Introducere

Fenomenul totalitar a marcat, în mod tragic istoria secolului XX. De-a lungul
acestui secol, în numeroase ţări, o parte importantă a populaţiei lumii a suportat presiunea
unor regimuri totalitare de stânga sau de dreapta.
Instaurate în numele unor ideologii şi legitimându-se prin ele, aceste regimuri
comuniste sau fasciste promiteau o schimbare radicală a societăţii, în conformitate cu
proiecte utopice, derivate din respectivele ideologii totalitare, realizarea unui „bine”
general de care să beneficieze toţi membrii noii societăţi. Acesta a fost pretextul pentru ca
deţinătorii puterii politice să exercite o dominaţie totală asupra întregii societăţi, asupra
fiecărui individ, prin intermediul partidului – stat, politizând şi ideologizând întreaga
viaţă socială.
Apariţia regimurilor totalitare este legată de problemele ridicate de modernizarea
unor societăţi, de eliminarea disfuncţionalităţii inerente acestui proces de modernizare.
Aceste regimuri au promis o modernizare rapidă şi în beneficiul tuturor membrilor
societăţii sau, mai bine zis, a celor pe care îi considerăm, pe criterii ideologice, demni să
facă parte din noua societate. Gradul în care ele au reuşit să-şi respecte această
promisiune este discutabil. Cu siguranţă însă, regimurile totalitare au reuşit să folosească
mijloacele tehnice existente în societăţile moderne pentru a-şi întări, pentru a-şi extinde
controlul asupra întregii vieţi sociale, asupra fiecărui individ, pentru a-şi elimina
adversarii reali sau posibili, pentru a se menţine la putere.
Pentru milioane de oameni, experienţa vieţii într-un regim totalitar a avut
consecinţe tragice. Unii au fost eliminaţi fizic, alţii au petrecut ani îndelungaţi în închisori
şi lagăre, alţii deşi în libertate au trebuit să suporte presiunea zilnică a ideologizării, a
supravegherii, a fricii de ameninţare continuă şi arbitrară a represiunii, a lipsei unor
drepturi fundamentale.
Contextul totalitar şi-a pus, deci amprenta, mai mult sau mai puţin profund,
asupra personalităţii celor care au trăit într-o asemenea societate. Se poate vorbi, în acest
sens, despre o „personalitate totalitară”, privită ca un produs al totalitarismului şi nu ca o
premisă a sa.
Să reamintim că toate regimurile totalitare, indiferent de ideologiile de la care se
revendică, au urmărit, concomitent cu schimbarea radicală a societăţii şi schimbarea

1
radicală a personalităţii, impunerea unui model uman construit pe coordonate ideologice.
Regimurile totalitare utilizează un ansamblu impresionant de metode şi mijloace. În ciuda
eforturilor lor, majoritatea celor care au trăit experienţa totalitară nu au devenit oameni
noi. Personalitatea totalitară, privită ca personalitate modală este mai degrabă rezultanta
ciocnirii continue dintre tendinţa regimului de a-şi impune dominaţia totală asupra
individului, de a-l depersonaliza şi rezistenţa acestuia, eforturile lui de a-şi apăra
individualitatea.
Problema cercetării mele este legată de gradul de internalizare a modelului de
personalitate impus de puterea politică. Dorind să-i transforme pe membrii societăţii
totalitare în „oameni noi”, regimurile politice respective au încercat să dirijeze procesul
de construcţie şi autoconstrucţie a personalităţii. Pentru aceasta, au urmărit să transforme,
la nivelul fiecărui individ, modelul de personalitate fabricat plecând de la cerinţele
ideologiei fondatoare şi legitimatoare în „personalitate ideală”, în modelul propriu, în
funcţie de care fiecare individ se autoconstruieşte. Măsura în care aceste regimuri au
reuşit să impună această internalizare a modelului „omului nou” poate fi considerată o
măsură a gradului în care ele au reuşit modelarea dorită a personalităţii membrilor
societăţii.
Înainte de abordarea empirică a problemei cercetării, am considerat necesare
câteva precizări teoretice referitoare la sensurile în care folosim conceptele de
„totalitarism”, „personalitate totalitară”, „model al omului nou”.
Conceptul de totalitarism, apărut în prima jumătate a secolului XX a avut o
istorie sinuoasă. El a fost uneori, ideologizat, ceea ce a făcut ca utilitatea sa ştiinţifică să
fie pusă la îndoială, deşi răspândirea lui a devenit tot mai largă. Considerăm că,
precizându-i sensurile şi eliminând balastul ideologic care i-a fost uneori adăugat, el se
dovedeşte deosebit de util pentru abordarea ştiinţifică a comunismului şi fascismului.
Chiar dacă regimurile fasciste au dispărut pe la mijlocul secolului XX, iar cele comuniste,
în cea mai mare parte, la sfârşitul acestui secol, conceptul de totalitarism îşi menţine
vigoarea, atât pentru faptul că este necesară o cât mai bună înţelegere a fenomenului
totalitar fascist sau comunist, cât şi pentru faptul că posibilitatea apariţiei unei noi forme
de totalitarism nu sunt excluse. Evoluţiile actuale ale unor regimuri islamice, de exemplu,
par să ne ducă spre ideea apariţiei unor noi forme de totalitarism.

2
 Capitolul I. Câteva consideraţii asupra totalitarismului

1.1. Conceptul de totalitarism

Totalitarismul, ca regim politic, este caracteristic secolului XX, desemnând o
nouă realitate reprezentată de o societate totală sau aproape totală aservită unui partid,
stat care guvernează prin teroare şi ideologie.
Pentru a ne ajuta în demersul înţelegerii fenomenului totalitar este nevoie să
stabilim momentul naşterii termenului şi esenţa lui. Cel care utilizează pentru prima
oară termenul „totalitar” este Benito Mussolini1, într-un discurs din octombrie 1925.
Împrumutat, se pare, de la Giovanni Gentile, el va fi alăturat celui de stat. În articolul
scris în Enciclopedia Italiană, în 1932, Mussolini va numi statul fascist drept „stat
totalitar”. Termenul este folosit ca o etichetă pozitivă.
Adjectivul totalitar se impune, mai întâi, în Italia, printre adepţii şi admiratorii
fascismului, ca o etichetă pozitivă, apoi ca un mod de a caracteriza fascismul italian.
În Germania termenul apare în 1921 în lucrarea juristului şi publicistului
politic Karl Schmitt, Die dictature în care viitorul teoretician al doctrinei statului
naţional socialist şi care încearcă să dea legitimitate ideii Statului Total. În 1930 Ernst
Junger, în Mobilizarea totală foloseşte cuvântul în sensul militar al mobilizării totale,
lucrarea lui prelucrând în timp de pace experienţa dură a războiului, preconizând o
societate integral anonimă depersonalizată. În centrul lucrării, se află figurile mitice
ale lucrătorului şi războinicului, care ridicate la rangul de exemplare ale noii
aristocraţii.
Prizonierii celuilalt tip de ideologie totalitară, cea comunistă, vor folosi
termenul de totalitarism tot ca pe o etichetă, de data aceasta negativă, pentru a
caracteriza fascismul şi nazismul. La apariţia sa, şi într-o primă perioadă de circulaţie,
termenul de totalitarism a fost utilizat ca o etichetă pozitivă sau negativă, în funcţie de
apartenenţa ideologică a utilizatorului, dar cu referire doar la regimul fascist sau nazist.
În aceeaşi accepţie se vorbeşte despre totalitarism şi în România, în anii
treizeci ai secolului XX, într-o perioadă în care se manifestau în spaţiul politic
românesc, mişcări şi partide pentru care fascismul italian şi nazismul german
reprezentau modele.
1
Mussolini este cel care aduce conceptul pe scena politică, paternitatea cuvântului îi aparţine lui
Giovanni Gentile
3
 Regimul instaurat în 1938 de către Carol al II – lea, regim de dictatură
autoritară, care nu a avut caracter totalitar, a împrumutat multe dintre elementele de
faţadă, de decor ale regimurilor totalitare (partidul unic, uniforme pentru membrii
acestui partid, salutul roman, cultul personalităţii, spectacolele grandioase dedicate
acestui cult etc.). Regimul de dictatură autoritară a lui Carol al II – lea se autodeclară
totalitar într-un context istoric şi geopolitic, extrem de dramatic şi ameninţător pentru
România, în iunie 1940, după căderea Franţei, pentru a câştiga, probabil, bunăvoinţa
lui Hitler şi a lui Mussolini.
Un prim pas în construcţia conceptului ştiinţific de totalitarism ca instrument
de cercetare capabil să analizeze, comparativ, regimurile politice îl instituie acceptarea
ideii că regimurile politice fasciste, naziste şi comuniste sunt de acelaşi tip. Se trece de
la utilizarea termenului ca o etichetă, pozitivă sau negativă, la încercarea de a
determina, pe baza analizei regimurilor politice reale, a specificului, a notelor
definitorii ale totalitarismului ca regim politic nou, caracteristic secolului XX.
Termenul de totalitarism surprinde ideea de dominare politică totală, pe care
regimurile totalitare au reuşit să o realizeze, o dominaţie politică fără precedent, atât ca
profunzime, cât şi ca extindere, o dominaţie politică asupra vieţii extrapolitice a
omului şi a societăţii. Pentru a depăşi dificultăţi în definirea totalitarismului şi pentru a
face din conceptul de totalitarism un instrument de cunoaştere eficient, Sartori
consideră că este necesară interpretarea conceptului de totalitarism ca pe un tip ideal.

1.2. Ideologi ai totalitarismului

Hannah Arendt este una din personalităţile istorice dintre cele mai lucide care
au dezbătut în lung şi-n lat acest fenomen. Arendt descrie, atât în Originile
totalitarismului cât şi în La nature du totalitarisme, mecanismele care au făcut posibilă
instaurarea unor regimuri totalitare, punând în evidenţă structurile care le asigură
menţinerea, precum şi consecinţele antiumane pe care le generează.
Unul dintre fondatorii totalitarismului este considerat şi Hermann Rausching,
fost adept al nazismului şi care presimţind dinainte declanşarea războiului. El
subliniază mereu caracterul distrugător al revoluţiei fasciste, tendinţa ei de a distinge
toate valorile morale şi politice dobândite de omenire de-a lungul dezvoltării
civilizaţiei umane. Toată analiza lui are drept scop să scoată în evidenţă raporturile de

4
putere şi să observe în raport cu schema obişnuită a revoluţiei, revoluţia fascistă nu se
produce înaintea preluării puterii, ci după aceasta. La baza acestui progres stă credinţa
conducătorilor nazişti că pot monopoliza statul pe cale legală, trecând apărători ai
ordinii într-un moment de gravă criză economică şi socială. După observaţiile sale,
nazismul este dualist, îmbinând ordinea şi dezordinea în dominarea maselor.
Toate metodele sunt efectiv ivite dintr-un ritual magic menit să imprime în
subconştient sensul comunităţii rasiale. Totul se realizează pe fondul militarizării
societăţii şi expansiunea naţiunii care la momentul potrivit în numele superiorităţii
rasei lor, Tzvetan Todorov spune că „statul totalitar aspiră la controlul totalităţii vieţii
sociale a unui individ”1. Partidul (comunist sau naţional – socialist) nu se mulţumeşte
cu acapararea puterii politice în sens limitat, ca în dictaturile clasice, eliminând
opoziţia şi asumându-şi singur guvernarea. El îşi extinde controlul asupra întregii sfere
publice din viaţa fiecărei persoane, lezând cât se poate de mult sfera privată; el
controlează munca, locuinţa, proprietatea, educaţia sau distracţiile copiilor, şi chiar
viaţa familială şi sentimentală. Aceasta îi permite să obţină supunerea tuturor
cetăţenilor, nemaiexistând nici un loc în care ei ar putea să se adăpostească şi să-i
scape”2. Tot aşa ni se spune şi în Originile totalitarismului că nimic nu s-a dovedit mai
uşor de distrus decât viaţa privată şi moralitatea privată a oamenilor care nu se
gândeau decât la salvarea propriilor lor vieţi. După câţiva ani de putere şi de
coordonare sistematică, naziştii puteau anunţa pe bună dreptate că singura persoană
care mai este încă un individ în Germania este aceea care doarme.
Dacă studiul Hannei Arendt deschide perioada clasică a cercetării
totalitarismului, punctul ei culminant este considerat de majoritatea specialiştilor
apariţia, în 1956, a lucrării lui Federich şi Brzezinski „Totalitarian Dictatoriship and
Autocracy”3 (Dictatură totalitară şi autocraţie). În cadrul unui simpozion asupra
totalitarismului, Federich susţinea că acesta este un sistem politic specific, caracterizat
prin anumite trăsături care se intercondiţionează şi se susţin reciproc. Lista acestor
trăsături a fost apoi completată în lucrarea din 1956. După cei doi autori, existenţa unui
sistem totalitar presupune:

1
Tzvetan Todorov, Confruntarea cu extrema, Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 120
2
Ibidem, p. 118
3
Giovanni Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, Polirom, Iaşi, 1999, p. 187
5
 • o ideologie oficială care tinde la o societate perfectă, opusă celei
existente şi gata să cuprindă lumea;
• un partid unic de masă controlat de o oligarhie, partid care tinde să se
confrunte cu statul;
• monopolul guvernamental al armamentului;
• monopolul guvernamental asupra mass mediei;
• un sistem politic terorist, apt să folosească şi cuceririle moderne ale
psihologiei;
• o economie dirijată de la nivel central.
Fascismul şi comunismul aparţin acestui tip de sistem politic care, pentru
prima dată în istorie, cumulează cinci monopoluri: ideologia, poliţia, armata, mass
media, economia într-un stat care tinde să se confrunte cu partidul unic.
Această situaţie determină o cvasi-dispariţie a societăţii civile. Chiar dacă
ideologiile sunt diferite, chiar opuse prin conţinutul lor, metodele utilizate de
regimurile totalitare de stânga sau de dreapta sunt aceleaşi.
Modul de definire a totalitarismului prin „trăsături”, impus de Federich şi
Brzezinski, a suscitat o serie de critici. S-a arătat, în primul rând, că nu se poate stabili
care sunt caracteristicile definitorii ale sistemului totalitar şi cele aleatorii, secundare.
Monopolul guvernamental asupra armamentelor nu poate fi considerată o
caracteristică definitorie, deoarece ea apare şi în cazul democraţiilor.
O ideologie oficială unică putem întâlni şi în cazul unor regimuri autoritare, iar
controlul centralizat al economiei, evident în cazul comunismului, este mai puţin
prezent sau chiar absent în cazul nazismului sau fascismului italian. Oricum, cei doi
autori americani vorbeau de corelarea tuturor acestor caracteristici, iar definiţia dată de
ei permite o operaţionalizare a conceptului de totalitarism şi în felul acesta, abordarea
empirică a regimurilor politice concrete.
Hannah Arendt este autoarea care inaugurează o nouă abordare în domeniul
interpretării totalitarismului.
Totalitarismul este regimul politic al dominaţiei totale care este văzut de
autoare ca o „dominaţie permanentă asupra fiecărui individ în fiecare sferă a vieţii” 1.
În discursul său Arendt foloseşte din plin filosofia, argumentând că seducţia

1
Hannah Arendt, Originile totalitarismului, Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 15
6
regimurilor provine din efortul de a face posibilă şi coerentă ideea … banalităţii
răului1, răul devine banal într-o societate dominată de teroare şi ideologie, căci în
numele Ideii se sacrifică orice.
Dominaţia totală nu permite libera iniţiativă în nici un domeniu al vieţii, nici
un fel de activitate care să nu fie întru totul previzibilă. Dominaţia totalitară urmăreşte
însă abolirea oricărei fărâme de libertate, „chiar eliminarea oricărei spontaneităţi
umane în general, şi nu doar o restrângere a libertăţii oricât de tiranică ar fi”2. Cu cât
este mai evidentă puterea totalitarismului, cu atât mai secrete devin ţelurile lui
adevărate. Faptul de a minţi o lume întreagă nu se poate realiza decât dacă sunt
întrunite condiţiile unei guvernări totalitare, când calitatea de ficţiune a realităţii de
fiecare zi distorsionează până şi cele mai mici şi evidente detalii.
Presupunerea centrală a totalitarismului că totul e posibil duce astfel, prin
eliminarea consecventă a oricăror piedici reale, la consecinţa absurdă şi teribilă că
orice crimă pe care o imaginează conducătorii trebuie să fie pedepsită, indiferent dacă
ea a fost săvârşită sau nu. „Lagărele de concentrare şi de exterminare ale regimurilor
totalitare slujesc ca laboratoare în care se verifică această credinţă fundamentală a
totalitarismului că totul este posibil”3. Dominaţia totală se străduieşte să organizeze
infinita pluralitate şi diferenţiere a fiinţelor omeneşti ca şi când întreaga umanitate ar fi
doar un singur individ. Această dominaţie încearcă să realizeze acest ţel atât prin
îndoctrinarea ideologică a formaţiilor de elită, cât şi prin teroarea desăvârşită din
lagăre. Lagărele nu sunt menite numai să extermine oameni şi să degradeze fiinţa
omeneşti, ci slujesc de asemenea la odioasa experienţă a eliminării, în condiţii
specifice controlate, a înseşi spontaneităţii de expresie a comportamentului omenesc şi
a transformării personalităţii umane. Metodele totalitare se bazează pe principiul
nihilist a lui „este permis orice”4. Astfel, naziştii au ştiut cum să trântească uşa după ei
în aşa fel încât să nu fie uitaţi secole întregi.

1.3. Trăsăturile regimurilor totalitare şi schimbarea lor

1
Hannah Arendt, Originile totalitarismului, Humanitas, Bucureşti, 2006, p.102
2
Ibidem, p. 500
3
Hannah Arendt, opere citite, p.539
4
Hannah Arendt, La nature du totalitarisme, Edition Payot, 1990, p. 17
7
 Societatea atomizată este nucleul totalitarismului şi originar în secolul XX.
Regimurile totalitare se disting nu numai prin manipularea extrem de inumană a puterii
politice şi prin aceea că ele dau naştere „unui concept de putere, cu totul fără
precedent”1. Totalitarismul este un regim politic în care deţinătorii puterii, sub
pretextul schimbării radicale a societăţii, în conformitate cu un proiect ideologic, îşi
impun dominaţia totală asupra vieţii sociale.
Raymond Aron consideră că şase elemente principale definesc totalitarismul.
Pentru Aron acestea sunt:
- fenomenul totalitar apare într-un regim care acordă monopolul
activităţii politice;
- partidul monopolist are o ideologie care are autoritatea absolută şi
devine adevărul oficial al statului;
- pentru răspândirea ideologiei este necesar monopolul asupra
mijloacelor violente şi ale celor de presiune;
- mass-media este sub comanda statului şi a celor ce-l reprezintă;
- marea majoritate a activităţilor profesionale şi economice sunt
supuse statului, devin în acest mod impregnate de ideologia oficială;
- pe calea de consecinţă orice greşeală în economie sau profesie,
devine greşeală ideologică, apărând astfel politizarea oricărei
activităţi2.
Aron nu consideră că dacă aceste elemente sunt reunite trebuie să se ajungă la
extrema teroare. Regimurile nu devin totalitare progresiv ci pornind de la intenţia
originară de a transforma fundamental ordinea, existenţa în funcţie de o ideologie. În
opoziţie cu Aron, Arendt constată diferenţierea dintre fenomenul stalinist şi hitlerist
„diferenţa este esenţială oricare ar fi similitudinile”3. Totalitarismul înseamnă o
pătrundere a politicului în toate domeniile vieţii sociale. Politizarea, extinderea sferei
politicului, a influenţei puterii politice, este totuşi o caracteristică a societăţilor
moderne care ţine de creşterea gradului de complexitate a acestor societăţi şi a creşterii
gradului de complexitate a problemelor pe care trebuie să le rezolve puterea politică.
Puterea politică totalitară încearcă să pătrundă prin intermediul statului, de cele mai

