Eugen LOVINESCU - biografie - (opera si scrierile)

n. 31 oct. 1881, Falticeni - m. 16 iulie 1943, Bucuresti.

Critic literar si prozator.

Al patrulea fiu al lui Vasile T. Lovinescu, prof. (pe numele lui adevarat Vasile
Teodorescu), si al Profirei (n. Mano-liu).

Gimnaziul la Falticeni, apoi „Liceul Internat" din Iasi (1896-1899), avandu-i prof pe A.
Densusianu, J.-B. Hetrat, S. Mehedinti, M. Pompiliu. inscris la Univ. din Iasi (1899), o
paraseste dupa cateva saptamani, mutan-du-se la sectia de lb. clasice a Univ. din
Bucuresti. Audiaza cursurile lui T. Maiorescu si N. Iorga. Licenta cu o lucrare despre
sintaxa latina (1903). Prof. la liceul din Ploiesti (1904-1906). Debuteaza in suplimentul
literar al Adevarului (1904) si se face cunoscut prin foiletoanele publicate in Epoca
(1904-1906), stranse in voi. Pasi pe nisip (I-II, 1906). Obtine titlul de dr. (in Franta,
1909) cu o lucrare despre Jean-Jacques Weiss et son oeu-vre litteraire (tiparita in acelasi
an, cu o pref. de Emile Faguet); lucrare suplimentara: Les voyageurs frangais en Grece au
XlX-e siecle (1909) cu o pref. de Gustave Fougeres. Colaboreaza la Convorbiri literare,
Viata Romaneasca si, mai ales, la Convorbiri critice. Monografiile sale despre Gr.
Alexandrescu (1910), C. Negruzzi (1913), G. Asachi (1921) indica interesul pentru zona
clasicitatii. incercarile de a intra in ierarhia universitara, la Bucuresti, apoi la Iasi (unde e
prof. suplinitor intre 1911-1912), din nou la Bucuresti (dupa primul razboi), se soldeaza
cu esecuri amare. Publica foiletoane in Viata literara, Falanga, Flacara, Noua revista
romana, Rampa, adunate in seria Critice. Editeaza magazinul ilustrat Lectura pentru toti
(1918-1920) si rev. Sburatorul (1919-1922; serie noua, 1926-1927), patronand, pana la
sfarsitul vietii, si cenaclul cu acelasi nume. Elaboreaza, pe bazele teoretice ale
„modernismului", sintezele Istoria civilizatiei romane moderne (I-III, 1924-1925) si
Istoria literaturii romane contemporane (I, II, III, IV, VI, 1926-1929). Dupa ce da o ed.
definitiva a Criticelor (1925-1929), incepe seria Memoriilor (1932) si, paralel, ciclul
romanesc Bizu (1932), romantand si episoade din biografia eminesciana (Mite, Balauca,
1935). in ultimii ani de viata, se dedica studiului mostenirii maioresciene: T. Maiorescu
(I-II, 1940), T. Maiorescu si contemporanii lui (I-II, 1943-1944), T. Maiorescu si
posteritatea lui critica (1943). LOVINESCU este, dupa T. Maiorescu, cel mai important
critic roman: el repune analiza pe terenul autonomiei esteticului, fara a eluda totusi
factorii istorici si rolul unui „spirit al veacului" (saeculum) in formarea curentelor si
personalitatilor creatoare.

In formatia critica a lui LOVINESCU intra elemente de maiores-cianism si impresionism,

