţii "burgheze", retrograde. Au fost înlocuite cu o ideologie
schematica si cu o cultura de ocupaţie, o cultura de substituţie,

7
Literatura aservită ideologiei comuniste
internaţionalista, “proletara”, in fapt cu elemente ale culturii ruse, de mana a
doua. Apar insa si traduceri din marii clasici ai literaturii ruse (Gogol,
Turgheniev, Tolstoi, Cehov, mai târziu si Dostoievski).
Scriitorii romani moderni nu sunt publicaţi insa decât fragmentar,
după o severa triere si cu amputări ale unor capitole, paragrafe sau versuri.
Eminescu era redus la poezia de protest social, Imparat si proletar, Cosbuc la
Noi vrem pamant; interpretarea operelor se făcea exclusiv prin prisma
ideologiei “luptei de clasa”. Lucrările care ilustrează aşa-zisul “realism
socialist” sunt penibile sub raport artistic, prin schematism si didacticism,
prin ideologizarea abuziva a oricărei teme, prin caracterul rudimentar al
limbajului; mulţi autori fara nici o vocaţie artistica, la care se adaugă si unii
cu înzestrări notabile, precum si scriitori cu o opera remarcabila înainte de
instaurarea regimului comunist, au practicat in epoca o literatura scrisa in
acest cod ideologizat; lucrările de acest fel nu pot fi incluse decât la capitolul
propaganda stalinista si comunista. Au excelat in aceasta nefericita direcţie
Dan Desliu, Nina Cassian, I. Ludo, Veronica Porumbacu, Victor Tulbure,
Maria Banus, Eugen Jebeleanu, Mihai Beniuc, s.a. In sectorul noii “teorii
literare”, al criticii culturale, ideologice si de “direcţie” (domeniu foarte
important pentru ca avea menirea de a traduce indicaţiile partidului in norme
de creaţie, de a “îndruma” creaţia si de a stabili criteriile de apreciere),
numele de referinţa erau atunci - pe langa ideologii partidului, Iosif
Chisinevski si Leonte Rautu - Mihai Novicov, Ion Vitner, Nestor Ignat,
Silviu Brucan, N. Doreanu, Vicu Mandra, Paul Cornea, Pavel Apostol,
C.I.Gulian, Z. Ornea, Ov.S. Crohmalniceanu, Ileana Vrancea, Paul
Georgescu, Savin Bratu.
Evident, după ce valul sovietizării si al dogmatismului stalinist a
trecut, mulţi scriitori si ideologi menţionaţi mai sus s-au “convertit” estetic si
politic, devenind, după 1965, critici fervenţi ai dogmatismului pe care l-au
susţinut înainte. Unii au ajuns chiar opozanţi si dizidenţi in regimul ceauşist
(Dan Desliu, Silviu Brucan). Perioada "proletcultismului" si a stalinismului
ofera marturii dramatice - si caricaturale totodată - ale deculturalizarii
mediului social si ale impunerii acestui tip de "cultura oficiala", total
subordonata criteriilor ideologice si politice. Fata de acest tip de
înregimentare ideologica, mediile intelectuale autohtone au adoptat diverse
strategii de opoziţie, de adaptare sau de disimulare, refugiindu-se in zone
neutre sub raport ideologic sau mai puţin atinse de "comandamentele"
partidului unic.
In consecinţa, prin tot ceea ce s-a întâmplat in decursul “obsedantului
deceniu”, a fost întrerupt firul continuităţii istorice in plan cultural, printr-o
acţiune politica violenta. In cultura este important sa clădeşti temeinic prin

8
Literatura aservită ideologiei comuniste
continuitate. România a trăit o epoca de “demolare” efectiva a culturii
naţionale, sub deviza internaţionalismului proletar. Pornirea demolatoare a
epocii este ilustrata si de intenţia unor “culturnici”, activişti zeloşi ai
partidului comunist, de a demola fizic Coloana fără sfârşit, ridicata de
Brâncuşi la Târgu Jiu. Este epoca in care marii autori erau puşi la “index”,
interzişi pentru lectura, astfel ca unii studenţi de la facultatea de filosofie au
fost închişi pentru ca l-au citit pe Kant.

Perioada de deschidere culturala si de liberalizare politica


Este perioada de relativa liberalizare, care a avut efecte benefice
asupra mediului cultural, dintre anii 1964-1974. Este perioada in care sunt
redescoperite si revalorificate filoanele naţionale ale culturii, in care se reiau
contactele intelectuale cu lumea occidentala; arta si activităţile culturale isi
revendica si obţin o relativa autonomie fata de directivele politicii oficiale,
directive ce cunosc si ele o faza de relaxare, iar cenzura ideologica devine
mai permisiva. Artele plastice, teatrul, cinematografia, literatura si presa
culturala cunosc o înnoire de substanţa, o diversificare stilistica si realizări
de performanta.
Punctul maxim al acestei perioade este atins in 1968, când România
refuza sa participe la invadarea Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de
la Varşovia. Poziţia liderului Nicolae Ceausescu stârneşte adeziunea
populaţiei si a intelectualilor. Mai ales ca regimul încurajează o critica
deschisa a dogmatismului stalinist si a practicilor represive din “obsedantul
deceniu” (anii ’50). Este reabilitat Lucreţiu Patrascanu, victima a terorii din
anii ’50. Sunt reabilitaţi o serie de scriitori si gânditori care înainte fusera
interzişi sau marginalizaţi (Arghezi, Blaga, Goga, Voiculescu).
Distanţarea ideologica de canoanele proletcultismului si ale
“realismului socialist” favorizează apariţia unei noi generaţii artistice, care
se va impune cu realizări de performanta, in toate domeniile, de la poezie,
roman, critica si dramaturgie, la muzica, film, teatru, pictura si sculptura.
Este perioada in care, alături de Zaharia Stancu, Geo Bogza, Marin Preda si
Eugen Barbu, se afirma, după momentul Nicolae Labis (mort in 1956),
generaţia lui Nichita Stanescu, Marin Sorescu, Ion Alexandru, Nicolae
Breban, D.R.Popescu, George Balaita, Augustin Buzura, Adrian Paunescu,
Ana Blandiana, Theodor Mazilu, s.a. In artele plastice si in mişcarea teatrala,
in muzica si cinematografie apar opere de valoare, sunt asimilate noile
formule literare occidentale, critica literara dobândeşte un fundament
teoretic solid, isi înnoieşte radical limbajul, abordările, stilul, scara de valori
este refăcuta după criterii estetice, sunt eliminate erorile si aprecierile

9
Literatura aservită ideologiei comuniste
aberante din anii proletcultismului. In general, are loc o diversificare a
câmpului cultural, apar grupări care promovează anumite stiluri, reviste care
se individualizează prin promovarea unor direcţii si programe estetice, unii
intelectuali, scăpaţi din puşcării, încep sa publice in reviste, unii sunt treptat
integraţi in invatamant sau cercetare. In principalele centre de judeţ apar
reviste culturale de ţinuta, in care se exprima o noua generaţie de
intelectuali, detaşaţi de dogmatismul marxist, cu referinţe la modelele
teoretice contemporane.
Aceasta noua orientare politica a avut un efect benefic si asupra
procesului de restituire a moştenirii culturale. Un reviriment deosebit este
vizibil in disciplinele istorice, care rectifica erorile anterioare si reabilitează
abordările ştiinţifice, cu un plus de documentaţie. Au fost reabilitaţi scriitorii
clasici si cei moderni, s-a iniţiat o ampla acţiune de "valorificare critica a
moştenirii culturale", care, cu toate limitele ei, a reprezentat un început
pentru tipărirea unor opere fundamentale ale gânditorilor romani. Acţiunea
de valorificare "critica" a moştenirii culturale, deşi limitata si supravegheata
ideologic, a permis totuşi aducerea in actualitate si in circuitul public a unor
personalitati ale culturii naţionale, a marilor sisteme de gândire si a
substanţei lor problematice.
Totodată, are loc o deschidere spre cultura occidentala, totuşi limitata
si selectiva, dar mediile universitare încep sa aibă acces la revistele si cartile
de specialitate din Occident, intelectualii reintra astfel in circuitul
informaţional si ştiinţific. Se fac traduceri masive din scriitorii
contemporani, se traduc autori de referinţa din gândirea filosofica (Kant,
Hegel, Platon, Aristotel, Leibnitz, Croce, Sartre, Camus). Programele din
invatamantul umanist sunt refăcute, apar manuale noi, sub raportul
conţinutului si al modului de abordare, pentru discipline ca istorie, filosofie,
istoria literaturii romane; disciplinele sociale se eliberează treptat de
marxismul dogmatic, se reinfiinteaza facultatea de sociologie etc. Toate
aceste achiziţii au favorizat punerea in discuţie a dogmelor marxiste, au dus
la o lărgire a cadrelor intelectuale de referinţa si la manifestarea criticii
sociale in forme culturale si disimulate, care se va extinde ulterior in alte
modalitati. S-a format astfel un câmp consolidat al culturii, in care s-au
dezvoltat curente de opinie, s-au iniţiat dezbaterii de idei, iar mediile
culturale au reuşit sa creeze o presiune specifica inclusiv asupra vieţii
politice. Se reiau timid si legăturile cu intelectualii din diaspora. Putem
consemna si un interes mai viu pentru afirmarea culturii romane in lume.

10
Literatura aservită ideologiei comuniste

Perioada de reideologizare şi de dizidenţă culturală


După 1971, regimul comunist manifesta o tendinţa tot mai accentuata
de reideologizare a mediului cultural si de înăsprire a cenzurii. Regimul
politic evoluează treptat spre o restalinizare, prin impunerea unei “linii
ideologice” in cultura si prin cultul personalităţii dictatorului Ceausescu.
Efectul acestei cotituri ideologice este contradictoriu in plan cultural. Acum
se naşte si o reacţie, difuza la început, de opoziţie la politica regimului. Apar
tot mai frecvent forme de protest social si intelectual.
Mediile culturale aveau acum structuri consolidate, independente de
cele politice, iar poziţiile dobândite de o serie de personalitati si de unele
publicaţii in perioada anterioara încurajează unele acte de dizidenta
individuala, care se vor amplifica in anii ’80. Dar mediile culturale sunt
divizate de angajări teoretice si ideologice diferite, inclusiv de atitudini
diferite fata de tradiţia culturala; sunt reluate teme si dispute din perioada
interbelica.
Literatura dezvăluie aberaţiile sistemului comunist, dar intr-un limbaj
simbolic, aluziv si “esopic”, pentru a putea trece de cenzura. In mediile
sociale si intelectuale se dezvolta un limbaj codificat prin care oamenii isi
exprima aversiunea fata de regim; este epoca limbajului dublu, a unor
conduite duplicitare, ca strategii de supravieţuire si de opoziţie simbolica.
Este perioada in care cenzura se inaspreste, revistele si editurile sunt
din nou controlate strict, circuitul informaţiei este supravegheat, iar in anii
’80 cetăţenii care aveau maşini de scris sunt obligaţi periodic sa le
înregistreze la miliţie; televiziunea isi reduce programul la doua ore pe zi, in
care se difuzau doar programe in care se făcea un cult desantat al
dictatorului. Deşi propaganda s-a intensificat, ea nu mai avea eficienta,
regimul nu mai era crezut, iar lumea culturala a opus diverse forme de
rezistenta, pasive sau manifeste. In aceste condiţii s-au dezvoltat limbajul
dublu, literatura cu “cheie”, dar si conduite duplicitare in spaţiul culturii.
Pentru a-si legitima dictatura, regimul Ceausescu a recurs la o ampla
acţiune de exaltare a ideii naţionale, încercând sa anexeze la aceasta politica
naţionalista si sectoare ale creaţiei artistice. De fapt, sub aceste practici, care
desfigurau istoria si transformau ideea naţionala intr-o tema de propaganda,
se promova un cult al personalităţii dictatorului, cult ce devenise sufocant si
luase forme caricaturale.
Deşi cei care nu scriau pe placul propagandei oficiale aveau dificultati
in a publica, o serie de intelectuali au refuzat sa facă compromisuri, nu au
renunţat la ţinuta estetica si morala, s-au retras in spaţiul cultural, clădind
opere de valoare. Aceasta atitudine a fost numita ulterior “rezistenta prin

11
Literatura aservită ideologiei comuniste
cultura”. Unele grupuri s-au izolat si au lucrat temeinic in sfera unor
discipline sau preocupări culturale majore, precum a fost grupul din jurul lui
Constantin Noica, de la Paltinis. In acelaşi timp, in mediile intelectuale au
apărut si acţiuni de opoziţie fata de regim (mişcarea iniţiata de Paul Goma in
1977), unii creatori (artişti plastici, regizori, interpreţi, actori etc.) au ales
calea exilului, unii scriitori si intelectuali au denunţat public incalcarea
drepturilor omului si a libertăţii de exprimare, iniţiind miscari de dizidenta
(Mihai Botez, Dorin Tudoran, Dan Petrescu, Doina Cornea etc.).
Totuşi, operaţia de restituire a culturii naţionale continua si in anii ’80.
Datorita unor iniţiative editoriale apar lucrări monumentale, precum
“Istoria” lui Călinescu, ediţia integrala a lui Eminescu, începuta de
Perpessicius, se publica lucrările lui Cantemir, Balcescu, Lovinescu, Iorga,
Rebreanu, Sadoveanu, Arghezi, D.D. Rosca, Blaga (opera integrala), Vianu,
Motru, Mircea Eliade, E. Ionescu etc.

Evoluţii culturale şi efecte sociale

Alfabetizare, instrucţie şi formarea unui nou fond cultural


Pe langa aceste evoluţii sinuoase ale creaţiei culturale, in funcţie de
atitudinile diferite ale regimului fata de spaţiul cultural, este necesar sa
aruncam o privire si in planul de adâncime al proceselor culturale din anii
regimului comunist. In primul rând trebuie remarcat faptul ca sistemul de
invatamant - căruia regimul i-a acordat o atenţie speciala (declanşând chiar
un program de alfabetizare a populaţiei) - deşi in anii ‘50 era total
subordonat directivelor ideologice (cu scopul de a modela un tip de “om
nou”), treptat acest sistem s-a profesionalizat, atât la nivel mediu, cat si
universitar, si a devenit, in perioada de deschidere din anii ’60, un mediu de
formare culturala a unor noi generaţii. Odată cu industrializarea forţata si cu
urbanizarea, regimurile comuniste au declanşat un amplu proces de
şcolarizare si educaţie, care, deşi a fost parţial afectat de programe
ideologice, a produs, prin firea lucrurilor, o creştere substanţiala a nivelului
de instrucţie si de educaţie culturala a cetăţenilor.
Un important drum al modernizării sociale si culturale are loc acum in
interiorul cadrului politic dat, astfel ca modernizarea invatamantului si
diversificarea specialităţilor, succesele creaţiei artistice si mai ales a celei
literare, expansiunea revistelor culturale, recuperarea parţiala si treptata a
gândirii filosofice si sociale romaneşti, reluarea unor circuite spirituale cu
lumea occidentala, au dus la creşterea gradului de cultura generala. Aceasta

12
Literatura aservită ideologiei comuniste
acumulare treptata a unui nou fond cultural nou la nivel social a făcut ca
manipularea si îndoctrinarea populaţiei sa nu mai fie posibile in forme
simpliste si rudimentare. Aşa se explica si eşecurile propagandei oficiale si
cristalizarea atitudinilor alternative si de opoziţie surda la dictatura.
Noile generaţii aveau un alt orizont intelectual, alte aspiraţii culturale
si motivaţii de realizare profesionala. In felul acesta, lent, s-au format
premise de ordin cultural si intelectual favorabile schimbării sociale,
schimbări care erau insa blocate de factorul politic. Este un traseu prin care
putem explica divorţul total dintre regim si societate in deceniul ’80. Cultura
interioara a grupurilor si a indivizilor era alta decât cea pe care o solicita
propaganda; la nivel social se formase si se consolidase o contracultura
puternica fata de cea oficiala, dar care nu dobândea decât o expresie
disimulata sau care trăia paralel cu cea oficiala. Astfel, evoluţiile regimului
politic, spre dictatura personala si control simbolic asupra mediului social, si
evoluţiile culturale de adâncime se bifurca. Refuzul regimului imbraca acum
forma unui sentiment social, care a izbucnit in 1989.

Autonomizarea câmpului artistic


O strategie fireasca de a obţine o slăbire a presiunii politice asupra
câmpului artistic a fost aceea de a revendica “autonomia esteticului”, mai
ales după ce s-a văzut ca producţia proletcultista, care urmase întocmai
indicaţiile ideologice, nu avea nici o valoare. Astfel, arta si-a câştigat treptat
specificitatea, a fost la început tolerata, apoi acceptata ca un domeniu in care
operează norme si criterii particulare de validare si evaluare a valorilor.
Aceasta idee elementara, odată acceptata, devenea o stavila in calea
transformării artei in propaganda, o strategie de scoatere a artei de sub tutela
directivelor politice si de legitimare a ei ca un domeniu specific.
Este semnificativ ca acest proces s-a petrecut simultan cu reabilitarea
lui Maiorescu, după studiul curajos al lui Liviu Rusu din 1963 (vezi
bibliografia). Era o reabilitare a unui principiu fundamental al artei si, sub
acoperământul lui, creaţia artistica a început sa fie apreciata după criterii
prioritar estetice. In acest context, scriitorii, dramaturgii si cercetătorii din
disciplinele sociale au început sa abordeze subiecte sensibile, care puneau in
discuţie, de cele mai multe ori in mod implicit, fenomenele de alienare
spirituala, reprimarea libertăţii de gândire si de expresie, efectele
traumatizante ale practicilor de violenta simbolica si fizica pe care le aplica
regimul.
In felul acesta, regimul s-a trezit in fata unui câmp cultural in
expansiune, cu un potenţial subversiv redutabil, pe care nu-l mai putea
controla. Departe de a mai ilustra "tezele" partidului, literatura, de exemplu,

13
Literatura aservită ideologiei comuniste
in latura ei valabila, evolua pe o linie independenta (beneficiind uneori si de
complicitatea cenzurii si a unor factori de decizie), iar operele ei de
substanţa codificau versiuni interpretative diferite asupra realităţilor sociale.
Literatura s-a orientat spre modalitati stilistice moderne, având o audienta
sociala in creştere, a practicat o critica sociala difuza in forme parabolice si
aluzive, a modificat treptat imaginea oamenilor asupra propriei lor
experienţe cotidiene, a lărgit cadrele percepţiei si ale reprezentării sociale.
Astfel, câmpul literar a preluat si funcţia de critica sociala, formând noi
aşteptări si idealuri la cele mai diverse categorii. Domeniul creaţiei era acum
ilustrat de opere de performanta, de personalitati care se bucurau de prestigiu
social si de influenta, multe dintre ele consacrate in plan internaţional
(Nichita Stanescu, Marin Sorescu, Marin Preda, A.Buzura, Nicolae Breban,
Liviu Ciulei, Corneliu Baba etc).
In diverse medii intelectuale, institute de cercetări ştiinţifice si unitati
de invatamant, in jurul revistelor culturale, s-a conturat treptat un curent
contestatar, din care s-au desprins grupuri de dizidenţi si oponenţi frontali ai
dictaturii. In absenta unei miscari de dizidenta, precum a fost "Carta '77" din
Cehoslovacia, sau a unor miscari sociale de tipul "Solidarităţii" din Polonia,
intelectualii romani au adoptat aceasta forma de opoziţie pasiva, care a fost
ulterior numita "rezistenta prin cultura". Astfel, constata Eugen Simion,
cultura in ansamblu, dar mai ales segmentul ei literar si critic, a purtat "o
lupta dura pentru a-si câştiga relativa independenta si, mai ales, pentru a
impune o scara de valori cat mai exacta", nedistorsionata de considerente
ideologice. In felul acesta, "literatura romana si-a revenit din somnul
proletcultismului si s-a constituit ca instituţie spirituala naţionala".
In planul culturii ştiinţifice si tehnice, orientarea tehnocratica a
câştigat treptat poziţii in fata directivelor politice. Dezvoltarea industriala si
conducerea proceselor sociale, tot mai complexe, solicitau o raţionalitate
ştiinţifica si tehnologica, o viziune pragmatica. O asemenea deschidere a
avut loc spre sfârşitul deceniului şapte, dar a fost curmata apoi, după 1971,
când Ceausescu a revenit la prioritatea criteriilor politice.
Contestaţia regimului s-a cristalizat, potrivit unui analist politic, intr-o
ideologie difuza, nesistematizata, ce a sădit convingerea ca schimbarea
conducătorilor politici, lipsiţi de competenta tehnica, este remediul pentru a
redresa situaţia economica.
"Noua ideologie cotidiana a avut un succes rapid si spectaculos. Deşi
si-a menţinut tot timpul caracterul oral, ea a fost totuşi masiv sprijinita de
publicaţii care aveau funcţia indirecta de a argumenta, pe de o parte,
caracterul tehnic al problemelor societatii, iar pe de alta de a glorifica
tehnicianul. Către sfârşitul anilor optzeci, aceasta noua ideologie eliminase

14
Literatura aservită ideologiei comuniste
deja ideologia oficiala care era si prost propovăduita si tot mai mult înlocuita
de simpla glorificare, dusa pana la absurd, a lui Ceausescu".

Personalităţi ale exilului romanesc


In perioada comunista, mulţi intelectuali romani au trăit in exil, unde
au creat opere valoroase, unele intrate in patrimoniul universal. Alături de
Mircea Eliade, Eugen Ionescu si Emil Cioran, care au devenit repere ale
culturii contemporane, o serie de personalităţi ale culturii romane s-au
afirmat după 1945 peste hotare in diverse domenii: Ştefan Lupascu (logician
care s-a impus prin lucrarea “Logica dinamica a contradictoriului”, prin care
a formulat noi principii metodologice aplicabile fizicii contemporane),
George Uscatescu (profesor la Universitatea din Madrid, estetician si filozof
al culturii), Alexandru Cioranescu (istoric al artei, teoretician al teatrului),
Alexandru Busuioceanu (teoretician al artei), Matila Ghyka (teoretician al
artei, cu un studiu fundamental asupra “numarului de aur” in istoria artei),
Pius Servien (pseudonim al lui Şerban Cioculescu, un precursor al esteticii
semiotice, teoretician valoros al limbajului artistic, elogiat de Paul Valery).
Lista e departe de a fi completa. Numeroase personalitati necunoscute pentru
tânăra generaţie trebuie recuperate si reînscrise in tabloul culturii romaneşti.