1
Giovanni Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, Polirom, Iaşi, 1999, p. 154
2
Raymond Aron, Introducere în filosofia istoriei, Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 78
3
Hannah Arendt, Opere citite, p. 54
8
multe ori, în toate domeniile vieţii sociale, pentru a elimina orice contraputere ce ar
putea să apară sau orice resursă a unei asemenea posibile contraputeri, pentru a-şi
instaura dominaţia, controlul asupra întregii societăţi şi a oamenilor pe care o compun.
Avem de a face cu un paradox: pe de o parte sfera politicului se extinde, pe de altă
parte politica ca alegere între alternative, are o arie tot mai restrânsă. Cei care deţin
puterea politică, de cele mai multe ori printr-o delegare din partea liderului totalitar,
sunt relativ puţini. Pentru ei participarea la viaţa politică înseamnă, mai degrabă, lupta
pentru o poziţie cât mai avantajoasă în aparatul birocratic al puterii, dominat de liderul
totalitar, evoluţia diverselor domenii ale vieţii sociale. Pentru cei mai mulţi dintre cei
ce trăiesc sub un regim totalitar, participarea politică reală nu este posibilă.
Participarea este înlocuită cu mobilizarea pentru înfăptuirea comenzilor celor care
deţin puterea reală. Puterea politică, în cazul totalitarismului nu rămâne doar o instanţă
supremă care controlează orice activitate socială din afară, ca în cazul autoritarismului,
de exemplu, ci se insinuează la nivelul fiecărei structuri şi a fiecărei activităţi sociale.
Idealul ei nu este doar o societate controlată, ci o societate care se
autocontrolează, care îşi însuşeşte comenzile puterii, oricare ar fi acestea, ca fiind ale
sale. Partidul – stat trebuie să devină nu doar un mijloc de control al întregii activităţi
sociale, ci o vastă construcţie monautică formată din instituţii, organizaţii, grupuri care
au aceleaşi scopuri cu puterea, care îşi însuşesc de fapt scopurile acesteia şi care pot
mobiliza fiecare individ pentru realizarea acestor scopuri şi eliminând orice posibilă
opoziţie.
O caracteristică esenţială a regimurilor totalitare este dată de o nouă definire a
legii. Politica totalitară nu înlocuieşte un corp de legi („corpus de legi”) prin altul, ea
nu instituie propriul său consens juridic („consensus juris”). Dispreţul ei faţă de toate
legile pozitive, inclusiv de propriile ei legi, presupune că ea poate să renunţe la orice
„consensus juris”, fiindcă promite să elibereze aplicarea legii de orice acţiune şi voinţă
omenească. În regimul totalitar, legea nu mai asigură aşa cum spune Arendt, funcţia de
stabilizare, ea este decât o lege a acţiunii, a naturii la nazişti sau legea istoriei la
comunişti, legea nu are alt sens, ea este „expresie a acţiunii însăşi”1.
Totalitarismul este starea limită de intervenţie şi dominare a Statului – partid
asupra societăţii în totalitatea sa şi asupra individului în intimitatea sa, ajungându-se

1
Ibidem, p.79
9
aici prin mecanisme perfecţionate de îmbinare a masificării sociale, represiunii
politice.
Hannah Arendt în studiile sale remarcă caracterul formal de faţadă al statului
în regimurile totalitare. În aceste regimuri, statul nu îndeplineşte funcţiile sale pentru
care este creat ci are rolul de a legitima domnia puterii brute, hegemonia partidului de
masă şi cultul liderului charismatic. În „Le systeme totalitare”, Arendt subliniază că
multitudinea şi concurenţa organismelor şi departamentelor statice manipulate de
voinţa conducătorului politic, contribuie la transformarea aparatului de stat, într-o
„organizaţie de faţadă compusă din birocraţi simpatizanţi”1. În ştiinţele politice,
regimurile totalitare sunt caracterizate folosindu-se testul de raţionalitate socială,
având ca rezultat caracterizarea drept tipuri doctrine extreme. Această concluzie
rezultă în urma analizării a tot ceea ce determină intenţionalitatea politică, adică: socio
– structuralitatea puterii, statalitatea, regimul politic, eficienţa socială, normalitatea.
Răspunsul la aceste analize pentru totalitarism, ţinând cont de aceasta, de o socio –
structuralitate monocratică a puterii, statalitate totală, regim totalitar, dictatorial,
eficienţă socială contradictorie şi scump plătită, socio – uman şi economic,
anormalitatea puterii ca scop în sine, intransigenţa şi fanatismul ideologic, toate aceste
caracteristici fiind apanajul tipurilor doctrinare extreme2.
Paradoxal, deşi avem pe de altă parte comunismul şi fascismul, aflate la
extremele stângii şi dreptei politice, aceste tipuri se apropie prin finalitate şi mijloace.
Se deosebesc în ceea ce priveşte sursele care stau la baza doctrinei lor şi a
conjuncturilor socio – istorice în care au apărut.
Fascismul este instrumentul de şoc al cercurilor extremiste care urmăresc
anihilarea stângii, dar şi a forţelor politice liberale, timorarea prin propagandă agresivă
şi violentă. Indiferent de nuanţa sau situarea ei, viaţa într-o societate totalitaristă este în
mod obiectiv grea şi periculoasă. Totalitarismul este un fenomen grav şi care prin
dimensiunile sale a pervertit fiinţa umană retrogradând-o pe treapta inferioară a
existenţei sale, consecinţe care se văd şi acum în lume şi permite omului să rămână orb
în faţa evidenţei însăşi. Imaginea pe care o are conştiinţa totalitaristă despre lume
implică reprezentări specifice ale cauzalităţii, ale naturii lucrurilor, ale timpului, ale
omului.
1
Hannah Arendt, Opere citite, p. 108
2
Ibidem, p.554
10
 Comunismul speculează nivelul mic de informare, culturii politice a maselor,
ridicate la rang de obişnuinţă, cucerirea exclusiv prin violenţă a puterii politice
exercită autoritar şi descriţionar puterea politică, practica pe scară largă, izolarea
culturală şi exaltarea pasiunilor prolecultiste. Odată definită puterea politică, partidele
comuniste schimbă tactica total, practicând o politică centralistă, birocratică şi
dictatorială, căutând să anihileze formele societăţii şi culturii. Comunismul contestă
capacitatea de autoorganizare a clasei muncitoare, a ţărănimii, intelectualităţii, neagă
rolul diverselor organizaţii şi asociaţii politice şi profesionale dovedindu-şi
negativismul şi pseudorevoluţionalismul.
Prin tactica lui dezastruoasă expune clasa muncitoare, forţele democratice,
social – democraţia. Aceste condiţii au generat apariţia fascismului reacţionar ca
doctrină a încercării de salvare din criză a unui sistem politic, esenţialmente capitalist
prin utilizarea mijloacelor de forţă la dictatură totală, represivă, supravieţuirea
economiei prin muncă forţată şi alte mijloace extraeconomice.
Lupta împotriva comunismului nu putea fi lupta pentru puterea politică pur şi
simplu, ci lupta pentru refacerea legăturilor sociale, pentru întemeierea unor instituţii
publice independente de stat sau chiar împotriva lui, dar mai ales lupta pentru adevăr.
Fragilitatea comunismului constă în faptul că este cimentat prin minciună şi de aceea
dorinţa de adevăr are efecte distrugătoare asupra lui. Lupta împotriva comunismului
este lupta pentru reconstruirea normalităţii democratice, pentru eliberarea de sub
dominaţia totalitară a unui spaţiu social cât mai larg.
Cei care trăiesc într-o societate totalitară au tendinţa de a subestima importanţa
ideologiei. Ea apare ca un şir de vorbe în vânt, mască şi minciună, fără nici o legătură
cu viaţa reală. Conţinutul ideologiei sau interpretarea principiilor ei variază de la o
perioadă la alta, deşi este vorba de principii declarate neschimbătoare. Ideea că
teroarea poate fi utilizată pentru conducerea unui stat pentru a constrânge populaţia să
facă ceea ce vor conducătorii, apare cu mult înaintea totalitarismului. Dar, în cadrul
acestui regim, ea este dezvoltată şi mai ales, pusă în practică la o scară inimaginabilă.
Menţinerea terorii va fi justificată, în condiţiile oricărui regim totalitar, apelând la
ideologie. Cu ajutorul ideologiei sunt definiţi şi duşmanii, fără de care teroarea nu s-ar
justifica. Teroarea penetrează societatea în profunzime.

11
 Politizarea şi ideologizarea, ca mijloace de instaurare şi de menţinere a
dominaţiei totale, sunt susţinute şi completate de teroare. Caracterul represiv al statului
totalitar ajunge, în unele momente la dimensiuni nemaiîntâlnite până atunci. Teroarea,
mai pronunţată în perioada de început a regimurilor, când are loc ruperea vechilor
structuri şi eliminarea masivă a adversarilor reali sau potenţiali, rămâne ca o
ameninţare permanentă pentru toţi membrii societăţii pe întreaga existenţă a acestor
regimuri. Frica trebuie să completeze sau să înlocuiască convingerea formată ca
urmare a vastei şi insistentei acţiuni persuasive a regimului, în aşa fel încât să se
asigure obedienţa totală faţă de comenzile deţinătorilor puterii.
Dorinţa unui asemenea regim este de a transforma personalitatea umană, de a
impune, la nivelul întregii societăţi un nou tip de personalitate umană, de a impune, la
nivelul întregii societăţi un nou tip de personalitate care a internalizat ideologia
oficială, logica gândirii ideologice, care se conformează necondiţionat comenzilor
puterii, a cărei viaţă se desfăşoară conform unui plan stabilit de putere, care îşi
autoraţionalizează existenţa după acest plan. Controlul social asupra individului,
exercitat prin intermediul partidului – stat, trebuie să fie treptat înlocuit de
autocontrolul bazat pe internalizarea sistemului de valori, de norme, impuse de
deţinătorii puterii. Sunt create condiţiile pentru reuşita unui asemenea proiect:
masificarea societăţii, crearea cadrelor uniformizatoare, mecanismul vast al
persuasiunii şi manipulării, aparatul de represiune care să menţină frica permanentă.
Chiar dacă nu reuşesc să impună noul model uman, regimurile totalitare îşi pun
amprenta asupra personalităţii celor care trăiesc sub un asemenea regim.
Regimurile totalitare reale se apropie, mai mult sau mai puţin, de tipul ideal,
într-un moment sau altul al existenţei lor. Amploarea schimbărilor pe care le produc
ele la nivelul societăţii şi al indivizilor depinde de o multitudine de factori, care ţin de
tipul şi forma regimului totalitar respectiv, de durata şi modul lui de evoluţie, de
caracteristicile istorice, economice, politice, culturale ale societăţilor în care se
instaurează, de contextul geo-politic, iar la nivel individual, de particularităţile
personale ale celor care îl suportă.

12
 Capitolul II. Analiza sociologică a totalitarismului

2.1 Totalitarismul în raport cu alte tipuri de regimuri nedemocratice

De foarte multe ori, în limbajul comun, dar şi în unele studii ştiinţifice,
termenul de totalitarism este asociat cu tirania, despotismul, dictatura, absolutismul,
autocratismul sau autoritarismul. Aceste concepte desemnează regimuri politice
nedemocratice mai vechi sau mai noi care au anumite elemente comune cu
totalitarismul, dar care nu pot fi confundate cu acesta. Pentru a elimina posibile
confuzii, considerăm necesare câteva precizări legate de aceste regimuri politice şi
raporturile lor cu totalitarismul. Istoric vorbind, chiar dacă totalitarismul se plasează în
aria regimurilor nedemocratice, el este o creaţie a secolului XX şi are o serie de
caracteristici care-l diferenţiază în mod clar de regimurile nedemocratice anterioare.
Chiar dacă termeni ca: tiranie, dictatură, despotism sau absolutism au cunoscut o
evoluţie, de-a lungul timpului, în ceea ce priveşte semnificaţiile lor, ei nu pot acoperi
specificitatea fenomenului totalitar. Pe de altă parte, autoritarismul, concept
contemporan cu cel de totalitarism se referă la un alt tip de regim politic diferit de cel
totalitar.
Conceptul de tiranie a apărut încă din antichitate. Aristotel arăta că „tirania este
guvernământul unuia singur ce domneşte ca un stăpân peste asociaţia politică”1.
Regimurile totalitare sunt considerate drept tiranii, în sensul că sunt regimuri
opresive, sprijinite pe forţă. Teroarea totalitară are dimensiuni şi modalităţi de
manifestare diferite în raport cu ceea ce au cunoscut secolele anterioare în domeniul
opresiunii, al cruzimii. Pe de altă parte, trebuie menţionat că regimurile totalitare nu
sunt instaurate în mod necesar prin violenţă (cazul nazismului în Germania), şi nu
presupun existenţa unui tiran care să poarte întreaga responsabilitate a opresiunii.
Pentru că sensurile consacrate ale conceptului de tiranie nu permit cuprinderea
fenomenului totalitar, dar şi pentru că teroarea este considerată o caracteristică a
totalitarismului.
John Kautky defineşte totalitarismul „ca ansamblu de metode utilizate pentru a-
şi păstra controlul guvernării”2. O intensă abordare o prezintă, considerând că nu este
necesar să se facă o deosebire între ţările industrializate şi cele neindustrializate ci
1
Aristotel, Politica, 1996, p. 87
2
*** Enciclopedia gândirii politice, ed. Cit., p. 558
13
trebuie să ne concentrăm atenţia pe demersul totalitar, pe participarea forţată, pe
desfiinţarea organizaţiilor şi asociaţiilor neoficiale, violenţa militară şi paramilitară,
incertitudinea, vizibilitatea şi insecuritatea normelor, care duc în final la iraţionalism şi
teroare. Friederich1 găseşte şase trăsături caracteristice importante ale totalitarismului:
• partidul unic de masă condus de un lider charismatic;
• ideologie oficială;
• controlul partidului asupra economicului;
• monopolul mijloacelor de comunicare;
• monopolul mijloacelor de luptă;
• un sistem de teroare poliţienească şi politică.
În regimurile democratice, liderii ajung la putere într-o măsură mai mare
datorită apropierii lor de regulile jocului politic mai mult decât apropierii lor de
reputaţia de legitimitate. O primă explicaţie ar consta în tendinţa controlării economiei
insistându-se pe legătura dintre totalitarism şi socialism. O altă tendinţă subliniază
participarea maselor la politică, participare datorată marilor catastrofe militare şi
economice întâmpinate în secolul XX şi a căror consecinţă a fost atomizarea socială şi
manipularea politică.
Regimul sovietic a apărut dintr-o voinţă revoluţionară, având la bază un ideal
umanitar. Regimul comunist a colporat în mod optimist credinţa în capacitatea raţiunii,
o comunitate având ca fundament justiţia socială. A postulat ideea că o societate
educată, conştientă politic poate prelua controlul evoluţiei sociale, a schimbărilor
social – economice spre îndeplinirea unor ţeluri precise şi să îmbine într-o acţiune
organizată raţionalitatea politică cu moralitatea socială.
Din aceste percepte umaniste care doreau schimbarea radicală a societăţii într-
o direcţie anticapitalistă, s-a trecut la folosirea violenţei ca mijloc de guvernare,
rezultând un regim de opresiune politică care intră astfel în conflict cu propriile sale
dorinţe morale. În aceste condiţii, regimul stalinist a fost definit ordine prin teroare.
Dar această ordine prin teroare nu se originează într-un proiect planificat de
conducere prin forţă. Teroarea s-a născut în urma unor conflicte birocratice şi doar
progresiv asistăm la o organizare a exercitării ei sistematice. Distincţia dintre
despotism şi totalitarism a fost subliniată de numeroşi analişti.

1
*** Enciclopedia gândirii politice, ed. Cit., p. 411
14
 Hannah Arendt arăta că „totalitarismul se străduieşte nu să tindă spre o
dominaţie despotică asupra oamenilor, ci spre un sistem în care oamenii să fie de
prisos”1.
Scopul terorii totalitare nu este pur şi simplu de a inspira supunerea supuşilor,
ci de a modela personalitatea acestora, de a-i transforma în „marionete fără cea mai
mică urmă de spontaneitate”2. Supunerea dorită de cei care deţin puterea în regimurile
totalitare nu este una care să dureze doar atâta timp cât este ridicat „braţul
ameninţător”3, ci una care să persiste, mai profundă pentru menţinerea căreia să fie
suficientă doar ideea că acest braţ există.
Dacă despotismul presupune teroarea şi arbitrajul puterii, în regimurile
totalitare nu este vorba doar de încălcarea arbitrară a legii, deşi legalitatea este privită
cu un anumit dispreţ de către puterea totalitară, iar voinţa liderului devine de multe ori
lege pentru întregul sistem. Puterea totalitară susţine că se supune unor legi supra-
umane, legile Istoriei sau ale Naturii, pentru a realiza cerinţele lor, poate să treacă
peste orice. Voinţa de schimbare a lumii şi a omului, de realizare a idealului utopic pe
care îl formulează ideologia este pretextul terorii şi al arbitrajului puterii, iar în
exercitarea terorii utilizează cu eficienţă toate avantajele pe care i le oferă
modernitatea. „despotismul asiatic nu-şi propunea să creeze un om nou şi nici să
atingă sfârşitul preistoriei”4.
Conceptele de tiranie şi de despotism utilizate uneori pentru caracterizarea
totalitarismului nu au relevanţă prea mare pentru înţelegerea specificului acestuia.
Totalitarismele de dreapta, declarate antidemocratice au acceptat şi ele că sunt ca
formă de guvernare, dictaturi ale unui conducător. În gândirea contemporană, termenul
de dictatură pare să-l înlocuiască pe cel de tiranie. El desemnează un regim politic
caracterizat prin deţinerea puterii politice de către o persoană sau un grup restrâns.
Unii consideră că esenţa dictaturii este aceea de a fi o guvernare neconstituţională.
Această neconstituţionalitate se poate referi fie la modul în care este dobândită
puterea, fie la modul în care ea este exercitată. Privită în modul acesta, dictatura poate
fi opusă democraţiei.

1
Hannah Arendt, op. cit., 1994, p. 592
2
Ibidem, 1994, p. 614
3
Ibidem
4
Raymond Aron, Democratie et totalitarisme, 1965, p. 319
15
 Cele două concepte, dictatură şi totalitarism se intersectează. Ca mod de
exercitare a puterii, totalitarismul este o dictatură. Uneori şi ca mod de dobândire a
puterii. Aceste este motivul pentru care în multe definiţii ale totalitarismului vom
întâlni termenul de dictatură. Pe de altă parte, există mai multe forme de dictatură:
militară, teocratică etc. Dictatura totalitară poate fi considerată una dintre forme.
Termenul de dictatură poate fi ataşat celui de totalitarism, dar nu-l poate suplini pe
acesta. Vorbind despre conceptul de absolutism, trebuie să reamintim că ideea de
putere absolută apare încă din perioada Renaşterii şi este pusă în legătură cu tirania
virtuală. Legat de absolutism este termenul de autocraţie, utilizat iniţial pentru a
desemna absolutismul puterii ţariste în Rusia încă din secolul XVIII. Autocraţia
presupune, pe de altă parte, accentuarea caracterului patrimonial al statului (ţarul este
considerat proprietarul oamenilor şi al lucrurilor), iar pe de altă parte, eliminarea în
exercitarea puterii a oricăror limite care ar ţine de lege sau de tradiţie. Anumite forme
ale totalitarismului pot sugera, în anumite momente, asemănări cu autocraţia în sensul
că liderul totalitar poate exercita puterea politică într-un mod nelimitat şi necontrolat,
dar în general, cele două concepte nu se suprapun. În sfârşit, să ne oprim puţin asupra
conceptului de autoritarism, concept apărut odată cu cel de totalitarism, în acelaşi
context al fascismului italian cu acelaşi sens pozitiv iniţial preluat ulterior de toate
totalitarismele de dreapta. Scopul acestor regimuri politice este declarat de a fi
autoritate. Astăzi termenul desemnează regimuri nedemocratice, indicând un abuz de
autoritate, o autoritate opresivă care striveşte libertatea indivizilor. Conceptul de
autoritate este pus în legătură cu cel de putere şi mai ales cu cel de legitimitate. Dacă
puterea este asociată cu ideea de coerciţie, de sancţiune, autoritatea înseamnă putere
acceptată, respectată, deci considerată legitimă. În vreme ce puterea ordonă şi
utilizează dacă este necesar, constrângerea, autoritatea este o putere bazată pe
prestigiu, pe respect, ea nu are o funcţie recompensatorie şi încetează să mai fie
autoritate atunci când este impusă. Pentru susţinătorii săi, autoritarismul este privit ca
un regim care restaurează adevărata autoritate, pentru adepţii democraţiei însă ca un
regim care abuzează de autoritate. Adevărata libertate, spun aceştia din urmă acceptă
autoritatea şi la rândul său autoritatea adevărată recunoaşte libertatea. Autoritatea care
nu recunoaşte libertatea înseamnă autoritarism, care neagă de fapt autoritatea.