dar criticul va face efortul de a se detasa repede de parintii sai spirituali. Pasi pe nisip
(1906) si primele volume din Critice arata tendinta de a depasi rigorile criticii normative
(maioresciene) si de a structura impresionismul. Mai tarziu va crea un concept
(modernismul) suficient de larg pentru a primi si proza realista a lui Rebreanu, si poezia
ermetica a lui Ion Barbu" class="navg">Ion Barbu. De la inceput, LOVINESCU combate
in spirit maiorescian dogmatismul samanatorist, lirismul excesiv, paseismul literaturii
despre tarani, confuzia dintre estetic si cultural frecventa in scrierile multor ideologi din
epoca. Deocamdata, LOVINESCU nu ofera un sistem de lectura, o metoda coerenta. El
este un impresionist sceptic, intelegand prin impresionism o desfacere de rigorile
dogmatismului si un mod mai decisiv de a ajunge la sufletul creatiei si deci la
personalitatea scriitorului. Menirea criticii este „infatisarea grafica a fiintei morale".
Influenta lui Faguet, Lemaitre, Anatole France se observa in scrierile de inceput ale
acestui tanar clasicist care imbratiseaza fara rezerve cea de a zecea muza. El scrie despre
tot si comenteaza, la inceput, orice ii cade sub ochi: Matilde Serao si Panait Cerna,
Benvenuto Cellini si I. A. Bas-sarabescu, Antonio Fogazzaro si Vasile Pop, Contesa de
Noailles si Mihail Sadoveanu, intr-un stil disociativ, fluent, agreabil la lectura. incepe, in
1915, seria revizuirilor literare si morale, si printre cei dintai care intra in discutie sunt
Maiorescu si Dobrogeanu-Gherea. Revizuirile anticipeaza teoretic teoria mutatiei
valorilor estetice, formulata in volumul al Vl-lea al Istoriei literaturii contemporane.
Izbucnirea razboiului scoate, pentru moment, pe critic din fecunda lui solitudine si
floretistul gratios de mai inainte recurge la arme mai adecvate. Scrie articole profetice,
pamflete. Aparitia, in 1919, a revistei Zburatorul da lui LOVINESCU alt ritm de munca.
Faza maturitatii lui incepe. Criticul are, acum, peste 40 de ani, si fotografiile din aceasta
epoca ne prezinta un om bine cladit, cu o fizionomie distinsa de senator tanar, cu aer
bonom, fara nimic agresiv in masivitatea trupului. Pare un dascal de provincie bine
hranit, care nu a cunoscut inchisoarea voluntara a bibliotecii. Cu toate acestea, isi
petrecuse tineretea in biblioteci, si cand viata lui se statorniceste, parasind salile publice
de lectura, se instaleaza definitiv in biblioteca personala. Locuieste pe Strada
Campineanu si, apoi, pe Bulevardul Elisabeta, unde primeste in fiecare dupa-amiaza, cu
speranta ca va aparea marele necunoscut, poetul sau prozatorul care sa rasplateasca atatea
ore zadarnicite in discutiile cu numerosii solicitanti. Viata intima ne ramane necunoscuta:
nu stim daca omul a iubit sau nu, pe cine si cand, daca a trait clipe de descurajare, ca
Maiorescu, pana a ajunge la pragul sinuciderii. O rodnica discretie invaluie tot ceea ce
depaseste copertile cartilor. Cautand sa afle ceva in corespondenta, biograful ramane
deznadajduit vazand ca si acolo este vorba tot de carti, de cursuri de literatura, de proiecte
de lucrari si nici o insemnare mai intima. Dupa 1922, LOVINESCU trece la lucrari de
sinteza, si cea dintai este Istoria civilizatiei romane moderne (1924-1925), in trei volume
solid documentate. Criticul explica aici procesul de formatie si de evolutie a civilizatiei
romane, din alt punct de vedere decat acela al junimistilor. La baza acestui proces s-ar
afla legea imitatiei, potrivit careia societatile inapoiate suporta o fecunda influenta din
partea celor avansate. E vorba de un proces in doi timpi: mai intai simularea si, in al
doilea rand, stimularea. Tendinta este ca popoarele mici sa devina sincronice, sa ajunga
adica, din urma, prin imitatie, popoarele aflate pe o treapta superioara de dezvoltare.
Luata din sociologia lui G. Tarde (Les lois de l imita-tion), ideea imitatiei este aplicata la
fenomenul romanesc, si din cercetarea actelor politice si culturale LOVINESCU deduce
ca civilizatia romana moderna incepe in clipa in care patrund in Principatele Romane
primele semne ale spiritului occidental. Societatea romaneasca intoarce atunci spatele
inertiei orientale si, imprumutand formele, creeaza premisele pentru a aparea fondul.
Fenomenul formelor fara fond, de care vorbesc junimistii, este, asadar, real, dar, spre
deosebire de acestia, LOVINESCU il considera inevitabil si creator. Romania moderna,
civilizata, cu drum-de-fier si constitutie, cu institutii de cultura si regim juridic, ar fi
fructul acestui proces ce apare la inceputul secolului al XlX-lea si, cu toata opunerea
claselor traditionale, evolueaza rapid, pana a ajunge, spre sfarsitul veacului, sa impuna
imaginea unei tari intrate in ritmul de dezvoltare european. Burghezia este vehicoful
acestor idei innoitoare, iar liberalismul reprezinta ideologia progresului pe vechiul
pamant al parcalabilor. Junimistii, socialistii, mai tarziu poporanistii si samanatoristii s-au
opus acestui proces, fatal in conditiunile noastre, de unde - observa LOVINESCU - lipsa
de convergenta dintre dezvoltarea sociala si evolutia culturii. Aceasta din urma este, prin
rezistenta fata de noile forme, in contratimp cu tendinta de evolutie a societatii. Acestea
sunt, pe scurt, ideile lui LOVINESCU argumentate pe larg in Istoria civilizatiei. Lucrarea
intampina, de la inceput, protestul specialistilor. Autorul este declarat amator,
nepricepator in materie, si intinsa istorie trecuta la capitolul curiozitatilor „beletristice".