Unele realizări din domeniul ştiinţific


Întrucât despre evoluţiile fenomenului artistic in a doua perioada a
secolului XX am vorbit in linii mari la capitolul dedicat perioadei
interbelice, sa menţionam câteva realizări din plan ştiinţific. După cel de-al
doilea război mondial, mulţi savanţi din vechea generaţie isi continua
activitatea, cum ar fi cei din domeniul matematicii, in frunte cu S. Stoilov.
Obţin rezultate însemnate Dan Barbilian (teoria idealelor), Gh. Mihoc
(statistica matematica), Grigore Moisil (ecuaţii cu derivate parţiale, teoria
algebrica a mecanismelor automate, logica matematica), care s-au afirmat
prin lucrări valoroase inca din perioada interbelica, si N. Cioranescu, Al.
Fronda, Caius Iacob s. a. In astronomie se remarca Calin Popovici, C.
Drimba.
In fizica, colectivul condus de H. Hulubei a făcut cercetări valoroase
in domeniul izotopilor radioactivi si al aplicaţiilor lor in prospecţiuni
geologice, medicina etc. In chimie, C. D. Nenitescu si colaboratorii săi
dezvolta şcoala de chimie organica, rezolvând numeroase probleme ale
industriei chimice si abordând probleme teoretice de însemnătate. In
biologie se realizează monografiile florei si faunei tarii, Traian Savulescu a
publicat lucrări valoroase de fitopatologie. In medicina isi încununează
activitatea C. I. Parhon, D. Danielopol, N. Gh. Lupu s.a.; merite ştiinţifice si

15
Literatura aservită ideologiei comuniste
organizatorice deosebite au St. M Milcu, A. Moga, I. Enescu, Th. Burghele
s.a. Cercetări in domeniul ştiinţelor tehnice s-au dezvoltat in cadrul
institutelor Academiei, instituţiilor din invatamantul superior si al
institutelor de cercetare departamentale.
In istorie si arheologie, lucrări importante au avut: A. Otetea,
Constantin Daicoviciu, E. Condurachi s.a. In lingvistica, filologie si
lexicografie, contributii valoroase au avut Emil Petrovici, Al. Rosetti,
Alexandru Graur, Iorgu Iordan, D. Macrea s.a.

Cultura în perioada tranziţiei postcomuniste

Politica şi cultura în perioada de tranziţie


In urma revoluţiei din 1989, societatea româneasca s-a angajat pe
calea unor reforme de sistem, care au generat o tensiune extrem de
semnificativa nu numai in plan politic, ci si in sistemul economic si in cel
cultural. Câteva aspecte devin caracteristice pentru fenomenul cultural. După
constrângerile de durata pe care le-a suportat, cultura romana a aspirat in
mod firesc la restaurarea valorilor sale autentice odată cu redobândirea
libertăţii de creaţie. Dar, schimbările din spaţiul cultural se intersectează cu
cele din spaţiul politic In mediul intelectual si cultural al tranziţiei, intens
politizat, raportarea la trecutul comunist a prevalat fata de proiectele de
reconstrucţie culturala.
Unele interpretări critice asupra culturii din perioada comunista au
generat un val de culpabilizări si acuze reciproce, fapt care s-a răsfrânt
negativ si asupra modului defectuos in care au funcţionat si instituţiile
culturale. In perioada tranziţiei, in mediile intelectuale de la noi a avut loc o
dezbatere aprinsa in legătura cu semnificaţiile termenului de "rezistenta
culturala". Ca răspuns la diverse acuze de "colaboraţionism" difuz si de
sprijinire a vechiului regim comunist, unii intelectuali au invocat faptul ca au
reprezentat, prin opera lor ca atare si prin refuzul de a scrie la comanda, o
forma de rezistenta pasiva. Dar, in felul acesta, afirma Adrian Marino,
sensurile noţiunii se dilata si "se ajunge adesea pana acolo incat se poate
pretinde ca orice act de cultura, sub vechiul regim, a constituit un act de
rezistenta“, iar sub aceasta formula se pot adăposti, fara nici o demarcaţie,
"si cei care au beneficiat de gratiile regimului, si cei ce au suferit din cauza
lui".
In aceasta situaţie, tendinţa unor intelectuali de a-si de a fabrica
certificate de "contestatari" si de "dizidenţi" a trezit o reacţie de respingere a

16
Literatura aservită ideologiei comuniste
termenului, care s-a asociat cu reproşul adus intelectualităţii romaneşti de a
fi profesat doar o "dizidenta de tip intelectualist", fiind dezinteresata de
problemele sociale grave. Unii analişti au procedat, deci, la demitizarea
acestei formule de "rezistenta culturala". Alina Mungiu considera ca aceasta
formula este o "sintagma inventata pentru a desemna activităţile fireşti, deci
nepolitizate, ale elitei culturale, dar de care s-au servit mulţi
criptocolaboratori pentru a-si scuza laşitatea in timpul regimului comunist" .
Schimbările precipitate au produs iniţial o bulversare profunda a
instituţiilor culturale, supuse si ele unor noi solicitări ce veneau din nevoia
profunda de a reforma întregul sistem cultural. In acest proces de reorientare
a culturii potrivit unor noi finalitati sociale si umane s-au întâlnit doua
tendinţe conjugate: unul vizând depolitizarea instituţiilor culturale si a
instituţiilor de invatamant, eliminând conţinuturi si suporturi ale ideologiei
comuniste; altul de repolitizare a structurilor respective cu idei, orientări si
programe declarat si ostentativ anticomuniste.
Deşi cerinţa proclamata de toata lumea era aceea de a depolitiza
instituţiile de cultura, efectul concret a fost, in multe cazuri, exact invers.
Iată o mărturie in acest sens.
"La începutul anului '90 studenţii au cerut ca in Universitate sa se predea
adevărul, nu sa se facă politica. N-a fost aşa si nu-i nici acum aşa. Ce-i
curios este faptul ca studenţii s-au întors in amfiteatre si s-au pus serios, am
impresia, cu burta pe carte, in timp ce profesorii din Universitatea
bucureşteana fac, cu fervoare, politica. Ei votează in consiliile universitare in
funcţie de opţiunile lor politice".
Anumite cercuri radicale si intransigent anticomuniste au cerut
insistent in primii ani postrevoluţionari un "proces al comunismului" ca
ideologie, ca sistem totalitar si inuman, proces care avea insa, in
reprezentările unor justiţiari, un spectru mai amplu, ce privea si
compromisurile scriitorilor si ale oamenilor de cultura cu regimul comunist.
Aceste tendinţe de reexaminare critica s-au extins astfel asupra unor scriitori,
care au fost contestaţi pentru atitudinea lor fata de regimul comunist. Dar,
utilizarea unor criterii strict politice risca sa treacă iarăşi pe planul al doilea
valoarea operelor.
"Atrag atenţia ca asistam la o mistificare, la o noua mistificare in
cultura. Iată câteva aspecte: 1. contestarea este concentrata asupra lui
Arghezi, Sadoveanu, Călinescu, Preda... (pe când) ceilalţi, cei care au tras
sforile realismului socialist si au fost torţionarii culturii sunt lăsaţi, bine
mersi, deoparte; 2. tendinţa este ca epoca stalinista sa fie scoasa din discuţie,
deşi puşcăriile ai fost pline de intelectuali; unii dintre ei n-au mai ieşit de
acolo...3. discuţia se rezuma la epoca lui Ceausescu si, chiar si aici, se face o

17
Literatura aservită ideologiei comuniste
selecţie...partinica. Cine e cu noi si combate bine la gazete e bun, cine are
alta opinie...(se alege cu eticheta de 'oameni ai puterii')".
Ideea unui "proces al comunismului" a divizat multa vreme lumea
intelectuala si politica din România, generând un climat confuz de
suspiciune si acuzaţii reciproce. Iată câteva precizări târzii, din partea unui
intelectual care a militat pentru iniţierea acestui proces: "Nu distincţia dintre
'puri' si 'impuri' ar trebui sa ne intereseze, ci aceea dintre calai si victime (...)
dar nu-i mai puţin adevărat ca revendicarea lui (a «procesului
comunismului») a debutat prost. Trebuia spus limpede, de la început, ca nu
avem nevoie de răfuieli, ci de pedepsirea, conform legii, a celor ce au
savarsit crime. Dincolo de asta, cearta pe tema vinovăţiilor si a penalizărilor,
daca exceptam nevoia clarificărilor morale, mi se pare pierdere de vreme,
buna numai pentru a întreţine un procent ridicat de toxicitate in atmosfera.
Din păcate, multe lucruri le înţelegem mai bine cu întârziere".
Cultura romana s-a confruntat acum cu o serie de probleme care au rămas
confuze, neclarificate înainte, si care au fost deschise si reinterpretate. Un
articol-program, Temele recuperării, din primul număr al publicaţiei "Noua
Revista Romana", stabileşte o lista cu cele mai semnificative subiecte asupra
cărora lumea culturala româneasca este chemata sa se pronunţe pentru a
stabili adevărul si a reconstitui imaginea corecta a trecutului:
"Antonescu, legionarii, evreii, Kominternul, regele Mihai I, Basarabia,
opresiunea moscovita, chestiunea romano-ungara sau a 'revizionismului',
'holocaustul culturii romane', 'rezistenta culturala' si doua teme la fel de
presante: 'Ceausescu' si 'revoluţia romana' din 1989".
Cultura trece acum printr-un proces de clarificări si de redefiniri. In
mod firesc, s-a declanşat si acţiunea de recuperare a valorilor puse sub
interdicţie sau desfigurate de criteriile ideologice anterioare. Acest fenomen
a dus treptat la revizuirea tablei de valori si la o noua configuraţie a structurii
sale interne. Dar, consta A. Marino, s-a început cu restituirea masiva si cu
apologia “culturii de dreapta” din perioada interbelica, fapt care l-a
determinat pe autor sa se întrebe: "Schimbam cultura de stânga pentru cea de
dreapta? Aşa s-ar părea după unele indicii". Republicarea unor autori din
perioada interbelica ar avea efecte contradictorii, întrucât, constata Marino,
valorile dominante in cultura de dreapta sunt: refuzul pluralismului politic si
al democraţiei parlamentare, mesianismul, respingerea raţionalismului si a
spiritului critic, atitudinea antioccidentala si antieuropeana, organicismul si
ortodoxismul fundamentalist, elogiul "statului naţional închis, etnicist,
tradiţionalist", accente xenofobe etc. Aceasta viziune de dreapta "domina -
de departe - cultura romana actuala. Cea intelectuala in primul rând. Ea a

18
Literatura aservită ideologiei comuniste
găsit, la centru, un spaţiu gol. Exponenţii săi sunt filosofi, eseişti, scriitori de
mare valoare".
Marino afirma ca aceşti autori (se refera la Nae Ionescu, Nichifor Cranic,
Eliade, Noica, Cioran, Vulcanescu) "sunt orice, numai mari profesori de
democraţie, pluralism si liberalism n-au fost, nu sunt si nu pot fi. Sub acest
aspect, ei nu pot constitui reperele noastre culturale democratice, de centru".
Autorul susţine ca o democraţie autentica se bazează pe o "cultura de
centru", având ca repere: prioritate acordata libertăţii si demnitatii
individului (nu colectivităţii), concepţie liberala, democratica, pluralista,
raţionalista, individualista, "europeana": "echilibrul axiologic intre valori,
liberalismul, pluralismul (cu toate urmările sale), umanismul, europeismul,
convergenta si chiar sinteza dintre valorile naţionale si cele universale,
raţionalismul si spiritul critic, un anumit 'bun simt', pe care extremiştii îl
dispreţuiesc ca 'mic burghez', adeziunea militanta la drepturile omului si
cetăţeanului".
Numai un astfel de model cultural poate neutraliza extremele si ne poate
călăuzi spre integrarea reala in Europa, "aducând Europa acasă" la noi,
integrând astfel normele ei de cultura si civilizaţie in structurile noastre
sociale si mentale.

Poziţii actuale privind identitatea naţională şi procesul integrării


europene
O tema intens dezbătuta in mediile intelectuale si culturale este aceea
cu privire la raportul dintre identitatea naţionala si integrarea europeana.
Ideea naţionala, compromisa de regimul ceauşist, a fost recuperata cu mare
dificultate, in interesul ei raţional, fiind supusa si in perioada tranziţiei la
interpretări unilaterale, la distorsiuni si excese. Mediul cultural s-a divizat in
funcţie de atitudinile fata de ideea naţionala si in funcţie de reprezentările
diferite asupra integrării europene. Exponenţii curentului europenist,
frenetici susţinători ai integrării, cu sloganul "intrării in Europa", au
culpabilizat sentimentul naţional si ideea naţionala, considerând ca ele au
fost compromise de regimul dictatorial si nici nu mai au o semnificaţie
majora in lumea interdependentelor si a integrărilor regionale si mondiale.
Intelectualii ataşaţi in mod raţional si critic de ideea naţionala, dar si cei
seduşi de retorica patriotarda si chiar de cea xenofoba, au fost calificaţi, de-a
valma, cu epitete infamante in mass-media, consolidându-se astfel imaginea
lor de "antireformişti", "conservatori", "criptocomunişti", exponenţi ai
"naţional-comunismului".
In felul acesta s-au redeschis vechile opoziţii dintre elita intelectuala,
"democratica" si cosmopolita, pro-occidentala si intelectualitatea ataşata de

19
Literatura aservită ideologiei comuniste
idealurile naţionale, de fondul specific al culturii (fenomenul este detectabil
in toate tarile din Est). Dezbaterile prilejuite de aceasta tema a integrării au
readus in actualitate o problematica centrala a culturii romane moderne,
tensiunea dintre universalitate si identitate naţionala, dintre metropola si
periferie in evoluţia europeana, dintre realităţile naţionale si noile contexte
geopolitice.
Aceasta problema a integrării are un fond dramatic, întrucât e vorba de
a depăşi handicapul atâtor decenii de izolare. Examenul comparativ a avut
drept rezultat primar faptul ca ne-am redescoperit decalajul istoric fata de
societăţile occidentale dezvoltate, ne-am redescoperit “golurile istorice si
psihologice”, cum spunea Cioran. Starea economica precara, insuccesele
reformei si atâtea anomalii ale tranziţiei postcomuniste au alimentat
sentimentul de frustrare si complexul de inferioritate. In aceste condiţii,
reacţia cea mai frecventa nu a fost aceea de autoglorificare naţionalista (deşi
unele grupuri politice sau culturale au reluat aceasta atitudine), ci o recădere
intr-o mentalitate de tip fatalist, întreţinuta de elanul criticist si de percepţia
identitatii noastre in termeni preponderent negativi. Integrarea este prilejul
unui examen sever, ce pune cultura romana in situaţia de a-si redeschide
dosarul identitatii sale, in termeni mai radicali, si de a găsi răspunsuri la
noile sfidări ale istoriei.
Problema “intrării in Europa” a fost inevitabil contaminata si de
angajări politice si, in consecinţa, interpretata intr-o maniera disjunctiva,
considerându-se ca integrarea europeana ar fi incompatibila cu ideea
naţionala si cu promovarea valorilor naţionale. Operaţia de recuperare a
identitatii, după desfigurarea ei in perioada comunista, a fost si ea
interpretata, in mod eronat, ca atitudine antieuropeana. Conştiinţa acestei
desfigurări a identitatii si eforturile de a-i recupera sensul autentic au fost
adeseori incriminate acum din noua perspectiva a reconstrucţiei democratice
si a sincronizării cu instituţiile europene si cu exigentele integrării.
Astfel, s-a ajuns la situaţia in care relaţia de disjuncţie funcţionează ca
o reprezentare de fundal atât in opinia celor care militează pentru integrare,
considerând ca aderarea la UE implica punerea in surdina a valorilor
naţionale, cat si in opinia celor care resping integrarea tocmai pe motiv ca ea
ar însemna abandonul tradiţiilor si al specificului naţional. Aceasta
paradigma disjunctiva a fost preluata din patrimoniul raţionalismului clasic
si redimensionata sociologic de ideologiile globalizării, cum voi încerca sa
arat. Mulţi au inteles ca integrarea presupune sa ne uitam tradiţiile si valorile
naţionale, sa nu ne mai amintim nici de nedreptăţile istorice flagrante pe care
le-a suferit poporul roman după al doilea război mondial.

20
Literatura aservită ideologiei comuniste
In aceasta viziune antinomica este greu de inteles ca o conştiinţa
raţionala si critica a identitatii naţionale nu este un obstacol, ci o condiţie a
integrării europene. In mod inevitabil, s-au redeschis disputele dintre cei
care apreciază ca integrarea este posibila numai prin diminuarea sau uitarea
identitatii noastre, odată cu armonizarea legislativa, instituţionala si cu
remodelarea sistemului economic după cerinţele UE, si cei care susţin ca nu
ne putem integra in concertul european decât cu valorile culturale specifice,
cele care ne legitimează existenta si identitatea.
O dezbatere pe aceasta tema a avut loc in presa, intre anii 1995-1996,
la care au participat, cu poziţii mai bine individualizate, Gabriel Andreescu,
exponent al Grupului de Dialog Social si al revistei “22”, Alexandru
Paleologu si Octavian Paler. Poziţia celor doi intelectuali din urma, calificata
de adversari drept “naţionalism moderat” sau “decent”, are drept formula
expresiva afirmaţia ca nu exista “europeni de nicăieri”, cum spune dl
Octavian Paler, întrucât calitatea de european nu anulează apartenenţa
naţionala. Adesea, in reprezentările simpliste, integrarea europeana este
opusa deliberat ideii naţionale - ca si când acest proces ne-ar impune, după
expresia unui scriitor si eseist cunoscut, sa renunţam la apartenenţele
naţionale si sa devenim "europeni de nicăieri" -, procedeu care se foloseşte
"aluziv si insidios de termenul de 'naţionalism' pentru a da curs unei alergii
mai greu de recunoscut, si anume fata de 'naţional', identitate naţionala, stat
naţional etc.".
Poziţiile extreme si-au găsit si ele expresii, in retorica noului
cosmopolitism, care, mizând excesiv pe virtuţile globalizării, subapreciază
valorile naţionale, si in atitudinile naţionalist înguste si antioccidentale.
Se menţionam si unele sugestive consideraţii aparţinând lui Laurenţiu
Ulici:
“In definirea europenismului, naţionalul joaca rolul diferenţei specifice, ceea
ce vrea sa spună ca nu te poţi erija in european fara sa te cunoşti ca naţional.
Din acest simplu motiv interesul pentru consolidarea traiectului nostru
european nu mi se pare deloc contrar grijii pentru limpezirea traiectului
naţional. Nu-i mai puţin adevărat insa ca vreme de un veac si jumătate de
istorie moderna noi am făcut deseori din «europenism» si din «naţionalism»
fie un complex, fie o prejudecata, efectul fiind, intre altele, si percepţia celor
doi termeni, la scara destul de larga pentru a nu fi neglijata, ca incompatibili
unul cu celalalt. Asta nu schimba, se înţelege, sensul esenţial de
complementaritate al relaţiei dintre «european» si «naţional»”.
Acest text lămureşte destul de precis termenii dezbaterii. Autorul face
o necesara delimitare a planurilor. In plan ideologic, avem de-a face cu o
disjuncţie intre “europenism si naţionalism”, ca poziţii unilaterale, pe când,

21
Literatura aservită ideologiei comuniste
in plan antropologic si istoric, este vorba de “complementaritatea”, zice
autorul, dintre “european si naţional”. In plan ideologic avem un
“antagonism al suprafeţelor”, după expresia lui Camil Petrescu, iar in planul
de adâncime avem o conjuncţie a termenilor. Disjuncţia este nutrimentul
cotidian al ideologiilor, al confruntărilor politice si al spectacolului mediatic
curent; conjuncţia se dezvăluie numai unei priviri si analize aplicate istoriei
de durata lunga.
Deplasarea discuţiei din planul ideologiilor in planul istoric si
antropologic este de natura sa atenueze tensiunile conjuncturale si sa impună
o noua viziune asupra procesului de integrare, o viziune ce nu exclude cei
doi termeni, naţional si european. Integrarea in Europa “instituţionala” si
afirmarea identitatii nu mai sunt acum aspecte disjunctive, ci conjunctive.
Prin valorile sale definitorii si prin întreaga sa evoluţie spre modernitate,
România aparţine structural spaţiului de civilizaţie al Europei, iar
sentimentul naţional este astăzi solidar cu sentimentul apartenenţei noastre
fireşti la acest spaţiu. Recuperarea identitatii naţionale si reinterpretarea ei ca
suport al integrării sunt compatibile cu viziunea prin care apreciem ca
evoluţia pozitiva a României in deceniile următoare va fi legata vital de
procesul integrării sale in structurile europene.
Reprezentarea ce vedea in UE o construcţie ce va duce la dizolvarea
naţiunilor si a identitatilor este astăzi depăşita. Unificarea monetara,
coordonarea programelor economice, politicile externe comune si existenta
unor instituţii politice comunitare nu au dus la atenuarea identitatilor
naţionale. Dovada ca tarile care fac parte din UE nu si-au pierdut identitatea,
ci si-au redefinit-o in acest context nou.

Tranziţia şi criza culturii


In climatul democratic actual, condiţia politica a culturii s-a schimbat
radical, dar ea se confrunta cu obstacole de natura economica. In 1997, la
«Forumul pentru starea culturii», s-au exprimat diverse puncte de vedere
asupra evoluţiei culturale din perioada postcomunista. Un punct de vedere a
fost acela ca "nu exista o criza a culturii" sub aspectul creaţiei, ci o criza a
administrării culturii:
“Ceea ce am trăit pana acum este o proasta administrare a gestului cultural.
Nu suntem intr-o criza a culturii. Este o aserţiune care a fost folosita in mod
greşit, daca luam in calcul apariţiile editoriale, turneele internaţionale...“.
Replica acestui punct de vedere a venit din partea lui Octavian Paler:
"Şapte ani, in România, indiferenta politicienilor a desavarsit ceea ce a
stricat ideologia (fostului regim)...Eu cred ca exista o criza a culturii - si nu
numai la noi, ci in lume...Noi, ca popor, suntem intr-o situaţie cu atât mai

22
Literatura aservită ideologiei comuniste
grava cu cat avem povara unei jumatati de secol in care cultura romana a
fost mutilata, in care psihologia noastră a fost stricata, in care logica noastră
a fost stâlcita. Or, iertaţi-mă, si psihologia noastră si logica noastră fac parte
din cultura".
Cultura nu poate fi abordata doar in plan administrativ, contabil, ci si
sub aspectul tendinţelor lăuntrice si al orientărilor spirituale, al răspunsurilor
pe care ea le da la provocările actuale. Cu acelaşi prilej, Octavian Paler a
arătat ca trebuie sa privim cultura ca pe un element fundamental al identitatii
naţionale, mai ales in aceasta faza istorica a omenirii, când are loc un amplu
proces de globalizare si de integrare.
"O tara isi poate pierde identitatea in doua feluri: dezintegrându-se
teritorial si dezintegrându-se spiritual. Dezintegrarea spirituala, din
nefericire, nu se vede, in timp ce dezintegrarea teritoriala se vede când se
întâmpla. S-a făcut la noi multa demagogie in ultimii ani pe riscul
dezmembrării României, in timp ce dezintegrarea noastră spirituala a
continuat si continua din nefericire zilnic...Exista in momentul de fata o
mitologie a economicului in România. La nivelul clasei politice, nu se
discuta decât despre economie, nu se discuta, fie la guvern, fie in Parlament,
decât de spectrul mizeriei. E important sa se discute despre asta, dar gândiţi-
va si la mizeria intelectuala, la mizeria morala, la mizeria spirituala, care pot
distruge, in ultima instanţa, celula acestui popor, si ne-am asuma astfel, după
părerea mea, riscul foarte grav de a ne deznaţionaliza, de fapt, in timp ce se
practica atâta demagogie naţionalista".
Relevând semnificaţia deosebita a culturii pentru identitatea unui
popor, acelaşi autor afirma ca "apărarea culturii e la fel de importanta ca
apărarea teritoriului naţional". Sistemele politice si economice evoluează
spre integrare, iar fenomenele de interferenta si împrumut cultural se
multiplica si ele. Cultura nu poate fi sustrasa acestui flux al schimburilor de
valori, dar, in numele acestui imperativ, adeseori s-au instrumentat strategii
de dezintegrare culturala, pentru a priva societăţile de un factor fundamental
al integrării lor sociale.
Cultura parcurge un fenomen de schimbare a tablei de valori, de
transformare a mentalităţilor sociale si a conduitelor practice. Dar, nu poate
fi neglijat fenomenul alarmant al extinderii culturii de consum si al
deplasării preferinţelor culturale spre produsele de slaba calitate, înscrise in
registrul divertismentului industrializat, oferit acum efectiv pe scara de
masa, odată cu diversificarea televiziunilor comerciale, interesate doar de
audienta si care au ajuns sa "dopeze" consumatorii de media cu un "meniu"
standard, alcătuit din "telenovele", filme din seria "neagra" a violentei etc.