16
 Compararea şi clasificarea regimurilor politice impune precizarea poziţiei
autoritarismului în raport cu democraţia, pe de o pare şi cu totalitarismul pe de alta.
Dacă în general, este acceptată ideea că autoritarismul este un regim non – democratic
în ceea ce priveşte raporturile sale cu totalitarismul există două păreri. Unii consideră
totalitarismul ca o formă extremă a autoritarismului, alţii subliniază diferenţele dintre
cele două tipuri de regimuri nedemocratice. Aderăm la ideea că regimurile politice pot
fi situate pe o scală având la o extremă democraţia şi la cealaltă totalitarismul.
Autoritarismul s-ar situa în spaţiul dintre aceste două extreme, mai aproape de
totalitarism. Unii consideră că instaurarea totalitarismului presupune un stadiu de
regim autoritar care pregăteşte totalitarismul. Hannah Arendt crede că atât stalinismul
cât şi nazismul ajung în faza totalitară după parcurgerea unui asemenea stadiu. Dar, de
fapt, atât comunismul cât şi nazismul au fost totalitare de la începuturile lor. Caracterul
totalitar al comunismului instaurat de Lenin este astăzi o certitudine. Pe de altă parte,
„înainte de căderea regimurilor comuniste din Europa de Est, exista părerea că
depăşirea totalitarismului este posibilă doar prin parcurgerea unui stadiu de
autoritarism”1. Realitatea din aceste ţări după 1989 pare însă să infirme asemenea
păreri. Asta nu înseamnă însă că nu există posibilitatea convertirii regimurilor
autoritare în regimuri totalitare şi invers. Trecerea este mai uşoară decât trecerea de la
totalitarism la democraţie sau de la democraţie la totalitarism.
Distincţia între autoritarism şi totalitarism nu este doar una de formă sau de
intensitate a opresiunii, a negării libertăţilor, ci una de fond. Autoritarismul, regim
nedemocratic poate fi considerat încă un sistem politic normal, în timp ce
„totalitarismul este un sistem anormal”2. Sistemul politic normal menţine distincţia
între stat şi societate, o anumită relaţie între acestea. Un asemenea sistem poate fi
democratic sau nu, în funcţie de o serie de criterii, cum ar fi modalităţile de acces la
puterea politică, controlul puterii politice, participarea cetăţenilor la deciziile politice,
libertăţile de care se bucură, egalitatea formală sau reală a şanselor. Totalitarismul
însă, presupune o hipertrofiere a statului, care invadează societatea civilă şi o
asfixiază, un stat care nu mai poate funcţiona normal. Statul autoritar nu confiscă decât
puterea politică şi atâta vreme cât societatea nu-i contestă deţinerea ei absolută, îi lasă

1
Z. Brzezinski, Marele eşec. Naşterea şi moartea comunismului în secolul XX, 1993, p. 251
2
J. Fr. Revel, , 1992, p. 39
17
societăţii o anumită libertate. Principiul după care funcţionează sistemul autoritar este
„totul este permis, cu excepţia politicii”1.
O definiţie, considerată de referinţă a autoritarismului, cea a lui J. Linz,
sintetizează caracteristicile acestui regim politic. El este „un regim politic limitat, fără
responsabilitate, fără o ideologie elaborată şi călăuzitoare (doar cu mentalităţi
distinctive), fără o mobilizare politică intensivă sau extensivă (exceptând câteva
momente în evoluţia sa) şi în care un lider (sau în mod ocazional un grup restrâns)
exercită o putere în cadrul unor limite slab definite din punct de vedere formal, dar,
de fapt, exact predictibile”2.
Trecerea de la autoritarism la democraţie se poate face progresiv şi în orice caz
mai uşor decât trecerea de la totalitarism la democraţie. Istoria a arătat că regimurile
totalitare au dispărut fie ca urmare a unei înfrângeri militare, fie ca urmare a unei crize
economice profunde şi a unei dezagregări a sistemului, echivalente cu o catastrofă
militară.
Totalitarismul, sunt de părere majoritatea analiştilor, nu poate fi reformat în
sensul democratizării lui, menţinându-şi esenţa. Încercarea lui Mihail Gorbaciov de a
democratiza comunismul a dus, până la urmă la prăbuşirea acestuia.

2.2 Dominaţia totală a partidului – stat

Sloganul lansat de Mussolini, „Totul în stat, nimic în afara statului, nimic
împotriva statului”, exprimă sintetic intenţia programatică a regimurilor totalitare de a-
şi subordona întreaga societate, prin intermediul statului, de a-l transforma pe acesta
într-un instrument al dominaţiei totale.
Dacă orice stat presupune un raport de dominaţie, în cazul statului totalitar
avem de-a face cu încercarea de a instaura dominaţia totală asupra întregii societăţi.
Unii autori consideră această tendinţă a statului de a interveni în tot mai multe domenii
ale vieţii sociale caracterizează toate statele contemporane şi este determinată de
creşterea complexităţii vieţii sociale, de cerinţele tot mai mari pe care cetăţenii le au
faţă de stat. Statul minimal, pare a nu mai eficient în rezolvarea multiplelor şi

1
V. Gozman, A. Etzind, op. cit., 1990, p. 41
2
A. Heinen, Legiunea “Arhanghelul Mihail”, 1999, p. 349
18
complexelor probleme cu care se confruntă societăţile contemporane. „Toate statele
moderne se dezvoltă mai mult sau mai puţin în direcţia «statului total»”1.
Această tendinţă a statelor moderne spre totalitate nu trebuie confundată însă cu
totalitarismul. Pătrunderea statului totalitar în toate domeniile vieţii sociale, controlul
pe care încearcă să-l exercite asupra tuturor activităţilor şi asupra tuturor actorilor
sociali reprezintă cu totul altceva decât preocuparea pentru asigurarea cadrului normal
al desfăşurării vieţii sociale într-o societate tot mai complexă. Sunt diferenţe atât în
ceea ce priveşte scopurile cât şi profunzimea, intensitatea şi mijloacele intervenţiei
statului în viaţa socială. Pretextul dominaţiei totale a statului este coordonarea
procesului de transformare radicală a societăţii şi a omului. Statul devine un
instrument prin, pe de o parte, cei care deţin puterea politică îşi impun dominaţia
asupra întregii societăţi, iar pe de altă parte, încearcă să elimine orice adversar, real sau
posibil, care le-ar putea ameninţa deţinerea absolută a puterii. La nivelul societăţii
totalitare se constituie o putere totală unică, care domină atât spaţiul politic propriu-zis,
cât şi toate celelalte domenii ale vieţii sociale. Această putere totală încearcă să
elimine orice altă sursă de putere care ar putea apărea. De aici, eforturile sale de a
controla economia, societatea civilă în general, viaţa spirituală, comunicarea socială,
pe fiecare individ în parte. Orice resursă de putere, indiferent de natura sa este
transformată într-un suport al puterii totale sau dacă acest lucru nu este posibil,
controlată, limitată, eliminată uneori, oricum împiedicată să devină o ameninţare
pentru deţinătorii oficiali ai puterii politice. Politizarea totalitară nu înseamnă însă
participare politică, dezbatere a unor soluţii posibile de către forţe politice autonome şi
adoptarea unor decizii în interesul majorităţii, ci mobilizarea întregii societăţi în
îndeplinirea comandamentelor impuse de deţinătorii puterii politice. Dacă statul ia în
stăpânire întreaga societate, el este, la rândul său luat în stăpânire de către partidul
revoluţionar, care se consideră reprezentantul întregii societăţi sau mai bine zis, a
acelei părţi a societăţii care are în conformitate cu ideologia totalitară, dreptul de a
participa la viaţa politică. Acesta este poporul, pur, din punct de vedere rasial, în cazul
nazismului, sau muncitor, adică clasa muncitoare şi aliaţii săi, în cazul comunismului.
Se operează deci, de la început, excluderea, pe criterii ideologice, a unei părţi a
membrilor societăţii de la viaţa politică. Aceste categorii sociale trebuie să dispară,

1
Giovanni Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, 1999, p. 184
19
uneori prin distrugere fizică, alteori prin transformarea lor şi mecanismele terorii
totalitare sunt îndreptate, la începutul regimului asupra lor.
Modul în care se desfăşoară procesul de instaurare a monopolului politic al
partidului totalitar, eliminarea din spaţiul politic a oricăror forţe ce ar putea aspira la
puterea politică, diferă de la un tip de totalitarism la altul şi de la o ţară la alta. În Rusia
sovietică, lupta împotriva celorlalte partide participante la revoluţie a fost începută de
bolşevici în 1917 şi câştigată în anii „comunismului de război”. Încă din primii ani ai
noului regim aceştia acaparează întreaga putere politică, îşi subordonează în întregime
statul şi elimină, treptat orice alt partid de pe scena politică. Totuşi, nici Constituţia din
1918, nici cea din 1924, nu fac referire, în mod explicit, la rolul conducător al
Partidului Comunist (bolşevic), deşi acesta este subînţeles. De abia Constituţia din
1936, constituţia „stalinistă”, afirma fără echivoc „rolul conducător” al Partidului
Comunist. Trebuie menţionat că această constituţie a fost modelul pe care l-au copiat,
după război, statele comuniste est – europene. Deşi monopolul politic al unui singur
partid a funcţionat în toate statele comuniste, în unele dintre ele au mai fost menţinute
şi aparent asociate la guvernare unul sau mai multe „partide frăţeşti”, dintre care cele
care i-au ajutat pe comunişti să cucerească puterea politică.
Naziştii germani au fost mai direcţi în acţiunea de eliminare a celorlalte partide
de pe scena politică, aşa cum au fost şi în ceea ce priveşte acapararea statului. Încă din
februarie 1933, după incendierea Reichstagului, comuniştii au fost proscrişi, iar
celelalte partide, inclusiv cele naţionaliste, au optat pentru auto – dizolvare.
Preluarea puterii politice de către partidele totalitare s-a produs, cu excepţia
Germaniei, unde naziştii au câştigat alegerile din 1933, prin lovitură de stat sau prin
impunerea lor de către o putere ocupantă, chiar dacă această impunere a fost mascată
prin procedee democratice trucate. Accesul la putere permite fuziunea dintre partid şi
stat, formarea sistemului partid – stat, în care orice poziţie în ierarhia aparatului de stat
poate fi ocupată doar de cei delegaţi de către partid, politica statului se confundă cu
politica partidului, partidul controlează, prin multiple mecanisme, activitatea statului.
În regimurile comuniste funcţiile de decizie în aparatul de stat sunt ocupate
doar de cei delegaţi de către partid, numiri mascate, uneori, de alegeri declarat
„democratice”, alegeri la care candidaţii, de cele mai multe ori unici, sunt desemnaţi
de către partid, iar rezultatele sunt stabilite înainte de desfăşurarea alegerilor. Partidul

20
controlează, prin structurile sale, întreaga activitate a statului. Există organisme „de
partid şi de stat” care exprimă şi mai clar fuziunea dintre partid şi stat. Puterea reală
aparţine întotdeauna partidului, chiar dacă ea este, uneori, mascată, iar statul şi cei
care-l reprezintă nu pot acţiona decât ca mandatari ai partidului, pentru a realiza
obiectivele partidului şi sub controlul absolut al acestuia.
Hipercentralizarea este o trăsătură generală a puterii totalitare, care derivă din
însăşi natura ei, din modul în care se constituie, din modul în care poate funcţiona.
Apariţia unor centre de putere relativ autonome, la nivelul unor domenii de activitate
sau a unor componente teritoriale ale statului, ar însemna o negare a însăşi caracterului
totalitar al puterii, unitatea aparatului de putere legată de liderul totalitar, sau de grupul
de lideri care decid la nivel central. Asta nu înseamnă, însă, că nu apar ierarhii paralele
în organizarea birocratică a partidului – stat, care, chiar dacă se întâlnesc la vârf, sunt
menţinute într-o anumită stare de concurenţă, chiar de conflict, pentru a putea fi mai
bine controlate de către liderul totalitar. Acesta, poate acorda, într-o perioadă sau alta,
o importanţă mai mare sau mai mică unei anumite instituţii, unei anumite organizaţii
din cadrul partidului – stat. Este cazul concurenţei dintre partid, poliţia politică şi
armată.
Separaţia puterilor în stat ar fi în contradicţie cu logica regimului totalitar.
Concentrarea puterii legislative, a celei executive şi a celei judecătoreşti în mâinile
aceluiaşi aparat de putere controlat de liderul totalitar permite controlul total al
statului, şi prin acesta dominaţia întregii societăţi. Existenţa, cel puţin la nivelul
statelor comuniste, a unor instituţii distincte reprezentând cele trei puteri este doar un
element de faţadă. Dacă societatea modernă pare să meargă în direcţia secularizării şi a
diferenţierii subsistemelor economic, politic, religios, educaţional etc., a conlucrării lor
ca subsisteme relativ autonome, „specificul regimurilor totalitare este de a distruge
secularizarea în numele unei ideologii care se aplică ansamblului vieţii publice şi
private”1.
Oricare ar fi formele concrete în care se realizează, partidul – stat rămâne
principalul instrument prin care se poate realiza dominaţia totală asupra societăţii şi
care poate asigura menţinerea puterii totalitare.

1
A. Touraine, 1994, p. 163
21
 Regimurile totalitare au urmărit distrugerea societăţii civile, integrarea ei în
sistemul partidului – stat, dominaţia absolută asupra oricărei forme de organizare
socială şi asupra oricărei activităţi sociale.

2.3 Dominarea comunicării sociale

Modul în care regimurile totalitare îşi impun dominaţia asupra comunicării
sociale, modul în care utilizează comunicarea, informaţia, limbajul pentru a manipula
comportamentele indivizilor şi grupurilor sociale, reprezintă una dintre caracteristicile
acestor regimuri care le diferenţiază de orice alt tip de regim nedemocratic şi care, în
acelaşi timp, le subliniază modernitatea.
Manipularea informaţiei, folosirea minciunii în scopuri politice,
dezinformarea, ca şi cenzura, nu sunt invenţii ale totalitarismelor. Să ne amintim că,
încă de la generalul chinez Sun Tzu şi de la Machiavelli, minciuna, „intoxicarea”
inamicului prin informaţii false, au fost considerate ca arme redutabile în desfăşurarea
războiului. Să nu uităm, de asemenea, că ele sunt, din păcate, larg răspândite chiar în
contextul regimurilor democratice.
Ceea ce aduce nou totalitarismul este tendinţa de a impune dominaţia totală a
puterii politice asupra întregului proces de comunicare socială, de a controla orice
informaţie care circulă la nivelul societăţii şi orice canal prin care aceasta este
transmisă, de a politiza şi ideologiza orice mesaj, orice comunicare, de a impune un
limbaj unificator şi nivelator, „limba de lemn”. Dominaţia totală asupra comunicării
este considerată una dintre modalităţile principale de dominare totală a societăţii şi a
fiecărui individ în parte. Nu avem de-a face doar cu o dezvoltare enormă a aparatului
de propagandă subordonat statului, deşi acest aparat capătă, într-adevăr dimensiuni
impresionante, iar atenţia acordată propagandei de către partidul – stat totalitar este
deosebită. Nu este vorba doar de monopolul partidului – stat asupra mijloacelor
comunicării de masă, chiar dacă mass-media este aproape în totalitate subordonată
acestuia, ci de o pătrundere profundă şi extinsă în corpul social, lăsând urme adânci şi
persistente asupra societăţii şi asupra fiecărui individ în parte.
Comunicarea socială are trei forme: comunicarea interpersonală, comunicarea
instituţionalizată şi, între acestea două, comunicarea de masă1. Prima se înscrie în
cadrul relaţiilor interpersonale şi are un caracter mai degrabă spontan şi non – formal.
1
R. Boudon, ed., 1995, pp 43 – 44
22
Controlul asupra ei se exercită, din partea puterii totalitare, atât prin intermediul
poliţiei locale, cu tot sistemul său de informatori răspândiţi în întregul corp social, cât
şi prin ansamblul organizaţiilor politice sau politizate. Oricum, individul trebuie să-şi
supravegheze atent orice act de comunicare, să se teamă că orice vorbă, orice gest pot
fi interpretate ca ostile puterii şi pedepsite ca atare. El ştie, şi trebuie să ştie, că este
continuu supravegheat, că telefonul îi poate fi ascultat, că scrisorile îi pot fi deschise şi
citite, că printre cei cu care comunică, indiferent în ce context, se pot afla informatori
ai poliţiei politice. Este, şi aceasta, o modalitate de terorizare a celor care trăiesc într-
un sistem totalitar, de impunere a fricii şi, prin aceasta, a supunerii faţă de putere.
În ceea ce priveşte comunicarea instituţionalizată, ea se situează la nivelul
organizaţiilor şi între acestea şi mediul exterior. În cazul regimurilor totalitare, aşa cum
arătam anterior, întreg sistemul de organizaţii şi instituţii oficial acceptate este
subordonat partidului – stat, trebuie să susţină puterea totalitară şi să mobilizeze
membrii societăţii pentru realizarea obiectivelor acesteia, eliminând orice tendinţă de
independenţă sau de împotrivire. În aceste condiţii, comunicarea inter-organizaţională
şi cea intra-organizaţională pot fi controlate deplin de către partidul – stat, acesta poate
impune conţinutul mesajelor, dar şi limbajul în care sunt codificate. „Limba de lemn”
devine limbajul în care se comunică în orice tip de organizaţie şi în care orice tip de
organizaţie comunică în exterior. Dominarea organizării sociale de către deţinătorii
puterii totalitare implică, deci, şi dominarea proceselor de comunicare
instituţionalizată.
Comunicarea de masă se caracterizează, în primul rând prin folosirea unor
mijloace tehnice care permit stabilirea şi amplificarea dialogului între indivizi şi
grupuri sociale şi „ocupă doar spaţiul lăsat vacant de comunicarea interpersonală şi
comunicarea instituţionalizată, chit că le influenţează pe fiecare la rândul său”1.
Regimurile totalitare au înţeles foarte bine rolul şi importanţa socială a comunicării de
masă, au ştiut să folosească marea lor putere de influenţă. De aceea ele şi-au impus
monopolul asupra mass-media, preocupându-se chiar de dezvoltarea lor. În Germania
nazistă, de exemplu, Goebbels, ministrul propagandei, ca şi Hitler de altfel, au sesizat
avantajele pe care putea să le ofere radioul, unul dintre mijloacele cele mai moderne de
transmitere a informaţiei în perioada interbelică. Imediat după ajungerea naziştilor la
putere a fost creată Compania Germană de Radio, care controla întregul sistem de
1
, op. cit., p. 44
23
transmisiuni radiofonice. „Vom pune radioul în slujba noastră şi nici o altă ideologie
nu-şi va mai găsi expresia aici”, spunea Goebbels în martie 19331. În paralel, au fost
create condiţiile pentru ca un număr cât mai mare de oameni să aibă acces la acest
mijloc de comunicare. În cazul regimurilor comuniste vom întâlni aceeaşi preocupare
de a lărgi accesul la mass-media. Presa scrisă care transmite „cuvântul partidului”,
tipăriturile propagandiste, vor ajunge la tiraje impresionante. Lipsa receptoarelor radio
va fi suplinită, în Rusia sovietică, în China, în ţările comuniste est-europene, în
deceniile de la mijlocul secolului, prin difuzoare instalate pe străzi, în locurile publice.
Controlul asupra mass-media din partea partidului-stat este absolut. Este un
monopol al acestuia la care nu poate renunţa fără a-şi periclita existenţa. Să ne
amintim rigoarea cu care era urmărit, în România ceauşistă, orice mijloc capabil să
multiplice un mesaj, controlul poliţienesc asupra foto-copiatoarelor sau a maşinilor de
scris. Editurile, tipografiile, radioul, televiziunea, cinematografia etc., sunt în ţările
comuniste, în general, proprietate a statului sau sunt strict controlate de către stat, prin
funcţionarii săi de la diferite niveluri. Cei care lucrează în acest domeniu sunt
selecţionaţi, de cele mai multe ori, pe criterii politice, integraţi, cei mai mulţi, în
organizaţii ale partidului şi controlaţi şi pe această cale. Unii dintre ei fac parte din
„nomenclatură”, cu toate avantajele care decurg din aceasta. În aceste condiţii se poate
renunţa, în anumite perioade, şi pentru anumite mijloace ale comunicării de masă, la
cenzura propriu-zisă, fapt trâmbiţat ca o mare realizare a democratizării, dar, de fapt,
doar o eliminare a unei verigi, devenite inutile, din lanţul controlului, a dominaţiei
totale.
Este interesant de observat modul în care regimurile totalitare au reuşit să
articuleze comunicarea de masă, asupra căreia au monopolul, cu celelalte două forme
ale comunicării, asupra cărora, de asemenea îşi impun dominaţia. Prin mijloacele
comunicării de masă sunt transmise doar mesaje impuse sau acceptate de către
deţinătorii puterii politice. Aceste mesaje capătă, de cele mai multe ori, un caracter
oficial. Receptorii trebuie să le creadă, trebuie să se conformeze lor, pentru că prin
mijloacele comunicării de masă se face cunoscută voinţa puterii la un moment dat.
pentru a mări efectele mesajelor transmise prin mass-media, regimurile totalitare au
reuşit să instituie şi să controleze un flux de comunicare în mai multe trepte. Influenţa
mesajului transmis direct prin mass-media este întărită la nivelul organizaţiilor,
1
G. Layton, 1997, p. 70
24
politice sau nu, prin comunicarea interpersonală, prin activitatea „agitatorilor”, a
„activiştilor” partidului, ai organizaţiilor de tineret, sindicali etc. Exemplele care să
ilustreze modul de funcţionare al acestui sistem sunt numeroase. Încercarea de
dominare a comunicării sociale presupune şi un control strict asupra informaţiilor care
sunt difuzate spre un număr mare de receptori. Producerea de informaţie, creaţia
culturală, este atent supravegheată şi manipulată. Ea este considerată un act politic şi
trebuie să se conformeze canoanelor ideologice impuse de puterea totalitară. Orice
abatere de la aceste canoane reprezintă un gest împotriva regimului şi este pedepsit ca
atare. Pe de o parte, se încearcă îndoctrinarea ideologică a creatorilor, iar pe de alta,
cenzura foarte strictă a producţiilor culturale şi, mai ales, a difuzării acestora. Există un
întreg ansamblu de instituţii ale partidului – stat, de organizaţii şi asociaţii controlate
de acesta care au, pe de o parte, rolul de a-i „educa” pe creatori în spiritul ideologiei
oficiale, iar pe de altă parte, de a urmări ca nici o creaţie culturală care nu se
conformează comandamentelor ideologice impuse să nu ajungă la public. Controlul
creatorilor şi cenzura producţiilor culturale se face pe mai multe niveluri şi de către
mai multe instanţe.
În Germania, de exemplu, se înfiinţează, încă din 1933, Departamentul de
Cultură al Reich – ului care stabilea cine poate să aibă acces la creaţia culturală, ale cui
opere pot fi puse în circulaţie, ce teme pot fi acceptate şi ce stil de creaţie este permis.
Operele adversarilor politici sau ideologici, ale celor consideraţi „impuri” din punct
de vedere rasial, sunt arse în pieţele publice în cadrul unor manifestări organizate de
nazişti, fie că sunt opere literare sau ştiinţifice, operele plastice sunt scoase din muzee,
spectacolele interzise. Creatorii care nu sunt acceptaţi de regim, care nu vor sau nu pot
să se conformeze condiţiilor impuse, să devină colaboratori, susţinători ai acestuia,
sunt scoşi din circuitul cultural.
Aceeaşi situaţie o vom întâlni şi în cazul regimurilor comuniste, ba chiar un
control mai sever şi mai cuprinzător, mai bine organizat, o activitate de îndoctrinare
mai intensă. Există organisme ale statului care au rolul de a supraveghea, de a
„îndruma” creaţia culturală, există organizaţii şi asociaţii care îi cuprind pe creatori şi
care au menirea de a-i ţine sub un continuu control, există norme riguroase, cel puţin
în perioada stalinistă, asupra modului în care trebuie să arate o creaţie culturală pentru
a putea fi acceptată de regim. În anii ’40, Jdanov teoretiza „realismul socialist” şi