Altii o ignora, iar sociologii din cercul Vietii Romanesti o considera o replica
„voluminoasa" la Spiritul critic al lui G. Ibraileanu. Cu acesta, LOVINESCU se
intalneste, este adevarat, in cateva puncte, dar se desparte in numeroase altele. Sunt,
fireste, discutabile multe idei in aceasta sociologie scrisa intr-un stil ce cucereste de la
inceput si mentine treaza curiozitatea noastra pana la sfarsit, desi lucrarile de aceasta
natura nu incita, de regula, spiritul la contemplatie. Exista, totusi, ca sa ne referim la una
din ideile cartii, o traditie a progresului (sa-i spunem asa) in Tarile Romane, iar contactul
cu Occidentul incepe ceva mai inainte. Penetratia ideilor revolutionare nu este, apoi, fara
legatura cu aparitia factorilor stimulatori in campul social. O civilizatie noua nu poate
aparea pe un teren gol, si, fiind vorba de civilizatia romana, trebuie spus ca ea s-a
constituit nu prin negatia radicala a traditiei, ci prin integrarea ei. Preocuparea lui
LOVINESCU este de a pune in acord evolutia sociala cu cea culturala, artistica, si
punctul sau de vedere e ca aceste doua realitati se supun, deopotriva, legii sincronismului.
Istoria literaturii romane contemporane (I-VI, 1926-1929), sintetizata, apoi, intr-un singur
volum, urmareste consecintele acestei legi in literatura de dupa 1900. Sinteza se
constituie in buna parte din materialul Criticelor (l-IX) reluate, acestea din urma, in mai
multe editii. Se adauga puncte de vedere noi asupra autorilor si portrete critice pe care,
sub latura morala, le va dezvolta in Memorii (I-III, 1932) si Aquaforte (1941). In acestea
din urma, criticul urmareste formatia intr-un chip care surprinde prin luciditatea
spiritului. E vorba, de fapt, de o opera delectabila de moralist. Ce izbeste de la inceput
este scepticismul superior, ideea mai adanca a zadarniciei si constiinta foarte acuta
(Aquaforte, mai ales) a mortii. O confesiune amara se constituie in aceste pagini pline,
altfel, de verva, de ironie fina si atingatoare. Dupa 1930, preocuparile lui LOVINESCU
merg, in afara memorialisticii, spre literatura propriu-zisa si spre istoriografia literara.
Interesul pentru beletristica era mai vechi, si dupa drama ibseniana De peste prag (1906)
urmeaza volume de nuvele, scenete, fantezii si romante, unele reluate sub diverse titluri
(Aripa mortei, 1913; Comedia dragostei, f.a.; La/w, 1920; Viata dubla, 1927). Doua
cicluri sunt, sub raportul valorii, de retinut; ciclul Bizu (Bizu, 1932; Firu-n patru, 1934;
Diana, 1936; Mili, 1937; Acord final, publicat in Revista Fundatiilor Regale, 1938) si
ciclul Emi-nescu, cuprinzand Mite (1935) si Balauca (1935). Cele dintai sunt, pana la un
punct, opere autobiografice, in solitarul, inadaptabilul Bizu scriitorul marturisind a se
prefigura pe sine. Materia epica de aici este aceea a nuvelisticii romane de la inceputul
secolului, tratata insa cu mai mare luciditate estetica. Aceasta face ca faptele sa se
organizeze intr-un simbol mai general, cum e acela al mortii sau al ratarii in iubire. In
cele doua carti despre Eminescu sunt folosite documente, dar si numeroase legende in
legatura cu viata sentimentala a poetului. G. Calinescu gasea cartilor meritul de a
comunica profanilor documente rare, greu accesibile altfel. Este, in fapt, o negatie
inteligenta, cordiala a romanelor si L., intelegand seriozitatea obiectiei si poate temeinicia
ei, a simtit nevoia sa le apere. Sa recunoastem, oricate obiectii am avea fata de speta
usuratica a biografiei romantate, preocuparea lui LOVINESCU de a surprinde o drama
metafizica in circumstantele vietii comune. In fapt. Mite si Balauca sunt, intr-un chip mai
profund, niste opere lirice, si in destinul tragic al poetului criticul isi citea propria
nefericire. Spre sfarsitul vietii, parasind aproape de tot foiletonul critic, LOVINESCU se
dedica studiilor junimiste, si hotararea sa nu este fara legatura cu temperatura morala a
momentului. Agitatiile politice din deceniul al IV-lea il nelinistesc si, vazand ce
infumurate, intolerante confuzii ameninta din nou cultura romana, criticul se gandeste sa
reactualizeze spiritul clarvazator al lui Maiorescu. Cele doua tomuri ale monografiei T.
Maiorescu urmate de T. Maiorescu si posteritatea lui critica (1943), de brosura Petre Carp
(1941) si de o Antologie a ideologiei junimiste (1942) constituie o opera critica
impresionanta, comparabila cu aceea a lui Sainte-Beuve despre Port-Royal.
LOVINESCU se afla, acum, in pragul mortii, si ideile sale, de o limpezime si o gravitate
nefireasca, razbat intr-un taram metafizic. Desi impacat de timpuriu cu ideea disparitiei,
omului care citise atatea opere pline de ideea zadarniciei vietii ii e totusi teama sa
priveasca negurile de dincolo de portile negre. Bolnav, el se gandeste la izbavire, si gestul
de tandrete al unui confrate il misca pana la lacrimi. „Uluit - raspunde el lui Tudor
Arghezi, in Informatia zilei (13 mai 1943), cu cateva saptamani inaintea mortii - ma tin
acum de zidurile prabusite, ca dupa un cutremur, caci in timpul ei (al bolii, n.n.) mi s-a
aratat atata interes, dragoste, devotament din partea atator persoane mai de aproape sau
mai de departe, carora nu le acordasem decat rabdare si cifre de evaluari, incat intregul
meu univers moral s-a zguduit din temelii Ma simt sarac si umil, rusinat de mine insumi
si mai nevrednic decat toti cei ce ma inconjoara []. infiorati, ne strangem uneltele sarace
de lut si ascultam torsul stelelor". Aceasta se va petrece foarte curand, inainte ca scriitorul
sa implineasca 62 de ani. Evolutia lui LOVINESCU este, asadar, de la impresionism la
modernism; in limitele acestui spatiu spiritual el a creat o opera critica de cea mai mare
importanta pentru literatura romana. Directia pe care a incurajat-o el (proza urbana,
psihologica; poezie intelectuala, strabatuta de sentimentul marilor contradictii ale vietii
moderne; critica estetica) a biruit in cultura noastra, fiind si azi, prin unele dintre laturile
ei, actuala.