23
Literatura aservită ideologiei comuniste
Iată un punct de vedere exprimat de criticul Nicolae Manolescu asupra
acestui fenomen de criza, considerata “cea mai grava boala a tranziţiei”:
“O data cu dispariţia Festivalului "Cântarea României", după căderea
ceauşismului, ne-am făcut iluzia ca prostul gust nu va mai fi încurajat de
oficialitate si nici nu va mai avea caracter de masa. Ne-am inselat. După
1989, libertatea s-a transformat repede in haos. Valoarea fiind peste tot
înlocuita de succes, nu mai exista nici o demarcaţie intre cultura populara, de
consum, si aceea adevărata, de elita. O subcultura fara frontiere - iată ce ne
oferă perioada de tranziţie.
Diferenţa dintre cultura si subcultura o face spiritul critic. Dar spiritul
critic presupune o idee de autoritate si de ierarhie. Paradoxal, in comunism,
cel puţin de la o vreme încoace, a existat spirit critic. Are mai putina
importanta faptul ca el se nastea din opoziţie, din reacţie la un sistem de
valori. De la venirea lui Ceausescu la putere si pina la înlăturarea lui, un
sfert de veac mai târziu, oficialitatea a încercat zadarnic sa distrugă opoziţia
aceasta critica si sa-si impună propria ierarhie. Cel mult, putem spune ca in
tot acest timp s-au confruntat doua ierarhii complet diferite, deşi nu era
nimeni care sa nu ştie care este aceea valida si care este aceea falsa.
Spiritul critic este victima principala a schimbării de regim. Nici un alt
concept sau noţiune, nici o alta categorie sociala sau morala n-a suferit, intr-
o atât de mare măsura, de pe urma revoluţiei din 1989. Societatea de
tranziţie este o societate lipsita de spirit critic. La fel si cultura.
Rezultatele se vad cu ochiul liber. O mâzga subculturala acoperă
literatura, muzica (uşoara), artele, arhitectura, spectacolul de teatru, filmul.
Mass-media si presa cotidiana n-au nici cea mai vaga idee de ce înseamnă
cultura adevărata. Festivaluri ca acela recent de la Mamaia (amestec de
muzica imbecila si de afaceri necurate) umplu sălile si stadioanele de un
public tinar de care nu se ocupa nimeni, nici măcar şcoala, la vremea ei.
Ceea ce se întâmpla este un holocaust cultural, o crima împotriva umanitatii.
Moralmente, organizatorii sau oficialii n-au nici o scuza pentru ce fac. Am
dat un exemplu. Ele sunt nenumărate. Emisiunile culturale au dispărut
practic de pe fata ecranelor de televiziune. Videoclipurile muzicale sunt
neprofesioniste si vulgare. Telenovelele "educa" generaţia vârstnica la fel ca
muzica uşoara generaţia tinara. Johnny Raducanu se arata oripilat, la o
emisiune T.V., de B.U.G.- Mafia (ce nume!) sau de nu mai ştiu ce formaţie
ejusdem farinae. Pe drept cuvânt, el spunea ca asta nu e muzica. Mulţi îl
ironizau pe regretatul Iosif Sava când refuza tot ce nu e clasic in muzica. Ce
bine ar fi fost daca era ascultat! De câte ori vine vorba de cultura, aflam ca
nu sunt bani. Dar pentru înfloritoarele reviste pornografice (nu le-am
numărat, sunt câteva zeci, probabil) se găsesc. Nu se găsesc pentru

24
Literatura aservită ideologiei comuniste
publicaţiile stiittifice ale Academiei, pentru reviste literare, pentru reviste de
şah. O data pe saptamina, pe toate canalele T.V., ore întregi sunt analizate
meciurile de fotbal ale etapei. Foarte bine! Dar de ce nu s-ar acorda câteva
minute in care sa fie analizate carti, tablouri, spectacole, concerte? In
cotidiane, pagina culturala e rarisima si de obicei prost făcuta. Redactorii nu
sunt in stare sa deosebească un poet de un cantautor (!), deseori nu cunosc
numele scriitorilor sau confunda opere pe care ar fi trebuit sa le invite in
liceu. Ce-ar mai fi de zis, când un cotidian l-a felicitat de curând pe Cezar
Baltag la împlinirea vârstei de 60 de ani? Cum de n-a aflat autorul notei,
cum de n-a aflat redacţia întreaga a gazetei, ca poetul Cezar Baltag nu se mai
afla, vai, printre noi?
Multa lume e speriata, in acest debut de toamna, de epidemii ca acelea
de meningita sau de conjunctivita, de inflaţie, de violenta sau de corupţie.
Nu neg ca toate acestea sunt boli ale societatii de tranziţie. Dar o boala pe
termen lung, mult mai grava, este dispariţia spiritului critic. O epidemie si o
boala endemica deopotrivă. Cu urmări comparabile in timp cu ale radiaţiilor.
O conjunctivita se vindeca. Se va găsi leac si pentru inflaţie. Absenta
spiritului critic insa poate afecta irevocabil sănătatea culturala a unei naţiuni.
Si, de ea răspundem in eternitate”.

25
Literatura aservită ideologiei comuniste

Faţă în faţă cu literatura scrisă în comunism

1.O epocă ofertantă


Reevaluarea literaturii romane scrise in timpul regimului comunist
este o obsesie rezistenta in spaţiul cultural romanesc, poate si pentru ca, pina
acum, foarte mari răsturnări de ierarhii n-au avut loc, in ciuda deselor si
înverşunatelor polemici.
Unii cred ca despre aceasta perioada sunt indreptatiti sa scrie mai ales
cei care au fost martorii si actorii acelei epoci ciudate din punct de vedere
politic, ca numai aceia care au cunoscut in mod nemijlocit regimul, rigorile,
cenzura si comportamentele scriitorilor de atunci pot scrie „adevărata“
istorie a literaturii romane de pina in 1989. In acest sens se fac încercări si
promisiuni, unele ridicole, de redare „exacta“ a peisajului literar de atunci.
Si sunt priviţi cu mefienta outsider-ii: cei aflaţi in exil, străinii specializaţi in
romanistica, tinerii care n-au apucat vremurile.
Pe de alta parte, exista si atitudinea inversa, aceea conform căreia se
aşteaptă de la tineri, de la nou-veniţii in sistem, privirea „obiectiva“, neatinsa
de parti-pris-uri, asupra unei epoci pe care ei n-au cunoscut-o direct si fata
de care se presupune ca pot ramine „reci“ si „nemiloşi“.
Ambele atitudini sunt deopotrivă exagerate si nici una dintre ele nu
poate fi garantata din punct de vedere moral: nici cei care au participat direct
la viata literara a perioadei comuniste nu sunt garanţii unei atitudini
obiective doar pentru ca au trăit acea perioada, nici cei care vin după sau din
afara nu sunt in afara influentelor, simpatiilor, afinităţilor fata de scriitorii pe
care au prilejul sa ii observe manifestându-se astăzi activ intr-un sistem
cultural postcomunist, nu lipsit de multe din reflexele celui totalitar. De
altfel, nici nu ar fi de dorit sa continue încrâncenarea in aflarea „adevărului.
Ce este mai greu de suportat pentru cei care au trăit nemijlocit trecutul
comunist este un fel de cinism, de răceala in studierea acelei epoci, văzute
astăzi ca o perioada interesanta si ofertanta ca obiect de studiu. Acest tip de
atitudine cistiga din ce in ce mai mult teren. Pentru ca, dincolo de frustrări,
orgolii, nedreptati, literatura scrisa in comunism, in acest sistem infernal si
nenorocit, care a distrus talente si a produs drame de neînchipuit, devine tot
mai mult o provocare academica, un teritoriu interesant pentru exotismul si
stranietatea lui. Nici nu e de mirare ca majoritatea tezelor de doctorat recente
se ocupa exact de acest interval istoric. Oricât ar părea de cinic, literatura
romana scrisa in comunism este cea mai incitanta, dificila si complicata
literatura scrisa vreodată in spaţiul romanesc, tocmai prin amestecul
incredibil de morala si estetica, de idei literare si ideologie politica, de
compromis si rezistenta, de reuşita si ratare.

26
Literatura aservită ideologiei comuniste
Dilema om-opera devine ridicola in cazul acestei perioade. Intr-o
epoca in care intruziunea politicului in viata oamenilor mergea pina la
controlul naşterilor, ascultarea discuţiilor din familie sau urmărirea celor mai
neînsemnate miscari, a discuta literatura independent de mediul in care a fost
creata este o întreprindere naiva. O întreprindere pe care, de altfel, unii o
practica si o recomanda, vorbind cu indiferenta despre compromisuri si
turnători si cu evlavie despre valoarea perena a operelor. Atenţie insa: de
multe ori, nu naivitatea e cea care naşte asemenea ridicole ipocrizii critice, ci
dorinţa interesata de monumentalizare, de grandios si de camuflare a
compromisului, de continuitate a unor ierarhii create artificial.
In raportarea la aceasta literatura, se pot observa, cel puţin pina acum,
doua tendinţe, ambele extreme, dintre care una duce cunoaşterea contextului
pina la înlocuirea studiului literaturii cu studiul patologiei unei epoci, iar
cealaltă camuflează total orice intruziune ne-estetica.

2. Atitudinea criticii faţă de literatura din comunism. Scepticii şi


continuatorii
Exista cel puţin doua cazuri semnificative in cel mai înalt grad pentru
aceste doua atitudini critice fata de literatura scrisa in comunism, doua tipuri
de manifestări ilustrate prin cartile a doi critici, unii dintre cei mai
importanţi: Eugen Negrici si Eugen Simion.
Cartea lui Eugen Negrici, Literatura romana sub comunism (primul ei
volum, Proza, publicat in 2002) este importanta in primul rând ca efort de
sistematizare, fiind pina acum cea mai cuprinzătoare si mai articulata analiza
a fenomenului literar din fostul regim, făcuta din perspectiva căderii
acestuia. „Literatura aservita“ si „literatura tolerata“, conceptele de baza ale
clasificării operate de autor in câmpul prozei, nu vor putea fi ocolite in nici o
analiza viitoare a perioadei.
In afara calităţii cu totul remarcabile de a deschide apetitul pentru
studiul acestei perioade, cartea lui Eugen Negrici poate fi văzuta si ca un
simbol al unui anumit fel de situare fata de fenomen: poziţia demascatorului
retrospectiv. Mai mult decât o reevaluare a acestei perioade literare,
Literatura romana sub comunism explica resorturile politice si sociale care
au făcut posibila o asemenea literatura si pune in discutarea ei mai mult
abilitaţi de patologist decit de critic. De altfel, metafora favorita a acestui tip
de abordare este aceea a maladivului, a patologicului, nu de puţine ori cu
referinţe in sfera medicala: „Sub presiunea acestor câmpuri de forte adverse,
nu putea sa se ivească decit un peisaj bolnav, dar interesant din perspectiva
unei «estetici» totalitare, care, daca se va fundamenta vreodată ca disciplina,
se va ocupa de caracterul contorsionat al creaţiilor acelor vremuri si de

27
Literatura aservită ideologiei comuniste
evoluţia nefireasca a fenomenului artistic. Iar prezenta neîntrerupta in viata
literara a unei literaturi oficiale de uz propagandistic si servita de un număr
important de condeieri s-a transformat intr-o povara constanta, cu efecte
neaşteptate. Ea a devenit un virus agresiv împotriva căruia literatura
adevărata a fost nevoita sa fabrice mereu anticorpi, sa furnizeze replici si sa
se apere in felul ei, bijbiind după coridoarele libere“.
Peisaj bolnav, viruşi, anticorpi, cam aşa arata instrumentele de
evaluare a literaturii conform acestei viziuni care mizează mult pe
dramatism si pe efect spectaculos. Demersul propus e foarte valoros din
perspectiva înţelegerii mecanismelor de manipulare si intimidare a
scriitorilor, a cauzelor si a metodelor care au stat la baza producerii unei
literaturi de tip artificial. Daca pentru deceniul marcat de proletcultism, de
după instaurarea regimului comunist, aceasta metoda este, probabil, cea mai
potrivita (si analiza lui Eugen Negrici asupra prozei „comunismului
fundamentalist“ este tot ce s-a scris mai bun in domeniu), in cazul literaturii
anilor ’60 si a următorilor, acest scenariu al maladivului nu mai funcţionează
insa la fel de eficient.
O construcţie atât de bine articulata incit seamănă cu o poveste
maniheista perfecta, in care se vorbeşte dur despre „sodomizarea
scriitorului“, despre noua „religie politica“, despre „miturile invidiei si
miturile speranţei“, risca sa înlocuiască de fapt cu totul analiza efectiva a
producţiilor literare ale epocii respective, risca sa-si transforme obiectul,
proza scrisa in deceniile comuniste, in pretextul unui eseu de mare
ingeniozitate, dar care ramine cumva imponderabil fata de literatura, cu toata
cutezanţa si duritatea celor spuse.
Eugen Negrici vorbeşte insa ca nimeni altul despre compromis si
ticăloşie, despre scriitori dincolo de cartile lor. Scrie, de pilda, despre
„lichelismul funciar“ si caracterul de „executant frenetic si fara scrupule al
oricărei misiuni“ ale lui Zaharia Stancu, despre frica si oportunismul lui
Sadoveanu, despre „promptitudinea jegoasa“ cu care Petru Dumitriu se
adapta comandamentelor politice sau despre „ticăloşia rareori egalata in
ticăloasa noastră literatura a anilor ’50“ din romanul Şoseaua Nordului de
Eugen Barbu.
In spatele unei aparente cruzimi medicale a analizei se afla, de fapt,
pasiuni foarte puternice, la baza celor mai „ştiinţifice“ clasificări sta o
dorinţa necenzurata de „a face dreptate“, de a pedepsi si de a premia intr-un
fel care nu era posibil in epoca.
Eugen Negrici este, aşadar, adeptul si ilustratorul unui tip de analiza a
literaturii din perioada comunista pe care l-am putea defini ca ornamentat,
îndelung chibzuit si construit cu migala in jurul unor complexe metaforic-

28
Literatura aservită ideologiei comuniste
etice.
Clasificările sunt atente si ingenioase si acoperă o plaja foarte larga. In
studiul lui, literatura se transforma intr-un insectar ordonat si grotesc in
acelaşi timp. In nici un caz acest tip de analiza nu ar fi putut sa existe înainte
de 1989, este o critica de ruptura cu un trecut detestat si autorul pare sa
exploateze din plin, cu o frenezie debordanta si cu o fantezie citeodata
morbida, posibilitatea de a se juca stilistic-demascator cu lucruri altădată
capitale.
Cu totul altfel se manifesta criticii care considera ca o data cu
schimbarea din 1989 nu e nevoie si de o schimbare totala de percepţie a
literaturii, ca ce s-a spus înainte e bun spus, ca nu e nevoie de reevaluări, ba
dimpotrivă, ca reluarea celor spuse înainte arata ca literatura romana si-a
putut crea in perioada comunismului o ierarhie valabila si astăzi. Aici ar
putea fi găsit un sens pentru multele reeditări pe care criticii importanţi le-au
oferit publicului postdecembrist.
Eugen Simion a autorizat câteva ediţii ale cartii sale Scriitori romani
de azi, singurele modificări fiind de compoziţie, cu alte cuvinte, s-au operat
schimbări de sumar după caz, au fost introduşi scriitori, iar alţii au fost
excluşi.
Daca ediţia se întâmpla sa apară la Chişinău (Scriitori romani de azi,
1998), sunt introduşi scriitori basarabeni: un capitol din ediţia 1998 se
numeşte Grigore Vieru, un poet cu lira-n lacrimi. Ceea ce propune criticul
Eugen Simion nu este o lista canonica, ci un set de valori fluctuant,
oportunist. Nu putem şti cu adevărat daca criticul Simion chiar îl apreciază
pe poetul Vieru, pentru ca poetul Vieru apare doar in aceasta ediţie
basarabeana. Altfel, declaraţiile lui Eugen Simion sunt cit se poate de
semnificative pentru atitudinea de continuitate despre care vorbeam, de
valabilitate nelimitata a verdictelor si a analizelor făcute înainte de 1989:
„Cum a supravieţuit literatura romana in aceste circumstanţe? Iată ce vor sa
sugereze studiile care urmează. Cu foarte puţine excepţii (articolele despre
N. Steinhardt, Ion Sarbu si despre scriitorii basarabeni), ele au fost scrise
înainte de ’89. Le-am lăsat aşa cum le-am scris atunci.
N-am schimbat nimic esenţial, pentru a dovedi scepticilor
postdecembrişti ca spiritul critic romanesc n-a abdicat de la principiile lui
estetice si morale, chiar daca istoria din afara nu i-a fost mai deloc
favorabila“.
Printre sceptici, probabil, îl putem aşeza pe Eugen Negrici. Si tot spre
deosebire de ei, spre deosebire deci de atenţia data contextului politic si
mecanismelor de manipulare, cenzura si aservire, la Eugen Simion, chiar si
in textele scrise după 1989, domneşte o pace de început de lume. Pe cit de

29
Literatura aservită ideologiei comuniste
vehemenţi, cruzi si demascatori erau scepticii, pe atât de seren este criticul
Simion. In capitolul dedicat poetului Mihai Beniuc se vorbeşte despre
numărul de volume publicate, despre originea taraneasca a poetului, despre
faptul ca a fost un elev pasionat de biologie si a studiat păianjenii.
Despre tot ce a însemnat Beniuc in sistemul literar-politic al anilor
’50: „Mihai Beniuc este legat de toate evenimentele vieţii literare de după al
doilea război mondial, fiind mereu, cum singur spune, calare pe creasta
valului, împins cu putere din spate de vântul istoriei“. Care val si care
istorie, nu se mai ştie, si criticul pare ca nici nu considera ca ar fi important
sa se ştie... E evident ca un asemenea text era făcut pentru urechile sensibile
ideologic de dinainte de ’89, dar întrebarea care se pune este aceea daca
reeditarea unui astfel de text, in mod evident marcat de precauţia epocii si de
jumătatea de adevăr care putea fi spusa, mai poate fi făcuta fara nici un
scrupul moral si livrata in mod deliberat ca un manifest al ideii ca „spiritul
critic romanesc n-a abdicat de la principiile lui estetice si morale“...
La Adrian Paunescu este vorba despre „poezia politica“, dar titlul e
inselator. Nici vorba despre vreo explicare a posturii asumate de Paunescu in
epoca, se face doar o analiza de text a poeziilor despre care toata lumea ştie
cum au fost scrise. Este aici o dovada a felului in care estetismul pur atinge
limitele ridicolului atunci când e vorba despre o perioada atât de tulbure: „In
poezia politica propriu-zisa, Adrian Paunescu foloseşte fata de eveniment
doua atitudini: fie dilatarea, ridicarea lui la valoarea unui simbol general prin
acumulare de propoziţii oraculare, fie, in sens contrar, tendinţa de a înveli
rana deschisa a faptului intr-o plasa de imagini aluzive“.
Cam aşa ar arata Adrian Paunescu intr-o istorie literara indiferenta cu
totul la realitatea politica si sociala in care s-au mişcat scriitorii respectivi.
Singura problema este ca s-ar putea, la un moment dat, sa nu ne mai putem
explica anumite „dilatări“ prea exagerate sau unele „înveliri“ cu totul
inedite.
Tipul de analiza indiferenta pe care îl propune cu obstinaţie de mai
bine de zece ani Eugen Simion nu face decit sa opacizeze si mai mult o
istorie si aşa greu de inteles de către cei care n-au trăit-o. Mulţi tineri din
jurul lui Eugen Simion se grăbesc sa adere la acest tip de imoralitate a
camuflajului. E o atitudine de neînţeles, deopotrivă psihologic si cultural. In
gestul „învelirii“ in estetism a unui sistem care numai „estetic“ n-a fost se
afla, de fapt, adevărata continuare a unui tip de critica literara care se
obişnuise sa convieţuiască foarte bine cu un regim totalitar.

30
Literatura aservită ideologiei comuniste
3. Romanele din comunism
Dintre zonele de interes pe care aceasta literatura scrisa in comunism
le oferă cercetătorului de azi, una dintre cele mai fierbinţi pare sa fie aceea a
romanului. Deşi copleşitor prin cantitate si număr de autori, romanul de
dinainte de 1989 încapsulează cel mai bine portretul esenţializat al unei
epoci literare.
Cel mai interesant studiu al acestor romane ar putea fi acela al
cazurilor semnificative. Printre ele, de pilda, cazurile cu totul curioase ale
scriitorilor care coboară simbolic din perioada interbelica. Transformarea
Şoimilor lui Mihail Sadoveanu in Nicoara Potcoava in 1952 poate fi mult
mai expresiva decit lectura zecilor de producţii mediocre de la începutul
anilor ’50. Nu mai puţin semnificativ este cazul lui Camil Petrescu si al
romanului sau monumental Un om intre oameni, din 1952-1953, o carte care
necesita o analiza amănunţita, chiar si numai pentru ca ne-am obişnuit sa-l
studiem pe Camil Petrescu intr-un anumit fel, canonizat ca „marele
interbelic“. Ce se întâmpla cu acest mare interbelic in perioada postbelica
poate fi văzut ca un mise-en-abime al situaţiei trecerii literaturii noastre intr-
o alta etapa.
In afara studierii unor „cazuri“ semnificative, romanele acestei
perioade compun un set de valori, atitudini, repere morale si sociale. Ele pot
fi citite nu doar ca obiecte estetice (sau inestetice) ale unui sistem artistic,
dar si ca rezervoare ale unor mentalitati. Cum apar dragostea, relaţiile
sociale, taranul sau intelectualul, partidul si intimitatea, eroul sau
condamnatul in romanele anilor ’50, ’60 si ’70 poate fi mai interesant decit o
batalie nesfirsita pentru un loc mai in fata intr-o ierarhie estetica. Cum apar
si cum erau de fapt. O corelare a „adevărurilor“ romaneşti cu, de pilda,
oglinda acelei lumi, aşa cum se vede ea in dosarele de Securitate, ar fi poate
un exerciţiu revelator tocmai pentru cercetătorul care n-a trăit nemijlocit
acea parte de istorie.
Lumea specifica a romanelor anilor ’50, ’60 si ’70 conţine nuclee de
anomalie, de curiozitate si de specific irepetabile in istoria unei literaturi. O
întreaga galerie de „figuri de ceara“, de copii si adolescenţi, de muncitori si
intelectuali, de aristocraţi si activişti de partid, de femei seducătoare sau
hulite mişuna in aceste romane. De asemenea, un întreg complex de valori:
iubirea recunoscuta si acceptata sau iubirea subversiva si condamnata,
cariera si carieristul, cultura, trecutul si istoria, morala, pudoarea, convenţiile
si prejudecatule se pot desprinde din acest material literar.
Mai interesanta, aşadar, pare sa fie nu o alta „ierarhie“ a perioadei, ci
o altfel de lectura a acestor romane. Nu o alta lista si nici o interpretare
originala, psihanalitica sau revanşarda, moralizatoare sau sarcastica, ci o alta

31
Literatura aservită ideologiei comuniste
atitudine fata de un conţinut literar, văzut ca un rezervor de mentalitati si
valori ale unei epoci complexe si complicate. Iar daca de aici va rezulta si o
alta ierarhie, poate ca nu va fi un lucru tocmai rău.