25
reţelele sale ideologice vor fi impuse şi în celelalte ţări comuniste. Creaţia culturală
anterioară instaurării regimului comunist va fi şi ea supusă unei analize riguroase.
Mesajul cultural nu este privit decât dintr-o perspectivă ideologică, dreptul la existenţă
nu îl are decât ideologia oficială care susţine puterea totalitară. Participarea culturală,
privită ca o reacţie de valori sau doar ca un consum de valori culturale, este un act
ideologic şi, prin aceasta un act politic ce poate fi tratat doar ca prietenesc sau
duşmănos.
Desigur, există, în evoluţia totalitarismelor comuniste, perioade de relaxare a
controlului, a presiunii ideologice. Au existat numeroase modalităţi prin care creatorii
de cultură au reuşit să depăşească controlul sufocant al partidului – stat şi să producă
opere de mare valoare. Nu este locul aici să vorbim despre complexitatea modalităţilor
de „rezistenţă prin cultură” sau despre modul în care valorile adevărate ale culturii au
reuşit să ajungă totuşi la public. Nu ne propunem, de asemenea, să vorbim despre
modalităţile de disimulare a mesajului cultural şi despre publicul care s-a obişnuit să
citească „printre rânduri”. Cert este că regimurile totalitare, chiar în ipostazele lor cele
mai dogmatice, cele mai dure, nu au reuşit, deşi au dorit, un control total asupra
creaţiei şi consumului cultural.
Mai trebuie spus că acest control asupra creaţiei şi consumului cultural nu s-a
exercitat doar asupra literaturii, a artei în general, ci şi asupra ştiinţei.
Dominaţia puterii totalitare asupra comunicării sociale face ca aceasta să ia, tot
mai mult, forma unui monolog continuu, obsedant, al puterii. Dialogul între guvernanţi
şi guvernaţi nu există, nu este dorit şi nici acceptat. Puterea se consideră infailibilă, ea
ştie totul şi poate totul. Ea consideră că vorbeşte „în numele poporului” şi, deci, vocea
ei este singura care trebuie auzită şi respectată. Mesajul oficial este difuzat şi impus în
corpul social printr-un sistem complex de mijloace de comunicare, angrenând un
număr impresionant de oameni, folosind atât mijloacele influenţei sociale, cât şi
teroarea. Dinspre societatea dominată spre puterea dominatoare circulă informaţii
referitoare la modul în care sunt receptate mesajele puterii şi, mai ales, despre modul
în care indivizii, grupurile, organizaţiile se conformează comenzilor acesteia.
O modalitate de exercitare a dominaţiei poate fi considerată şi impunerea, de
către puterea politică, a unui limbaj specific, „newspeak”1, „limba de lemn”. Chiar
dacă „limba de lemn” nu este proprie doar regimurilor totalitare, în cadrul acestora, şi
1
G. Orwell, 1991
26
mai ales a comunismului, ea „ia forme extreme”1, atât prin aria de utilizare, cât şi prin
tenacitatea cu care este impusă în toate formele comunicării sociale. „Limba de lemn”
poate fi definită ca „un subsistem al unei limbi, desemnând mai ales elemente lexicale,
dar şi unităţi frazeologice, cu caracter de expresii fixe, de clişee încremenite, cu sens
determinat în contextul unei anumite «autorităţi», în mare măsură utilizate stereotip –
dogmatic ca exprimare a unei ideologii”2. Impunerea „limbii de lemn” de către puterea
totalitară îi permite acesteia, în primul rând, mascarea realităţii, mistificarea acesteia.
Utilizarea acestui limbaj este, deci, una dintre „stratagemele” comunicaţionale ale
puterii prin care îşi poate înşela, manipula supuşii. Utilizarea „limbii de lemn” în
comunicarea instituţionalizată, acapararea de către aceasta a comunicării de masă şi
pătrunderea ei tot mai mult la nivelul comunicării interpersonale duce la un fenomen
de uniformizare, „de tăvălugire stilistică”3. Mai profund, însă, obligativitatea
memorării şi utilizării „limbii de lemn” duce, la nivelul individului, la anihilarea
gândirii proprii, la introducerea unor structuri de gândire din afara individului, a unor
stereotipi de gândire exprimate în clişee. Aceste structuri, de gândire impuse
individului prin obligativitatea folosirii „limbii de lemn”, aparţin ideologiei totalitare.
Utilizarea „limbii de lemn” devine însă, pentru indivizi, grupuri, organizaţii, un semn
al conformării la comandamentele puterii, al acceptării ideologiei sale, al statutului
său, un ritual pe care trebuie să-l respecte în orice act de comunicare. Respingerea
acestui limbaj ritual poate fi considerat un act de dizidenţă. Iată de ce putem considera
„limba de lemn” ca mijloc şi în acelaşi timp rezultat al dominaţiei asupra comunicării
sociale, mijloc de mistificare a realităţii prin limbaj, de unificare şi control al
comunicării, dar şi de modelare a personalităţii, de îndoctrinare şi de control al
obedienţei faţă de putere.
Regimurile totalitare folosesc pe scară largă dezinformarea pentru a-şi impune
şi menţine dominaţia asupra întregii societăţi. În mod declarat, aceste regimuri acordă
propagandei o importanţă deosebită, alocându-i resurse materiale şi umane importante,
creând, în cadrul partidului – stat, forme instituţionale care să se ocupe de coordonarea
ei. Nu este vorba, însă, de simplă propagandă, ci de dezinformare. Propaganda, pe care
o întâlnim încă din antichitate, în orice tip de regim politic, este o acţiune asupra unui

1
T. Slama – Cazacu, 2000, p. 56
2
Idem, p. 71
3
Idem, p. 72
27
public pentru a-l determina să adopte anumite atitudini şi comportamente politice. Este
o modalitate de influenţare socială care, deşi foloseşte de multe ori minciuna ca mijloc,
se prezintă ca atare, „cu faţa descoperită”. Dezinformarea, sau „propaganda neagră”,
reprezintă „ansamblul procedeelor dialectice puse în joc în mod intenţionat pentru a
reuşi manipularea perfidă a persoanelor, grupurilor sau a unei întregi societăţi, în
scopul de a le devia conduitele politice, de a le domina gândirea sau chiar de a le
subjuga”1. Manipularea, disimularea intenţiilor dar şi a surselor, precum şi faptul că îşi
propune, mai mult decât de a convinge, dezorganizarea şi remodelarea modului de
gândire a indivizilor, diferenţiază dezinformarea de simpla propagandă. Minciuna,
mistificarea, ocupă un loc central în dezinformarea practicată de regimurile totalitare
atât în raport cu proprii supuşi, cât şi în exterior. „A spune adevărul este o prejudecată
burgheză meschină”, spunea Lenin, iar Goebbels avea să-l completeze: „propaganda
nu are nimic în comun cu adevărul”2. Analizând „sistemul minciunii” folosit de
regimurile comuniste pentru apărarea „socialismului real”, P. Wierzbicki considera că
există trei tipuri principale de minciuni la care recurg aceste tipuri de totalitarism:
minciuni din sfera concepţiilor, argumentelor, modalităţilor de abordare a
adversarului; minciuni din sfera informaţiei; minciuni din domeniul creării realităţii.
Prima categorie are drept scop prevenirea, neutralizarea şi invalidarea criticilor venite
din partea adversarilor sau a observatorilor neutri şi presupune „trei mari operaţii
bazate pe fals”: anularea limbajului, anularea logicii, anularea realităţii. Din a doua
categorie fac parte născocirile, deformările, trecerea sub tăcere, modalităţile de a opera
cu jumătăţi de adevăr. Ele distrag atenţia de la fapte considerate ca fiind nefavorabile.
Puterea hotărăşte ce trebuie să ştie şi ce nu trebuie să ştie populaţia. Scopul celei de a
treia categorii de minciuni este: „de a crea în mod nerestrictiv entităţi inexistente şi –
invers – de a considera entităţile existente drept închipuite”3. Minciuna, utilizată
continuu în timpul discursului puterii totalitare, difuzată larg prin toate mijloacele de
care aceasta dispune, devine, treptat, o modalitate de a comunica. O foloseşte şi
puterea, dar şi supuşii ei, pentru a se apăra. Cei care nu cred minciuna totalitară trebuie
să se comporte ca şi cum ar crede-o şi sa mintă, la rândul lor, spunând ceea ce puterea

1
H. Cathala, 1991, p. 24
2
V. Volkoff, f.a., p. 64, p. 72
3
P. Wierzbicki, 1996, p. 74
28
vrea să audă. „Minciuna permanentă devine întocmai ca şi trădarea, unica formă
neprimejdioasă de existenţă”1.
În măsura în care dezinformarea devine obiectiv central al politicii regimurilor
totalitare în domeniul comunicării, iar minciuna, mistificarea, caracteristici ale
proceselor de comunicare socială, se instituie, la nivelul întregii societăţi, „cultul
secretului”. Pentru puterea totalitară secretul devine „instrument de guvernare”2,
element de susţinere al dezinformării. Vălul secretului învăluie în primul rând pe
deţinătorii reali ai puterii. Imaginea propagandistică, mistificată, ascunde aceste
personaje şi modul în care ei exercită cu adevărat puterea. Starea reală a societăţii este
de asemenea secretizată. După perdeaua largă a „secretului de stat” se pot construi
imagini false despre viaţa economică, politică, spirituală etc., care să acopere eşecurile
guvernării şi să „mobilizeze masele”. Pe de altă parte, secretul şi mistificarea ajung să
caracterizeze raporturile dintre diferitele instanţe ale aparatului de putere. Păstrarea
secretului, „raportarea” falsă pot asigura menţinerea unor poziţii ale unor persoane în
cadrul acestui aparat. În sfârşit, dar nu în ultimul rând, la nivelul individului, păstrarea
secretului asupra vieţii personale, asupra gândurilor, atitudinilor, devine o modalitate
de apărare în faţa unui regim care tinde spre dominarea totală a fiecărui membru al
societăţii, care impune conformarea, în viaţa publică, dar şi privată, la norme de
gândire şi comportament care să asigure supunerea totală faţă de putere şi care
pedepseşte cu asprime orice abatere de la aceste norme. Iată de ce, în aceste condiţii,
păstrarea secretului devine un „cod al supravieţuirii”3.
Regimurile totalitare concrete, deşi au tins spre instaurarea dominaţiei totale
asupra comunicării sociale şi s-au apropiat mai mult sau mai puţin de acest ideal, nu au
reuşit să-l realizeze practic niciodată. Imaginile mistificate asupra realităţii sociale
interne şi internaţionale au fost contrazise fie de realitatea însăşi, fie de informaţiile
corecte care, prin diferite canale au reuşit să pătrundă prin cortina informaţională.
Secretul nu a putut fi păstrat decât parţial şi, deşi au avut monopolul asupra mass-
media în interiorul ţărilor respective, nu au putut împiedica total pătrunderea unor
mesaje provenite din exterior. Uneori au reuşit să apară mijloace ale comunicării de
masă independente, chiar în ţările totalitare, fie că era vorba de presă ilegală sau de

1
A. Soljeniţîn, 1997, vol. II, p. 456
2
A. Neculau, 1999, p. 162
3
Idem, p. 161
29
lucrări interzise, dar multiplicate şi difuzate unui public destul de mare, ca în cazul
„samizdat - ului”. Comunicarea interpersonală nu a putut fi niciodată stăpânită pe
deplin, zvonurile, chiar dacă uneori folosite de regim, au continuat să circule şi multe
dintre ele erau potrivnice regimului. „Raportările” false, secretizarea, care funcţionau
la nivelul comunicării instituţionalizate, au ajuns să afecteze grav funcţionarea
organizaţiilor şi instituţiilor. „Limba de lemn” nu a fost niciodată impusă pe deplin ca
limbaj obligatoriu în toate actele de comunicare. Uneori, chiar dacă a fost utilizată, ea
nu a pătruns în structurile intime ale gândirii indivizilor, ci a reprezentat doar o faţadă.
În plus oamenii s-au obişnuit să „citească printre rânduri”. Există, deci, multe
posibilităţi prin care indivizi sau grupuri au reuşit să se elibereze, în actele lor de
comunicare, de sub dominaţia puterii totalitare. Poate că şi această imposibilitate de a
domina total comunicarea socială, apariţia, la nivelul societăţilor totalitare, a unor
mijloace şi modalităţi paralele şi independente de comunicare, a fost una dintre
cauzele prăbuşirii regimurilor totalitare.

30
 Capitolul III. Regimul totalitar comunist

3.1 Apariţia şi dezvoltarea comunismului

Conceptul de totalitarism se referă la un tip ideal a cărui esenţă constă în
dominaţia totală a puterii politice asupra societăţii şi a individului. Elaborarea acestui
tip ideal a plecat de la surprinderea unor similitudini existente între anumite regimuri
politice apărute în secolul XX, regimuri care au marcat tragic istoria acestui secol şi
viaţa a milioane de oameni. Evident că, pe lângă asemănările de esenţă, aceste
regimuri sunt diferite printr-o serie de aspecte care ţin de modul în care au fost
instaurate, de conţinutul ideologiei de la care se reclamă şi prin care se
autolegitimează, de structura aparatului lor de putere, de gradul de realizare a
dominaţiei totale asupra societăţii, de mijloacele pe care le-au folosit pentru realizarea
acesteia, de consecinţele pe care le-au avut asupra istoriei ţărilor în care s-au instalat.
Diferenţele sunt determinate atât de ideologiile fondatoare şi de proiectul politic
derivat din ele, cât şi de specificul partidului sau mişcării totalitare care îşi asumă
realizarea lui, de contextul istoric, social, economic, cultural al ţării în care regimul se
instaurează, de tradiţiile acestuia, de conjunctura internaţională în care preiau puterea
politică şi în care evoluează. Este normal deci, referindu-ne la anumite regimuri
politice reale, să vorbim de „totalitarisme”, care se apropie, fiecare dintre ele, într-un
moment sau altul al evoluţiei lor, mai mult sau mai puţin, de trăsăturile tipului ideal al
totalitarismului.
Apariţia şi dezvoltarea comunismului are loc într-un context social – istoric
deosebit, într-o ţară autocratică, cu o structură feudal agrară, fără tradiţii industriale,
capitaliste, fără o democraţie liberă fapt generator al bolşevismului. Bolşevismul a
apărut în contextul cultului puterii ţariste, a unei puteri centriste – etatiste, cu o
birocraţie în floare şi care nu era supusă la presiuni din partea societăţii civile ca şi
inexistentă. Social avem de-a face cu o populaţie cu un slab nivel cultural politic, adept
al ideologiei şi înclinaţii spre credinţă şi fanatism. Acest fundal social se prelungeşte şi
la începutul secolului XX când are loc Revoluţia din februarie 1917.
Ca fapt imediat, revoluţia răstoarnă dictatura ţaristă fără a o schimba cu o
formă democratică de exercitare a puterii politice. Primul guvern este condus de
Kerenski şi avea de făcut faţă unui puternic curent comunizat, populist în fruntea

31
căruia se aşezase Partidul Comunist condus de Lenin. Lenin şi-a pus amprenta pe
direcţia de acţiune a Partidului Comunist şi a speculat în folosul său condiţiile social –
economice propunând demagogic, unei populaţii obosită după război, cu un nul
exerciţiu politic şi civic, satisfacerea rapidă a nevoilor imediate: pace, pământ, condiţii
mai bune de viaţă.
Alain Besancon observa că puterea sovietică reprezenta la acel moment
speranţa unei restauraţii a societăţii civile care fusese abandonată în condiţiile lipsei de
tradiţie democrate şi culturii de la începutul instaurării puterii sovietice a drepturilor şi
libertăţilor, a mijloacelor economice şi politice ale partidului unic care aşa cum am
spus se identifica cu Stalin, cu dorinţa de a îşi îmbunătăţi viaţa. Dar după o scurtă
perioadă de aşezare s-a trecut prin industrializarea forţată, distrugerea micilor
meseriaşi, înfometare, reprimarea ţărănimii şi decimarea intelectualităţii, prin crearea
proceselor şi epurărilor politice din perioada lui Stalin nu la reinstaurarea societăţii
civile ci la înlocuitorul total şi opresiv al acesteia1. Forţa leninismului este rezultatul
puternicei influenţe slavofile fiind tragicul paradox al destinului rusesc care se referă la
faptul că în timp ce ideile reformiste sunt considerate utopice, totalitarismul comunist
cristalizat ideologic în leninism şi atingând apogeul în stalinism, apărea potrivit
realităţilor şi spiritul rusesc. Psihologic, forţa comunismului sovietic se explică prin
aceea că a intuit forţa brutală a păgânismului dionisiac şi forţele credinţei rezultate din
creştinismul bizantino – proslavic.
În urma deturnării socialismului revoluţionar marxist s-a văzut fragilitatea
teoretico – ideologică a lui, fiind surprinzătoare uşurinţa cu care s-a trecut la
comunism. Comunismul este sintetizat de credinţa în construirea unei societăţi şi a
unui om de tip nou, eludând morala, religia şi societatea civilă. Această
întrepătrundere s-a dovedit periculoasă prin extraordinara putere de seducţie asupra
lui, a succesului.
Odată acceptate aceste principii calea minciunii propagandistice, a deformării
intenţionate a adevărului nu mai poate întâmpina ezitări. Tot ceea ce contează este
succesul, chiar dacă are la bază minciuna este scuzabilă, iar poporul nu a fost înşelat în
baza esenţială.
Regimurile totalitare au plecat de la premiza că odată cu crearea unei societăţi
noi, trebuie creat şi un om nou. Societatea care se clădea năştea un om nou, care
1
Alain Besancon, Originile intelectuale ale leninismului, Institutul European, Iaşi, 1994, p. 54
32
trebuie ca principală îndatorire să consolideze societatea, amestecându-se aici
determinismul social şi voluntarismul. Înainte de apariţia noii societăţi, caracteristice
vechii forme de organizare îi era individualismul. Conform psihologiei comuniste,
individualismul nu este legat de individualitate, el apărând ca manifestare a unei stări
beligerante între individ şi societate. În concepţia comunistă un om lipsit de
individualism avea o personalitate bogată şi mai puternică, iar fiinţa umană nu-şi putea
îndeplini potenţialitatea decât în colectivitate şi folosindu-se de ea.
Politizând întreaga viaţă socială pentru a o putea domina, puterea totalitară o
ideologizează în acelaşi timp. În acest context modelării ideologice a personalităţii
membrilor societăţii i se acordă o atenţie deosebită, este pus în mişcare, în acest sens,
un vast şi complex aparat care acţionează pe baza unui program atotcuprinzător,
folosind o gamă largă de mijloace, de la teroare la persuasiune. „Omul nou” pe care şi
l-au dorit regimurile totalitare este impregnat de ideologia oficială pe care se bazează
şi pe care o impune puterea politică.
Viziunea comunistă schimbă total datele problemei, văzând în muncă o
activitate liberă pusă în beneficiul tuturor. Se realizează transformarea muncii dintr-o
activitate care asuprea, într-o necesitate morală şi chiar o a doua natură a omului. Din
punct de vedere a tipului de muncă care se promovează, trebuie să observăm că noua
societate presupunea o dezvoltare ştiinţifică, tehnologică şi culturală cum nu existase
până atunci. Comuniştii nu mizau pe o elită biologică, ci vizau ansamblul societăţii,
fiind un proiect în mare parte non rasial şi social. Prin fatalităţi biologice, omul va
deveni un tip nou biologic şi social superior, un supraom. În proiectul socialist, figura
centrală nu era atletul înnăscut, ci omul care se autoconstruia.
În momentul premergător cuceririi puterii, mişcările totalitare aveau o
organizare de faţadă cu o distincţie evidentă între membrii de partid şi simpatizanţi.
Organizarea mişcărilor totalitare trebuie să ţină cont de noile relaţii create de ideologie
şi să transpună minciunile colportate în jurul unei ficţiuni centrale, cum ar fi
conspiraţia evreilor, a troskiştilor într-o realitate viabilă.
Stalin impusese partidului reguli rigide, totalitare şi de abia mai târziu a apelat
la ficţiune pentru a menţine ordinea, în condiţiile unei organizaţii de amploare. Stalin a
schimbat dictatura unui singur partid în regim totalitar şi partidele revoluţionare din
întreaga lume în mişcări totalitare, prin lichidarea fracţiunilor dizidente, eliminarea