OPERA

Pasi pe nisip, I-II, Falticeni, 1906; De peste prag, drama in trei acte, Ploiesti, 1906;
Nuvele, Bucuresti, 1907; Jean-Jacques Weiss et son oeuvre litteraire, pref. E. Faguet,
Paris, 1909; Les voyageurs francais en Grece au XlX-e siecle, pref. de Gustave Fougeres,
Paris, 1909; Critice, I-II, Bucuresti, 1909-1910; Gr. Alexandrescu, viata si opera lui,
Bucuresti, 1910 (ed. II, 1928); Scenete si fantezii, Bucuresti, 1911; Costache Negruzzi.
Viata si opera lui, Bucuresti, 1913 (ed. II, 1924; ed. III, 1940); Aripa mortii, roman,
Bucuresti, 1913; Critice, l-IX, Bucuresti, 1915-1923 (ed. definitiva, 1925-1929);
Epiloguri literare, I, Bucuresti, 1919; in marginea epopeei. Note de razboi, Bucuresti,
1919; Pagini de razboi, Bucuresti, 1919; Lulu, roman, Bucuresti, 1920; Antologie critica,
Bucuresti, 1921; Gh. Asachi, Bucuresti, 1921 (ed. definitiva, 1927); Portrete literare,
Bucuresti, 1921; Istoria civilizatiei romane moderne (I, Fortele revolutionare, Bucuresti,
1924; II, Fortele reactionare, 1925; III, Legile formatiei civilizatiei romanesti, 1925);
Viata dubla, roman, Bucuresti, 1927; Istoria literaturii romane contemporane, I-VI,
Bucuresti, 1926-1929 (ed. noua, I-II, 1973; postfata de E. Simion, 1989); Memorii, I-III,
Bucuresti, 1932; Bizu, Bucuresti, 1932 (ed. II, ingrijita si pref. de M. Papahagi, Cluj-
Napoca, 1974); Firu-n patru, roman. Bucuresti, 1934; Balauca, roman, Bucuresti, 1935;
Mite, roman, Bucuresti, 1935; Diana, roman, Bucuresti, 1936; Mili, roman, Bucuresti,
1937; T. Maiorescu, I-II, Bucuresti, 1940 (reeditare, 1972); Aquaforte, Bucuresti, 1941;
P.P. Carp, critic literar si literat, Bucuresti, 1941; Antologia ideologiei junimiste,
Bucuresti, 1942; T. Maiorescu si contemporanii lui, I-II, Bucuresti, 1943-1944 (reeditat,
1974); T. Maiorescu si posteritatea lui critica, Bucuresti, 1943; Antologia scriitorilor
ocazionali, Bucuresti, 1943; Texte critice, Bucuresti, 1968; Scrieri, I-VIII, ed. si studiu
introductiv de E. Simion, Bucuresti, 1969-1980; Mite. Balauca, Bucuresti, 1971; Istoria
civilizatiei romane moderne, ed., studiu introductiv si note de Z. Ornea, Bucuresti, 1972;
Istoria literaturii romane contemporane, I-II, Bucuresti, 1973; Acord final, ed. si pref. de
A. Sasu, Cluj-Napoca, 1974; E. Lovinescu. Corespondenta cu M. Dragomirescu si Elena
Far ago, ed. ingrijita, studiu introductiv si note de CD. Papastate, Craiova, 1976; E.
Lovinescu. Scrisori si documente, ed. deN. Scurtu, Bucuresti, 1981; Opere, I-VIII, ed.
ingrijita de Maria Simionescu si Al. George, studiu introductiv si note de Al. George,
Bucuresti, 1982-1989; Mihai Emi-nescu, ed. critica, pref., note, variante bibliografice si
indice de I. Nuta, Iasi, 1984; Istoria literaturii romane contemporane, postfata de E.
Simion, Bucuresti, 1989; Mite. Balauca, Bucuresti, 1989; Viata dubla, roman, ed. de I.
Nuta, Iasi, 1991; Istoria civilizatiei romane moderne, I-III, ed., studiu introductiv si tabel
cronologic de Z. Ornea, Bucuresti, 1992; Zburatorul". Agende literare, pref. si note de Al.
George, ed. de Monica Lovinescu si Gabriela Omat, Bucuresti, 1993; Mite. Balauca,
romane, ed. de T. Vargolici, Bucuresti, 1995; Istoria civilizatiei romane moderne, ed. si
studiu introductiv de Z. Omea, Bucuresti, 1997; Memorii. Aquaforte, ed. de Gabriela
Omat, Bucuresti, 1998. Traduceri: Tacitus, Analele, I-II, Bucuresti, 1918 (ed. II, 1922;
ed. III, 1925); Horatius, Odele si epodele, Bucuresti, 1923; idem, Satire si scrisori,
Bucuresti, 1923; Cicero, Catilinarele, I-IV, Bucuresti, 1935 (ed. IV, 1938); Vergilius,
Eneida, Bucuresti, 1938 (alte ed.: text revizuit, pref., tabel cronologic, note si indice de E.
Cizek, 1964; text revazut si note de E. Cizek, pref. si note finale de E. Papu, 1967; tabel
cronologic, pref., note si bibliografie de G. Cretia, 1978); Homer, Odiseea, ed. III,
Bucuresti, 1946 (alte ed.: I-II, text revazut si note de Tr. Costa, pref. de Venera
Antonescu, 1966; pref. de Tr. Diaconescu, 1995).