Câteva consideraţii ale poeziei sub comunism

La 18 ani de la căderea regimului comunist, suntem in măsura sa


constatam ca ultimele lui doua decenii au reprezentat, in chip paradoxal, o
perioada fecunda a istoriei poeziei romaneşti, poate cea mai bogata in
iniţiative stilistice si, in orice caz, realmente interesanta pentru oricine
doreşte sa analizeze raporturile complexe ale "eului" creator cu lumea si cu
ideologia care perverteşte imaginea.
In acest răstimp bizar, poezia a fost protejata de statutul ei recunoscut
intr-un sfârşit (adică abia la începutul deceniului 7) drept unul special.
Cercul restrâns al cititorilor de poezie, fragilitatea si lipsa de consistenta pe
care le sugera organelor puterii prezenta acesteia in spaţiul editorial,
ambiguitatea la care aspira de la o vreme limbajul ei o făceau sa fie
neglijabila ideologic, deşi utila ca argument bilanţier propagandistic de uz
extern.
Ingerinţele factorilor politici n-au încetat sa se facă simţite si după
1964, iar după 1971 au fost chiar amplificate, dar nu mai fiinţau inhibiţia,
spaima teribila din anii 50 si legile terorii roşii. Era vorba in fond de o
presiune constanta, dar flasca, un fel de ameninţare surda, organica,
nesecondata de masuri punitive. Ceea ce a favorizat o atmosfera proprie
exerciţiului poetic si modificări interesante in atitudinea "eului" creator care
a reacţionat in felul lui specific in aerul bolnav reglat de climatizoarele de
sera ale partidului. Ceea ce nu ucide, consolidează si vecinătatea primejdiei a
dăruit poeziei-floare a răului o tragica fertilitate. Vecinătatea sau mai precis
amintirea obsesiva, terorizata a primejdiei mortale din vremea
fundamentalismului comunist. Căci tot ce s-a întâmplat in aria literaturii,
după 1964, a fost consecinţa unei reacţii compensative manifestate in durata
si in câteva noduri. La început s-a umplut in mare graba pustiul lăsat in urma
de poezia agitatorica si de hibrizii lirice produşi in preajma anului 1960. S-
au reconstituit liniile de forţa ale poeziei interbelice si ale celei moderne
occidentale asimilate când mai bine si când mai râu si s-au reaşezat
temeiurile liricii, ale liricii propriu zise, ignorate sau evitate metodic înainte.
Curând, adică după ce si-a redescoperit venirea, si-a redobândit
funcţiile fireşti, statutul liric si cititorii, poezia si-a întins cu adevărat aripile

32
Literatura aservită ideologiei comuniste
cucerind teritorii necunoscute, modernizându-si proteic formulele, preluând
sau transfigurând "existentul" nu numai din perspectiva unor valori spirituale
supreme, ci si a stării noastre de spirit marcate de absenta luminii si a
speranţei.
Ca aspect general, in afara bogatiei remarcabile a modalităţilor s-a
putut constata o dezvoltare spectaculoasa a limbajului poetic, mai cu seama
a celui ce descoperă prin "metonimie si ambiguitate" corespondentele unor
stări de dezgust si disperare.
Nu a fost singura cale prin care poeţii au izbutit sa se "exprime" intr-o
vreme tulbure si fara orizont, in care deznădejdea cuprinsese toate celulele
vieţii. Ca si in cazul prozei, au apărut, sporind diversitatea, manifestări
atipice, specii rare ce ţin de patologia stilistica totalitara.
Se remarca intai de toate fenomenul generator de mutanţi al deghizării
intenţiilor prin metamorfoza genurilor si migrarea funcţiilor. Cum se ştie,
romanul a preluat unele funcţii ale jurnalismului politic (incapabil de
onestitate), ale istoriografiei (obligate sa se limiteze la adevărul partinic), ale
sociologiei (neagreate ca ştiinţa de către partidul demiurg).
Tot astfel, prin achiziţia unor structuri epice, poezia a început de la un
moment dat sa-si asume funcţiile dezvăluitoare ale prozei realismului
cotidian, iar prin revenirea la discursivitate si la retorica alegoriei funcţiile
pamfletului politic. Vechi procedee au fost reciclate spre a deveni utile
noilor sarcini ale poeziei, vesmintele uzate ale acestuia au fost date la întors
spre a servi efortului de a transmite un adevăr greu de rostit. Creşterea
dezgustului pentru construcţie si pentru efecte artistice in favoarea
redescoperirii naturaleţei intelese ca un răspuns la tendinţa oficiala de
poleire a realităţii a pregătit începutul procesului de decădere a metaforei. In
peisajul complex pe care ni-l pune sub ochi creaţia poetica a deceniilor de
regim ceauşist, nu sunt greu de remarcat, in schimb, extraordinarele progrese
ale cunoaşterii resurselor aluziei, metonimiei si hiperbolei (exersate ca
nicăieri altundeva).
Toate aceste intamplari neobisnuite din universul scriiturii,
rafinamentul si diversitatea excepţionala a producţiei poetice din ultimul
deceniu de comunism n-ar fi fost de inteles fara momentul fast in care in
fanurile înalte s-a admis ca poezia e ceva mai mult decât un simplu
instrument propangadistic. Si, poate , n-ar fi existat deloc fara vitalitatea pe
care a dăruit-o fenomenului poetic chiar sentimentul ca a scăpat din infernul
realismului socialist, fara "avântul" pe care l-a dat poeţilor crivatul siberian
care le bântuia amintirile.

33
Literatura aservită ideologiei comuniste

Cel mai iubit dintre pământeni


de Marin Preda

Romanul Cel mai iubit dintre pământeni este ultimul roman al


scriitorului Marin Preda si a apărut in anul 1980 cu câteva saptamani înainte
de moartea scriitorului.
Romanul Cel mai iubit dintre pământeni are la baza dramele
personalităţilor culturale din acea vreme L. Blaga, Ion Caraion. In condiţiile
instalării regimului comunist in România
Romanul lui Marin Preda este o opera de ficţiune - traseul existenţial
al lui Victor Petrini, personajul protagonist, este tragic: dat afara din funcţia
de asistent universitar al facultăţii de Filozofie, lui Victor Petrini ii este data
o existenta tragica: coboară pe scările ierarhiei sociale, personajul ajunge
lucrător intr-o echipa de deratizare, unde cunoaşte mizeria umana.
Alcătuit din zece parti dispuse in trei volume. „Cel mai iubit... " este
un jurnal, o confesiune lucida si amara, scrisa la persoana I de către un om
pe care şansa 1-a ocolit.
Tehnica este cea a retrospectivei, eroul (închis pentru crima),
povestindu-si întreaga viata; excepţie fac doar vreo treizeci de pagini din
ultimul volum, scrise de Ciceo, avocatul lui Petrini. Volumul I începe printr-
o meditaţie pe tema morţii („Moartea e un fenomen simplu. in natura, numai
oamenii il fac inspaimantator. Vorbesc de moartea naturala, care adesea e o
dulce ispita"); volumul al III-lea se încheie prin fraza concluziva: „daca
dragoste nu e, nimic nu el". in acest mod, Eros1 si Thanatos2 se arcuiesc
peste întreaga acţiune.
Titlul romanului poate fi inteles abia la sfârşit si constituie o ironie
amara: cel mai iubit dintre pământeni n-are parte de dragostea semenilor;
mai mult decât atât, insasi Soarta nu-1 iubeşte, hărăzindu-i înfrângeri si
umilinţe si făcând din el un ucigaş fara voie.
Romanul se constituie ca un jurnal, pe care deţinutul Victor Petrini îl
scrie in timpul ultimei sale condamnări si in care isi regândeşte întreaga
viata.
Prima parte a acestei retrospective cronologice evoca tinereţea lui
Victor Petrini, petrecuta înaintea si in vremea celui de-al doilea război
mondial, când „timpul nu mai avea răbdare" (ca si in „Morometii").
Crescut intr-un oraş transilvănean, in casa unui muncitor de la fabrica
de avioane, Victor Petrini devine „ un adolescent dur si turbulent", ocolit de
fete (cărora le era frica de el) si urat de colegi pentru gândirea sa tranşanta.
Încetul cu încetul, tanarul se transforma intr-un alt Mare Singuratic,
intr-un înstrăinat orgolios si revoltat împotriva lui Dumnezeu (ca Lucifer).

34
Literatura aservită ideologiei comuniste
Poate nu neapărat din aceste pricini, dar, in orice caz, existenta lui Petrini s-
ar putea asemăna cu destinul luciferic: „căderea" in Infern începe in
adolescenta si tot ceea ce va urma (istoria absurda, detenţia, iubirea
convertita in ura, cele doua crime) constituie „treptele" coborârii in
„subterana". Expresia simbolica a „subteranei" o constituie „munca" la ucis
de şobolani in care va fi aruncat profesorul universitar Victor Petrini.
Deocamdată, persoana asupra căreia isi revărsa liceanul necazurile
instrainarii sale este Mama. Cu aceasta, fiul poarta discuţii contradictorii pe
teme religioase, ba chiar, intr-o seara, o loveşte peste braţul care făcea
asupra lui semnul crucii.
Prima parte a volumului I ar putea fi privita si ca roman al formarii
unui tanar.
Din aceasta formare face parte si iniţierea erotica (episodul legăturii
cu Nineta Romulus), sfârşita curând prin plecarea fetei. După ce termina
liceul, Victor Petrini se înscrie la Facultatea de Litere si Filozofie din acelaşi
oraş, devenind un student strălucit.
Acum traiste o noua iubire (pentru o frumoasa colega numita de el
Căprioara), dar nunta proiectata nu are loc: dorind sa scape de o sarcina
(„amintire" de la un medicinist), Căprioara moare, se pare, in timpul
intervenţiei.
Căutarea fetei de către autoritati si ancheta la care este supus Petrini
constituie un mic roman senzaţional a cărui enigma ramane pecetluita.
începând cu partea a doua a cartii, viata personajului central curge dictata de
aceeaşi Soarta, in interiorul căreia noţiunile de: fericire, iubire, prietenie,
dreptate isi modifica sensurile.
Pregătindu-se pentru o cariera in invatamantul superior, Petrini preda
la o şcoala unde-1 are drept coleg pe un anume Petrică Nicolau (ins anxios si
autor al unui volum de versuri) care ii devine prieten.
Invitat intr-o zi la masa, Victor ramane impresionat de frumuseţea
iradianta a Matildei (şotia noului sau amic), de care se indragosteste.
La rândul ei, femeia răspunde cu căldura acestei iubiri, vizitandu-1 pe Victor
Petrini si trimiţându-i scrisori, cu atât mai mult, cu cat soţul ei (dominat de
un tata autoritar) devenise si mai dificil.
După doi ani, divorţul dintre şotii Nicolau pronunţându-se, Petrini se
casatoreste cu Matilda si se muta in somptuoasa ei casa.
Abia acum începe iadul pentru proaspătul soţ, căci iubirea stihiala a femeii
oscilează intre patima si ura, cunoscând chiar momente de violenta, când
dragostea coboară „in subterana".
Intelectuala si ea (era arhitecta), dar având o cultura diferita de cea
filozofica, Matilda nu poate crea o comunicare spirituala cu soţul ei (care

35
Literatura aservită ideologiei comuniste
devenise asistent universitar si scria o lucrare despre o noua gnoza). in plus,
femeia are destule momente in care isi arata adâncurile (urate) ale sufletului
sau abisal, devenind parca un alt om.
Bunăoară, ducându-si soţul in vizita la o ruda, Matilda îl tratează ca pe un
necunoscut, rănindu-i mândria in fata numeroasei ei familii; bănuitoare fara
temei, il acuza mereu pe Victor de simpatii fata de alte femei, ba chiar, intr-o
zi, sparge sertarele in care acesta isi păstra manuscrisul viitoarei lui carti; nu
de puţine ori, ea încearcă sa-si impună dominaţia, ba chiar sa-1 invite sa
plece.
Aceasta ar fi o parte din romanul de dragoste conţinut in cartea de
fata. Imaginea care sintetizează transformarea iubirii dintre cei doi soţi este
chipul Matildei, care capata trasaturi masculinizate, ca intr-un mit întors al
Androginului4: „îmi arata un chip devastat, cu ochii pe jumătate închişi,
acest chip care nu era frumos decât printr-un misterios suflu interior, era
parasit acum de armonia lui si mi se arata ochilor cu oribilele trasaturi ale
unui bărbat".
In paralel cu existenta cuplului Petrini, sunt infatisate aspecte din viata
politica si universitara a anilor 1950. Acestea constituie o noua „treapta" a
coborârii in Infern, când Istoria devine absurda, mutilându-i pe cei care nu se
încadrează in „patul" ei proustian. Astfel, noul decan al Facultăţii de
Filozofie (unde preda si Petrini) este un anume Vaintrub, medic stomatolog
devenit, peste noapte, profesor de marxism. Tot acum, un mare filozof
(probabil L. Blaga) este înlăturat si înlocuit cu un ins total nepregătit, iar
unele discipline sunt scoase din planul de invatamant; cel mai puternic om
din facultate este caloriferistul (devenit secretar de partid); din ordinul lui
Stalin, începe amenajarea Canalului Dunare-Marea Neagra, pe şantierele
căruia este distrusa intelectualitatea româneasca; un coleg al lui Petrini (un
anume Cubles) este arestat, in timpul demonstraţiei de 7 Noiembrie, din
pricina ca strigase ca Ardealul este pamant romanesc.
Tabloul vieţii universitare din acei ani este completat, in volumul al
III-lea, prin amintirile lui Suzy Culala (iubita lui Petrini). Aceasta evoca
şedinţele in care, in fata amfiteatrelor pline de studenţi, erau „înfieraţi"
tinerii care proveneau din familii înstărite; in urma unei asemenea
„demascări", o fata se spânzurase.
Petrini resimte, in curând absurditatea timpului pe care-1 trăia; chiar
in seara botezului fiicei sale, Silvia, acesta este arestat. Aici se încheie
primul volum al romanului.
Volumul al II-lea prezinta, la inceput, interogatoriile absurde la care
este supus Victor (acuzat ca ar fi facut parte din miscarea „Sumanele negre",
de esenta antimaghiara). Dupa trei luni, cu toate ca nu recunoscuse ceea ce

36
Literatura aservită ideologiei comuniste
nici nu era adevarat, Petrini este condamnat si ajunge in minele de plumb de
la Baia Sprie.
Este o noua „treapta" a coborarii in Infern, concretizata in imaginea
dantesca a galeriilor intunecate, dar si in rautatea gardienilor analfabeti, dar
stapaniti de mandria puterii. Unul dintre acestia ravneste sa-1 ucida pe
Victor Petrini, tinandu-1 nopti intregi descult si numai in camasa, in ghereta
din scanduri a carcerei, in luna februarie. Scena in care acest gardian
mimeaza zdrobirea tamplei detinutului este edificatoare pentru Istoria
stupida care agresa fiinta umana, distrugandu-i inteligenta.
Asa se face ca, intr-o zi, Victor Petrini il ucide pe gardianul
primejdios, impingandu-1 in abisul intunecat al minei si salvan-du-si astfel
viata. Considerata drept un accident datorat neatentiei, aceasta moarte trece
neobservata.
Eliberat dupa trei ani si trei luni, personajul se intoarce in orasul sau,
dar nu mai poate fi vorba de a fi reintegrat in invatamant; el este obligat sa
intre in echipa de deratizare a orasului, uciderea sobolanilor fiind, poate,
ultima „treapta" a coborarii in Infern.
Toate aceste aspecte (viata universitara, atitudinea autorita tilor,
existenta puscariasilor politici, trimiterea la „munca de jos" a intelectualilor)
alcatuiesc romanul politic si social.
La putin timp dupa intoarcerea sotului sau, Matilda (deranjata de noua
pozitie sociala a acestuia) divorteaza si se casatoreste cu un anume Mircea -
activist de partid de rang superior.
Victor Petrini devine strungar, apoi contabil la o intreprindere
(ORACA), incercand sa ramana om intr-o lume ilogica: „intr-o lume
absurda, de «rinoceri^» trebuie sa ramai om, chiar cu riscul de a deveni tu
insuti absurd ca nu esti rinocer." (Andreea Vladescu)
Volumul al II-lea se incheie cu paginile de mare vibratie evocand
moartea Mamei, care se desparte de viata indurerata si plina de amar.
Volumul al IlI-lea prezinta intoarcerea lui Victor Petrini la mitul
iubirii.
Nascuta din nevoia de a umple golul lasat de moartea Mamei, aceasta
dragoste se va dovedi o iluzie: Suzy Culala (iubita lui Petrini) isi ascunde nu
doar infatisarea (sub pletele castanii ca un alt val al Mayei), ci si statutul
social. Casatorita cu un inginer dipsoman, Pencea, ea „uita" acest
„amanunt", fapt care va avea urmari grave: in timp ce se aflau la munte,
Suzy si Victor sunt urmariti, pana in cabina telefericului, de catre Pencea
(hotarat sa-i ucida). Pentru a se apara, Petrini il impinge in prapastie pe
dipsoman, savarsind a doua crima.

37
Literatura aservită ideologiei comuniste

Marturisindu-si fapta, Victor este inchis din nou, timpul detentiei fiind
si cel in care isi scrie jurnalul.
Finalul il evoca pe acest om batut de soarta in perioada urmatoare
eliberarii; acum scapa de iubirea-iluzie (prin plecarea din tara a lui Suzy) si
se pregateste sa-si publice cartile. La numai treizeci si cinci de ani,
personajul intelege ca mitul fericirii prin iubire va dainui etern.
Exista, in roman, minunate pagini inchinate Mamei, suflet „ bogat in
absolut, dincolo de timp si de spatiu "; tot asa, exista pagini pline de duiosie
in care este exprimata iubirea pentru micuta Silvia. impreuna, aceste
fragmente alcatuiesc un roman al familiei.

Arta realizării personajului principal


Personajul central al romanului este Victor Petrini - profesor
universitar dintr-un oras transilvanean si autorul jurnalului lucid si amar,
care trebuia sa tina locul spovedaniei dinaintea mortii.
Din paginile lui se incheaga imaginea unui personaj complex, sincer
pana la duritate, care cauta in scris o modalitate de izbavire.
Aflat intr-o situatie-limita a vietii (asteptand condamnarea la
inchisoare pe viata), el isi regandeste altfel intreaga existenta condusa de o
Soarta nemiloasa si atotputernica, asa cum se intampla in marile tragedii
antice. Din acest punct de vedere, Victor Petrini este un personaj tragic.
Prenumele primit la botez ar fi trebuit sa-i aduca un statut de invingator, dar
acesta se lasa asteptat pana la sfarsitul cartii; ca si titlul romanului,
prenumele este o ironie, Petrini fiind mereu un mare invins.
Ca si eroii lui Camil Petrescu, personajul este un intelectual de elita,
iar numeroasele citate si referinte la Platon, Socrate, Spinoza, Rousseau,
Dostoievski ii atesta aceasta calitate. Ganditor profund (asa cum reiese din
discutiile purtate cu prietenul sau, Ion Micu, dar, mai ales, din numeroasele
pagini in care analizeaza viata si lumea), Victor Petrini este un idealist;
pentru el, sensul existentei consta in apararea valorilor ei sacre: credinta in
ideal, prietenia, devotamentul, iubirea.
Din pacate, viata ii ofera revelatii dureroase personajul traind
complexul unei adevarate „caderi" luciferice.
Cea dintai dintre acestea o constituie istoria aberanta al carei martor
este; onest in gandire si in relatiile cu ceilalti oameni, Petrini nu poate
intelege schimbarile la care asista: inlocuirea marelui filozof si a altor
profesori renumiti, condamnarea lui pentru un cuvant dintr-o scrisoare
(trimisa de un fost amic) rautatea gratuita in numele unei dogme.

38
Literatura aservită ideologiei comuniste
Cu toate ca incearca sa reziste cu stoicism loviturilor soartei, se simte
un instrainat, din pricina ca muncile pe care le face dupa prima detentie ii
anuleaza calitatea de creator.
A doua mare revelatie a lui Petrini este legata de mitul fericirii prin
iubire. in care se refugiase, intr-un soi de bovarism (ca si Ilie Moromete).
Se vadeste insa ca amandoua femeile pe care le-a iubit poarta parca o
damnare, un blestem de care nu pot scapa.
Astfel, Matilda il fascineaza numai atunci cand este sotia altuia,
reprezentand pentru el Trecatoarea, Necunoscuta plina de mister. Ulterior isi
da seama ca femeia era jucaria unor forte obscure, a unor „demoni" care o
invadau din adancurile ei sufletesti si niciodata nu va fi altfel.
Suzy poarta si ea blestemul minciunii si este atragatoare numai pana la
aflarea adevarului; pe urma, devine parca o straina, iar plecarea ei reprezinta
o binefacere.
Pana la sfarsit, Petrini ramane un alt Mare Singuratic, personaj
fascinant si unic in literatura romana.
Fragmente din romanul cel mai iubit dintre pamanteni:
„Da, avusese dreptate, fusesem necruţător: nu trebuia să iau hotărâri de unul
singur. încât, după ce redevenii liber, continuarăm să trăim împreună, ca
înainte, dar asta nu dură mult şi curând ne despărţirăm definitiv. Am spus ca
înainte, dar nu se mai putea ca înainte, fiindcă nu mai eram aceiaşi. Vraja,
cum se zice, se spulberase, deşi noi încercarăm la început s-o reînviem. Ea
însă, dorind să fie sinceră, cum înţelesese din învinuirile mele că nu fusese,
zădărnici acea reînviere şi mă făcu să descopăr că eu iubisem pe nesincera
aceea, care mă fermeca, şi nu pe sincera asta fără vocaţie; nu mai ştia să fie
fascinantă. Sursa misterului unui suflet e insondabilă. Sinceritatea poate
ameţi mult mai tare decât falsul mister al minciunii, dar exerciţiul seducţiei
ei nu se făcuse pe sinceritate şi era prea târziu, adică era prea bătrână acum
ca să se schimbe. Iar să continui eu ca înainte nu se mai putea, nu mai aveam
în faţa mea o ingenuă ca atunci când o cunoscusem, ea nu mai putea simula
perplexitatea, uimirea... Pe scurt, nu mai avea putere asupra mea... întâlnirile
noastre erau tot mai scurte, tot mai terne, tot mai rare.
Intr-o zi îmi spuse cu un aer preocupat că a reuşit să obţină un
paşaport, să plece în Italia, unde au chemat-o nişte rude. Rudele, adică, au
reuşit să obţină acel paşaport. "Te mai întorci?", o întrebai. "Bineînţeles că
mă întorc", protestă ea. Bineînţeles că minţea. Nu se mai întoarse...
M-am recitit acest' lung manuscris şi, dincolo de ceea ce el conţine, m-a
uimit barbaria concretului, pe larg etalat, şi cu plăcere vizibilă, şi pe care nu
l-am putut ocoli, fiind încredinţat că astfel m-aş fi chinuit îndelung, fără să
obţin, spiritual-mente, eliberarea totală a conştiinţei mele de ceea ce am trăit.