33
democraţiilor interne din partide, transformarea lor în filiale ale Moscovei şi
Comintemului. În lupta de succesiune a urmat după moartea lui Lenin, Stalin a fost
sprijinit de poliţia secretă din cadrul partidului. Nazismul a început ca organizaţie de
masă care era dominată de formaţiunile de elită, iar bolşevicii au debutat cu formaţii
de elită şi au organizat masele.
Cât despre celălalt totalitarism, comunismul, el nu a capitulat necondiţionat,
dar din 1989 s-a declarat inexistent, sugerând, prin gura lui Gorbaciov, că de fapt nu a
existat niciodată cu adevărat, că nu era poate decât o intervenţie a anticomuniştilor şi a
celorlalţi duşmani ai păcii. Pe scurt, regimul comunist a părut să se evapore, iar
democraţia liberală a rămas singurul regim imaginabil. Este adevărat că speranţele
puse în noua Rusie au fost inserate, şi că evoluţiile recente justifică multe temeri.
Guvernarea actuală pare să-şi propună să conserve sau să restaureze, câteva din
trăsăturile cele mai odioase ale regimului sovietic, al cărui personal a rămas de
altminteri în mare parte în posturile de conducere. Totodată, şi aici lipsesc elementele
cele mai specifice regimului totalitar, în acest caz partidul şi ideologia, şi nimic nu ne
sugerează că se urmăreşte o reconstituire a lor. Ar părea deci justificat să conchidem
că studiul totalitarismelor ţine de acum încolo de disciplina istorică.
Nazismul apare ca urzit în întregime de o voinţă criminală, a cărei singură
perspectivă era distrugerea: mai întâi, distrugerea evreilor şi a popoarelor şi
categoriilor socotite inferioare: slavi, ţigani, handicapaţi; apoi, fără îndoială, a
celorlalte popoare, şi în cele din urmă a poporului german însuşi, nedemn de ambiţiile
sublime ale conducătorilor săi supraumani.
Comunismul se prezintă diferit. În primul rând, el pune încă o problemă
politică, fiindcă este încă o realitate politică. Vorbim adesea ca şi cum comunismul ar
fi dispărut, şi la urma urmei tocmai asta am făcut şi eu. Mai există însă regimuri
comuniste în Asia, dintre care unul e de-a dreptul înspăimântător, cel din Coreea de
Nord. Spre deosebire de nazism, care se opunea frontal şi, dacă se poate spune aşa, pe
faţă oricărei evoluţii moderne, democraţiei, egalităţii îmbrăţişând însă cu entuziasm
tehnica – comunismul dorea împlinirea însăşi a modernităţii, capătul şi punctul
culminant al progresului în toate aspectele sale. El împletea într-o sinteză sumară, dar
puternică, câteva din marile idei elaborate în secolul al XIX – lea, când mişcarea
democratică a devenit pe deplin conştientă de forţa sa şi şi-a formulat toate speranţele:

34
umanitatea concepută ca un subiect colectiv capabil să transforme şi să stăpânească
natura, inclusiv natura umană, perspectiva unei lumi eliberate de orice dominaţie.
Adevăratele schimbări politice sunt nişte schimbări ale regimului politic;
adevăratele diferenţe politice sunt diferenţele de regim politic: în funcţie de regimul în
care trăim – oligarhic sau democratic, de exemplu – viaţa, în diversele sale aspecte, are
un caracter diferit. Regimul politic cuprinde, într-un fel, toate aspectele vieţii sau are
consecinţe asupra tuturor aspectelor vieţii.
Teza potrivit căreia regimul comunist ar fi în primul rând, sau în mod
fundamental, un regim ideologic este o teză destul de răspândită printre cei mai buni
observatori şi analişti ai acestui regim. În afara lui Besancon, care oferă versiunea cea
mai radicală şi mai sugestivă a acestei teze, ar trebui citaţi Hannah Arendt, Aron,
Soljenitian şi alţii. Dacă ideologia este invocată de aceşti autori ca factor decisiv e
pentru că au fost frapaţi de faptul următor: unele din cele mai absurde şi totodată cele
mai criminale acţiuni ale regimului derivau direct din ideologie, de exemplu şi mai
ales colectivizarea pământului de către Stalin. O asemenea măsură era contrară oricărei
prudenţe economice, politice şi chiar militare. Regimul şi-a mobilizat însă toate forţele
pentru a o duce la bun sfârşit. Singura explicaţie raţională a acestei conduite iraţionale
este că era mânat de ideologia potrivit căreia abolirea proprietăţii private asupra
pământului avea să antreneze de la sine o dezvoltare nemaiauzită a agriculturii
sovietice. Stalin crede că omul nou, o societate incomparabil mai prosperă şi cu
desăvârşire corectă vor rezulta din colectivizare1. Comunismul este deopotrivă
contrariul democraţiei – este tiranic – şi, în alt sens, creatura sa: el actualizează,
realizează sub o formă deosebit de simplificată şi de brutală nişte idei specifice lumii
democratice moderne. Comuniştii se simţeau deci angajaţi într-o mare experienţă, într-
o mare operă – opera – nimic mai puţin decât crearea omului nou. Bineînţeles, într-o
asemenea întreprindere regulile morale obişnuite nu se aplică. Partidul este mai presus
de orice lege: este el însuşi legea. Dar regulile bunului simţ îşi pierd şi ele validitatea.
Chiar şi cele ale percepţiei.

3.2. Modelul totalitar al „omului nou”

Odată instaurată, puterea totalitară îşi propune nu doar schimbarea societăţii, ci
şi schimbarea radicală a personalităţii oamenilor care trăiesc în această societate.
1
Ibidem, p. 125
35
Realizarea dominaţiei totale, care reprezintă caracteristica definitorie a acestor
regimuri, nu se poate realiza decât în măsura în care ele reuşesc să impună, la nivelul
întregii societăţi, „un om de serie, previzibil, bine impregnat, ideologic, uşor de
condus”1. Acest proces de dirijare a construcţiei şi reconstrucţiei personalităţii, posibil
în măsura în care puterea totalitară stăpâneşte contextul social, presupune un model de
personalitate dezirabilă, construit pe baza ideologiei prin care se legitimează şi pe care
o impun regimurile totalitare, un model al „omului nou” în perspectiva căruia se
desfăşoară întregul proces de „reeducare” a membrilor societăţii, de „formare” a
supuşilor ideali. Programul de instaurare a dominaţiei totale urmăreşte ca acest model
să fie interiorizat de fiecare membru al societăţii şi transformat în model de
autoconstrucţie a personalităţii şi cadru de evaluare a comportamentelor celorlalţi.
Regimurile politice care funcţionează în societăţile de masă trebuie să ţină
cont de existenţa şi, mai ales, de impactul pe care-l au masele asupra vieţii politice.
Regimurile totalitare au reuşit, într-o măsură mai mare decât alte regimuri de masă
(democraţia de masă), să „stăpânească” masele, să le mobilizeze, recurgând atât la
impunerea unei ideologii unice, prin mijloace persuasive, cât şi la supravegherea de
masă şi la teroare. Totalitarismul a reuşit să impună o etică proprie până la nivelul
asimilării ei de către cetăţeni, care şi-o revendică şi controlează ei înşişi conformitatea
altor cetăţeni. „Interiorizarea ordinii este cel mai bun aparat de reglare, în acelaşi
timp cel mai bun camuflaj al politicii este pretenţia morală”2.
Individul, omul de masă, este absorbit într-o categorie funcţională generală pe
care Rouquette o numeşte „figură a masei”3. Aceasta nu desemnează o poziţie în
organizarea socială, ci trebuie concepută ca „o structură de roluri”4. Pot fi identificate
trei asemenea figuri ale maselor: „cetăţeanul”, „militantul” şi „muncitorul”. Ele nu
reprezintă cel mai mic numitor comun al celor care le încarnează, ci nişte modele
generice care definesc posibilitatea rolurilor individuale şi scara de valori respectivă.
Cele trei figuri exprimă varietăţi circumstanţiale ale unei condiţii comune a omului de
masă, acesta fiind prins în această triplă categorizare.
Puterea politică, sau mase, pot să accentueze, rând pe rând, una sau alta dintre
aceste ipostaze ale omului masă. Cele trei figuri sunt normate prin regulamente, legi,
1
A. Neculau, 1999, p. 132
2
Idem, p.43
3
Ibidem
4
Idem, p. 48
36
obligaţii de comportament care definesc cadrul lor de existenţă şi impun anumite
forme de acţiune. În cazul regimurilor totalitare, aceste norme sunt mai rigide, sunt
impuse cu mai multă forţă de către puterea politică, în aşa fel încât gradul de libertate a
indivizilor, care interpretează rolurile respective, este mai redus.
Încă din prima jumătate a secolului al XIX – lea, începe să se contureze
profesionalizarea revoluţionarismului. Participarea la activitatea unei organizaţii
revoluţionare, de cele mai multe ori secrete, conducerea ei, pregătirea planurilor luptei
politice, ale insurecţiei populare, ca şi regulile impuse de conspirativitate, cer o
implicare totală a revoluţionarului, renunţarea sau trecerea în plan secund a oricărei
alte activităţi, profesionale sau de altă natură. Revoluţionarul trebuie să-şi dedice
întreaga viaţă luptei politice, transpunerii în viaţă a credinţei la care a aderat. Secolul al
XIX – lea a cunoscut numeroase organizaţii şi mişcări revoluţionare, numeroase
acţiuni revoluţionare şi numeroase personaje emblematice pentru figura
revoluţionarului. Unul dintre aceste personaje poate fi considerat Louis Auguste
Blanqui, revoluţionar de acţiune, dar şi teoretician al strategiei revoluţionare, care,
după unii, a constituit o verigă importantă de legătură între tradiţia iacobină şi
bolşevismul rus1.
Militantismul „omului nou” se manifestă, după instaurarea şi stabilizarea
regimului totalitar comunist, în primul rând în munca de construcţie a socialismului.
Dacă „revoluţionarul de profesie” reprezintă modelul de personalitate la care trebuie să
se raporteze întregul proces de „formare a omului nou”, „eroii muncii socialiste”, care
abundă în mitologia comunistă, trebuie să demonstreze că acest model este viabil şi că
el a reuşit să fie impus în societatea comunistă.
Noii promovaţi ca „revoluţionari de profesie” nu prea aveau timp să-şi creeze
o legendă în jurul numelui lor, fiind doar nişte executanţi fideli şi devotaţi liderului,
supuşi, la rândul lor, periodicelor epurări. Uneori, legenda se crea după ce fuseseră
asasinaţi din ordinul dictatorului, ca în cazul lui Kirov. Pe de altă parte numărul celor
care puteau face parte din rândul activiştilor, chiar dacă crescuse mult după instaurarea
regimului şi mai ales după birocratizarea lui în perioada stalinistă, era totuşi limitat.
Era nevoie de un model de revoluţionar mai aproape de posibilităţile maselor, spre
care să poată tinde fiecare „om sovietic”, un erou al muncii obişnuite, un model care să
poată avea o arie de influenţă mai mare. „Eroii muncii socialiste” apăruseră, de fapt,
1
D. Miller, 2000, p. 79
37
încă din perioada leninistă, dar de abia aparatul birocratic de propagandă stalinist va
reuşi să creeze şi să utilizeze mitul unui astfel de erou, să-l impună cu adevărat ca
întruchipare şi model al „omului nou”.
Elementele definitorii ale modelului „omului nou” comunist, în ipostaza de
stahanovist, rămân aceleaşi. Muncitor prin excelenţă, el este un militant pe „frontul
muncii”, ceea ce reprezintă expresia cea mai înaltă a participării la viaţa socială, a
statutului său de cetăţean. Militantismul, care îl face să depăşească miraculos normele,
este fundamentat pe „conştiinţa comunistă”, pe viziunea ideologică asupra lumii, pe
care a internalizat-o. El dă dovadă de disciplină şi devotament, adică supunere la
comandamentele partidului la locul său de muncă, în ciuda oricăror piedici. Ulterior,
mitul stahanovistului va fi însoţit şi completat de cel al „inginerului”, „un muncitor
devenit intelectual, inginer, savant, fără a înceta de a fi muncitor”1.
Pentru formarea de „oameni noi”, regimurile totalitare au alocat importante
resurse, instituind un uriaş aparat birocratic care să coordoneze , să controleze acest
proces, elaborând sau adaptând principii şi metode specifice pentru desfăşurarea lui.
Lenin arăta, în 1920 că „principala sarcină trebuie să fie aceea de a ajuta la educarea
şi instruirea maselor muncitoare, pentru a învinge vechile obiceiuri, vechile
deprinderi care ne-au rămas moştenire de la vechea orânduire”2, iar Hitler în Mein
Kampf, considera, la rândul său, că „statul rasist naţional socialist are ca scop
principal educarea şi menţinerea acelor care sunt susţinătorii statului”3.
Modelul „omului nou”, construit pe baze ideologice, devine, în societăţile
totalitare, ideal educativ. Vom înţelege idealul educativ drept „tipul de personalitate
pe care doreşte comunitatea respectivă să-l formeze şi să-l multiplice în rândul
viitorilor săi cetăţeni”4. Nu existenţa unui ideal educativ este nouă în societăţile
totalitare, pentru că, în fond, toate societăţile îşi formulează, mai mult sau mai puţin
explicit, mai mult sau mai puţin precis, un asemenea ideal educativ din care vor fi
derivate finalităţi educative, obiective propriu-zise ale practicii educaţiei. Nou în
totalitarism este modul de implicare al ideologiei unice impusă de regim, atât în
construcţia modelului „omului nou”, cât şi în procesul de formare (sau deformare) a
membrilor societăţii în raport cu acest model. Educaţia, extinsă mult dincolo de
1
L. Boia, 1999, p. 133
2
V. I. Lenin, 1970, p. 701
3
A. Hitler, 1994, vol. II, p. 63
4
L. Antonesei, 1996, p. 39
38
cadrele ei instituţionale clasice, se află sub o comandă unică, are o orientare unică,
încercând să excludă orice alternativă educaţională.

3.3. Modelul „omului nou” şi pedagogia formării lui în cadrul

totalitarismului românesc
În România, nu se poate vorbi despre existenţa unui regim totalitar de dreapta
în adevăratul sens al cuvântului, chiar dacă dictatura autoritară a regelui Carol al II –
lea, între februarie 1938 şi septembrie 1940, a încercat într-o anumită măsură, să
devină un stat totalitar.
A existat însă, o mişcare totalitară de dreapta, Mişcarea Legionară, implicată,
de multe ori cu consecinţe tragice, în politica românească interbelică, care a reuşit să
ajungă o mişcare politică de masă, să atragă un număr mare de membri şi simpatizanţi,
să devină al treilea partid al ţării, la alegerile din 1937, cu peste 15% din voturile
exprimate de electorat, să ajungă, este adevărat, într-o anumită conjunctură internă şi
internaţională, pentru o scurtă perioadă la conducerea ţării.
„Legiunea Arhanghelul Mihail” a fost înfiinţată în 1927 de câţiva tineri
desprinşi din partidul conservator şi profund antisemit al lui A.I. Cuza, „Liga Apărării
Naţionale Creştine”, tineri conduşi de către Corneliu Zelea Codreanu, care avea să
devină „Căpitanul” legionarilor, obiect al adulaţiei, al devotamentului, al unui cult al
personalităţii asemănător, într-un fel, cu cel practicat în cazul fascismului italian şi al
nazismului.
În România interbelică vom întâlni, destul de răspândite, idei, programe şi
chiar mişcări politice de dreapta cu temă totalitară. Ele îşi au originea, într-o anumită
măsură, într-o tradiţie antisemită şi conservatoare conturată încă din a doua jumătate a
secolului al XIX – lea, dar sunt şi rodul influenţei fascismului european, mai ales a
succeselor acestuia în Italia şi Germania. Anumite caracteristici culturale, sociale şi
politice ale ţării în perioada respectivă fac ca ele să aibă chiar o anumită aderenţă, să
câştige adepţi, să influenţeze într-o anumită măsură viaţa politică.
Specificul ideologiei legionare constă în modul în care particularizează aceste
teme, în modul în care le articulează cu elemente noi, într-un tot care se vrea adaptat
condiţiilor din România. Îi este proprie Mişcării Legionare o accentuată preocupare
pentru regenerarea morală, spirituală a societăţii şi a omului, considerată posibilă doar

39
prin reîntoarcerea la valorile creştinismului ortodox. Spre deosebire de fascismul
italian şi de nazism, care aveau o atitudine neutră sau chiar ostilă faţă de religie şi de
biserică, legionarismul are aspectul unui fundamentalism ortodox cu o puternică tentă
mistică. De aici rolul important acordat simbolurilor religioase în cadrul ritualurilor
legionare, valorizarea superioară a ascezei, a sacrificiului în numele reînvierii naţiunii.
Mesianismul, propriu tuturor ideologiilor totalitare, are o formă cvasireligioasă.
Naţionalismul este legat de ortodoxie, fapt explicabil în România, dar şi în alte ţări din
sud – estul european, în care biserica ortodoxă a avut un rol important în afirmarea
conştiinţei naţionale, în apărarea acesteia, în lupta pentru independenţă şi unitate a
naţiunii. Valorile religioase sunt considerate ca fiind inerente spiritului naţional
românesc.
Pe de altă parte, Mişcarea Legionară preia atitudinea negativă existentă în
societatea românească, încă de la sfârşitul secolului al XIX – lea faţă de politicianism,
faţă de corupţia generalizată la nivelul vieţii politice, ducând-o până la forme extreme.
Societatea românească interbelică, vor considera legionarii, se afla într-o
profundă criză, care ameninţa însăşi fiinţa naţiunii române. Este o criză spirituală,
morală, o degradare a omului, o îndepărtare tot mai accentuată de reperele valorice ale
personalităţii tradiţionale româneşti.
Acest sistem al muncii voluntare legionare a urmărit nu doar scopuri educative
pentru legionari ci a fost şi un important şi eficient mijloc de propagandă. Prin aceste
tabere de muncă, mai ales în anii 1935 – 1936, când Legiunea se camufla în spatele
Partidului Totul pentru Ţară, când de numele ei erau legate o serie de violenţe politice,
de asasinate, ea putea să apară ca o forţă care şi construieşte, nu doar distruge. Pe de
altă parte, obiectivele pe care şi le propun taberele de muncă sunt, de multe ori, de
mare utilitate pentru diferite comunităţi locale (biserici, şcoli, drumuri, poduri,
îndiguiri). Legionarii realizau ceea ce promiseseră alte partide politice în campaniile
electorale şi nu realizaseră odată ajunse la putere. Această propagandă „prin fapte” a
contribuit la creşterea prestigiului Legiunii, fapt sesizat şi de guvernanţi, care au
încercat prin toate mijloacele să submineze taberele de muncă, ajungând, în 1936, la
interzicerea lor.
Trebuie arătat că regimul instaurat în septembrie 1940 a avut un caracter
bicefal. Intenţia Legiunii, declarată prin proclamarea Statului Naţional Legionar, la 14