REFERINTE CRITICE

D. Caracostea, Un mare critic roman modernist, 1927; S. Cioculescu, in Adevarul, nr.

13859, 1929; idem, Aspecte; Camil Petrescu, E. Lovinescu sub zcdia seninatatii
imperturbabile, 1933; Per-pessicius, Mentiuni, I-IV; VI. Streinu, Pagini de critica literara,
1938; G. Calinescu, Istoria; T. Vianu, Arta; S. Cioculescu, P. Constantinescu,
Perpessicius, VI. Streinu. T. Vianu, Eugen Lovinescu, 1942; Ileana Vrancea, E.
Lovinescu, critic literar, 1965; I. Negoitescu, Scriitori moderni, 1966; VI. Streinu, in
Luceafarul, nr. 48, 1966; P. Georgescu, Polivalenta necesara, 1967; P. Constantinescu,
Scrieri, III, 1969; Ileana Vrancea, Lovinescu, artistid, 1969; I. Pascadi, Esteticieni
romani, 1969; E. Simion, E. Lovinescu, scepticul mantuit, 1971; Z. Ornea, Studii si
cercetari, 1972; FI. Mihailescu, E. Lovinescu si antinomiile criticii, 1972; Lovinescu
interpretat de, 1973; Al. George, In jurul lui E. Lovinescu, 1975; I. Negoitescu, Engrame,
1975; Cahiers roumains d etudes Utteraires, nr. 4, 1981; Viata Romaneasca, nr. 1, 1982
(suplimentul Caiete critice); Le comparatisme roumain, I, 1982; M. Iorgulescu, Ceara si
sigiliul, 1982; LOVINESCU Raicu, Calea de acces, 1982; Al. Sandulescu, Portrete si
analize literare, 1982; Alex. Stefanescu, Intre da si nu, 1982; F. Aderca, Contributii, I; G.
Dimisianu, Lecturi libere, 1983; Gh. Grigurcui intre critici, 1983; I. Holban, Proza
criticilor, 1983; Gh. Lazarescu, Romanul de analiza psihologica in literatura romana
interbelica, 1983; N. Manolescu, Teme 4, 1983; M. Nitescu, Atitudini , Al. Paleologu,
Alchimia existentei, 1983; M. Papahagi, Critica de atelier, 1983; Z. Sangeorzan,
Anotimpurile criticii, 1983; N. Steinhardt, Critica; M. Zaciu, Viaticum, 1983; C.
Ciopraga, Propilee, 1984; V. Cristea, Modestie si orgoliu, 1984; Al. Dobrescu,
Foiletoane, III, 1984; S. Cioculescu, Eminesciana, 1985; Z. Ornea, Actualitatea; M.
Ungheanu, Exactitatea admiratiei, 1985; M. Anghelescu, Lectura operei, 1986; D.
Caracostea, Scrieri alese, I, 1986; G. Ivascu, Confruntari literare, II, 1986; Valentina
Marin Curticeanu, Critica si modelul, 1986; M. Martin, Singura critica, 1986; A. Sasu -
Mariana Vartic, Romanul romanesc, II; S. Cioculescu, Dialoguri literare, 1987; P.
Constantinescu, O catedra Eminescu, 1987; Cella Delavrancea, Dintr-un secol de viata,
1987; F. Aderca, Contributii, II; N. Manolescu, Teme 7, 1988; N. Steinhardt, Prin altii
spre sine, 1988; M. Vasile, Conceptul de originalitate in critica literara romaneasca, 1988;
M. Zamfir, Cealalta fata; S. Cioculescu, Itinerar critic, V, 1989; Perpessicius, Scriitori,
IV; V. Ierunca, Romaneste, 1991; E. Simion, in Literatorul, nr. 28, 29, 1993; A. Sasu, Eul
suveran. Paradigme lovinesciene, 1994; St. Borbely, Gradina magistrului Tliomas, 1995;
Gh. Grigurcu, in Romania literara, nr. 48, 1997; V. Popovici, in Orizont, nr. 5, 1998; M.
Anghelescu, in Luceafarul, nr. 32, 1998; Z. Ornea, in Romania literara, nr. 38, 1999.

Epica de analiza psihologica Hortensia Papadat Bengescu - EUGEN

LOVINESCU

o4f835oc93qgm

Eugen Lovinescu (1881-1943) s-a nascut la Falticeni, ca fiu al profesorului de istorie

Vasile T. Lovinescu, director al gimnaziului din localitate, unde isi va face studiile
impreuna cu Sadoveanu. intre 1899-1903, el absolva cursurile Facultatii de Litere,
avand ca profesor pe Titu Maiorescu. Preda cel mai adesea la catedre din cursul secundar
de invatamant. in 1909, isi ia doctoratul la Sorbona cu lucrarea "Jean-Jacques Weiss et
son oeuvre litteraire", prefatata de Emil Faguet. "Istoria civilizatiei romane
moderne" apare intre anii 1924-1925, iar "Istoria literaturii romane contemporane",
intre 1926-1929. "Pasi pe nisip" (1906) si "Critice" sunt doua dintre primele lucrari
literare ale lui Lovinescu, din care se desprinde o metoda critica proprie. Alte studii de
istorie si de critica literara sunt: "Grigore Alexandrescu" (1909), "Costache Negruzzi"
(1913), "Gh. Asachi" (1921), "T. Maiorescu" (2 volume, 1940); "Titu Maiorescu si
contemporanii lui" (1943 - volumul 1; volumul 2 - 1944), "Titu Maiorescu si
posteritatea lui critica" (1943), "Memorii", in patru volume, 1930, 1932, 1937, 1941,
romane: "Bizu", "Firu-n patru" (1932); "Diana si Mili", 1936, "Acord final", 1938-
1939, "Mite" si "Balauca", despre Mihai Eminescu, 1934-1935.
Eugen Lovinescu este un neojunimist, la fel de bine impresionist, adept hotarat al
autonomiei esteticului in arta. Modernismul gruparii "Sburatorul", din care vor deriva
celelalte experiente estetice, initiat prin aparitia acestei reviste in 1919, se consolideaza
teoretic prin aparitia lucrarii "Istoria civilizatiei romane moderne", in special a
primelor doua volume, "Fortele revolutionare", 1924, si "Fortele reactionare", 1925.
Punctul de pornire il constituie, in teoria lovinesciana, principiul imitatiei, preluat de la
Gabriel Tarde, vizand in esenta imitarea societatilor avansate de catre cele ramase in
urma. Lovinescu limiteaza acest
fenomen in domeniul vietii sociale si culturale, iar, in critica literara, cu aplicatie
nemijlocita la literatura. Sincronismul inseamna acceptarea schimbului de valori, a
elementelor care confera modernitate si noutate fenomenului literar. Prin modernizare,
Lovinescu intelege depasirea unui spirit "provincial", evident traditionalist, si de aceea
literatura trebuie sincronizata cu "spiritul veacului". Eugen Lovinescu incearca sa
corecteze teoria maioresciana a formelor iara fond, considerand ca formele superioare pot
sa dinamizeze mutatiile necesare la nivelul unui fond ce trebuie racordat la "spiritul
veacului".
Ca expresie a unor procese de adaptare privite din perspectiva sincronismului, Eugen
Lovinescu elaboreaza si teoria mutatiei valorilor, prin care considera ca, Sub actiunea
timpului, prin sincronizare, operele literare isi modifica valoarea estetica, unele dintre ele
devenind inactuale, nereceptate de lectorii viitorului. intre scriitorii marcati de patina
timpului Lovinescu situa insa si pe Caragiale, scriitorul clasic cu cea mai semnificativa
contemporaneitate in zilele noastre. impotriva teoriei mutatiei valorilor se pronunta, intre
altii, George Calinescu, fost discipol in tinerete al lui Lovinescu. Pe baza acestor teorii, a
sincronismului si a mutatiei valorilor estetice, Lovinescu promoveaza, in critica literara,
indemnul modernizarii literaturii romane, prin trecerea de la liric la epic, de la subiectiv
la obiectiv, de la literatura de inspiratie rurala la aceea citadina, care ar permite, prin
complexitatea si diversitatea personajelor din acest mediu, si aprofundarea analizei
psihologice, ca modalitate de expresie literara. Cu toate aceste deziderate, Lovinescu nu
va ezita sa considere, in 1920, la aparitie, romanul "Ion" al lui Liviu Rebreanu, de
inspiratie rurala, drept "cea mai puternica creatie obiectiva a literaturii romane".