39
Literatura aservită ideologiei comuniste
Am fost ispitit, o clipă, să-1 arunc în foc. Şi totuşi, mi-am spus,
trebuie să-i dau drumul să meargă. Mulţi dintre semenii mei au gândit poate
la fel, au jubilat ca şi mine, au suferit şi au fost fericiţi In acelaşi fel. Mitul
acesta al fericirii prin iubire, al acestei iubiri descrise aici şi nu al iubirii
aproapelui, n-a încetat şi nu va înceta să existe pe pământul nostru, să moară
adică şi să renască perpetuu. Şi atâta timp cât aceste trepte urcate şi coborâte
de mine vor mai fi urcate şi coborâte de nenumăraţi alţii, această carte va
mărturisi oricând : ...dacă dragoste nu e, nimic nu e!...
(Din vol. Cel mai iubit dintre pământeni)

Aprecieri critice
"Cvasiunanimitatea criticii a întâmpinat cu mari elogii romanul în trei
volume (autorul îl numeşte şi "trilogie") Cel mai iubit dintre pământeni
(1980), văzând în el o culme a creaţiei lui Marin Preda, o însumare a tuturor
eforturilor de până acum ale artistului, "un bildungsroman intelectual", un
roman "total", "best-sel-ler-ul pe tema obsedantului deceniu" etc, căutat cu
febrilitate de un public din ce în ce mai mare, cumpărat la preţuri de speculă
din pricina neajungerii ediţiei, un roman-eveniment de epocă, în fine, putând
constitui unul dintre cele mai interesante obiecte de studiu pentru sociologii
psihologiei de masă, ca să nu spunem ai "psihozei". Căci trebuie să
recunoaştem că la toate acestea a contribuit mult şi moartea cu totul
neaşteptată a scriitorului - în plină maturitate creatoare - la nici două luni de
la începutul difuzării cărţii.
Intr-un interviu realizat de M. Ungheanu (Luceafărul, nr. 17/1975),
Marin Preda dădea dreptate criticului din Vocaţie şi aspiraţie, mărturisindu-
se din nou: "Teza dumneavoastră cu privire la vocaţie şi aspiraţie se vede
confirmată. Moromeţii este romanul vocaţiei, dar ceea ce voiam eu să fac în
continuare, pornind de la el, reprezintă aspiraţie". Ei bine, trecând prin
experienţa Marelui singuratic, a Risipitorilor, a Delirului, şi mai ales a
Intrusului, după toate aparenţele scriitorul şi-a atins din plin ţinta "aspiraţiei"
prin Cel mai iubit dintre pământeni. Aflat în închisoare, în aşteptarea
procesului şi verdictului pentru omucidere -făptuită însă în legitimă apărare -
Victor Petrini, eroul principal, îşi povesteşte viaţa, având ca fundal central
deceniul al Vl-lea, căruia îi face la rându-i procesul, scrutând totodată
condiţia umană în general. Destituit din postul de asistent universitar, în
urma unor excese de zel şi a unor maşinaţii carieriste (dar rămas în
continuare un intelectual şi un filosof, scriind chiar unele eseuri ţinute în ser-
tare), suspectat a fi participat la acţiunile unor contrarevoluţionari, arestat şi
condamnat la muncă silnică într-o mină (unde fusese nevoit, spre a
supravieţui iarăşi, să ucidă un torţionar înrăit, crimă rămasă nedescoperită),

40
Literatura aservită ideologiei comuniste
eliberat după trei ani şi pus să practice meserii dintre cele mai nepotrivite
pentru ei, de la contabil la "Oraca" până la "deratizator" în echipa condusă
de fiorosul, grotescul Bacaloglu, Petrini este împins mereu în "situaţii
limită", încercat la punctele cele mai de jos ale decăderii condiţiei umane,
făcut să reziste, să iasă învingător, în plan spiritual, se înţelege, prin voinţă,
tenacitate şi raţiune îndreptată împotriva a tot ceea ce este "agresiv".
Nu au dreptate deloc cei care reproşează scriitorului cum că personajul
nu se comportă ca un "filosof, ca un "universitar" care cunoscuse la un
moment dat pe Lucian Blaga (evocat de altminteri în roman; întâmplările se
petrec, în parte, la Cluj). Mărturisim că noi înşine am fost stăpâniţi de acest
sentiment, că Petrini nu se comportă ca un "intelectual". Reluând' lectura,
lectura integrală a operei lui Marin Preda, plasând-o în epocă, ţinând seamă
de temperamentul scriitorului şi, mai ales, de ţinta pe care şi-a propus-o - de
a prezenta soarta unui om din zilele noastre, a unui om mai întâi şi numai în
al doilea rând a unui intelectual, a unui om care vrea din răsputeri să
supravieţuiască - ne-am cenzurat părerile.
Situaţiile în care e pus eroul sunt atât de tari, atât de împinse la-limită,
încât el nu se poate comporta altfel (mai ales că în el sălăşluieşte chiar Marin
Preda!). Să evocăm doar câteva din zguduitoarele pagini, parcă şi cu dorinţa
de a trimite pe cititori din nou la ele: Stând la închisoare, înainte de a fi
trimis la mina de la Baia Sprie (cap.IV, vol.II), la un loc cu nişte "foşti"
miniştri, subsecretari de stat, patroni de uzine, bancheri puternici, generali
etc, Victor Petrini constată (nu constată raţionând deductiv, ci vede) cum un
ins care pe vremuri, la recepţii splendide, consuma icre negre, păstrugă, cegă
ori cine ştie ce delicatese stropite cu şampania cea mai scumpă, poate deveni
foarte bine o epavă hămesită de foame, cu pungi sub ochi, râvnind la un
castron cu ceva murdar în el ori la un mizerabil chiştoc de ţigară, de care, nu
se ştie cum, făcea totuşi rost poetul bucureştean, "un ins înalt ca o prăjină,
semănând cu o barză" (băgat şi el la zdup pe opt ani, pentru că plasase rău
bancurile născocite de Ion Barbu şi de "covrigarii din Găeşti", nişte critici,
rămaşi totuşi liberali)."
( Ion Rotaru )
"Cel mai iubit dintre pământeni (1980) e romanul unor experienţe
fundamentale de viaţă, romanul unor trăiri esenţiale. Titlul ascunde, iarăşi ca
şi Bietul Ioanide, o ironie. Eroul principal, Victor Petrini, e un asistent la
Facultatea de Filosofie, care a făptuit o crimă şi în închisoare, în aşteptarea
procesului şi a sentinţei, povesteşte circumstanţele care l-au condus la
neaşteptata faptă, un memoriu la persoana întâi. Desfăşurat pe fundalul
deceniului VI, memoriul scrutează condiţia umană. Petrini a scris un eseu
despre ceea ce el numeşte o nouă gnoză "care să redea integritatea

41
Literatura aservită ideologiei comuniste
conştiinţei umane în faţa universului", pornind de la ideea că "omul este
liber în sine şi pentru sine şi singur acest concept este izvorul dreptului şi al
creaţiei spirituale". Alt eseu al său se intitulează Era ticăloşilor, eroul fiind în
plus de părerea că orice poate fi trăit, însă nu oricum. Romanul are zece părţi
repartizate în trei volume, din care primul şi o mare parte din cel de-al doilea
se referă la iniţierea erotică a lui Petrini în liceu, la Universitate şi apoi ca
universitar, când întâlneşte pe Matilda, soţia poetului neieşit încă de sub
autoritatea paternă, Petrică Nicolau. Petrini desface cuplul nereuşit al
poetului cu arhitecta Matilda (inversare a situaţiei din Bietul Ioanide),
antrenându-se într-un adevărat coşmar matrimonial, fiindcă Matilda (una din
cele mai interesante figuri feminine din literatura română) e o femeie de o
incredibilă vitalitate, acaparantă, imprevizibilă, visceral violentă, agresivă,
obstinată, trecând brusc de la tandreţe la ură, expresie a unui suflet total
iraţional, obscur şi absurd.
Fetiţa care se naşte din această uniune, Silvia, nu întăreşte legătura, ci
mai curând îi desparte pe cei doi, mai ales când Victor e învinuit de
participare la isprăvile unei bande contrarevoluţionare, arestat şi condamnat
să lucreze trei ani într-o mină de plumb. Va ucide acolo un torţionar, apoi,
eliberat, degradare crescândă a condiţiei sale, se va angaja într-o echipă
infernal-hilariantă de deratizare, prilej pentru autor de a înfăţişa indivizi
abrutizaţi precum Bacaloglu sau Calistrat, ori păstrând şi sub crusta abjecţiei
un rest de umanitate, precum Vintilă. Matilda părăseşte pe Victor pentru un
om al puterii, Mircea, care admitea că universitarul nu avusese legături cu
"sumanele negre", dar nu era sigur că în caietele sale confiscate la
percheziţie nu erau gânduri periculoase pentru ordinea socială. Tot un fel de
trădare e aceea a prietenului Ion Micu, critic al exceselor de tot felul, dar
partizan al ideii că mai întâi de toate trebuie să supravieţuieşti, în sfîrşit,
Petrini ajunge contabil la "Oraca" (iarăşi ironie) şi se îndrăgosteşte de o
casieră, Suzy Culala, fiica unui industriaş, exmatriculată din facultate din
acest motiv. Suzy pare întruchiparea idealului regăsit şi Petrini rezistă
încercărilor Matildei, divorţată de Mircea, de a-1 readuce lângă Silvia, până
când, invitat la schi, e întâmpinat pe pârtie de inginerul Pencea, soţul
nemărturisit al noii iubite pe care, atacaţi, e nevoit să-l arunce din cabina
telefericului, să declare apoi crima şi să fie din nou închis".
( Al. Piru )
"Operă epică de mare întindere, cu numeroase personaje surprinse în
episoade dramatice, zguduitoare sau ilariant-groteşti, cronică a unei întrgi
perioade istorice, romanul Cel mai iubit dintre pământeni e totodată o
mărturisire făcută la persoana întâi, în împrejurări decisive pentru existenţa
unui om. El se simte împins în chip firesc să amestece evenimentele politice

42
Literatura aservită ideologiei comuniste
contemporane şi figuri notabile ale vremii cu datele biografiei sale, să
istorisească întâmplări trăite nemijlocit, intimităţi conjugale şi fapte de o
influenţă covârşitoare asupra vieţii sociale, să-şi comenteze experienţa
adunată pe toate planurile existenţei".
(Ov. S. Crohmălniceanu)

Procesul Comunismului

Sistemul comunist s-a prabusit ca un castel din carti de


joc.Deznodamant catastrofal ale carui motive sunt
evidente:oprimarea,arbitrariul,ineficacitatea nu se puteau prelungi la
nesfarsit.
Dar adevarata problema priveste mai putin pausirea comnunismului
cat insasi existenta sa:cristalizarea si instalarea lui,capacitatea sa
extraordinara de a materializa utopia supravetuirea sa ,generatie dupa
generatie,forta de convingere,expansiunea sa..Orbirea colectiva?Aberatie
istorica?Istoria nu este nici logica nici aberanta.Ea este,pur si simplu.Trebuie
sa incercam sa o intelegem.
Succesul mitologiei comuniste,succes relativ dar incontestabi-
stupefiant chiar,daca il raportam la suportul sau material precar-nu poate fi
inteles decat in sensul duratei lungi a istorieisi in primul rand din perspectiva
imaginarului.
Comunismul a fost,fara indoiala,a implinirea a evolutiei umane(cum i-
a placut sa se infatiseze),dar in registrul imaginarului,al cariu prea plin s-a
revarsat la un moment dat si a pus stapanire pe o buna parte a lumii.
Sa remarcam o contradictie insolubila s ideologiilor comuniste pe de o parte
,pulsatiile sale anarhice:eliberarea individului,egalitatea deplina,abolirea
institutiilor existente,a structurilor constrangatoarea in general;pe de alta
parte,idealul comunitar,cu alte cuvinte "totalitar,de unitatea si coeziune.
Un inventar al miturilor
Terenul este gata pregatit.Mitologia stiintifica a comunismului se poate
instala in largul ei.Nu se va recunoaste,desigur,in toate constructiile
intelctuale pe care le-am vizitat.Evident,marxismulnu este nici rasis,nici
spiritist,dimpotriva!Dra toate teoriile,chiar divergente,care au iesit din
acelasi solrationalist si scientist,prezinta un aer de familie.Au inflorit in
acelsi climat si se supun acelorasi reguli ale jocului.
In ciuda relativei sale originalitati,stiinta marxista ramane un produs
istoriceste datat,foaret tipic pentru secolul al XIX-lea.Mitologia comunista

43
Literatura aservită ideologiei comuniste
nu a fost un accident,nici o revelatie neasteptata,providentiala sau
catastrofala,ci implinirea unei indelungate cautari,a unei aspiratii
profunde.Se explica astfel imensul sau potential de seductie si de iradiere,si
mai cu seama asupra intelctualilor porniti sa asalteze lumea.Se adresa unor
oameni convinsi dinainte.
Imaginarul epociiprezinta o remarcabila imbinare de mituri.Sa le numim
pe cele mai evidente:
-mitul Raţiunii (potrivit căruia Raţiunea are întotdeauna dreptate,ceea ce
este logic fiind si adevarat).
-mitul Ştiinţei (potrivit căruia Ştiinţa are dubla vocaţie de a oferi o
explicaţie completa si definitiva a lumii si de a modifica lumea).
-mitul Unitatii (potrivit caruia Universul,natura,societatea,omul se
integreaza intr-un tot Tot coerent si guvernatde legi riguroase).
-mitul determinismului (potrivit caruia o inlantuire perfecta de cauze si
efecte ar conduce destinele lumii).
-mitul legilor istorice,in strans raport cu precedentul (potrivit caruia ar
exista un mecanism al istoriei,manifestat prin legi,care pot fi cunoscute si
utilizate in folosul oamenilor).
-mitul preveziunii stiintifice (potrivit caruia Stiinta si Ratiunea,mizand pe
stapanirea legilor stiintifice,pot sa prevada realitati care se refuza observatiei
sau experimentului,precum cele situate in viitor sau departe in
sapatiu.Societatea comunismului si societatea martiana decurg,in egala
masura din acest principiu mitologic).
-mitul Progresului,sustinut prin mitul Evolutiei (potrivita carora ar exista
un sens ascendent in istoria Universului,a vietii si a omenirii).
-mitul transformarii lumii (potrivit caruia omul va recrea lumea,atat
natura cat si societatea,potrivit unui plan stiintific si rational)
-mitul lumii noi (potrivit caruia lumea de maine,creata de om,va fi
esential diferita de epocile precedente ale istoriei)
-mitul omului noi (potrivit caruia lumea noua va fi populata de oameni
noi).
Miturile mentionate se regasesc,dispuse in figurisi proportii
variabile,in toate manifestarile spirituale ale epocii.Nici unul nu lipseste din
proiectul stiintific al comunismului.
Rationalism comunist contra irationalism"fascist"
In drumul sau spre societate noua,comunismul a fost concurat dat de
"fascism".Spunem fascisme,la plural caci spre deosebire de mitologia
comunista,foarte coerenta in ciuda nuantelor regionale sau etalate in
timp,miturile fasciste,oricare le-ar fi aerul de familie,se dispun in variante
nationale distincte.

44
Literatura aservită ideologiei comuniste
Mitologia comunista este foarte solid structurata,este un
bloc.Dimpotriva,specificul ideologiilor "fasciste" este
miscarea,fluiditatea,ceea ce i-a determinat pe unii autorisa le considere drept
"non ideologii",amestec de reprezentari compozite si de pulsatii irationale.
Nii ddiferentele nu sunt mai putin marcate.In inima mitologiei comuniste se
afla individul si un intreg program destinat implinirii prsonalitatii umane,in
timp ce in doctrinele fasciste individul se sterge in fata comunitatii:natiune
si stat.Inseama ca fascismele sunt totalitare,spre deosebire de mitologia
comunista originara care este libertara.Am constatat insa ca una dintre
caracteristicile comunismului este coexistenta valorilor mitologice
paralele.Comunismul a instaurat in fapt un sistem puternic etatizat,opresiv si
incepand dintr-o anume faza,ultranationalismul.
Din punct de vedere al mitologiei stiintifice,doctrina comunista prezinta o
sensibilitate care o diferntiaza net de motivatiile invocate de concurentele
sale .Ea se caracterizeaza prin rationalism.
Un individ lipsit de individualism
La societate noua,un om nou.Nici vorba sa concepi o lume comunista
populara cu burghezi deghizati .
Reteta aceasta amesteca,la fel ca in toate proiectele
comuniste,determinismul social si voluntarismul.O societate noua va
produce un om nou,dar in acelasi timp ii revenea omului nou insusi,cel putin
primelor exemplare ale specie,misiunea de a construi societatea noua.Timpul
presa,trebuia fortata evolutia printr-o metodologie stiintifica
adecvata.Potrivit psihologiei comuniste,individualismul nu este inerent
individualitatii,constituind doar manifestarea unei stari conflictuale intre
individ si societate.
Spiritul de proprietate devenea un anacronism ridicol,odata ce proprietatea
apartinea in mod egal tuturor.Nici ,liberul albitru nu mai avea obiect,odata
cu adevarul,stiintific definit,devenea ca si proprietate,unic si indivizibil.
Munca la facut pe om:munca il va face pe omul nou
Munca:un cuvant magic,unele dintre cuvintele cheie ale mitologiei
comuniste.
Comunismul este un muncitor,muncitorul prin excelenta.El iubeste
munca;munca este ratiunea sa de a fi,este-s-ar putea zice-placerea lui
suprema.In tarile comunismului real,omul nou a devenit capabil de o
performanta neasteptata:aceea de a se odihni muncind.concretizand astfel
faimosul concept de “odihnaactiva”destinat sa de un sens duminicilorsi
sarbatorilor.”A sarbatori prin munca”tot felu de evenimente politice sau
aniversari istorice a devenit maniera cea mai convingatoare de exprimare a
solidaritatii umane si a bucuriei de a trai.

45
Literatura aservită ideologiei comuniste
Portretul omului nou in tineretea sa.
O data scapat de mizeriile unei vieti mediocre,spiritual omului tot mai
ascutit,va putea sa se concentreze asupra celor mai grandioase
proiecte.”Modul de viata comunist va fi faurit constient.V fi controlat de
gadirea critica.Omul care va sti sa deplaseze raurile si muntii,care va invatat
sa construiasca palate ale poporului pe culmile Mont-Blanc-ului sau in
adancimile Atlanticului,va conferi existentei sale bogatia,culoarea,tensiunea
dramatica,si cel mai inalt dinamism.”
O lume de ingineri
Din colectia de mituri reunite in mitologia ccomunista,nici unul nu sa
beneficiat de un prestigiu mai mare ca ,mitul inginerului.El a concentrat
imaginea ideala a intelectualului nou,a omului nou in genere,caci acesta
trebuie sa fie si intellectual.
In primul rand,meseria de inginer se prezenta ca trasura de unire dintre
munca fizica si munca intelectuala.Inginerul este in acelasi timp un muncitor
si un savant,un muncitor care stie intreprinda calcule complicate si un savant
care stie a puna in miscare o masina.Daca meseria aceasta n-ar fi existat,ar fi
inventat-o cu siguranta comunismul.
In al doilea rand,si pe un plan general,omniprezenta inginerului-prezenta
efectiva si simbolica totodata-era impusa de programul transformist aflata in
inima mitologiei comuniste.Inginerul este acela care tramsforma,care
constuieste o realitate noua.Lucrarile faraonice specifice sistemului,marea
industrie care trebuia sa-i asigure triumful,modificare habitatului si a
mediului inconjurator,miracole asteptate de la agricultura-totul,absolut totul
se raporta la inginerie.Inclusiv,cel putin simbolic,fabricarea din toate piesele
a omului nou si a societatii noi.
O noua stiinta:literatura
La drept vorbind,intr-o societate unde totul era de transformat,fiecare dintre
membrii sai trebuia sa fie un inginer.Conceptul de inginer s-a extins in toate
directiile.Sa ne amintim ca in primul rand trebuia recreat omul,trebuia sa i se
modifice in profunzime sufletul.O categorie aparte de „ingineri”a capatat
aceasta misiune:li s-a spus ingineri ai sufletelor.
Literatura in primul rand,dar si pictura,cinematografia sau muzica participau
la complexul stintificin egala masura prin obiectul si prin functia
lor.Obiectul:reflectarea lumii in esenta si dinamica ei,nu potrivit doar
aparentelor.Functia:a-i invata pe oamenii obisnuiti sa traiasca precum eroii
de roman.
Noul „realism”nu inseamna simpla transpunere,ci revelatia si chiar
transfigurarea.
„Stiintific” nu vroia sa insemne „sofisticat”.Stiinta e simpla,doar arta este

46
Literatura aservită ideologiei comuniste
complicata.Limbajul recomandat era direct si transparent,didactic
chiar.Narativ in literatura,figurativ si anecdotic in artele vizuale.Trebuia ca
mesajul sa fie inteles cu usurinta.Si,mai cu seama,lumea imaginata trebuie sa
prezinte toate garantiile de autenticitate,tocmai findca nu era deloc
autentica.Arta aspira sa dea viata alegoliilor si fictiunilor,facandu-le sa para
mai adevarate decat realitatea.
Potrivit cu ceea ce Stalin a numit <<inginer al sufletelor>> --spune Andre
Stil-scriitorul vrea sa fie un om de stiinta.
Personajul de roman nu mai este o constructie abstracta,o fantasma osciland
dupa fantezia romancierului.
Trasaturile esentiale ale operei literare ar fi „conceptia specifica despre
lume”si „riguarea stiintifica”.
Aparent,conceptia si metoda valorau mai mult decat talentul.Nefiind
marxisti,Shakespeare si Balzac riscau sa fie depasiti de tinerii absolventi ai
scolilor de literatura ale Partidului.
Trebuia prezenta omului la munca,in activitatea lui concreta productiva
si sociala.Incapabili de a reusi o asemenea performanta,scriitorii apeleaza la
regula de intrigi depasite:dragostea,familia...Inadmisibil,findca ceea ce
conteaza mai presus de orice este atitudinea fata de munca.Muncitorii
inovatoritrebuie urmariti in activitatea lor specifica.
„Nici macar o povestire despre scoala nu se poate scrie fara a se arata cum
invata elevii.”Exaltant,dar deloc usor,ceea ce explica relativ intarzierea a
noii literaturi:si mai ales in dramaturgie unde aparea problema ingrata de a
acoperi inteligent un intreg act cu o scena de munca sau cu o ora de clasa.