40
septembrie 1940, partid unic, era instaurarea unui regim totalitar, inspirat şi de
totalitarismele europene de dreapta. Generalul Antonescu, Conducătorul Statului, chiar
dacă se declara, inclusiv după îndepărtarea legionarilor de la putere, pentru un regim
totalitar, avea despre totalitarism o cu totul altă imagine. Folosea, doar o formulă care
se impunea în conjunctura politică a acelei vremi fără să vizeze cu adevărat un regim
totalitar. Ceea ce dorea Antonescu, militar cu principii conservatoare, era de fapt o
dictatură militară, un regim autoritar. Chiar dacă fusese obligat să colaboreze cu
legionarii, să împartă, pentru o perioadă, puterea cu ei, generalul şi-a păstrat câteva
pârghii esenţiale ale acestei puteri şi a încercat, pe de o parte, să limiteze tendinţa
legionarilor de a instaura o dominaţie politică totală asupra societăţii, iar pe de altă
parte, să-i elimine de la conducerea statului. El nu accepta democraţia, dar nu accepta
nici totalitarismul, în esenţa lui de dominaţie politică totală asupra societăţii. Cerea
disciplină, ordine, muncă, dar nu considera că ele trebuie să se sprijine pe o ideologie
totalitară, impusă tuturor membrilor societăţii, pe un control generalizat al întregii vieţi
sociale realizat de instanţe politice şi ideologice. Luările de poziţie ale lui Antonescu,
după îndepărtarea legionarilor de la putere, politica pe care a dus-o, inclusiv
antisemitismul său moderat, sunt expresia unei gândiri conservatoare, sunt legate de
dorinţa de a-şi întări puterea dictatorială, dar şi de intenţia de a crea impresia unei
asemănări, cel puţin de suprafaţă, cu regimul politic al aliaţilor săi germani.
În ceea ce-i priveşte pe legionari şi programul lor de formare a „omului nou”
în perioada în care au participat la guvernare, ei au utilizat pârghiile pe care le deţineau
în conducerea statului pentru a extinde la scară naţională procesul de educare
legionară, de a relua la scară mare metodele educative ale legiunii, completându-le cu
altele impuse de situaţia pe care o dobândiseră, de partid unic participant la guvernare,
inspirându-se şi din experienţa regimurilor totalitare europene.
Este greu de spus dacă a existat, şi în ce măsură a existat, o influenţă a
experienţei legionare asupra modelului comunist al „omului nou” şi a modalităţilor de
formare a lui în România. Comuniştii, plecând de la o cu totul altă ideologie, au făcut
din legionari, cel puţin oficial, principalii lor inamici ideologici şi politici şi i-au supus
celei mai dure represiuni după ce au ajuns la putere. Totuşi, există numeroase
asemănări în ceea ce priveşte intenţia de a impune, la scara întregii societăţi, un anumit
tip de personalitate, între cele două metode de personalitate şi între metodele

41
„educative” folosite. Aceste asemănări au fost sesizate, chiar dacă foarte rar au putut fi
exprimate, încă din primii ani ai regimului comunist. Ele derivă, poate, din faptul că
cele două mişcări politice se bazează pe aceeaşi logică totalitară. Până la urmă, şi
proiectul comunist de formare a „omului nou” a fost un eşec, chiar dacă procesul a
durat mult mai mult, a avut dimensiuni mult mai mari şi a lăsat o amprentă mult mai
puternică asupra unei părţi mult mai mari din populaţia ţării.
La 6 martie 1945, Stalin impune în România un guvern controlat total de către
comunişti, în condiţiile în care sferele de influenţă pe plan internaţional fuseseră
împărţite între Uniunea Sovietică şi principalii săi aliaţi, ulterior inamici, occidentali,
iar Armata Roşie se afla pe teritoriul românesc.

3.3. Reeducarea în spaţiul penitenciar

Spaţiul penitenciar, închisoarea şi mai ales lagărul, au devenit embleme triste
ale totalitarismului. Regimurile totalitare, în primul rând nazismul şi comunismul
stalinist, au dus o politică de excludere din viaţa socială care a afectat milioane de
oameni.
În cazul nazismului, lagărele au avut, în principal, funcţia de exterminare a
celor pe care criteriile ideologice ale puterii îi considerau nedemni de a trăi în cel de Al
Treilea Reich, chiar dacă, în primii ani, Gestapo – ul lăsa să se înţeleagă că deţinuţii ar
putea dobândi, după o perioadă de detenţie în lagăr, un loc în societate.
Spaţiul penitenciar, închisorile şi lagărele, au fost concepute de către
regimurile comuniste, cel puţin propagandistic, drept loc de reeducare a celor care se
opuneau regimului sau încălcau normele impuse de acesta. Însăşi denumirea lagărelor
comuniste include această intenţie a reeducării. Ele se numesc, de exemplu, în
Uniunea Sovietică „lagăre de muncă corecţională” sau „colonii de muncă
corecţională”, iar în China comunistă, „laogai”, adică „reformare prin muncă”. Aceste
denumiri nu trebuie să ne facă să uităm milioanele de victime pe care le-au făcut
aceste lagăre, faptul că durata de viaţă a deţinuţilor era, datorită condiţiilor de viaţă şi a
muncii epuizante şi periculoase, extrem de scurtă.
Trebuie să amintim că, în diferitele regimuri comuniste, şi chiar de la o
perioadă la alta a aceluiaşi regim, recurgerea la lagăre de muncă, dimensiunea
„arhipelagului” lagărelor, au fost diferite. Apărute în perioada lui Lenin, ele au ajuns la

42
apogeu în Uniunea Sovietică în vremea lui Stalin şi au fost adoptate, odată cu modelul
stalinist, mai mult sau mai puţin, în toate ţările în care s-a instaurat regimul comunist.
În perioada post – stalinistă, ele au dispărut din majoritatea ţărilor comuniste. S-au
păstrat în Uniunea Sovietică, destinate mai ales deţinuţilor de drept comun, şi în ţările
comuniste asiatice, unde, de asemenea, dimensiunile şi importanţa lor au scăzut
treptat.
Lagărul reprezintă, prin condiţiile pe care le impune deţinuţilor, un cadru
propice pentru experimentarea proceselor de transformare a personalităţii. Acest lucru
a fost sesizat încă de la primele cercetări asupra totalitarismului. „Lagărele sunt menite
numai să extermine oameni şi să degradeze fiinţe omeneşti, ci de asemenea, slujesc
experienţa odioasă a eliminării, în condiţii ştiinţific controlate, a însăşi spontaneităţii
umane într-un simplu obiect”1. După părerea autoarei, lagărele reuşesc să ucidă atât
„persoana juridică”, cât şi „persoana morală” în om, şterg orice diferenţiere între
indivizi, distrug identitatea fiecăruia. În orice tip de lagăr, nazist sau comunist, se
creează condiţiile pentru realizarea acestei depersonalizări, a acestei anulări a
personalităţii umane.
Naziştii se mulţumesc cu atât, pentru că în cazul lagărelor naziste, cei internaţi
sunt destinaţi, în cea mai mare parte, exterminării şi până atunci ei nu mai pot decât să
se supună total celor care i-au deformat. Lagărele comuniste au pretenţia de a completa
această distrugere a personalităţii cu o reconstrucţie a ei, în conformitate cu modelul
uman promovat de regim. Este adevărat că lagărele sovietice au făcut relativ puţin în
ceea ce priveşte această reconstrucţie, deşi şi-au propus-o propagandistic. În lagărele
chineze în schimb, şi în cele din ţările influenţate de modelul de comunism chinezesc,
Coreea de Nord, Vietnam, se aplică un program amplu de reeducare, în aşa fel încât
„obiectivul reformării a fost legea efectivă a arhipelagului” penitenciar2. Originalitatea
sistemului penitenciar chinez este că, inspirat de Gulag – ul stalinist, a reuşit să facă,
mai mult sau mai puţin, ceea ce pentru sovietici, ca şi pentru ţările satelite din estul
Europei, a rămas doar o intenţie.
Ideea convertirii infractorilor, a reabilitării lor transformându-le personalitatea,
nu este nouă. Ea apare în Occident, încă de la sfârşitul secolului al XVIII – lea. Noi, în
cazul comunismului, sunt principiile şi metodele acestei „pedagogii” a reeducării,
1
H. Arendt, 1994, p. 568
2
J. L. Domenach, f.a., p. 95
43
condiţiile în care se aplică, dimensiunile la care ajunge procesul. S-a afirmat că modul
de realizare a procesului de reeducare din lagărele comuniste a fost sugerat de sistemul
pedagogic al lui Makarenko. Chiar dacă este greu de făcut o legătură directă între
formele de o brutalitate extremă, dincolo de limitele ororii, ale reeducării desfăşurate,
de exemplu, în cazul Fenomenului Piteşti şi ideile pedagogului sovietic, premisele lor
„pot fi identificate în interpretările aduse de succesorii săi şi pe care sistemul
pedagogic al lui Makarenko le îngăduie”1. Cu atât mai mult este posibilă identificarea
unor asemenea premise în cazul reeducării în varianta ei chinezească, fără a nega
„originalitatea” ei şi fără a-l acuza pe Makarenko de ororile pe care le-a produs
reeeducarea.
Ca şi la Makarenko, formarea „omului nou” este considerată posibilă de către
organizatorii reeducării, prin ruptura totală de trecut, apelând la colectiv ca principal
factor de educare şi de control, subliniind rolul pedagogic al muncii. Scopul final este
acelaşi, interiorizarea unei discipline stricte, de fapt supunerea absolută. Să nu uităm,
totuşi, că, în fond, Makarenko pleacă de la nişte principii fundamentale ale ideologiei
comuniste, că el este, înainte de toate, „un pedagog sovietic”. În acest context,
referirea, chiar sumară, la experienţa chinezească a reeducării poate fi utilă pentru
înţelegerea pedagogiei comuniste a formării „omului nou”.
„În politica penitenciară chineză, detenţia nu este o pedeapsă, ci o ocazie
pentru ca infractorul să se reabiliteze”2. Orice crimă este, în ultimă instanţă, politică şi
ideologică, chiar dacă se încadrează în aria dreptului comun. Reabilitarea nu poate fi
văzută decât prin „reformarea spiritului”, adică prin recunoaşterea şi mărturisirea
vinei, prin condamnarea ei, prin schimbarea ideologiei şi a moralei. Sistemul carceral
devine o vastă „şcoală” care trebuie să-i schimbe pe delincvenţi. Reeducarea se face în
două etape, care se completează.
Prima etapă este „reformarea spiritului” şi ea se desfăşoară în închisoare, în
arestul preventiv şi durează până la proces. Scopul aceste etape este „mărturisirea”.
Acesta este actul prin care moare „omul vechi” şi se naşte „omul nou”. Mărturisirea
presupune mai multe etape: dezvăluirea greşelilor, analiza acestora, critica lor,
fondarea unui nou ideal. Folosirea violenţei sau ameninţarea cu violenţa este posibilă,
dar accentul se pune pe persuasiune. În general, folosirea violenţei de către gardieni
1
C. Cucoş, 1997, p. 75
2
J. L. Domenach, f.a., p. 96
44
este cu desăvârşire interzisă, dar ea este permisă din partea celorlalţi deţinuţi şi poate fi
însoţită de o serie întreagă de alte presiuni fizice: încarcerarea în spaţii extrem de
înguste, care nu permit decât poziţia în picioare, cătuşe care strâng încheieturile şi
devin foarte dureroase, înghesuiala din celulă etc., la care se adaugă un şir întreg de
presiuni psihice. Sistemul nu urmăreşte moartea deţinutului, ci transformarea lui într-
un automat, capabil să se supună orbeşte puterii, mărturisirea dovedeşte că deţinutul
acceptă acest proces de depersonalizare. „Nu este o mărturisire a faptei, ci a omului:
actul prin care acesta se abandonează în faţa puterii”1. De modul în care decurge
elaborarea acestei mărturisiri, de progresele pe care le face deţinutul, depinde soarta sa
în închisoare şi pedeapsa pe care o va primi.
La procesul mărturisirii trebuie să contribuie mai mulţi factori: interogatoriul,
programul carceral, studiul şi „ajutorul reciproc” din partea celorlalţi deţinuţi.
Interogatoriul se întinde pe o perioadă lungă. Diferitele lui faze pot dura, uneori, ore şi
zile fără întrerupere. Cel care interoghează nu recurge, de obicei, la lovirea deţinutului,
dar acesta este supus unor presiuni fizice şi psihice deosebite. Interogatoriile se
desfăşoară, aşa cum am arătat, pe perioade lungi, de cele mai multe ori noaptea,
deţinutul este ţinut în poziţii incomode dureroase, este ameninţat cu violenţe fizice,
este tratat ca un nimic, primeşte pedepse dacă ceea ce spune nu este considerat
suficient de către anchetator. Încă de la început, deţinutul trebuie să spună care este
vina pentru care crede că a fost arestat. El nu este arestat pentru că este vinovat, ci este
vinovat pentru că este arestat, căci puterea care îl arestează, guvernul, nu poate greşi,
deci vina există oricum şi trebuie mărturisită. După această primă întâlnire cu
anchetatorul, cel anchetat este pus să-şi scrie autobiografia, cât mai amplu, cu cât mai
multe date şi fapte, la finalul căreia se află o auto–acuzare, care este ciorna mărturisirii
finale. Această operaţie o va repeta de mai multe ori în timpul anchetei. Pe durata a
luni de zile, deţinutul, sub îndrumarea anchetatorului şi sub influenţa studiului, al
„ajutorului reciproc” al colegilor de celulă, al mediului carceral în general, îşi va
compune mărturisirea, în care îşi recunoaşte vini pe care nu le are, furnizează probe
pentru ele, justificându-şi arestarea, se condamnă şi cere să fie pedepsit cu cea mai
mare asprime. Mai mult, el trebuie să-şi arate supunerea faţă de procesul de reeducare
la care a fost şi este supus şi să arate că acesta l-a salvat. Mărturisirea nu este o simplă
producţie poliţienească, ci o coproducţie între anchetator şi anchetat. Ancheta se
1
Idem, p. 260
45
termină doar atunci când anchetatorul este mulţumit de forma mărturisirii şi consideră
că deţinutul şi-a „reformat spiritul”, a început să devină un „om nou”. Omul este
determinat să se renege pe sine şi o face, supus unor presiuni insuportabile, pentru a-şi
salva viaţa. Chiar dacă obiectivele ideologice ale reformării sunt mai puţin realizate,
deţinutul este dominat de sentimentul fricii şi supunerii. De cele mai multe ori, acestea
în fac să mărturisească, şi nu convingerea ideologică pe care pretinde că i-a format-o
„reformarea spiritului”.
Programul carceral în închisoarea chineză este foarte strict şi se bazează pe o
disciplină draconică. Acest program nu trebuie să-i lase deţinutului nici un fel de timp
liber, al său. Fără nici o legătură cu exteriorul, fără nici o posibilitate de a intra în
contact cu lucruri sau oameni care i-ar putea aminti de trecut, fără posibilitatea de a lua
contact cu alţi deţinuţi decât cei din celula sa, şi aceasta în condiţii de supraveghere a
fiecărui gest sau vorbă, respectând acest program strict impus de conducerea
închisorii, deţinutul se depersonalizează. Respectarea programului este supravegheată
continuu de către gardieni, de către şeful de celulă, de către ceilalţi deţinuţi. Orice
abatere este aspru pedepsită. Chiar somnul deţinutului este atent supravegheat. Nu
numai că el trebuie să aibă o anumită poziţie atunci când doarme, dar poate fi pedepsit
„pentru coşmaruri contrarevoluţionare”. Programul de celulă, care durează de la cinci
dimineaţa până la nouă, zece seara, divizat de cele două sau trei mese, este dedicat în
principal „studiului”. Fiecare activitate din program, fiecare gest trebuie să se
desfăşoare după un ritual bine stabilit, a cărui respectare este strict supravegheată.
Ruperea de sine prin acest program strict, ca şi condiţiile materiale precare în care
trăiesc deţinuţii trebuie să le slăbească rezistenţa şi să-i conducă spre mărturisire.
Studiul (xuexi), activitatea centrală a unei zile de închisoare, cuprinde două
activităţi principale: studiul teoretic propriu-zis şi „formarea atitudinii pozitive”.
Studiul propriu-zis nu se desfăşoară după un program unic şi situează la un nivel
teoretic scăzut. El are un caracter conjunctural, se concretizează în lectura cu voce tare
a unor articole din ziarul partidului, prezentând poziţia acestuia în legătură cu diferite
evenimente, a unor broşuri de propagandă sau a cărticelelor lui Mao. După lectură,
urmează discuţii în cadrul cărora „cursanţii” trebuie să răspundă la întrebări referitoare
la text. Răspunsurile reiau, de fapt, textul. Dacă nu sunt mulţumitoare, se reia lectura
până la memorarea completă a textului. Studiul reprezintă o formă de îndoctrinare, dar