Prin romanele Hortensiei Papadat-Bengescu, ferventa participanta la sedintele cenaclului

"Sburatorul", Eugen Lovinescu vedea implinirea ideilor estetice pentru care milita,
sincronizarea literaturii romane cu experientele literare moderne, evolutia de la romanul
rural la cel citadin si de la romanul obiectiv la cel subiectiv. Lovinescu introduce din nou
polemica asupra autonomiei esteticului in arta, evoluand, ca metoda critica, spre
"impresionism", ceea ce il situeaza aproape de critica lui George Calinescu. Ideile
lovinesciene se impun prin "Istoria civilizatiei romane moderne" (trei volume), dar si prin
"Istoria literaturii romane contemporane". Ideea lui Lovinescu, de sincronizare a
popoarelor mici cu cele mari, tine de complexul lumii situate la granita dintre Orient si
Occident. Nu trebuie uitat faptul ca popoarele antice ale Orientului Apropiat, Mijlociu si
indepartat au culturi vechi de mii de ani, continand parabole si legende axiologice si
gnoseologice extraordinare.
Romanul Hortensiei Papadat-Bengescu tine de o introspectie ascutita, de un "lirism atat
de involburat", de faza "de creatie obiectiva" a scriitoarei, din ciclul Hallipilor:
"Fecioarele despletite, Concertul din muzica de Bach si Drumul ascuns". Notele
lirice ale textului se retrag, pentru a da la iveala "cea mai mare sfortare epica a scriitoarei
si una din cele mai pozitive valori ale literaturii romane." Figurile principale ale celor trei
romane sunt Doru Hallipa, "seniorul de la Prundeni", "frumosul, echilibratul, sportivul,
decorativul Hallipa", Lenora, un personaj mediocru, "castelana adorata si adoratoare de la
Prundeni, patriciana languroasa dupa amorul barbatului sau". Drama romanului se
constituie dupa acumulari de esenta: Elena se va desparti de printul Maxentiu, din cauza
"tantarului", "lacustei" Mika-Le. De aici decurge boala sufleteasca a Lenorei. O ciudata
repulsie o provoaca Mika-Le, "care nu e copilul lui Doru, ci rodul unei clipe de uitare de
sine cu un zugrav italian ce lucrase de mult la o aripa a casei ramase si acum
neterminata." Romanele Hortensiei Papadat-Bengescu au aceasta predilectie pentru
personajele incremenite intr-un tipar genetic retardatar, apartinand aceleiasi tipologii de
"psihologie morbida".
"Concertul din muzica de Bach" (1927) devine "o mare fresca a vietii orasenesti, unde
toate straturile sociale sunt reprezentate, de la acel Lica Trubadurul, crai de mahala, in
care germineaza virtualitatile ascensiunilor fulgeratoare", pana la printul Maxentiu,
element patetic si istovit al unei clase sociale pe cale de disparitie, "floarea de sera a unei
rase istovite". Ordinea compozitiei, mai apreciaza criticul in demersul sau ordonat, este
perfecta, iar "literatura romana nu are ce-i pune deasupra".
Al treilea ciclu al romanului este "Drumul ascuns", in care se povesteste drama grupului
"doctorul Walter-Lenora", a Cocai-Aimee, fiica Lenorei, precum si trioul Elena
Draganescu-Draganescu-muzicianul Victor Marcian. Lumea maladiva se constituie dintr-
o serie de morti in avalansa: "Moartea de cancer a Lenorei si de inima a lui Draganescu
se alatura mortii de tuberculoza a lui Maxentiu, triptic clinic de o vigoare nemaicunoscuta
in literatura noastra, si prin cunostinta tehnica a bolilor, si prin notatia progresiva a
tulburarilor de ordin psihologic provocate de descompunerea materiei."
Structura demersului ciclic respecta o compozitie savanta, o analiza de structura a creatiei
obiective si subiective a scriitoarei, o .posibilitate de a pune in evidenta structurile sociale
ale mediului citadin. Dramele citadine, chiar ale inaltei societati, demonstreaza impasul
vietii in acest veritabil spatiu-enclos, al unei lumi fara intriga existentiala deosebita.
sufleteasca a celui care le intrebuinteaza." Reflexivitatea acestor comunicari este scazuta,
fiind anulata de "tocirea" sensurilor eterne ale limbajului. Limbajul trebuie sa transmita
"ceva", altfel devine lax, fara generalitate. Stratul social include in el "o realitate
individuala". Dirijarea spatiului social tine de aceasta perspectiva a eului psihologic: "Dar
aceasta realitate poate apartine ea insasi straturilor mai socializate si mai impersonale ale
constiintei individuale, sau poate apartine paturilor ei mai intime si mai subiective."