Epilog

In analiza sistemului comunist si a consecintelor sale pe termen


lung,trebuie sa ne ferim de doua iluzii.Prima,compromisa de multa
vreme,sustinea posibilitatea implatarii perfecte a Utopiei:lumea comunista,ar
fi sau ar urma sa devina,aidoma aceli descrise de Marx. Cea de-a doua
pretinde exact contrariul:o data debarasate de oprimarea ideologiei si de
psihoza represiunii,societatile „comuniste”ar deveni,cat se poate de
natural,societati normale:comunismul nu ar mai fi viabil decat faimosii
hibrizi ai lui Lisenko.
Adevarul este diferit si in mare masura neasteptat.De data aceasta,
hibridarea a reusit,chiar daca a fost impotriva naturii.Comunismul real este
un hibrid rezultat din implantarea unei mitologii pe triunghiul social.Este o
societate concreta functionand in registrul imaginarului.Rezultatul unei

47
Literatura aservită ideologiei comuniste
fuziuni chimice:nu se mai poate disocia fabulatia mitologica a structurilor
sociale si mentale”sanatoase”.Si,peste toate,acest imaginar materializat
prezinta o remarcabila rezistenta la schimbare.
Impactul mitologiei s-a tradus in primul rand printr-o completa
restructurare sociala si economica,a carei singura logica a fost cea a
imaginarului.Rezultat:o economie colectivizata si o societate
atomizata,functionand doar multumita constrangerii exercitate de puterea
politica.
Reelaborarea structuriilor de dovedeste o problema extrem de
complicata,mult mai dificila decat s-a crezut in momentul prabusirii
sistemului.
In cladirea comunista poarta de intrate si cea de iesire nu prea se
aseamana.Este relativ simplu sa parasesti faza „burgheza”a istoriei si sa intri
in faza comunista.Se poate face si prin decret.De la o zi la alta intreprinderile
sunt nationalizate:s-a terminat cu burghezia.Dar nu poti sa privatizezi prin
decret o economie etatizata 100% sau aproape. Dificultatile si incetineala
privatizarilor foarte limitate practicate in Franta sau in Anglia sunt bine
cunoscute si aceasta in societati cu o puternica economie de piata si unde
capitatalul si spiritul de intreprindere nu lipsesc cateusi de putin.Dra cum sa
porcedezi in tara unde nu exista nici burghezie,nici capitaluri,nici spirit de
intreprindere?
Dificultatilor materiale li se adauga un factor mental care incurca si mai
rau solutia.Fostul „om comunist”a fost supus-inca de la nasterea lui,in cele
mai multe cazuri-unei extraordinare si contradictorii presiunii
psihice.Mitologia stiintifica-demonstrand superioritatea istoricaa „lumii
noi”-i s-a insinuat in spirit,in doze variabile.Pe de alta parte,a fost martor si
participant,al unui dramatic regres istoric,poate cel mai grav de la sfarsitul
Antichitatii pana astazi.S-a tot adancit o prapastie intre ceea ce stia si ceea ce
traia.Nicicand in istorie nu a existat un asemenea divort intre ideologia
afirmata si rezultatele aplicarii sale efective.Nu o simpla neconcordanta,ci o
opozitie de 180 grade.O societate in deriva isi proclama bunastarea si isi
sarbatorea zilnic tiumful.
A-ti stuctura ideiile si comportamentele pe doua axe contradictorii, in
fiecare moment cu sentimentul de a avea si de a nu avea dreptate, este un
exercitiu care poate deforma pana si spiritele cele mai ferme.Sistemul dublei
gandiri a facut ravagii,pornind d la aceasta duble realitate:imaginara si
materiala.
Insa iluziile au viata lunga si supravetuiesc adesea deziluziilor. Nostalgia
comunismului inca se mentine,prelungind defunctul sistem in
imaginar:nostalgia unei constructii sociale coerente,egalitare si ferite de

48
Literatura aservită ideologiei comuniste
neprevazutul istoriei(nostalgia intalnita nu numai intr-o Rusie saraca si
dezechilibrata,dar si in partea fosta comunista a Germaniei,ajunsa astazi
aproape de nivelul material al Occidentului.
Opozitia fata de comunism s-a dezvoltat mai ales in prima faza a existentei
sistemului:razboiul civil din Rusia in 1953,revolutia din 1956 in
Ungaria,rezistenta din munti si revoltele taranesti din Romania.
Apoi,societatea-zdrobita-a cedat intr-un punct esential,piesa centrala a
mitologiei comuniste:imposibilitatea reintoarcerii sau a depasirii.Nu exista
solutie de iesire,cel putin intr-un viitor previzibil.O data cu decimarea
opozitie in primii ani ai comunismului,cati au mai continuat sa creada in
prbusirea apropiata si brutala a „societatii noi”?De aceea contestarea a
devenit tot mai mult disidenta(cerand reformarea comunismului)si tot mai
putin oponenta (care sa pretinda deschis restaurarea „capitalismului”si a
democratiei integrale)desi nici aceasta din urma nu a disparut complet.Chiar
Occidentul a mizat pe o evolutie lenta (pana al teoria convergentei celor
doua sisteme!),fara a mai lua in considerare prabusirea.A fost ultima dar si
cea mai frumoasa reusita a mesajului mitotlogic:un un muribund viclean
convingandu-si medicii ca este sanatos tun.
Nu putem consola constatand ca dictatorii au fost chiar ei victime ale
spalarii creierelor,si inca atinsi in cel mai inalt grad!In momentul caderii,au
ramas cu totii linistiti la locul lor.Un dictator african,sud-american sau
filipinez face eforturi sa-si salveze pielea si punga. Aceasta-i distanta care il
separa pe un aventurier fara scrupule de u specialist al politicii
stiintifice.Dictatorii comunisti stiau ca nu pot sa piarda istoria fiindu-le
aliata.Dupa comunism nu mai putea fi nimic.De ce sa parasesti o corabie
care nu are dreptul sa naufragieze?Intr-o lume pe dos,mitologia este cea care
condamna:ea proclama un adevar mai esential decat circumstantele reale ale
vietii.
Societatile ex-comuniste trebuie sa reinvete lumea adevarata.Insanatosirea
mentala si morala va dura un timp,la fel si reconstructia economica.
Comunismul a fost o capcana a istoriei si ca in orice capcana,este mai
usor sa intri decat sa iesi.

49
Literatura aservită ideologiei comuniste

De la proletcultism la postmodernism

A trecut, din păcate, ca şi neobservat cel mai serios, mai cuprinzător si


mai aplicat volum autohton dedicat principalelor ideologii literare din
România postbelica. Intr-o perioada favorabila, cel putin la noi, mai curind
receptarii improvizatiilor epatante decit constructiilor unitare si sistematice
(caci – nu-i asa? – „imaginea conteaza“), cartea profesorului Florin
Mihailescu se dovedeste a fi pina in prezent, cu toate completarile care i se
pot aduce, principala contributie in domeniu. Alte studii notabile aparute
dupa 1989: Compromis si rezistenta de Katherine Verdery sau mai recentul
Literatura romana intre revolutie si reactiune de Sanda Cordos erau dedicate
exclusiv fie protocronismului (primul), fie „crizismului“ postbelic sau
realismului socialist (al doilea).
Cele doua incisive volume din Literatura romana sub comunism ale
lui Eugen Negrici sint panorame pentru uzul unui public putin avizat. Au
aparut, desigur, culegeri de documente, articole „de atitudine“ si eseuri mai
mult sau mai putin polemice, alaturi de istorii utile informativ, dar viciate de
partizanate nationalist-protocroniste (cum ar fi contributiile din mega-opul
lui Marian Popa si din volumele lui Mihai Ungheanu). Din eseul istoric al lui
Mircea Martin despre Cultura romana intre comunism si nationalism au
aparut, pina acum, extrase ample in revista 22, dar publicarea intregului
intirzie...
Istoric literar si istoric al criticii literare romanesti (din lista ampla a
volumelor publicate, v. in special E. Lovinescu si antinomiile criticii, 1972,
si Conceptul de critica literara in Romania, 1976, 1979), Florin Mihailescu
nu e un autor spectaculos, o vedeta critica – dimpotriva. O anume aparenta
„de moda veche“ (dar aparentele uneori insala...), ca si prejudecata
publicului nostru mediu fata de critica universitara, aplicata, „pozitivista“,
vor fi contribuit, poate, la cvasi-ignorarea politicoasa a prezentului volum.
Ar mai fi si alte motive: bunaoara – tonul superior-didactic, analitic-
descriptiv, ce sacrifica in favoarea obiectivitatii scrisul „frumos“ si
gesticulatia spectaculoasa...
In Preliminarii, autorul isi precizeaza pas cu pas obiectivele
panoramicei sale investigatii, observind, cu indreptatire, faptul ca „Daca din
punctul de vedere al incalcarii flagrante a drepturilor elementare ale omului,
regimul totalitar comunist a fost si continua sa fie fara incetare pus in cauza
un mult mai mic efort s-a facut pina in prezent pentru demontarea sau
«deconstructia» ideilor fundamentale ale acestuia, pornind de la nivelul lor
cel mai inalt, filozofic, si ajungind pina la ipostazele cele mai concrete si mai

50
Literatura aservită ideologiei comuniste
aplicate ale ideologiei si ale politicii economice, culturale etc. Sintem
convinsi ca nu ne inselam daca socotim acest domeniu de discutie mult mai
important decit oricare altul“. Circumscrisa la istoria literaturii si a criticii
postbelice, „Incercarea de fata nu tine [...] de istoria documentara, ci mai
curind de istoria ideilor literare ori si mai precis de confruntarea ideologica,
teoretica, filozofica si, la rigoare, chiar stiintifica“.
Desi sfera mecanismelor politico-institutionale (cenzura, organismele
oficiale de control, uniunile de creatie) si zona publicistica nu au fost lasate
de o parte, interesul analizei „privilegiaza cu asumata fermitate volumele
criticilor sau scriitorilor care au facut intr-un moment sau altul autoritate“.
Avem de-a face, altfel spus, cu un „traseu de creasta“: un decupaj
semnificativ, organizat in jurul citorva dintre cele mai importante, mai
vizibile si mai relevante dezbateri ideologice ale perioadei. Cele trei
capitole-sectiuni, ordonate diacronic, examineaza trei mari „virste“ ale
culturii romane sub comunism prin intermediul a trei sau patru ideologii
culturale reprezentative: Fundamentele proletcultismului, Intre sincronism si
protocronism, Fundamentele postmodernismului. In alta parte este propusa o
periodizare mai detaliata a epocii postbelice: „tranzitia dintre 1944 si 1947,
dogmatismul pur si dur dintre 1948 si 1954, lenta emancipare a anilor 1954-
1960, urmati de aceia ai sperantelor neconfirmate, dintre 1960 si 1974,
polarizarea cimpului cultural din intervalul 1974-1980 si, in fine, generatia
sau promotia optzecista si postmodernista (1980-1989)“.
Numai ca daca putem, la rigoare, accepta includerea in schema a
perioadei 1944-1947 (revendicabila si drept prelungire a interbelicului), nu
acelasi lucru il putem spune despre segmentul 1960-1974: inceputul timid al
„primenirii“ cadrelor, al „dezghetului“ estetic si al „reconsiderarilor“ din
perioada 1960-1965 nu poate fi pus in nici un caz pe acelasi plan cu
liberalizarea din perioada 1965-1974. Florin Mihailescu are, altminteri,
dreptate sa nu ia drept borna periodizanta anul 1971 (al „tezelor din iulie“):
re-inceputul inghetului stalinist este mai curind anul 1974, cind Ceausescu
devine presedinte cu sceptru al RSR (si cind apare, in revista Secolul XX,
eseul despre protocronismul romanesc al lui Edgar Papu...).
Autorul nu intra – si bine face – in disputele terminologice privind
„realismul socialist“ (termen preferat de Sanda Cordos celui de
„proletcultism“): pseudo-dezbaterile de la mijlocul „obsedantului deceniu“,
cind stalinismul pur si dur se mai relaxeaza, indica in mod limpede existenta
unei opozitii intre realismul socialist (recomandat de culturnicii oficiali) si
proletcultism (inteles ca viziune rudimentar-idilizanta asupra comunismului,
prea putin credibila si, deci, buna de abandonat).

51
Literatura aservită ideologiei comuniste

Fara a subestima in nici un fel meritele capitolelor despre


proletcultism si postmodernism, capitolul cel mai substantial imi pare a fi,
totusi, cel despre disputa „sincronism“ vs. „protocronism“, emblematica
pentru deceniile opt si noua. Poate si pentru faptul ca, dintre toate temele
volumului, aceasta a fost pina acum cel mai putin – si mai superficial –
tratata. Perspectiva asumata a lui Florin Mihailescu este una ferm
lovinesciana. De altfel, din acest unghi este privit si postmodernismul
romanesc, vazut ca „o forma inca mai elocventa“ a sincronismului decit cea
(recuperatoare a interbelicului) din anii ’60-’70.
Mesele rotunde, dezbaterile si controversele (mai mult sau mai putin
surdinizate politic) provocate in presa vremii de cartile lui Edgar Papu, ale
„precursorului“ acestuia, Ioan Constantinescu, sau ale hiper-zelatorului
ceausist Dan Zamfirescu – pentru a da numai aceste exemple – fac obiectul
unor investigatii sobre, atente, strins argumentate critic. Volumele
principalilor „actori“ protocronisti sint supuse unui tratament similar. Istoric
literar, Florin Mihailescu nu urmareste avatarurile disputei in teritorii
extraliterare (ale istoriei si sociologiei de pilda, precum Katherine Verdery),
motiv pentru care titluri „de referinta“ sint lasate deoparte.
Pe fondul escaladarii cultului personalitatii dupa model chino-coreean,
politica de „independenta“ fata de Kremlin a lui Ceausescu va simti, la un
moment dat, nevoia fortificarii ideologiei comuniste printr-o legitimare
fundamentalista; mai exact, prin recuperarea autohtonismului extrem si
cultul criptolegionarizat al substratului trac sau geto-dac, prin cultivarea
maniacala a „originilor“.
Fenomenul a putut fi speculat si ca nevoie de „revansa“ identitara –
sub stindard sovietizant – a lumii estice, a culturilor periferice si a tarilor
lumii a treia impotriva „imperialismului“ culturii occidentale. Sobra si
urbana, critica pe care Florin Mihailescu o aplica acestui pernicios curent
oficializat de catre ceausism nu este mai putin radicala: deloc bagatelizat,
protocronismul este luat foarte in serios.
La fel de serios si documentat, capitolul despre postmodernismul
autohton merge – ca si precedentul – mai putin la radacinile filozofice ale
fenomenului (fara a le ignora insa), principalele „noduri“ examinate aici
fiind teoriile despre „textualism/textualizare“ ale lui Marin Mincu, anchetele
de referinta din anii ’80 si ’90 (de la aceea initiata in 1985 de Caiete critice
la cea postcomunista din Echinox s.a.m.d.), volumele teoretice ale lui Liviu
Petrescu si Mircea Cartarescu, manifestele „textualismului mediatic“ ale lui
Ion Manolescu – plus alte numeroase luari de pozitie, unele aproape uitate
azi. Neimplicat in partizanate pro sau contra, precum majoritatea liderilor de

52
Literatura aservită ideologiei comuniste
opinie critica ai momentului, autorul priveste de la „distanta legala“ – cu
deschidere si simpatie prudenta – generatia postmoderna, evitind excesele si
absolutizarile de orice fel.
Citeva observatii se impun totusi. Comentind nuantat, dar neconcesiv
teoriile foarte personale si extravagante ale lui Marin Mincu despre Ion
Barbu (vazut ca precursor al teoretizarilor de la Tel Quel), Florin Mihailescu
apreciaza, justificat, ca „pe aceasta cale s-au introdus in limbajul criticii
noastre, la inceputul deceniului optzecist, o seama de importante concepte,
care au contribuit substantial la modelarea postmodernismului romanesc“.
Partial adevarat totusi, intrucit „calea“ nu a fost doar aceea a semioticii
moderne, ci si cea a... protocronismului, abil accesat si in comentariile „de
sustinere“ ale lui M. Mincu despre avangarda si experimentalism. E drept:
ideea precursoratului european absolut al avangardei noastre dateaza de prin
anii ’20, insa luarile de pozitie filo-protocroniste si antilovinesciene ale lui
Marin Mincu – citate si de Florin Mihailescu – ar fi meritat urmarite inclusiv
in aceste implicatii teoretice privind avangardismul, experimentalismul si
textualismul. Dupa cum ar fi meritat examinate si baleiajele din epoca intre
postmodernism si protocronism ale unor critici „optzecisti“ precum Adrian
Dinu Rachieru sau Valentin F. Mihaescu. Autorul se insala, apoi, vazind in
Gheorghe Iova un emul al lui Mincu. Au aparut deja suficiente relatari si
documente despre activitatea grupului experimentalist Noii din
underground-ul Filologiei bucurestene, grup al carui lider informal, la curent
cu textualismul inca de prin 1970, era chiar Gh. Iova, pentru a vedea in cel
din urma un „precursor“ autohton.
Dar am spus ca nu voi intra in detalii, desi cartea ar fi trebuit sa invite
(si chiar sa incite) la dezbatere... Clara si calma, abundent informata,
imbinind rigoarea proba a examenului critic de tip universitar cu bunul-simt
al atitudinii „ideologice“, De la proletcultism la postmodernism nu este o
lucrare „seducatoare“ sau „provocatoare“. Panorama analitica a ideologiilor
literare si „literare“ din Romania comunista, ea este, in schimb, un reper in
care poti avea incredere si care umple un gol bibliografic semnificativ.

53
Literatura aservită ideologiei comuniste

Scriitori exemplari din perioada comunistă

Câteva consideraţii asupra operelor lor

MARIN PREDA

Dintre prozatorii circumscrişi, istoric şi literar,


epocii comuniste, Marin Preda (1922-1980) este cel mai
afirmat şi cel mai contestat.
Ca şi Petru Dumitru, Preda a publicat prima carte de
proza in condiţii finale, de libertatea creaţiei: „Întâlnirea
din Pământuri”, 1948. Cariera ulterioară a fost
contractuală, prin compromis cu ideologia: pentru
acceptarea unor opere veritabile, se cereau opere
promotoare ale ideologiei sau cel puţin îngăduitoare cu
aceasta. Literatura lui Preda şi-a recunoscut şi chiar afirmat propensiunea
pentru istorie („romanul este legat de istorie şi fără ea se asfixia-za”, scrie el
in „Imposibila întoarcere”), dar n-a făcut-o decât uneori cu rigoarea distantei
critice de prezentul manipulator şi irealist. E nevoie de timp pentru o
distanţare in spiritul real şi nu in litera mistificatoare a adevărului. Unul
dintre criticii care l-au admirat se grăbea ca să judece şi pentru viitor că
„pentru a ne înţelege corect istoria, cărţile lui Marin Preda ne sunt şi ne vor
fi absolut necesare” (Valeriu Cristea, Câtă nevoie am fi vrut acum de el..., in
„România literară”, 19/1990). Preda refuză istoria precomunistă, rupe cu
trecutul, deşi o face altfel decât jurnalistic şi pătimaş. Dar participă şi el la
desincronizarea literară, de data aceasta violentă, dictată, mult mai radicală
decât era în firescul istoriei atât de scurte, de astfel, a literaturii române.
„Imposibila întoarcere”, la el, nu diferea de dramatismul sau tragismul
acceptat de revoluţionarismul bolşevizat.
Nuvelele debutului (Întâlnirea di pământuri, 1948) realizează o
evidentă unitate de ton. Conştiinţa ţărănească, determinată biologic,
instinctual, apare complicată, şi ea, deschizându-se intre contradicţie şi
perplexitate.
M. preda a avut o atitudine ambivalentă faţă de ţărani. În proza
ideologică, i-a împărţit, după maniheismul acceptat, din punct de vedere
economic şi mentalitar, în revoluţionari si reacţio-nari, salvaţi şi pierduţi,

54
Literatura aservită ideologiei comuniste
lămuriţi şi nelămuriţi, euforic-resentimen-tari şi tragic-resemnaţi. Pulicistul
din volumul Imposibila întoarcere crede în rezistenţa ţăranului şi ia
transformarea acestuia drept un momente care-l va depăşi, cu efecte
sufleteşti nu neapărat diferite de celle cunoscute în istoria devenirii sale.
M. preda a reconfigurat imaginea ţăranului. „Moromeţianismul” ( un
„ism” care pleca dinspre tipologic spre „doctrinar”) era o neaşteptată şi
insolită contemplare a ţărănis-mului. E vorba de ţăranul sudic, muntean, la o
altă scară nediferit de spiritul muntean, rapid, critic, ironic, sarcastic, ludic,
histronic, imprevizibil, împărţit între realitatea etica şi necesitatea estetică,
pentru a accede la un mod de viaţă tolerabil.
Trililogia cel mai iubit dintre pământeni, 1980, cu unele episoade şi
personaje izbutite la nivelul talentului său, este un proiect epic care promite
foarte mult, mai ales în contextul în care apare, dar realizează mai puţin şi
face obişnuite concesii artistice inerente personalităţii autorului:
problematizarea unor medii socio-profesionale cunoscute parţial, deformat,
excese naturaliste, pitoreşti, în mediile în care autorul se simte familiar.
Tezismul inacceptabil se află în sugestia că Era ticăloşilor a fost depăşită în
noua etapă „socialistă”. Romanul face jocul ideologic al grupurilor
succesive de politicieni antidemocraţi, exponenţi ai monopartitismului. În
tirania manevrată de (anti)personalitatea adulată propagandistic. Îndrăzneala
în adevăr şi realism a autorului rămâne inconsecventă şi neputincioasă, în
ciuda faptului că i s-a permis ceva mai multdecât se întâmpla în mod curent
chiar cu prozatorii care-şi căpătaseră un statut artistic şi ideologic privilegiat,
intr-un sistem sufocant şi adânc viciat. Vinovăţia, răul, tragismul sunt
strânse în cercuri periferice, dând satisfacţie lecturii alegorice, printre
rânduri sau pe dedesubtul lor. Aşadar, indirect, pe dedesubt, trilogia vorbeşte
despre imposibilitatea iubirii în universul urii sau a comunicării într-o lume
a incomunicării violente şi obscene. Violenţa şi trivialitatea sunt aici în mod
regretabil rupte de cauzalitatea adevărată, transcrise îne ele insele, pentru
(in)expresivitatea lor automată. Iar ceea ce rezultă este nu o dată neverosimil
din unghi literar. Universul anomiei morale nu devine clarificat într-un fel
satisfăcător prin punctul de vedere al instanţei narative. Documentarea
istorică şi experienţa umană sau socială sunt şi ele atinse adesea de
suficienţă şi precaritate. Satira inadecvată, slujită în exces, descumpăneşte la
lectură. Izbeşte aerul de artificialitate românească, din perspectiva canonului
realist critic psihologic. Trilogia nu afecta, iar prin unele puncte, din păcate,
ea chiar infecta sistemul politic, realitatea socială, în care apărea ca o operă,
cum înţelegem astăzi, de comandă ideologică. Ea este opera unui artist epic
care cunoaşte nu atât adevărul, cât tezele obligatorii despre acesta, şi se

55
Literatura aservită ideologiei comuniste
dovedeşte adaptat la tropismele de gândire şi acţiune ale omului ajuns
prizonier al „socialismului” totalitar.