46
el nu contribuie atât la formarea ideologică a deţinuţilor, cât îi face să înveţe „limba de
lemn” şi să înveţe supunerea. Îndoctrinarea este completată de conferinţe ţinute de
instructorii politici ai închisorii, de gazete de perete, de lozinci expuse pe toţi pereţii,
inclusiv în celule.
„Formarea atitudinii pozitive” se face prin „reuniuni de combatere” sau de
„examen al vieţii”, desfăşurate în cadrul celulei, cu participarea tuturor deţinuţilor, în
care aceştia îşi prezintă vina în lumina textelor citite, îşi fac autocritica, critică pe
ceilalţi. Există, de asemenea, forma „meditaţiei mute”, în care deţinutul trebuie să se
gândească la propria vină, să o analizeze singur şi să se condamne. Această meditaţie
poate dura ore în şir, iar deţinutul trebuie să rămână în aceeaşi poziţie şi să mimeze cel
puţin că se gândeşte la faptele sale.
„Ajutorul reciproc”, pe care autorităţile chineze vor să-l opună „solidarităţii
contrarevoluţionare”, înseamnă implicarea „colectivului” de deţinuţi în reeducarea
fiecăruia dintre ei. Celula se constituie ca un asemenea colectiv, care are un şef de
celulă numit de conducerea penitenciarului şi care are atribuţii importante în stabilirea
poziţiei şi sarcinilor fiecărui deţinut, în supravegherea lor, în impunerea programului
stabilit de autorităţi, în respectarea disciplinei. El are sarcina importantă a distribuirii
mâncării, dar mai ales trebuie să dirijeze programul de studiu şi să supravegheze
reformarea fiecărui deţinut. La rândul său este supravegheat de către gardieni, de către
informatorii existenţi în celulă, de către toţi deţinuţii. Practica denunţului este generală
în închisorile chinezeşti, denunţul dovedeşte un progres pe linia reformării, se face pe
formulare tipizate, puse la dispoziţie de gardieni şi poate viza pe oricare dintre cei din
celulă, pentru nerespectarea disciplinei, dar mai ales pentru neimplicarea suficient de
entuziastă în propria reeducare. Fiecare deţinut trebuie să participe la reformarea
celorlalţi, să-i critice dacă „rămân în urmă”. Unul dintre cei care au trecut prin
procesul de reformare a spiritului, preotul Jean Pasqualini, relatează că peste tot în
închisoare se afla lozinca: „În faţa guvernului, trebuie să studiem împreună şi să ne
supraveghem reciproc”1. După întâlnirea cu anchetatorul, interogatoriul se reia în
celulă, deţinutul trebuind să relateze ce a fost întrebat, cum a răspuns, care este poziţia
lui faţă de propriile fapte. Deţinutul este criticat, umilit, chiar lovit, obligat să-şi
continue şi să-şi adâncească mărturisirea. În cadrul şedinţelor de „formare a atitudinii
pozitive” trebuie să-şi prezinte viaţa în cele mai mici detalii, să-şi critice actele şi
1
S. Courtois, N. Werth, J. L. Panne, A. Paczkowski, K. Bartosek, J. L. Margolin, 1988, p. 476
47
gândurile anterioare arestării, să-şi renege cele mai intime credinţe. Au loc chiar
concursuri de mărturisiri între celule. Periodic, se desfăşoară mitinguri de combatere a
recalcitranţilor, fie în celulă, fie pe întreaga închisoare, când cei care par a nu se
supune cu destul entuziasm reformării sunt supuşi oprobiului public al celorlalţi
deţinuţi. Aceste intervenţii ale colegilor de detenţie se pare că sunt cel mai greu de
suportat în viaţa prizonierilor.
După atâtea presiuni fizice, dar mai ales psihice, prizonierul face mărturisirea
aşteptată de la el cu speranţa de a fi trimis într-un lagăr de muncă, unde şansele de
supravieţuire i se par mai mari. Procesul şi condamnarea sunt o simplă formalitate.
Majoritatea sentinţelor trimit în lagărul de muncă. Condamnările la moarte sunt foarte
puţine în China comunistă şi doar în cazuri speciale se dictează executarea pedepsei în
închisoare.
În lagăr are loc cea de a doua etapă a reeducării, „reformarea prin muncă”
(laogai). Ea trebuie să desăvârşească formarea „omului nou”, un comunist convins şi
un muncitor angajat în construcţia socialismului. „Munca productivă completează şi
concretizează transformarea ideologică”1. Prin ea se dovedeşte devotamentul
deţinutului faţă de regim şi capacitatea lui de a se integra în societate, de a primi un
nou loc în cadrul acesteia. Organizarea lagărelor de muncă din China este
asemănătoare cu a celor din Uniunea Sovietică stalinistă, o organizare de tip militar, cu
grupe, plutoane, brigăzi. Dacă, însă, lagărele staliniste, cu toată pretenţia lor educativă,
erau în primul rând instrumente ale terorii, locuri de izolare pentru mase mari de
oameni, mai mult sau mai puţin oponenţi reali ai regimului, lagărele chinezeşti se vor,
în primul rând, şi chiar reuşesc parţial să devină, locuri de formare a „omului nou”. În
ceea ce priveşte funcţia economică a lagărelor, nici în Uniunea Sovietică, nici în China
comunistă ele nu au devenit un factor al progresului economic. Munca forţată nu s-a
dovedit eficientă în nici unul din cazuri.
În lagărele din China deţinuţii sunt reuniţi în „grupe mici” de zece până la
douăzeci de deţinuţi, având un şef dintre deţinuţi. Viaţa deţinutului se desfăşoară doar
la nivelul grupei, acolo se poate forma o reţea de relaţii sociale, contactul cu membrii
altor grupe fiind interzis. Munca productivă devine principala activitate şi principala
metodă de reeducare. Comportamentul în muncă este criteriul principal de evaluare a
„reformării”. Se menţine, însă, spre deosebire de lagărele staliniste, studiul, căruia îi
1
J. L. Domenach, f.a., p. 117
48
sunt dedicate două ore zilnic, seara, după cină. Studiul politic are trei componente:
„educaţia de lungă durată”, care ar trebui să fie în principiu, teoretică, „educaţia pentru
recunoaşterea propriilor crime” şi programe pe care le impune actualitatea politică. În
mod obişnuit, studiul înseamnă lectura presei de partid şi „dezbateri” pe marginea ei,
precum şi „critica şi autocritica” prin care se evaluează, în colectiv, activitatea fiecărui
deţinut. Sunt lăudaţi „activiştii”, cei care obţin succese în reeducare şi sunt blamaţi
codaşii. Periodic, se declanşează la nivelul lagărului campanii de denunţuri şi
mărturisiri, campanii de identificare a recalcitranţilor. Ele se finalizează prin „adunări
pentru recompense şi pedepse” la care participă toţi deţinuţii din lagăr. Pentru aceste
adunări sunt selecţionaţi cei care vor fi supuşi criticii colective, uneori însoţită de acte
de violenţă asupra lor. Rolul „ajutorului reciproc” din partea colectivului de deţinuţi se
menţine şi în cadrul lagărului de muncă.
Cele prezentate conturează, credem, „pedagogia” reeducării. Principiile şi
metodele ei, pe care chinezii le-au aplicat mai complet şi mai insistent, colorându-le cu
elemente ale culturii lor tradiţionale, pot fi întâlnite, cel puţin parţial, la nivelul
reeducării în spaţiul penitenciar din toate ţările comuniste. Este firesc, în măsura în
care există o ideologie comună, un proiect politic bazat pe aceleaşi fundamente, un
model de „om nou” aproape identic în esenţa lui şi un ansamblu de principii şi metode
comune, impregnate de aceeaşi ideologie.
Aberant în sine, brutal şi tragic pentru milioanele de oameni supuşi
depersonalizării şi remodelării după un model unic străin lor, procesul de reeducare
îmbracă uneori forme care depăşesc orice limită imaginabilă a ororii. Este cazul a ceea
ce s-a numit Fenomenul Piteşti.
Acest „experiment (anti)pedagogic”1 s-a desfăşurat între 1949 şi 1952 în
România, în plină perioadă de aplicare fidelă a modelului stalinist, la închisoarea din
Piteşti, dar extinzându-se apoi şi în alte închisori, la Gherla, în lagărul de muncă de la
Canalul Dunăre – Marea Neagră. Cel care a fost şeful acestui proiect, cunoscut sub
numele de „reeducare” a fost A. Nicolschi, subdirector al Securităţii proaspăt înfiinţate
şi ofiţer al K.G.B. – ului. Nu se ştie cine a fost cel care a gândit proiectul şi nici sursa
exactă de inspiraţie. Unii consideră că „natura sa pare să indice un model sovietic”2.
Se pot căuta origini în ideile lui Makarenko, aşa cum au fost ele interpretate de
1
C. Cucoş, 1997, p. 75
2
D. Deletant, 1998, p. 51
49
experienţa terorii în lagărele staliniste. Apar similitudini evidente şi importante, dar şi
deosebiri, în raport cu „reformarea spiritului” din China, deşi o legătură între cele două
spaţii ale terorii este greu, dar nu imposibil de făcut. Oricum, se constituie, în anii ’50,
o experienţă comunistă comună a remodelării personalităţii în spaţiul penitenciar,
având la bază precepte ideologice şi pedagogice comune. La această sursă posibilă de
inspiraţie ar trebui să adăugăm sadismul şi zelul de care au dat dovadă cei care au
aplicat proiectul reeducării de la Piteşti.
Cel care este însărcinat cu desfăşurarea efectivă a reeducării este un deţinut, E.
Ţurcanu, fost membru al Frăţiilor de cruce legionare, devenit, apoi, activist al
partidului comunist, „demascat”, arestat şi condamnat în 1948. El înfiinţează, în
închisoarea din Suceava, cu ştirea autorităţilor, o organizaţie în care include câţiva
ciraci, Organizaţia Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste, O.D.C.C.. El şi membrii
organizaţiei sunt mutaţi la Piteşti şi încep „reeducarea”, având ca „subiecţi” tineri, foşti
studenţi sau elevi, cei mai mulţi arestaţi pentru legionarism. Torturat permanent de
către „colegii” de celulă, cel supus reeducării trebuia să-şi recunoască şi să condamne
cele mai abominabile şi absurde crime, să „demaşte” cât mai multe persoane care l-ar
fi ajutat la săvârşirea lor, să renege toate valorile şi persoanele în care credea.
Reeducarea avea patru faze1. În cursul primei dintre ele, denumită demascarea
externă, deţinutul trebuie să-şi arate loialitatea faţă de partid, spunând tot ceea ce
ascunsese la anchetele desfăşurate la Securitate, adică să denunţe legăturile din afara
închisorii, persoanele pe care le cunoştea şi care l-ar fi ajutat în săvârşirea crimei
pentru care fusese condamnat. Aceste mărturisiri erau înaintate Securităţii. Se obţinea
un plus de informaţii cu privire la deţinut şi la cei cu care acesta fusese în contact, bază
de pornire pentru noi procese şi noi condamnări. Uneori, deţinutul inventa, pentru a
scăpa de tortură.
A doua fază era demascarea internă, în care cel schingiuit trebuia să declare
cine l-a ajutat să reziste în cadrul închisorii, deţinuţi sau gardieni. Pentru că relaţiile
între deţinuţi erau interzise, iar gardienilor li se cerea să manifeste intransigenţă faţă de
deţinuţi, aceste informaţii permiteau conducerii închisorii să pedepsească pe deţinuţii
care încălcaseră consemnul tăcerii şi să-i îndepărteze pe gardienii care mai păstrau o
urmă de umanitate.

1
V. Ieranca, 1990, pp. 32 – 34
50
 În cea de a treia fază, demascarea morală publică, deţinutul trebuia să-şi
renege familia, prietenii, credinţele, să calce în picioare şi să-şi bată joc de ceea ce
avea mai sfânt.
Total dărâmat fizic, dar mai ales moral, deţinutul era acceptat şi trecut în cea
de a patra fază, în care trebuia să conducă procesul de reeducare a celui mai bun
prieten al său. Victima devenea călău. Dacă nu reuşea să o facă, reeducarea era luată
de la capăt.
Acest sistem, bazat pe torturarea continuă a deţinutului prin metode de un
inimaginabil sadism, de către cei apropiaţi lui în cadrul închisorii, pentru a obţine o
totală anihilare a personalităţii sale, a distrus fizic, dar mai ales moral, un mare număr
dintre tinerii încarceraţi de regimul comunist. În 1952, experimentul reeducării este
sistat, urmează un proces care iniţial s-a vrut public dar, pentru a nu „păta” numele
Securităţii şi al Partidului, adevăraţii vinovaţi, care ar fi putut fi amintiţi în acest
proces, el s-a desfăşurat în secret, ducând la condamnarea la moarte a lui Ţurcanu şi a
câtorva dintre complicii săi, consideraţi, în modul absurd, dar specific autorităţilor
comuniste ale acelei perioade, drept agenţi infiltraţi ai legionarilor din străinătate.
După moartea lui Stalin şi după critica parţială făcută de Hruşciov crimelor
acestuia, sistemul lagărelor de muncă a decăzut în Uniunea Sovietică şi în ţările est –
europene. Deţinuţii politici au fost treptat eliberaţi, teroarea explicită a slăbit în
intensitate. În Uniunea Sovietică lagărele sunt destinate, în continuare, în general, doar
pentru deţinuţii de drept comun şi situaţia din cadrul lor se îmbunătăţeşte. Pentru
deţinuţii politici sunt rezervate spitale psihiatrice sau sunt condamnaţi pentru delicte de
drept comun. În România, deţinuţii politici sunt eliberaţi între 1962 şi 1964, lagărul de
muncă de la Canalul Dunăre – Marea Neagră este desfiinţat din vara lui 1953, treptat
s-au desfiinţat şi celelalte colonii de muncă din Deltă sau din alte ţări. În China,
sistemul lagărelor se va menţine, dar importanţa lui va fi tot mai scăzută şi deţinuţii, în
majoritate, de drept comun.
Sistemul lagărelor şi experienţa formării în cadrul lor a „omului nou” rămâne
una dintre zonele cele mai negre din istoria totalitarismului comunist. Expresie
extremă a pedagogiei comuniste a formării „omului nou”, interpretare brutală şi uneori
simplificatoare a acesteia, aplicabilă în condiţiile spaţiului penitenciar, experienţa
reeducării din lagărele de muncă şi închisorile comuniste ne poate, totuşi, ajuta la

51
înţelegerea desfăşurării procesului de modelare a personalităţii la nivelul societăţii
comuniste în ansamblul său.

3.4. Reeducarea la nivelul întregii societăţi comuniste

Omul care se supune este cel pe care şi-l doresc regimurile totalitare. Această
impunere trebuie să fie voluntară, impusă din interiorul personalităţii, de credinţele şi
deprinderile acesteia. Transferul controlului social spre subiecţii înşişi ai dominaţiei
totalitare, spre grupurile sociale din care aceştia fac parte, autocontrol şi control al
grupului realizat în conformitate cu normele impuse de putere conferă mari avantaje
regimurilor totalitare. Pe de o parte, dominaţia este mai profundă, mai sigură, mai
stabilă, iar pe de altă parte, necesită eforturi mai mici din partea puterii. De aici
preocuparea continuă pentru educarea tuturor membrilor societăţii în spiritul
disciplinei impuse de putere, eforturile pentru ca oamenii să-şi însuşească această
disciplină, să o considere a lor.
Regimurile comuniste au pus în operă un vast sistem de reeducare, de
modelare a personalităţii în conformitate cu interesele şi modelul uman pe care şi l-au
dorit, la nivelul întregii societăţi. Au considerat că prin îndoctrinare ideologică se oferă
indivizilor un temei suficient pentru „disciplina conştientă”, pentru supunerea
voluntară. Gândind în termenii ideologiei oficiale, aceşti oameni trebuie să considere
puterea, care acţionează în numele acestei ideologii, ca legitimă şi să se supună în mod
absolut comenzilor ei pentru că ea nu poate greşi şi pentru că vrea binele general.
Gândind ideologic, oamenii trebuie şi să acţioneze după preceptele acestei ideologii, în
primul rând să se supună necondiţionat puterii, să se lase orientaţi, dirijaţi de ea.
Încrederea în acest vast proiect educativ nu face puterea să piardă din vedere
supravegherea strictă a fiecărui segment al vieţii sociale şi a fiecărui individ până şi în
cele mai intime aspecte ale vieţii sale şi recurgerea la teroare sau la ameninţarea
terorii. Teroarea sau ameninţarea terorii, combinate cu persuasiunea, rămân metode
educative privilegiate în totalitarismele comuniste, chiar în perioadele lor mai relaxate,
când raportul dintre teroare şi persuasiune se schimbă în favoarea ultimei, fără a o
elimina sau reduce pe prima.
Marakenko a experimentat şi a exprimat în forma accesibilă cunoscută
principiile şi metodele pedagogiei formării „omului nou”. Reeducarea din lagăre şi

52
închisori s-a inspirat din ele, le-a experimentat, adaptat şi îmbunătăţit uneori. Unele
dintre rezultatele acestei experienţe au fost generalizate la nivelul procesului de
educaţie desfăşurat la nivelul întregii societăţi. Se poate deci considera că există, la
nivelul principiilor, o asemănare interesantă între educaţia desfăşurată la nivelul
lagărelor, sau cea pe care ele pretind că o desfăşoară, şi educaţia făcută în restul
societăţii comuniste, o asemănare care nu trebuie însă să excludă marile diferenţe
existente între cele două spaţii sociale. „Metodele au fost aceleaşi (deşi mai puţin
riguros aplicate la scară mare în comparaţie cu cazurile experimentale): o puternică
integrare socială, transparenţa vieţii private, aplicarea frecventă a criticii şi
autocriticii, studiul permanent al lucrărilor marxiste şi de propagandă. Şi, bineînţeles,
presiunea zilnică a unor mass-media concepute în primul rând ca instrumente de
spălare a creierelor”1.
Modelarea personalităţii, pe care o urmăresc regimurile comuniste, trebuie
privită în contextul dominaţiei totale asupra individului pe care acestea doresc să o
realizeze. Ea este posibilă doar prin existenţa acestei dominaţii totale, este o formă de
manifestare a ei, un suport şi totodată un rezultat. Continua reeducare a membrilor
societăţii socialiste, desfăşurată timp de decenii, implicând un vast aparat birocratic şi
importante resurse, s-a făcut pe baza unor principii, obiective şi metode specifice.
Elementele definitorii ale acestei pedagogii a formării „omului nou” pot fi considerate
următoarele.
a) Uitarea trecutului. Ca să poată fi construit „omul nou”, trebuie să dispară
„omul vechi” şi tot ceea ce ar mai putea aminti de el. Resocializarea pe care o impune
regimul comunist presupune, mai întâi, o desocializare şi eliminarea oricăror surse de
influenţă care ar putea împiedica această resocializare politică. Prin distrugerea vechii
societăţi şi impunerea unor noi forme de viaţă socială, regimurile comuniste instituie
un nou context social care îşi pune amprenta asupra personalităţii. Acest proces,
desfăşurat de cele mai multe ori cu „furie revoluţionară” înseamnă, de fapt, instaurarea
dominaţiei totale a deţinătorilor puterii politice asupra societăţii. Tot ceea ce aminteşte
de vechea societate este condamnat, distrus, interzis. Ceea ce se păstrează este
reformulat, reinterpretat şi abia apoi integrat în noul context. Am încercat, anterior, să
amintim câteva dintre caracteristicile acestui context social al dominaţiei totale a
puterii comuniste şi al masificării indivizilor, al încercării de a şterge diferenţele dintre
1
L. Boia, 1999, p. 130
53
ei, de a-i reduce la o poziţie comună de supuşi ai puterii. Ca să folosim termenii lui R.
Boudon, este vizată schimbarea situării indivizilor. Pentru a obţine „efecte de poziţie”
care să-i facă să accepte ideologia oficială şi, prin acceptarea ei, puterea care o susţine
şi se legitimează prin această ideologie. Sau, ca să ne exprimăm în termenii ideologiei
comuniste, se urmăreşte schimbarea existenţei sociale pentru a obţine o schimbare a
conştiinţei. Regimul este conştient de dificultatea de a impune o uitare totală a
trecutului la nivelul fiecărui individ, de a obţine o renegare a acestuia. Nici măcar în
experimentele desfăşurate în instituţiile penitenciare nu a reuşit, întotdeauna şi pe
deplin, acest lucru. Poate însă să încerce să facă uitat acest trecut, să-l prezinte într-o
formă reinterpretată sau modificată şi mai ales poate să obţină din partea majorităţii
membrilor societăţii semne exterioare, de cele mai multe ori complezente, ale acestei
uitări şi a acceptării noii realităţi şi a noilor reguli de viaţă. Un rol important îl are, în
acest sens, teroarea sau ameninţarea terorii.
Dominând sistemul educaţional, comunicarea de masă, aproape toate formele
de organizare socială, puterea comunistă poate să excludă din circuitul public valorile
care îi sunt contrare sau care o stânjenesc în efortul său de a schimba oamenii, sau cel
puţin le poate marginaliza, izola. În paralel cu cenzurarea informaţiilor despre trecut,
cu uitarea unor părţi importante ale istoriei, sub toate aspectele ei, are lor şi încercarea
de a impune o nouă reprezentare, ideologică, a acestei istorii. Trecutul trebuie să
devină argumentul, justificarea prezentului, legitimarea lui, chiar dacă pentru aceasta
trebuie modificate faptele şi biografiile actorilor sociali care au participat la aceste
fapte. Trebuie dovedit, chir prin omisiune şi mistificare, că există un sens al istoriei
care duce, inevitabil, la comunism, că această istorie este o continuă luptă de clasă, că
proletariatul este singura clasă cu adevărat progresistă, iar partidul comunist singurul
capabil să asigure modalităţile concrete de realizare a progresului istoric, că prezentul
socialist este superior din toate punctele de vedere trecutului etc. acest efor de a face
uitat trecutul şi de a impune o nouă imagine a lui, în noul context social controlat de
putere, este o caracteristică importantă a reeducării comuniste şi vizează indivizii,
grupurile, societatea în ansamblul său. El presupune un amestec de persuasiune şi
teroare din partea puterii politice dominatoare.