Eugen Lovinescu (31 octombrie 1881-16 iulie 1943), istoric şi critic literar, estetician şi
prozator, a fost iniţiatorul modernismului, curent literar ce s-a manifestat în jurul grupării
culturale de la "Sburătorul", formată din revista şi cenaclul literar cu acelaşi nume.
Revista "Sburătorul" a apărut la Bucureşti între 1919-1922 şi 1926-1927, iar cenaclul
literar, iniţiat în 1919, a avut o activitate permanentă şi o organizare riguroasă,
continuând să funcţioneze încă patru ani după •moartea lui Lovinescu. Criticul a debutat
cu o atitudine antisămănătoristă şi antisimbolistă, iar Ca adept fidel al spiritului
maiorescian susţinea dreptul tuturor claselor sociale de a fi reflectate în literatură, având
în vedere mai ales reprezentarea burgheziei aflate în plin progres şi afirmare culturală.
Un prim obiectiv al grupării "Sburătorul" a fost afirmarea tinerilor scriitori şi a unei
tendinţe moderniste în literatură şi s-a realizat prin publicarea creaţiilor lui Ion Barbu,
Camil Petrescu, Camil Baltazar, Ilarie Voronca, Anton Holban, George Călineşcu,
Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu etc. Un alt obiectiv s-a derulat într-un timp
mai îndelungat, Lovinescu propunându-şi să atragă de partea modernismului talentele
literare mai vechi, deja cunoscute, dar mai ales, asemenea lui Titu Maiorescu, să
descopere altele noi, care să rămână adânc întipărite în literatura naţională.
Primele lucrări doctrinare păstrează rigorile criticii maioresciene, dominate de scepticism
-"Păşi pe nisip" (1906) şi "Critice" (1910)-, dar principalele opere de critică şi estetică ale
lui Eugen Lovinescu sunt "Istoria civilizaţiei române moderne" în trei volume - 1924-
1925 şi "Istoria literaturii române contemporane", în cinci volume - 1926-1929. Un loc
aparte îl ocupă monografiile de scriitori- "Grigore Alexandrescu. Viaţa şi opera lui"
(1910), "Costache Negruzzi. Viaţa şi opera Iui"(l9l3), precum şi studiul "Titu Maiorescu"
în două volume (1940).
Ca şi George Călineşcu, criticul modernist a abordat şi stilul beletristic, scriind "Nuvele"
(1907) şi romane: "Mite", "Bălăuca" (1935), "Diana" (1936), "MM" (1937), care însă nu
s-au ridicat la valoarea artistică a creaţiilor interbelice.
Iniţiator al curentului modernism, Lovinescu fundamentează teoria sincronismului
(formulată în "Memorii"), prin care pledează pentru dezvoltarea fondului spiritual în
literatură la nivel european, proces cultural cunoscut şi sub numele de "europenizarea
literaturii române". Criticul susţine că există un "spirit al veacului", explicând noţiunea
sincronismului prin "uniunea uniformizatoare a timpulut asupra vieţii sociale şi culturale
a diferitelor popoare legate între dânsele printr-o interdependenţă materială şi morală"
("Mutaţia valorilor estetice "). Concret, ridicarea nivelului valoric al literaturii române se
poate înfăptui numai prin "internaţionalizarea curentelor, prin fuziunea concepţiilor şi
credinţelor ce stau îndărătul oricărei manifestări artistice [...]", deşi mutaţia valorilor
estetice nu implică progresul. Aceste "mutaţii" se concretizează în: trecerea tematicii
preponderent rurale într-o tematică de inspiraţie citadină; dezvoltarea prozei obiective;
evoluţia poeziei de la epic la liric şi a prozei de la liric la epic; intelectualizarea
scriitorilor în vederea realizării unor opere cu un conţinut profund şi complex; cultivarea
romanului de analiză psihologică.
Inspirându-se din "teoria imitaţiei" emisă de psihologul şi sociologul francez Gabriel
Tarde, criticul român explică faptul că atunci când există decalaje între civilizaţii, cele
mai puţin dezvoltate beneficiază de influenţa favorabilă a celor avansate. Procesul
imitaţiei se derulează în două etape: mai întâi se adoptă forme ale civilizaţiei superioare,
apoi, după implementare, se stimulează apariţia unui fond propriu. Astfel, teza "formelor
fără fond", susţinută cu fervoare de Titu Maiorescu (prin care descuraja orice fel de
"împrumut" occidental inadecvat specificului naţional), este acceptată şi de Eugen
Lovinescu, însă acesta consideră că formele îşi pot crea uneori fondul. Numai astfel,
susţine criticul de la "Sburătorul", se pot elimina rapid decalajele culturale şi se poate
moderniza literatura română, prin sincronizare cu spiritul veacului. Principiul diferenţierii
întregeşte viziunea modernizării, Lovinescu înţelegând prin acest concept atât un efort de
distanţare faţă de stilul trecutului, dar şi o diferenţiere valorică a talentului literar care să
implice originalitate. în fond, prin "modernizare", Lovinescu înţelege depăşirea spiritului
"provincial" în literatură, dar nu o opoziţie netă faţă de tradiţie şi de specificul naţional,
considerând că "imitaţia" occidentală trebuie făcută cu discernământ şi să ducă la o