ŞTEFAN BĂNULESCU

Ştefan Bănulescu (1926-1998) a devenit


ceea ce nu fusese, un scriitor de notorietate, la
mulţi ani după un bizar debut critic şi o tinereţe
publicistică. El este un spirit răsăritean, saturat de
civilizaţia, cultura orala şi scrisă, realul şi
imaginarul bizantin, prezentul şi istoria sa. Este o
voce care reîntemeiază o spiritualitate tratată
fabulatoriu, cu o atenţie ce nu i-a mai fost
acordată, luminându-i aspectele cosmo- şi ageo-
antropologice, mentalitare, dar şi esenţialecu
valorile ei insuficient cunoscute.
Prin nuvelele sale pătrundem într-o lume de constituţie barocă:
autarhică, fixată, dar intr-o mută sau locvace, mereu neîntreruptă căutare.
Grotescul acestei lumi vine din mutilarea sa dură şi totodată voluptoasă.
Proza sa nuvelistică este reconstituire, o eliberare testimonială a unei lumi
care se realizează, astfel spus se autentifică, prin mit şi simbol. Cum
memoria este o expresie a limbajului, discursului, scriiturii, ea este sursa
hotărâtoare a onto-retoricii narative. Lumea aceasta arhaică, mitică,
metafizică este doar o lume a prezenţei. Chiar dacă exista cercuri ale
realităţii, ale prezenţii acesteia, străbătute de conştiinţe tot atât de
fantasmatice pe cât de realistice. Între text şi cititor există şi o diferenţă de
semnificare, pe lângă cea de raportare la referent. Neînţelesul pentru cititor
este plin de înţeles pentru text. Dificltatea constă tocmai în aflarea căilor
reale de semnificare. Într-o buna comunicare cu cititorul din text, presupus
de teoria lecturii.
Lumea lui Bănulescu nu a vrut să se întoarcă pe dos, iar faţa ei devine
una a rezistenţei existenţiale şi morale. S-a refugiat, din opţiune sau nevoie,
în visul ebilerator al realităţii, singura recluziune care o apără de cotidianul
trecut cu violenţă în istorie. Această lume nu se alterează şi nu se petrece.
Nu pierde nimic, pentru că nu vrea să se depăşească în forme străine. Lumea
acesta nu este produsul unui timp. Ea produce timp.
Incomunicarea este codul ei firesc, protector, şi cum se verifică bine la
cititor, profund persuasiv, de comunicare. Lumea acesta comunică în sine şi
cu sine, dar nu comunică cu ce-i este străin, pentru a nu se întrista. Nu
comunică de la egal la egal sau printr-un cod al diferenţei neacceptate,

56
Literatura aservită ideologiei comuniste
alienate, pentru că în fond, în spirit, această insolită şi insolentă lume a
rezistenţei are, mai direct decât credeam, o atitudine faţă de prezentul
decăzut.
SORIN TITEL

Sorin Titel (1934-1984) concepe proza ca pe o


asumare onestă, profesională a talentului literar, în
confruntarea cu experienţa livrescă, întemeiată pe
afinităţi elective.
A avut etape în care s-a manifestat si o pernicioasă defazare a
memoriei şi a fanteziei, fie prin supralicitarea, fie prin ignorarea uneia sau a
celeilalte. A avut chiar o etapă de dogmatizare a lor, prin dirijarea
ideologizată a amintirilor sau prin recluziunea într-un univers imaginar,
oniric, în miezul evoluţiei sale de prozator. Situaţiile acestea sunt diferite,
prima e conformistă, cealaltă este nonconformistă, dar S. Titel a preferat o
formulă mai aşezat - ecletică, asimilând şi depăşind onirismul. Şi-a dezvoltat
fără sincope marea disponibilitate culturală, artistică, dar şi sufletească,
vitală, naturală. Exceptând timidităţile, motivate de conjuctura
ultradogmatică şi total represivă, denaturând creaţia artistică, metoda,
tehnicile au căpătat la el o supleţe din ce în ce mai matură şi mai personala.
S-a vorbit de evoluţie, în cazul său, doar prin raportare la referent, real. Dar
perspectiva aceasta istorică şi sociologică rămâne nepotrivită pentru opera
sa, care este în mod constant circumscrisă esteticului, autonomă,
nedependentă de cea ce opreşte manifestarea firească, naturală, liberă, a
literaturii.
Echilibrul convingător, nepremeditat, utentic şi cu certitudine
complex, în mod firesc complicat, al gândirii şi sentimentelor, împacă într-
un mod memorabil extremele sufleteşti si mentale. Maturitatea şi supleţea
retoricii narative rămân impunătoare. Narativitatea apare ca emulată livresc,
fantezist, din lectura marilor tehnicieni ai romanului universal afini
băbăţeanului sufleteşte, mental, artistic. Personalităţi ale regiunii româneşti
de odinioară, ele provin din proximitatea cea mai adecvată, aceea central-
europeană. Influenţa apare filtrată prin experienţa literară universală,
substanţială şi „extremă”, de la ruşi la nord-americani. Era deci de aşteptat
ca S. Titel să devină un membru al Grupului oniric şi să adopte modelul
textualizant al visului, care invada realitatea fantasmată printr-un
(auto)control estetic. Ideea ambiguităţii tragicei groteşti a condiţiei umane,
contradicţia insolubilă, a călătoriei în încarcerare, a blestemului fără capăt, a
călătoriei în încarcerare, a blestemului fără capăt, a condamnării fără
execuţie, şi în paralel a iubirii sacrificate, înscrise naraţiunea în preocupaţiile

57
Literatura aservită ideologiei comuniste
importante ale spiritului timpului. La S. Titel, aceste obsesii, păstrează o
relaţie vie cu realitatea concentraţionară, revelată narativ prin memoria sa
structurată de fantezia modelată oniric.
NICOLAE BREBAN

Nicolae Breban (1934) aparţine nordului românesc, dar şi


nordului în general, prin natalitate şi mentalitate, formaţie şi
vocaţie, aspiraţie primă şi ultimă. Scriitorul s-a născut la 1
februarie 194 la Baia Mare, unde a trăit până la vârsta
şcolarităţii. Scriitorul suportă neajunsurile integrării sociale
din pricina originii sale. Exmatriculat din liceu la Lugoj, i se
îngăduie să-l încheie în Oradea, la forma fără frecvenţă. Respins iniţial de la
Facultatea de Filosofie, se face admis prin falsificare de documente. Din nou
exmatriculat, este admis în anul următor, dar abandonează din motive de
sănătate. Va fi exmatriculat şi de la Facultatea de Litere din Cluj. Lucrează
ca funcţionar la Oradea, muncitor, sudor şi strungar, la Uzinele 2 August,
apoi într-un post insignifiant admistritativ-organizatoric la garajul
Ministerului Finanţelor. Pătrunde prin poetul Ilie Constantin în primul său
grup de prietenie literară, al poetului Florin Mugur. Ulterior se va constitui
grupul său, al lui N. Stănescu, Cezar Baltag, Grigore Hagiu, criticul Maftei
Călinescu, având un program lovinescian, fundamentat pe autonomia
esteticului, ca formă de împotrivire la ideologizarea caricaturală a artei din
comunism. Membrii grupului fac compromisuri ideologice doar la cărţile de
debut şi în publicistică, pentru a realiza opere de artă majore, într-o cultură a
unui regim antidemocratic dintre cele mai severe.
Publică bunavestire, 1977, romanul cu cel mai mare succes la critică,
promovat cu un admirabil risc şi curaj de cel mai important literar din era
comunistă, N. Manolescu. A suportat şi el o companie instrumentală
ideologic, chiar la semnalul lui Ceauşescu. Spectaculoasă, ascensională,
metamorfoza lui Grobei din Bunavestirei nu depăşeşte omenescul. Romanul
transcrie o parodie a miraculosului şi hagiografiei. Mituri, istorie, cotidian
devin pretexte de verbaj supus travaliului stilistic de deformare şi mixaj.
Nimic nu mai e genuin aici. Haosul, hazardul, posibilul impun injusta
măsură a lumii supusă impulsurilor narative şi tratamentului fabulatoriu.
Totul se anulează, dar e curios că nimic nu dispare, năvălind imprevizibil în
jocul acuplării şi decuplării sintaxei narative.
Apare cel mai masiv roman al său, Drumul la zid, 1984, subintitulat
poem epic. (Anti)-erou, dedat jocului ca „sinucidere fără moarte”, cum ar
spune Malraux, Castor Ionescu din Drumul la zid supravieţuieşte între două

58
Literatura aservită ideologiei comuniste
praguri sau paradigme ficţionale: neînţelegerea camusiană şi improvizaţia
ionesciană. Transgresarea psihologicului şi verosimilităţii nu eludează
cauzalitatea narativă. Berban a fost atras între forţele centrifuge ale
antimimesis-ului şi cele centripete ale mimesis-ului, cauzalităţii, motivării,
atât în romanele amfibologic-poetice de până la Ţngerul de gips, cât şi în
acelea amfibologic-ironice care au urmat. Drumul la zid nu e doar o
flaubertiană epopee ironică a prostiei, o astuţioasă satiră de mentalităţi
tradusă în acte bizare şi derizorii.
Este regizorul filmului Printreclinele verzi, adaptare după Animale
bolnave, prezentat la Cannes, ocazie cu care dă presei occidentale din
Franţa, Germania, Austria, declaraţii de nesupunere la noua ordine culturală
a Tezelor din iunie 1971. în 1969, fusese autorul scenariului de film
Răutăciosului adolescent.

DUMITRU ŢEPENEAG

Prin întreaga sa operă, Dumitru Ţepeneag (1937) s-


a inclus în categoria, restrânsă în lume, aproape
inexistentă în literatura română, a căutărilor unor noi,
puţin sau deloc ştiute căi de vitalizare a lumilor
ficţionale. Grupul, curentul, poetica, „şcoala”
onirismul estetic (structural) au fost active, cu
intermitenţe conjuncturale obligate de violenţa
istoriei. Aproximativ între jumătatea deceniului 7 şi
jumătatea deceniului 8, şi ele au în Ţepeneag un
fondator, alături de dimov, cu care s-a aliat, dar căruia îi supravieţuieşte pe o
durată întinsă şi într-un spaţiu literal mai larg. Într-o literatură română
neorganică şi chiar dezorganizată, el refuză defazarea, exploatează curajos şi
inteligent, cu o vocaţie sigură şi profund, momentul istoric ingrant, şi
creează o modalitate estetică în literatură, onirică şi textualistă, precedând
experimentele prozatorilor numiţi de către un sociolog şi critic literar, cu o
bizară formulă localizată, „târgoviştenii”, ori căutările unei aşa numite
„generaţii 80”. Ţepeneag este de fapt cel mai spectaculos înnoitor al prozei
noastre postbelice, sub raportul formulelor şi substanţei, tehnicii şi
ontologiei narative.
D. Ţepeneag este aruncat in exil din 1975, când i se retrage cetăţenia
prin decretul semnat de „preşedintele” comunist N. Ceauşescu. Opera, chiar
şi numele, îi sunt excomunicate din literatura română, revenită sub un
control al esteticii ideologice totalitare uneori aproape la fel de severe ca în

59
Literatura aservită ideologiei comuniste
perioada sovietismului stalinist. Scriitorul a început să fie reîntregit în
literatura română după decembrie 1989.
Deosebirile de concepţie literară dintre el şi Dimov nu sunt esenţiale,
ele intră în marja firească a diferenţei creatoare. Dincolo de exilul interior
sau exterior al lui Dimov şi Ţepeneag, ultimul, mai tânăr cu peste un
deceniu, a avut şansa biografică şi creatoare de a configura, pregnant,
onirismul estetic,. Oricât ar fi de fragmentară şi de nesistematică,
propensiunea săa teoretică trebuie recunoscută ca fiind pe deplin originală,
înnoitoare, structurată, într-o primă fază, cvasi-liberă sau opresată de
cenzură, între anii 1966-1970. Acesta a fost continuată sporadic în exilul din
Franţa şi cu adevărat într-un mod susţinut într-o a treia fază, postcomunistă.
Ţepeneag produce de la început relecturi regenatoare, cu instrumente
folosite curent de stilistician şi naratolog, ale unor opere afine tentativei
„onirice”, în subsidiar „textualiste”, orientată în violent divorţ cu realismul
care, atunci, fusese grav îmbolnăvit de ideologia socialismului bolşevic.
Face apoi studii, de o extremă pertinenţă, despre tipologia narativă a prozei,
din perspectiva depăşirii stereotipurile realismului şi psihologismului, în
favoarea imaginarului ficţiunii şi scriiturii. Propune o literatură a
simultaneităţii narative şi a interpretării textului, omoloagă picturii
nearbitrate şi nedestructurale de tip suprarealist. Ţepeneag separă oniricul
textualist de liric, conducându-l spre confiniile epicului experimental.
Trilogia începută cu Hotel Europa trebuie considerată sinteza celei
mai recente etape, un alt cerc, o nouă integrare onirică, textualistă, ironică şi
parodică, realist-derealizantă, a romanului, întors la modul creator spre
istoria sa diegetică, structurală, a ultimelor secole de ficţiune românească. D.
Ţepeneag este scriitorul contemporan cel mai reprezentativ pentru autentica
paradigmă a înnoirii prozei române ştim dar şi a literaturii în general.

MIRCEA CIOBANU

Proza lui Mircea Ciobanu (1940-1996) este angajată în


tentativa de întrupare a realităţii puternice şi suficiente
sieşi, a conştiinţei spiritului, ideii, gândirii, a animării
abstracţiei, simbolului, visului, irealului. Prozatorul scrie
în răspăr cu realismul „politic” şi psihologic, încurajat de
cursul zilei literare.
Epica sa are surse multiple, parţial identificabile, secrete,
obscure. Despre aceste surse se poate spune la suprafaţă că
sunt mai vechi sau mai noi, că apar filtrate într-un mod
original, personal, printr-o conştiinţă vitală şi livrescă. Ele sunt multiple,

60
Literatura aservită ideologiei comuniste
apropiate şi apropiate printr-o distanţare mefient creatoare, şi nu printr-o
raliere supusă la vreun model în vogă. Modelul general rămâne enunţul
esenţializat al unei fenomenologii istorisitoare, care încercă sa-şi îndepărteze
nuanţele. Astfel, orice devine de prisos în comunicarea produsă după o
matrice întemeietoare, fundamentală. Originalitatea este derivată din
originalitatea înnoirii creatoare. M. Ciobanu are obsesia virilităţii fondatoare,
creatoare, înţelepte şi înălţătoare. Într-un interviu dat prozatorului Ştefan
Agopian, nu mult înainte de schimbarea regimului, M. Ciobanu îşi
mărturisea credinţa biografică şi literară că originalitatea deplină,
singularizarea, este tratată întotdeauna cu pedeapsă. Estetica sa este dublată
de o etică a spiritului necorupt de materie, dar o etică a spiritului
materializat. Prozatorul trăieşte fascinaţia interdicţiilor spirituale, nu a celor
degradate de materialitatea goală. Construcţie in spirit, prin cuvânt, epica sa
are forţa interiorităţii, a gândirii vizionare care animă realitatea.
Scrierea-epilog, addena cu titlul „Tânărul bogat”, 1993, este alcătuită
din zece fragmente. Primele cinci volume, a câte trei părţi fiecare, însumează
cincisprezece fragmente, iar în totul sunt douăzeci si cinci. Las pe altcineva
să facă speculaţia numerologică. Pornind de la hazardul obiectiv. Figura
dominantă este aici aceea a străbunicii naratorului Marcu Palada,
Logofeteasa. Marcu, fiul inginerului constructor Gheorghe Palada, este de
fapt constructorul epic al ciclului românesc, în care tatăl şi fiul ajung să fie
puşi într-o relaţie contrastivă, oedipiană. Logofeteasa este fiica lui Adam.
Numele acestui întemeietor real al clanului extinde semnificaţiile ciclului, de
la geneza şi istoria familiei de cinci generaţii la Lume. Confruntarea dintre
tată şi fiu este o confruntare dintre un constructor (tata) şi un arheolog
(fiul).Marcu (nume biblic) este cronicarul genezei şi istoriei neamului său,
din care tatăl despotic l-a exclus. Între ei, dezacordul esenţial este acela de
înţelegere, de semnificare a existenţei: omul nu poate fi constructorul vieţii
sale şi cu atât mai puţin a altora, dar, în cel mai bun caz, el poate încerca să
fie un căutător al rosturilor, rădăcinilor, înţelesurilor dureroase sau tragice
ale vieţii. Ultima carte a Istorii-lor rămâne o alcătuire de relatări tărăgănate
captivant, în cercuri epice realist-fabuloase, cu scriitura ceremonios-ironică,
ritualicapoftegmatică, analitic-vizionară, precisă şi halucinantă, inducând o
autentică vrajă a lecturii. Arta compoziţiei, tipologiei, imaginaţiei şi
expresiei, la limita realismului, barocului şi onirismului suprarealist, fac din
această singulară cronică de familie un monument epic.

61
Literatura aservită ideologiei comuniste

PAUL GOMA

După căderea comunismului, când mulţi eroi


culturali, sociali, politici şi morali se vor (ră)scula,
Paul Goma (1935) vede ce fel de schimbare se
petrece, nu revine în ţară şi arată cu degetul; pe
cuvinte grele, despre foştii compatrioţi, numindu-i
laşi, fără curaj critic pentru adevăr, apărând
legitimitatea ilegitimă. Goma delegitimează nume
cu greutate. N.Manea, recunoscut ca foarte bun
scriitor, a complicitat cu cei care îl cenzurau. Ana
blandiana a ajuns anticomunistă după poeziile din
tinereţe care slujeau comunismul. Dinescu prinde
ultima oră a disidenţei. Goma e iritat la culme de minimalizarea sau
ignorarea mişcării studenţeşti din 1956, care a fost urmată de exmatriculări
şi încarcerări. Dar şi de aderenţa la teza „toţi am fost vinovaţi”, „am
colaborat”, a celor care au jucat mereu dublu şi continuă să o facă şi acum,
apelând liniştea şi menţinerea stării la fel de ilegitime. Goma demască în
trombă: amestecul metodic de ţărănişti, securişti, colaboraţionalişti;
cooperarea militanţilor anti-regim cu oameni-forte ai aparent noului regim;
putreziciunile morale, bestiile totalitar-comuniste, cripto-comuniştii sau
cripto-securiştii erijaţi în, sau recunoscuţi drept, repere morale, religioase;pe
cei care gândesc altfel, fără a explica credibil schimbarea lor la faţă. Nu-i
uită nici pe cei din exil, care l-au ajutat in lupta sa, incă în ţară fiind, apoi la
Paris: pe Cioran care îi dă un interviu unui ideolog comunist şi-l numea pe
Goma reacţionar;frica lui Eliade de a nu se dezvălui ca legionar;hotărârea
Monicăi Lovinescu privind inoportunitatea incriminării prolegionarismului
lui Eliade.
Monica Lovinescu spunea în 1971că Goma a fost oprit să publice de
Ivasiuc. Acesta a lansat zvonul că Elena Ceauşescu apare intru-un personaj
al său. Ivasiuc declară poliţiei politice că Goma este patologic de ambiţios şi
invidios, „simte că trăieşte numai când este în opoziţie cu cineva”. După
căderea comunismului, M. Lovinescu constată cam acelaşi lucru.
Proza lui Goma urmează un realism politic şi etic radicalizat, desfrânat,
fără (auto)cenzură. Prozatorul este slujit de ştiinţă şi intuiţie literară, aşa cum
alţi prozatori de indiscutabilă vocaţie nu şi-au putut, nici n-au voit, adesea,
să-şi permită, limitaţi de lumea inconştient de irealistă şi inuman de
idealistă. Goma nu umblă cu „ şoptele şi momele”. El scrie răspicat, într-un
mod natural, autentic. Pare inconştient de curajos, într-un mediu totalitar

62
Literatura aservită ideologiei comuniste
supraconştient de laş. Confuzia, deliberată şi continuu vinovată, intre morală
şi artă, privind natura şi raporturile dintre ele, au făcut ca şi „noul” context
literar să nu-l recepteze pe prozatorul P. Goma intr-un orizont senin şi
obiectiv.
Esenţială, în dreptatea şi nedreptatea ei, este mărturia sa literară şi
jurnalistică, pentru că Goma este un scriitor pe masură justă a lumii pe care o
reprimă şi o exprimă. Nedrept, mistificator, din exces şi exasperare a
opţiunii lui pentru dreptate şi adevăr, el nu se arată a fi de rea crediţă. Are
doar bune intenţii, lovite de netenţia destinatarilor, şi ei prizonieri şi liberi în
propriile lor destine. Strategia aut Goma aut nihil rămâne consecinţa
nerecunoaşterii sale pe măsura angajării civice şi literare. Ea generează acum
un justiţiarism orb, dar nu poate falsifica, ci numai amâna, verdictele
cumpănite. Strategia se va epuiza, dar cărţile lui Goma vor fi recitite.

NORMAN MANEA

Proza lui Norman Manea (1936) a fost apreciată de


o restrânsă, deşi uneori cu adevărat entuziastă, parte a
critici româneşti. Fără a face din autor, în aproape doua
decenii, un scriitor de primă şi restrânsă lista. Pe dos decât
în străinătate, în România, urcarea sa în canonul literar
rămâne încă lentă. Aparent, toată această proză capătă o
valoare spectaculoasă, cu totul imprevizibilă
comentatorilor noştri literari. Faptul se petrece începând cu
anul 1987, când începe să fie tradusă. Prima oară la Steidl
Verlag din Gottingen, cu nuvele din volumul Octombrie
ora opt. În 1987, scriitorul îşi începe exilul. Primul an în Germania, restul în
SUA. Până în 2001, în aproape un deceniu şi jumătate, numărul apariţiilor
sale editoriale, în mai multe limbi de circulaţie, va fi de 36 de volume.
Trebuie specificat însă că N. Manea este tradus selectiv, publicat insistent şi
adecvat, şi nu cu toate volumele scrise exclusiv în limba română. În acest
mod intră în circuitul valorilor marilor literaturi contemporane, elogiat de
critică, comparat frecvent cu F. Kafka, B. Schulz, H. Broch, recompensat cu
Premiul MacArtur („Nobelul american”) în 1992, premiul italian Nomino, în
2001. H. Boll, laureal al Premiului Nobel, era impresionat de Manea şi-l
recomanda încă din 1983 cunoaşterii universale, fie numai şi după lectura
câtorva nuvele: „fără discuţie, dintre toţi scriitorii contemporani, Norman
Manea este acela care merită cel mai mult să fie făcut cunoscut pretutindeni
în lume”.