integrare a literaturii române într-o formulă estetică viabilă, în concordanţă cu progresul
artei europene.
Eugen Lovinescu polemizează cu Nicolae Iorga şi Garabet Ibrăileanu, susţinători ai
sămănătoriştilor şi poporaniştilor epocii, pledanţi pentru o literatură cu temă rurală care
să reflecte simpatia exagerată pentru ţărani, în timp ce criticul obstina pentru
modernizarea literaturii române prin crearea prozei obiective, a prozei de analiză
psihologică, precum şi conturarea personajului intelectual, mult mai interesant prin
"speculaţiile intelectuale şi sentimentale, jocurile complexe de sentimente".
Apariţia romanului "Ion" de Liviu Rebreanu a însemnat o adevărată izbândă pentru
literatura română, Eugen Lovinescu fiind de-a dreptul entuziasmat, întrucât această proză
obiectivă, chiar dacă avea temă rurală şi personajele erau ţărani, a constituit primul roman
modern înscriindu-se în direcţiile de sincronizare a literaturii române cu cea europeană.
în "Istoria literaturii române moderne", Eugen Lovinescu acordă un capitol înlreg
prozatorului Liviu Rebreanu, considerat creatorul romanului românesc modern în
literatura română datorită apariţiei primului roman obiectiv ("Ion") şi a primului roman
de analiză psihologică ("Pădurea spânzuraţilor"). Sub titlul "Creaţia obiectivă:
L.Rebreanu: Ion", Lovinescu face o analiză critică primei opere cu adevărat obiective din
literatura română, începând cu afirmaţia că apariţia romanului "Ion" "rezolvă o problemă
şi curmă o controversă". Se stinge astfel polemica literară purtată cu poporaniştii,
problema care se rezolvă fiind obiectivarea prozei literar româneşti.
Lovinescu apreciază că romanul "Ion" este realizat după "formula marilor construcţii
epice", organizat în jurul "unei figuri centrale, al unui erou frust şi voluntar, al lui Ion" şi
ilustrează "viaţa socială a Ardealului" stratificată, de la 'Vagabond" până la administraţia
ungară şi alegerile de deputaţi. Criticul compară personajul lui Rebreanu cu ţăranii lui
Balzac şi Zola, spunând despre Ion că este "expresia instinctului de stăpânire a
pământului, în slujba căruia pune o inteligenţă ascuţită, o cazuistică strânsă, o viclenie
procedurală şi, cu deosebire, o voinţă imensă". Comparaţia critică se îndreaptă în
continuare către Moliere, criticul român găsind o asemănare între cei doi scriitori în ceea
ce priveşte dominarea personajelor de o singură mare pasiune: "în sufletul lui Ion există o
luptă între «glasul păfnântului» şi «glasul iubirii», dar forţele sunt inegale şi nu domină
decât succesiv." O analiză comparativă face criticul între eroul lui Stendhal, Julien Sorel,
şi Ion, în ceea ce priveşte procedeul folosit pentru atingerea scopului: amândoi se slujesc
de femeie "ca de o treaptă necesară", ea fiind numai "un obiect de schimb în vederea
stăpânirii bunurilor pământeşti". Exegetul caracterizează atent şi minuţios protagonistul
lui Rebreanu, considerând că are un suflet "simplu, frust şi masiv", că iubeşte pământul
"cu ferocitate", ajungând la elogiul că Ion este "poate mai mare ca natura". .
Eugen Lovinescu apreciază în mod deosebit formula ciclică a romanului, stilul anticalofil
-"fără strălucire artistică"- şi prezentarea evenimentelor, faptelor, construcţia personajelor
"după legile obiectivitătii".
Celelalte personaje ale romanului beneficiază de o interpretare precisă, succintă şi
pertinentă din partea lui Lovinescu, prin observaţia critică a intelectualităţii, a ţăranilor,
precum şi prin prezentarea lumii "de studenţi naţionalişti, de avocaţi, notari, inspectori
şcolari evreo-maghiari, oameni în exemplare felurite ce se desprind în indiferenţa
obiectivă a scriitorului..."(s.n.). învăţătorul Herdelea este "suflet bun dar slab", "se zbate
în atâtea nevoi", încât devine "oportunist din sărăcie"; Titu este "poetul pierde-vară,
sentimental şi entuziast"; preotul Belciug este aprig, pendulând între "iubirea de biserică
şi de neam", dar are şi "atâtea sentimente rele" şi "atâtea pasiuni lumeşti"; teologul Pintea
este pitoresc "în prozaica lui onestitate"; jovialul avocat Grofşoru este "om de inimă",
deşi palavragiu; Vasile Baciu este aprig, iar fiica lui este doar "biata Ana".
în concluzie, Eugen Lovinescu susţine monumentalitatea romanului "Ion", accentuează
meritele literare ale lui Rebreanu care a adunat în această operă "materialuri pentru
piramide faraonice" şi evidenţiază din nou importanţa acestei creaţii, afirmând că
romanul constituie "o dată în istoria literaturii contemporane şi ca prima mare creaţie
obiectivă".
Adept loial al criticii lui Titu Maiorescu, Eugen Lovinescu a fost o personalitate de înaltă
ţinută intelectuală şi umanistă, spirit progresist ce a exercitat o influenţă remarcabilă
asupra emancipării, şi dezvoltării literaturii române.