63
Literatura aservită ideologiei comuniste

Fost inginer în hidraulică, în tinereţe, vreme de un deceniu, devenit


pensionar activ al Uniunii Scriitorilor din România, N. Manea îşi recunoaşte
„o structură melancolică”, dar, pentru a o echilibra, tot aşa cum pentru a
echilibra tragicul utopiei, el îi opune opţiunea literară pentru comicul mai cu
seamă satiric. A contat, în mai multe feluri, faptul că a avut „un start
macabru în viaţă, prin deportarea, la 5 ani, în Transnistria, lagărul pe care,
pentru că procentul de supravieţuire era de 1 din 2, nu-l poate compara cu
Auschwitz. El îşi asumă declarativ şi în fapt o evreitate nenobilă, de „urmaş
al generaţiilor şi civilizaţiei shetl distrusă de Holocaust şi comunism”.
Fără nici o legătură cu perspectiva unui volum de publicistică a lui M.
Preda, care constata în fond înaintarea ineluctabilă în comunism, „imposibilă
întoarcere” din varianta exilatului afirmă o imposibilă înfrângerea
singurătăţii existenţiale, dar şi o imposibilă cucerire a existenţei. Posibile
rămân doar „înţelegerea”, disputa cu ea şi tot ce o alcătuieşte. El afirmă apoi
imposibila eludare a conştiinţei şi a obsesiilor biografice dintotdeauna, mai
pe scurt dificultatea convieţuirii. Iată încă o carte a lui N. Manea, de o
pilduitoare implicare biografică şi istorică în trecut şi prezent. Concepută
paradoxal într-un mod voit, ca „roman” memorialistic al trecutului
autobiografic dilatat şi deturnat din realitate în România anului 1997, eşuate
şi, prin urmare, într-un sens neîntâmplat în realitate, ci numai în consemnare
(Posteritate), cu o mână aparent străină de relatare.

MIRCEA HORIA SIMIONESCU

„Şcoala (de la Târgovişte, numită astfel de Dan


Culcer) a murit , anunţă, ca într-un necrolog, Mircea
Horia Simionescu (1928) într-o convorbire cu Ion
Simuţ („Familia”, 4/2001). Ea trăieşte în conştiinţa
criticii şi istoriei literare. Ca şi alţi autori „târgovişteni”,
Simionescu este revoltat că, deşi scriu diferit, toţi sunt
grupaţi „din impertinentă admiraţie”. Nu se întâmplă să
fie disociaţi, dimpotrivă, se produce chiar o escaladare a
admiraţiei „impertinente”. Susţinătorii literaturii politice
(nu în sensul admis în România comunistă), est-etice, o urmează pe Monica
Lovinescu şi-i reproşează Scolii de la Târgovişte „izolarea de istorie”. A
existat şi o alipire de istorie, nu doar o izolare de ea. De altfel, chiar
Simionescu, borgesianul avant la lettre, cum se considera el, a recunoscut că

64
Literatura aservită ideologiei comuniste
a scris articole oportuniste, pentru ca Cenzura să nu-i interzică volumele.
Unii exigenţi ai săi sunt, însă, convinşi că favoritul lor n-ar fi făcut nici o
referire la omul nou, comunist. De fapt, altfel de referiri apar la el chiar în
romane. Înainte de a ajunge şeful de cabinet al unui ideolog ceauşist, el
lucrase mai mult de un deceniu la ziarul „Scânteia”, unde prelua
corespondenţa de la cititori, de regulă felurite delaţiuni. Va scrie, devenind
prozator, articole despre „viaţa societăţii socialiste în multilaterală
împlinire”, notând zelos cum „înţeleaptă apare îndrumarea partidului
nostru”.
Literatura de bricolaj anulativ a lui Simionescu lasă să transpară chiar
mai multe modele decât pot fi recunoscute la lectură ori decât recunoaşte
autorul. Pentru el literatura română rămâne un incitator scriptural, constant
admirat. O numeşte un „organism superb şi robust”. E marcat profund de
istorismul literar al lui G. Călinescu, un organicist în continuarea concepţiei
lui Iorga şi în opoziţie cu discontinuitatea evolativă constatată de Lovinescu.
Simionecu chiar ceartă criticii şi istoricii literari pentru vina de a lua în
seamă doar o parte infimă din modelaţiile literaturii române şi de a nu-i
recunoaşte universalitatea. Ca şi naţionaliştii protocronişti, la doi ani după
„mini - revoluţia” culturală ceauşistă, el califică prezumţios literatura
română „negreşit la nivelul şi deschiderea literaturii mondiale”. Într-o
Românie liberă , G. Călinescu afirmă că literatura română are o mare valoare
intrinsecă, universală, înainte de a fi trecut proba traducerii şi receptării. Se
înţelege bine că nu altfel, în fond şi, în bună măsură, chiar şi în formă, decât
în „Tetralogia” şi romanele sale, este autorul în proza scurtă şi în jurnale.

65
Literatura aservită ideologiei comuniste

Dicţionar ce cuprinde cuvinte/expresii specifice


anilor 1950-1989

• Activist(propagandist, revoluţionar de profesie) – persoana salarizata


care se ocupa de organizarea activitatilor pe linie de sindicat si de
partid;
• Adidasi – denumire ironica data picioarelor de porc, singurele care se
mai găseau in măcelăriile din anii 80, alături de patrioţi (capatani de
porc, care rămâneau in tara, in timp ce carnea se exporta);
• Coada – la orice: benzina, carne, hârtie igienica, pasta de dinţi, pâine
etc.
• Epoca de Aur – denumire aleasa de Ceausescu pentru anii când afirma
ca se edifica orânduirea socialista multilateral dezvoltata;
• Eugenia (biscuiţi) – unul din rarele dulciuri (cu gust îndoielnic si
aspect puţin atrăgător) care se mai găseau in magazine in anii 80,
alături de ciocolata aşa-zisa cu rom si băuturile răcoritoare sintetice
Brifcor, Quic si Cico, fabricate din acid citric si colorant sintetic;
• Fondul Plastic – magazine ale Uniunii Artiştilor Plastici in care se
vindeau produse ceva mai bine realiate decât in magazinele de stat. In
epoca, erau locul ideal de unde se cumpărau cadouri pentru ocazii
deosebite;
• Fraţii Petraus – pui de găina atât de mici, incat se vindeau cate doi
intr-o punga. In anii 80 erau printre putinele alimente care se mai
găseau in magazine;
• Gazeta de perete – tablou propagandist-ideologic aflat la intrarea intr-
o întreprindere, in clase etc.
• Informare politica/invatamant politic – şedinţe de îndoctrinare
ideologica obligatorii pentru orice roman, începând din anii de şcoala
si pana la pensionare;
• Mărfuri refuzate la export – mărfuri diverse (pantofi, lenjerie,
imbracaminte) ceva mai bune calitativ decât ceea ce se găsea in mod
curent in magazine. Suprema eleganta a Epocii de Aur era sa te
îmbraci cu asemenea produse;
• Moş Gerila – numele „comunist” al lui Moş Crăciun, singurul
acceptat in epoca;
• Munca patriotica – perioada obligatorie de munca (practica agricola)
pentru elevi si studenţi la început de an şcolar si universitar, care
putea dura doua-trei saptamani, dar uneori se extindea si la mai mult

66
Literatura aservită ideologiei comuniste
de o luna. Salariaţii o efectuau fie duminica, fie după terminarea
programului de lucru. Presupunea activitati diverse, de la culesul
recoltei, la maturatul străzilor, vopsitul gardurilor etc., evident, totul
neplătit;
• Nechezol – denumire ironica a unui amestec (înlocuitor) de cafea si
(probabil) orz, castane si fasole prăjite;
• Originea socialista – criteriul principal de acceptare si promovare in
perioada comunista. Numai copiii care proveneau din familii de tarani
săraci si de muncitori aveau dreptul sa frecventeze liceele si facultăţile
si, ulterior, aveau acces la un loc de munca mai bun si, eventual, la o
funcţie de răspundere. Ceilalţi, conform principiului luptei de clasa
(concept marxist-leninist însuşit de toate regimurile comuniste,
conform căruia proprietatea privata asupra mijloacelor de producţie a
impartit societatea in asupritori si asupriţi, făcând obligatorie lupta
proletarilor împotriva exploatatorilor, care poate sa meargă pana la
eliminarea fizica a acestora), erau consideraţi duşmani ai poporului si
obligaţi sa presteze munci adesea înjositoare ori sa fie trimişi forţat pe
aşa-numitele „şantiere ale tineretului”;
• Raţie – cantitate lunara de alimente, care se putea cumpăra, dar numai
pe baza de tabele si buletin si numai daca exista efectiv in magazine;
• „s-a băgat” – verb specific al timpului, care desemna momentul când
un magazin era aprovizionat cu marfa : s-a băgat carne, s-au băgat
tacâmuri, s-au băgat oua, s-a băgat ulei la raţie etc.;
• shop – magazin in care se vindeau mărfuri inexistente in comerţul
socialist (blugi, whisky, tigari Kent, salam de Sibiu, etc.) dar numai pe
valuta. Posesia de valuta era insa pedepsita penal.
• Şopârla – situaţie aparent banala, povestita cu un aer nevinovat, dar
care datorita ambiguităţii, da naştere la înţelesuri subversive. In
perioada comunista, era una dintre modalităţile vele mai gustate de
public la spectacolele de orice fel. (De exemplu, in anii 80, când
lumina se oprea frecvent, pentru „economie”, un membru al grupului
„Divertis” spunea : S-a oprit curentul - si apoi explica , s-ar putea sa
fie de la tablou, arătând in acelaşi timp cu mana spre tabloul lui
Ceausescu, aflat obligatoriu in orice încăpere. Refrenul unui cântec al
lui Alexandru Andrieş era: Aseară, la Telejurnal/ Am văzut caşcaval,
aluzie evidenta la penuria de alimente a acelor ani;
• Tacâmuri – amestec de gaturi de pui, gheare si alte resturi, care se
cumpărau totuşi din magazine din cauza lipsei cronice a cărnii.

67
Literatura aservită ideologiei comuniste

Concluzii

România stăruie să se afirme drept o ţară a paradoxurilor. După ce a


trecut printr-una din cele mai dure dictaturi, cea ceauşistă, pe când în
celelalte ţări ale blocului sovietic dezgheţul din ultimii ani ai ciumei roşii a
fost vizibil, după o perioadă post '89 plină de poticniri, pe când celelalte ţări
intrau mult mai direct în democraţie, în NATO şi în UE, spre cinstea sa,
România este prima ţară ex-comunistă care condamnă comunismul.
La capitolul cultură se vorbeşte, spre exemplu, despre prezenţa lui
Adrian Păunescu şi a lui Corneliu Vadim Tudor ca poeţi de curte ai lui
Ceauşescu (dar ei înşişi au recunoscut asta, lăudându-l în continuare pe
dictator şi după '89!), "uitându-se" numele aezilor care au fost în primul
front al instalării comunismului ori numele celorlalţi culturnici din anii care
au urmat, indivizi care, fie din oportunism şi lichelism, fie din prostie, nu au
făcut decât să contribuie la adâncirea bolii.
Iată-i, spre exemplu, pe câţiva din anii '50: "Un rol din ce în ce mai
mare au acum criticii de partid care, amendând neobosit fiecare infimă
abatere de la indicaţiile PMR şi de la canoanele realismului socialist, se
constituie în falanga atotputernică a Inchiziţiei locale strict subordonate celei
moscovite. O adevărată armată de experţi în subtilităţi dogmatice pândea
orice şovăire ideologică: Horia Bratu, Zamfir Brumaru, J. Popper, Paul
Georgescu, Al. I. Ştefănescu, Al. Oprea, Geo Dumitrescu (!), Cornel
Regman, S. Damian, Savin Bratu, Sergiu Fărcăşan, Ion Istrate, Mihai Gafiţa,
Traian Şelmaru, Mihai Novicov, Eugen Campus, Ov. S. Crohmălniceanu,
Ion Vitner, Nestor Ignat, Mihnea Gheorghiu, Sorin Toma, Vicu Mândra,
Vladimir Colin, Eugen Luca etc."
Tinerii studiau după materiale de propagandă cu aspect vag didactic,
încropite la repezeală, pe măsură ce se publică scrieri cu mesaj comunist şi
se impun nume noi. În 1950, apar Tezele provizorii de istoria literaturii
române (substitut de manual de clasa a X-a şi a XI-a). Literatura română era
ilustrată de Ion Păun-Pincio, D. Th. Neculuţă, Raicu Ionescu-Rion,
Alexandru Sahia (pentru trecut) şi de A. Toma, Dan Deşliu, Maria Banuş,
Mihai Beniuc (pentru prezent).
În intervalul 1953–1957 au avut loc totuşi câteva schimbări în relaţiile
partidului cu scriitorii, care au adus la câştigarea unui culoar profitabil
pentru literatură. Pe la jumătatea primului deceniu comunist, şi mai precis în
perioada aparentului dezgheţ poststalinist, cenzura a permis editarea unor
cărţi importante scutite, într-o măsură mai mare sau mai mică, de balastul

68
Literatura aservită ideologiei comuniste
doctrinar obişnuit: Bietul Ioanide (1953) de G. Călinescu, Toate pânzele sus!
(1954) de Radu Tudoran, Moromeţii (1955) de Marin Preda, Străinul (1955)
de Titus Popovici, Cronică de familie (1957), Groapa (1957) de Eugen
Barbu, Ion Sântu (1957) de I.M. Sadoveanu, Un om între oameni (1955-
1958) de Camil Petrescu.
Asta nu înseamnă că nu se poate vorbi despre "Etapa relativei
liberalizări (1964–1971)" etapă în care se afirmă câţiva mari scriitori şi
critici literari: "O contribuţie importantă la această efervescenţă poetică au
avut-o cele câteva cenacluri de epocă, între care trebuie menţionat cel
condus de poetul Miron Radu Paraschivescu "Luceafărul". Numele unor
viitori mari poeţi apar pentru prima oară în revista "Steaua", în revista
"Povestea vorbei", editată de acelaşi M.R. Paraschivescu (în chip de
supliment al revistei "Ramuri" din Craiova) şi, de la o vreme, în revista
"Echinox" de la Cluj. Colecţia Luceafărul (apărută mai întâi la Editura
pentru Literatură, apoi la Editura Tineretului) va fi locul unde cele mai multe
talente poetice îşi vor publica primul lor volum. Noua generaţie de critici
reuşise să creeze – fapt extrem de important – un curent de opinie estetizant.
Şi, cum se va dovedi nu după mult timp (1971), ireversibil estetizant.
Asta nu înseamnă că în anii "liberalizării" nu trebuia dat Cezarului
ceea ce era al Cezarului - boala era în continuare alimentată: "Există însă
două domenii în care proza serveşte în chip direct, fără ambiguitate,
comenzii sociale, politicii de moment a partidului. E vorba, întâi, de tema
luptei dintre vechi şi nou din întreprinderile socialiste (cu precădere uzinale,
întrucât ţara se afla în plin proces de industrializare forţată). Vechile
atitudini reportericeşti câştigate în timp de scriitorii realist-socialişti
reciclaţi, cât şi uşurinţa lor de a adapta o schemă narativă cu efect sigur la
"organe" au făcut să se ivească un număr uluitor de variante pe aceeaşi temă
"constructivă", educativă, optimistă. Este în fond, o recondiţionare a schemei
narative de la sfârşitul anilor '50 prin reajustarea conflictului bine – rău în
bine – mai puţin bine. Cei mai abili în dozarea "conflictelor" şi în aplicarea
unor asemenea trucuri de efect minor au fost, printre alţii, Al. Simion, Petre
Sălcudeanu, Corneliu Leu, Platon Pardău, Vasile Băran, Corneliu
Ştefanache, Mircea Radu Iacoban.
Asta nu înseamnă că în anii "liberalizării" nu trebuia dat Cezarului
ceea ce era al Cezarului - boala era în continuare alimentată: "Există însă
două domenii în care proza serveşte în chip direct, fără ambiguitate,
comenzii sociale, politicii de moment a partidului. E vorba, întâi, de tema
luptei dintre vechi şi nou din întreprinderile socialiste (cu precădere uzinale,
întrucât ţara se afla în plin proces de industrializare forţată). Vechile
atitudini reportericeşti câştigate în timp de scriitorii realist-socialişti

69
Literatura aservită ideologiei comuniste
reciclaţi, cât şi uşurinţa lor de a adapta o schemă narativă cu efect sigur la
"organe" au făcut să se ivească un număr uluitor de variante pe aceeaşi temă
"constructivă", educativă, optimistă. Este în fond, o recondiţionare a schemei
narative de la sfârşitul anilor '50 prin reajustarea conflictului bine – rău în
bine – mai puţin bine. Cei mai abili în dozarea "conflictelor" şi în aplicarea
unor asemenea trucuri de efect minor au fost, printre alţii, Al. Simion, Petre
Sălcudeanu, Corneliu Leu, Platon Pardău, Vasile Băran, Corneliu
Ştefanache, Mircea Radu Iacoban.
Trebuie menţionat, în mod special, Dumitru Popescu – personaj
atotputernic din aparatul propagandei, care a orchestrat naşterea cultului
deşănţat al personalităţii lui Ceauşescu. De la un moment anume al carierei
sale de politruc, Dumitru Popescu (supranumit de scriitori "Popescu-
Dumnezeu") a început să arate cum trebuie scrisă literatura, dând la iveală
câteva plicticoase eseuri romaneşti dilematice pe tema exercitării puterii în
comunism.
În privinţa poeziei, lucrurile au evoluat "şi mai rău", adică sub
aşteptările secţiilor de propagandă, care au pierdut controlul asupra autorilor
importanţi şi nu au putut opri procesul de eliberare de orice urmă de
dogmatism şi de configurare a autonomiei spaţiului liric. Tema eroului
conducător, tema gloriei partidului şi a cuceririlor socialismului – abordate
în silă, prin şantaj sau de către grafomanii de serviciu – nu vor reuşi să se
reinstaureze în aria literaturii, unde nu mai erau obligatorii şi exclusive, ca în
anii 1950. Temele acestea supravieţuiau în regim de derivă."
Cine laudă însă epoca ceauşistă se face a uita manifestările clare de
ţinere sub control cu orice preţ. Iată doar câteva exemple: "În martie 1982 e
retrasă de la vânzare revista Tribuna, din cauza unor poezii semnate de
Ileana Mălăncioiu (aflate şi în volumul Linia vieţii, care a fost întors din
tipografie şi cenzurat în trei etape succesive). Şeful secţiei de poezie, Victor
Felea, a fost schimbat din funcţie, iar autoarea a intrat în atenţia Securităţii.
Un mare scandal a provocat publicarea la sfârşitul anului 1985, de
către Ana Blandiana, a unui grupaj de poezii cu caracter subversiv în revista
Amfiteatru: câţiva redactori au fost penalizaţi, redactorul-şef (Stelian Moţiu)
a fost mutat la altă redacţie, iar autoarea a pierdut dreptul la semnătură. Ana
Blandiana va recidiva în 1988, când, într-o carte "nevinovată" pentru copii,
introduce ca personaj (în poezia O vedetă de pe strada mea) pe motanul
Arpagic, în care toată lumea – forurile deopotrivă – a văzut pe dictator:
autoarei i se interzice sine die dreptul la semnătură, iar cărţile ei sunt scoase
din biblioteci.
Numărul 4-5-6 /1985 al revistei Secolul 20 a fost blocat în tipografie
din pricina reproducerii unui tablou de Horia Bernea şi a mai multor poze

70
Literatura aservită ideologiei comuniste
color socotite a avea un caracter religios. Din aceeaşi revistă, atent
supravegheată de-a lungul timpului de organe, vor fi eliminate numeroase
texte, inclusiv grupajul consacrat lui Boris Pasternak (în aprilie 1989).
În 1982 şi 1983, prin câteva decizii ale Consiliului Culturii, sunt
scoase din biblioteci toate lucrările despre yoga şi alte numeroase cărţi
semnate de peste 30 de scriitori. După ce devenise cunoscută prin tipărirea
unui număr mare de texte inedite sau uitate, colecţia Restituiri a Editurii
Dacia, coordonată de istoricul literar Mircea Zaciu, este desfiinţată în 1985,
an în care i se interzice dreptul de a publica scriitoarei Herta Müller (nevoită
apoi să emigreze). Numărul 2/1989 al revistei Viaţa românească va fi topit,
întrucât făcuse loc unui fragment din Jurnalul de idei al lui Constantin
Noica, unor referiri la eseistica lui Cioran şi unor pagini dintr-un roman de
Ana Blandiana. Retrase sau topite au fost volumul lui Ion Negoiţescu Lampa
lui Aladin şi romanul Balanţa de Ion Băieşu (pentru felul cum era interpretat
procesul colectivizării). Teatrele şi studioul de filme, casa de discuri,
filarmonicele şi operele şi-au desfăşurat activitatea sub un control politic
riguros. Dramaturgii au fost clasificaţi în "absolut interzişi", "interzişi
parţial" şi "neinterzişi" (dar pentru care exista recomandarea de a nu fi jucaţi
sau de a fi jucaţi rar şi la ore imposibile). Vizionate succesiv de echipe de
"tovarăşi cu munci de răspundere", piesele ajungeau de nerecunoscut.
Scenariile de film erau discutate şi negociate luni şi ani la rând, iar
rezultatele erau adesea dezamăgitoare din pricina numărului foarte mare de
cedări şi de compromisuri. Au fost interzise filmele Carnaval şi De ce trag
clopotele, Mitică? (Lucian Pintilie), Faleze de nisip (Dan Piţa), Sezonul
pescăruşilor (N. Opriţescu), Iacob, iar altele au fost oprite până la acceptarea
modificărilor.
Ce e mai grav este faptul că omniprezenţa cenzurii şi felul drastic în
care s-a aplicat ea au generat două fenomene cu consecinţe serioase asupra
creaţiei artistice. Pe de o parte, a apărut tentaţia autocenzurării, fenomen care
a viciat conştiinţele şi a făcut ca artiştii înzestraţi cu talent să renunţe (pentru
a se vedea publicaţi) la sinceritatea absolută fără de care nu se iveşte marea
creaţie. Pe de altă parte, s-a activat dorinţa scriitorilor de a face din cititor un
complice şi de a-i da acestuia satisfacţii morale prin fraze, expresii,
construcţii parabolice care trimiteau la mizeria din jur şi la inepţiile clanului
ceauşist.
... Nu avem din păcate răgazul necesar pentru a insista.

71
Literatura aservită ideologiei comuniste

Bibliografie

1. Eugen Negrici, Literatura română sub comunism,


Poezia I, Editura Fundaţiei Pro, ediţia a II-a,
Bucureşti, 2006
2. Eugen Negrici, Literatura română sub comunism,
Proza, Editura Fundaţiei Pro, ediţia a II-a,
Bucureşti, 2006
3. Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni
4. Mircea Iorgulescu, Ceara şi sigiliul, Editura Cartea
Românească, Bucureşti, 1982
5. Lucian Boia, Miturile comunismului romanesc,
Editura Nemira, Bucureşti, 1998
6. Manual de Limba si literatura romana, clasa a XII-a,
Grup editorial ART

72