54
 Modelarea memoriei sociale, a istoriei comunităţii, este însoţită de încercarea
de a impune uitarea propriului trecut, de remodelarea istoriei personale a fiecărui
individ.
b) Îndoctrinarea ideologică. „Omul nou”, care şi-a uitat trecutul, l-a înlocuit
cu o imagine ideologică, impusă de putere, trebuie să privească prezentul printr-un
filtru ideologic. Este o nouă formă de desprindere de realitate, cea prezentă de data
aceasta şi înlocuirea ei cu o imagine deformată de interesele conjuncturale ale puterii.
A „gândi” ideologic înseamnă, în acelaşi timp, a percepe lumea prin prisma unui cadru
dogmatic al doctrinei oficiale şi, mai ales, a-ţi însuşi imaginile despre lume impuse de
putere. Educaţia ideologică vrea să interiorizeze, la nivelul individului, aceste cadre
rigide şi viziunea asupra contextului social pe care puterea o consideră utilă instaurării
şi menţinerii dominaţiei totale. Succesul educaţiei ideologice se poate evalua doar prin
comportamentele „oamenilor noi”, adică prin faptul că ei au devenit susţinători ai
puterii, gata să-i îndeplinească orice comandă. Prin ideologizare puterea vrea să se
instaureze în fiecare individ, să-l orienteze, să-l controleze, să-l domine în ultimă
instanţă, din interior. Pierzându-şi, în felul acesta, în bună măsură, individualitatea,
„omul nou” devine un supus perfect pentru că este un supus voluntar, devine uşor de
manipulat, previzibil. Educaţia ideologică este un exerciţiu al supunerii, al
depersonalizării.
„Educarea” politico – ideologică este făcută, în principal, prin intermediul
şcolii, al învăţământului politic şi al propagandei. Ea este orientată, realizată şi
controlată de către putere, printr-un întreg aparat de „gardieni ai conştiinţei”. Şcoala,
în întregul ei, trebuie să contribuie la asimilarea bazelor ideologiei, la formarea
gândirii ideologice, la formarea unei imagini despre lume în conformitate cu viziunea
ideologică a puterii. Acest lucru revine, în primul rând, disciplinelor de „ştiinţe
sociale” (aşa cum sunt concepute aceste ştiinţe în regimul comunist), dar nu numai.
Conţinuturile celorlalte discipline, atent cenzurate, selectate, manipulate, trebuie să
susţină formarea ideologică. Ele trebuie să fie „educative”, adică să aducă argumente
din ştiinţe, literatură, arte, pentru susţinerea ideologiei. Cei care predau aceste
discipline trebuie să facă, mai mult sau mai puţin, o interpretare ideologică a
conţinuturilor pe care le transmit. Ceea ce trebuie învăţat prin studiul economiei
politice, filosofiei materialist – dialectice, socialismului ştiinţific (devenit disciplină

55
obligatorie la toate nivelurile sistemului educaţional) şi în bună parte al istoriei, este o
formă dogmatică a marxismului, de fapt interpretarea, de cele mai multe ori simplistă
şi simplificatoare a acestuia de către partidul comunist şi mai ales de către liderul său.
Conţinuturile acestor discipline sunt „asezonate” copios cu citate din documentele
partidului, din opera „genialului conducător”, fie că acesta este Stalin, Mao, Ceauşescu
sau altul din aceeaşi suită.
Învăţământul politico – ideologic este, în principiu, în sarcina directă a
partidului. Acesta organizează, pe de o parte, propriile sale forme de învăţământ,
pentru viitoarele „cadre”, şcoli de diferite niveluri şi durate în care se formează
activiştii, iar pe de altă parte, învăţământul politico – ideologic de masă, destinat
tuturor membrilor de partid, dar nu numai. Şcolile de partid urmăresc îndoctrinarea
militanţilor, întărirea adeziunii lor faţă de regim, faţă de putere şi mai ales faţă de
deţinătorii efectivi ai acesteia, asimilarea unor metode de a convinge, de a mobiliza şi
manipula masele. În învăţământul politic de masă, desfăşurat prin „dezbateri” ale unor
teme stabilite de către conducerea superioară a partidului, prin „informări politice”,
conferinţe etc., se vizează atât asimilarea conţinutului documentelor partidului, a
interpretărilor date de acesta realităţii cotidiene, cât şi exprimarea publică de către
participanţi a adeziunii la politica partidului. În condiţiile în care el funcţionează
oriunde există organizaţii de partid sau organizaţii de tineret ale partidului, şi acestea
există în orice formă de organizare a activităţii sociale, în întreprinderi şi instituţii, în
şcoli, în armată etc., iar la aceste forme de îndoctrinare sunt, de cele mai multe ori
obligaţi să participe şi nemembrii de partid, avem de a face cu „o modalitate de
«domesticire» a cetăţenilor, un canal de continuă dezinformare demagogică şi de
pervertire morală”1. Atât în cazul şcolilor de partid cât şi al învăţământului politic de
masă accentul este pus pe memorarea documentelor partidului, a indicaţiilor liderului
acestuia. „Dezbaterea” nu înseamnă decât redarea conţinutului acestora, a unor
interminabile citate, un mod de a dovedi că ele au fost asimilate şi că se bucură de
deplina adeziune a participantului la dezbateri, iar acesta din urmă a învăţat „limba de
lemn”.
Propaganda, care interferează cu formele anterioare, dispunând de un întreg
„aparat” format din activişti ai partidului, de resurse şi mijloace variate, folosind
metode diverse, de la cele grosiere până la unele rafinate de persuasiune şi manipulare,
1
V. Tismăneanu, 1996, p. 126
56
trebuie să facă să fie cunoscute politica, indicaţiile şi comenzile puterii, să obţină
adeziunea la ele, să mobilizeze masele pentru realizarea scopurilor regimului. Aproape
întregul sistem al comunicaţiilor de masă îi este subordonat şi este folosit în acest
scop. Spaţiul vizual al celor ce trăiesc în societatea socialistă este invadat de afişe,
lozinci, portrete, cifre de plan, chemări etc. „Agitatorii” completează influenţa
mediatică prin „munca de la om la om”, prin influenţă interpersonală. Literatura, artele
plastice, cinematografe, controlate strict de către aparatul de propagandă, trebuie să
contribuie la crearea şi răspândirea mitologiei comuniste. Dominarea comunicării
sociale de către puterea comunistă caută să elimine orice sursă de informare
necontrolată de către aceasta, lăsând propagandei un larg spaţiu pentru exercitarea
influenţei sociale, a manipulării.
c) Educaţia în şi prin colectiv. Procesul de masificare, încercarea de ştergere a
diferenţelor între indivizi, este însoţit de procesul de organizare a masei, de integrare a
fiecărui individ în grupuri controlate de către putere. Egalizaţi, aduşi la aceeaşi
condiţie de „oameni ai muncii”, membrii societăţii sunt, în majoritatea lor, încadraţi în
„colective de oameni ai muncii”, în cadrul cărora primesc sarcini, sunt mobilizaţi, sunt
supravegheaţi. În discursul propagandistic al puterii, acestea sunt grupuri de oameni
care, situaţi pe poziţiile clasei muncitoare, aderă deplin la cauza comunismului şi au
drept scop suprem realizarea obiectivelor trasate de partid. Relaţiile dintre membrii
colectivului ar trebui să fie relaţii de tip socialist, bazate pe o nouă morală şi pe noi
interese. Această morală nouă, o nouă atitudine faţă de muncă, o nouă disciplină, ar
trebui să le impună grupul fiecăruia dintre membrii săi. Grupul are, deci, un rol
educativ primordial în formarea „omului nou”, cu condiţia ca el să fie un colectiv de
oameni ai muncii. De fapt, aceste grupuri, organizate, manipulate, supravegheate
continuu de către putere, au scopuri care le-au fost impuse, o disciplină care le-a fost,
de asemenea, impusă şi nu fac decât să constituie cutia de rezonanţă a comenzilor
puterii. În fiecare întreprindere sau instituţie, angajaţii constituie un asemenea colectiv
de oameni ai muncii. Acesta trebuie să se închege în jurul organizaţiei sau a „celulei”
de partid. Celelalte organizaţii existente, de tineret, de sindicat etc., sunt „îndrumate”,
controlate de către organizaţia de partid.
La nivelul fiecărei întreprinderi sau instituţii se întretaie două ierarhii, cea
politică propriu-zis şi cea administrativă. Uneori, ele se suprapun mai mult sau mai

57
puţin. De fapt, ele reprezintă aceeaşi putere, urmăresc aceleaşi scopuri, cei care le
conduc sunt impuşi de către aceleaşi instanţe, chiar dacă uneori, mai ales în cazul
organizaţiei de partid sau ale celor subordonate ei, se mimează democraţia, au loc
alegeri formale, se dezbat problemele colectivului şi se ajunge la soluţii dinainte
stabilite, impuse sau acceptate de centrele superioare de putere. Scopul acestor ierarhii
paralele este de a-l integra mai bine pe fiecare membru al colectivului, de a-l mobiliza,
de a-l supraveghea, de a-i evalua conformismul în raport cu cerinţele impuse de putere.
Momentul esenţial în viaţa colectivului de oameni ai muncii este şedinţa.
Aceasta se desfăşoară după un adevărat ritual şi presupune, din partea membrului de
rând al colectivului, trei comportamente: adeziunea, raportul, critica şi autocritica.
Toate trei exprimă subordonarea individului faţă de colectiv şi prin el faţă de putere.
Colectivul aderă, de obicei, în unanimitate şi cu entuziasm, la politica partidului, la
hotărârile diferitelor instanţe ale acestuia. Adeziunea este prezentată ca şi cum ar
izvorî spontan din conştiinţa fiecărui membru al colectivului, deşi este impusă de către
reprezentanţii puterii. Cel care are obiecţii ori nu a înţeles pe deplin mesajul puterii, ori
este un duşman strecurat în cadrul colectivului şi atunci trebuie eliminat şi pedepsit de
către organele represive ale statului, ori nu a fost suficient şi eficient educat. Colectivul
de oameni ai muncii apare ca un mijloc de a legitima politica puterii, de a face să pară
că deciziile acesteia se bazează pe aspiraţiile majorităţii membrilor societăţii. În cadru
colectivului, individul trebuie să înveţe să adere la orice decizie sau apreciere care vine
din partea puterii. Fiecare membru al colectivului are sarcini precise şi modul în care
el le îndeplineşte trebuie judecat de către colectiv. Raportul este, din acest punct de
vedere, supunerea la judecata colectivului. Raportând, individul recunoaşte
subordonarea faţă de colectiv şi, prin el, faţă de putere. Raportul este însoţit şi
completat de critică şi autocritică. Critica înseamnă a condamna faptele sau persoanele
indicate de conducerea colectivului ca nefiind conforme cu disciplina, cu cerinţele
impuse de către putere. Ce, cine şi pentru ce poate fi criticat este stabilit cu precizie
dinainte. „Mânia proletară”, „atitudinile combative ale oamenilor muncii” sunt
regizate dinainte şi se manifestă după un scenariu stabilit de către reprezentanţii
puterii. Autocritica presupune recunoaşterea şi condamnarea propriilor comportamente
şi gânduri. Fiecare trebuie să-şi prezinte viaţa sub toate aspectele ei în faţa
colectivului, să-şi renege propriile fapte şi gânduri, dacă acestea nu sunt considerate

58
conforme cu cerinţele oficiale, să renege persoane la care a ţinut sau ţine, dacă aceştia
sunt consideraţi „duşmani”. El se supune totodată criticii colegilor săi, critică impusă,
făcută uneori din conformism, alteori din cele mai meschine motive.
Presiunea colectivului se face simţită, mai ales, în organizaţiile de partid.
„Partidul influenţează viaţa membrilor săi la fel de puternic ca un ordin religios: el
poate şi trebuie să ştie totul despre fiecare dintre membrii săi”1. De la o perioadă la
alta din evoluţia regimului comunist accentul pus pe forţa educativă a colectivului,
formele prin care se implică acesta în viaţa membrilor săi, intensitatea acestei
implicări, sunt diferite. Chiar dacă nu se ajunge la nivelul situaţiei din lagăre sau
închisori, impactul asupra individului poate fi uneori foarte profund. Este cazul
faimoaselor şedinţe de „demascare” ale perioadei staliniste sau de „stagiile de corijare
ideologică” organizate pentru militanţii comunişti în China şi Vietnam, în cadrul
cărora aceştia sunt supuşi unor interogatorii îndelungate, în cadrul colectivului, cu
presiuni morale şi uneori chiar fizice, pentru a elimina „ideile mic - burgheze”.
Pentru a utiliza forţa de modelare a colectivului dirijat şi controlat de putere
încă de la o vârstă foarte fragedă a subiecţilor şi pentru a-i obişnui cu supravegherea
continuă a acestuia, asemenea colective sunt create în cadrul şcolilor, prin organizaţiile
de pionieri sau de tineri comunişti. Ele se suprapun peste organizarea normală a
claselor şi aplică aceleaşi metode, chiar dacă adaptate, ale educaţiei prin colectiv.
d) Educaţia prin şi pentru muncă. Rolul şi încrederea acordată muncii în
procesul de formare a „omului nou” se bazează, în societatea socialistă, în primul rând
pe considerente de ordin ideologic. Munca are un caracter social şi, deci, ea este cea
mai bună metodă pentru a elimina individualismul şi a impune colectivismul.
Ideologia comunistă este declarată o ideologie a clasei muncitoare şi cum existenţa
socială determină conştiinţa, se poate concluziona că şi la nivel individual situarea pe
poziţia muncitorului poate fi o condiţie determinantă pentru acceptarea ideologiei
comuniste. Acceptând ideologia este acceptată şi puterea care acţionează în numele
acesteia şi se legitimează prin ea. Societatea socialistă este o societate a oamenilor
muncii, deci accesul la viaţa socială şi politică trebuie acordată doar celor care
muncesc. În plus, munca a devenit, declară propaganda regimului, o muncă de tip nou.
Eliberată de exploatare, ea ar trebui să devină din ce în ce mai mult o necesitate vitală,
o plăcere chiar.
1
J. F. Soulet, 1998, p. 55
59
 Nu munca privită ca atare pare să fie considerată drept un principal factor
educativ de către regimurile comuniste, ci un anumit tip de muncă, munca socialistă
desfăşurată în colectiv. Doar aceasta poate să confere cu adevăra, în timp, calităţile
muncitorului, fundamentul pe care se construieşte „omul nou”, să elimine
individualismul, să impună ca o necesitate interioară disciplina socialistă. Pare să aibă
un statut oarecum privilegiat munca fizică, considerată mai aproape de mitologia
comunistă a muncii. Se pare, de asemenea, că imaginea despre disciplina muncii pe
care se bazează educaţia comunistă pleacă de la idealizarea muncii de fabrică, aşa cum
se desfăşura ea la sfârşitul secolului al XIX – lea şi începutul secolului XX, într-o
organizare cvasi – militară, care impune o disciplină de acelaşi tip.
Pentru a pune în valoare potenţele educative ale muncii regimul construieşte o
întreagă mitologie legată de muncă, de pasiunea pentru muncă a „oamenilor noi”, de
relaţiile noi şi morala nouă pe care le impune munca în „colectivele socialiste”, de
realizările de excepţie pe care le au aceste colective de muncă. Se organizează, în toate
domeniile, „întrecerea socialistă”, apar eroii muncii. Maşina de propagandă a puterii
are rolul esenţial în construirea şi propagarea acestei mitologii a muncii. Mişcarea
stahanovistă din perioada stalinismului este un exemplu elocvent asupra modului în
care acţionează această maşină de propagandă.
Educaţia prin muncă şi pentru munca de tip socialist marchează puternic întreg
sistemul de învăţământ, atât la nivelul conţinuturilor sale, cât şi a formelor de
organizare. Şcoala trebuie să producă, în primul rând, muncitori cultivaţi, care, chiar
dacă îşi vor completa educaţia, rămân, în structura fundamentală a personalităţii lor,
muncitori. Se conturează o orientare preponderentă a învăţământului spre formarea
tehnologică, la diferite niveluri, cu o reducere, uneori semnificativă, a educaţiei
umaniste. Conţinuturile educaţiei şcolare sunt selecţionate şi din perspectiva acestei
orientări educative. Nu este vorba doar despre cunoştinţele necesare desfăşurării
muncii ci şi despre conţinuturi, în cadrul diferitelor discipline şcolare, care susţin
mitologia socialistă a muncii. Munca efectivă este introdusă în şcoală, la toate
nivelurile, acordându-i-se o pondere şi o importanţă ridicată. Pe lângă ceea ce învaţă în
clasă, copiii şi tinerii societăţii socialiste trebuie să-şi petreacă o mare parte a timpului
de studiu în atelier, în fabrică, într-un colectiv de muncă. În cadrul acestei „practici”, ei
trebuie să aplice cunoştinţele teoretice dobândite, dar , mai ales trebuie să înveţe

60
disciplina muncii, întreg „ethosul” acesteia. Pe lângă acestea, copiii şi tinerii trebuie să
participe la „munca patriotică”, desfăşurată în forme variate care să-i pună în situaţia
de a contribui nemijlocit la „construcţia socialismului”.
De fapt, această muncă patriotică, impusă pe toată durata comunismului, sub
diferite forme, de la „subotnicele” leniniste până la modalităţile adoptate în ultimele
decenii ale comunismului românesc, este o trăsătură definitorie a regimului. Ea
urmăreşte atât scopuri economice, într-o economie a cărei organizare ineficientă face
necesar recursul la această formă de muncă obligatorie, mai ales în agricultură, cât şi
educative, coordonată de către organizaţiile de partid şi de tineret, la munca patriotică
trebuie să participe majoritatea populaţiei: elevii, studenţii, muncitorii, funcţionarii,
intelectualii etc. În esenţă, ea este muncă fizică brută, necalificată, şi datorită
condiţiilor şi modului în care este privită de către cei care participă la ea, ineficientă.
Având, însă, un caracter politic declarat şi nemijlocit, participarea este o dovadă a
adeziunii faţă de putere, a conformării la comandamentele acesteia. Participarea la
munca patriotică este considerată un gest politic, atitudinea faţă de ea, o atitudine
politică. Orice împotrivire sau sustragere sunt judecate şi, uneori, pedepsite ca gesturi
şi atitudini politice ostile.
Pentru că educaţia tineretului, a viitorilor „oameni noi”, prin şi pentru muncă
este considerată esenţială, dar şi din raţiuni economice, regimurile comuniste, cu
diferenţe de la o epocă la alta şi de la o ţară la alta, au organizat un sistem de „şantiere
ale tineretului”, în cadrul cărora aceştia trebuie să contribuie la realizarea diferitelor
obiective de construcţii pe care şi le propune regimul, prestând o muncă fizică brută, în
condiţii de obicei precare.
Credinţa în rolul educativ al muncii, a celei fizice în special, al colectivului de
muncă controlat, bazat pe disciplina impusă din afară, a făcut regimurile comuniste să
recurgă la ele pentru a „reeduca” atât pe oponenţii politici cât şi pe delincvenţii de
drept comun. Experimentul khmerilor roşii în Cambodgia, trimiterea la munca agricolă
a milioane de locuitori ai oraşelor, în special a intelectualilor, consideraţi reali sau, mai
ales, posibili oponenţi, experiment impresionant prin absurdul obiectivelor, prin
dimensiunile şi brutalitatea sa, nu face decât să ducă la extrem o logică general
acceptată şi impusă de către totalitarismele comuniste. Lagărele de muncă, despre care
am mai vorbit, chiar dacă pentru multe dintre ele reeducarea prin muncă este doar un

61
pretext propagandistic şi chiar dacă ele au reuşit doar în mică măsură să formeze, în
felul acesta, „oameni noi”, sunt consecinţe directe ale unei asemenea logici. Dacă nu
au produs „oameni noi”, ele au reuşit în schimb să producă în mare măsură
depersonalizarea celor internaţi, să producă traume fizice, dar mai ales morale, de
multe ori nevindecabile.
e) Frica generalizată ca fundal şi metodă a reeducării. Regimurile totalitare
comuniste s-au bazat, în încercarea lor de a forma „oameni noi”, atât pe persuasiune,
cât şi pe teroare. Pedagogia lor deformatoare apelează la „amestecul infernal de
teroare şi promisiune socială”1.
Individul este „integrat” în diferite forme de organizare, concepute şi
controlate de către puterea politică, i se planifică activitatea profesională, participarea
politică, în măsura în care supunerea şi manipularea pot fi numite participare, i se
programează, în bună măsură, chiar viaţa privată. El este continuu supravegheat, atât
de către organele specializate ale statului, cât şi de către organizaţiile politice, de către
„colectivul” din care face parte, de către colegii şi chiar prietenii săi aflaţi, din diferite
motive, în slujba serviciilor represive. Poate fi pedepsit, uneori disproporţionat şi
arbitrar, pentru orice încălcare a normelor impuse de putere, pentru orice gest sau gând
care poate fi interpretat ca fiind o cât de timidă opoziţie sau nesupunere faţă de
aceasta.
Represiunea care, în anumite perioade, capătă caracter de masă, brutalitatea cu
care ea este înfăptuită, arbitrariul în desemnarea victimelor şi în pronunţarea
condamnărilor, dar şi existenţa sistemului complex de supraveghere continuă, făţişă
sau ascunsă, duc la generalizarea fricii.

1
A. Michnick, 1997, p. 54
62
 Capitolul IV. Studiu de caz – Imaginea României în presa internaţională după
anul 1989

4.1. Mass-media şi opinia publică – flux liber de informaţii

Într-o societate deschisă, liberă, este foarte important ca opinia publică, fie
individual, fie pe grupuri reprezentative, să deţină informaţiile necesare pentru a putea
înţelege, reacţiona şi influenţa dezvoltarea şi punerea în aplicare a orientărilor
relevante pentru proiecţia în viitor a destinelor unei comunităţi naţionale.
Între membrii unei societăţi şi opinia publică este necesar să existe un flux liber
de informaţii, realizat prin schimburi formale şi informale, printr-un dialog continuu,
deschis, dar şi bazat pe încredere. Din orice ţară ar fi el, cetăţeanul are nevoie de
informaţii precise şi oportune. Şi în acest segment al mass-mediei se manifestă diferite
grupuri de interese care prezintă un eveniment, un fapt, o ştire din unghiuri diferite şi
le reflectă către public. Prezenţa constantă a imaginii României în presa internaţională
după anul 1989 s-a realizat în forme diferit, dar adecvate propriilor ţeluri şi interese în
sistemul mediatic, articole, interviuri, scrisori, memorii, broşuri, cărţi etc.

4.2. 1989 – România în centrul mass-mediei internaţionale

Din primele sale clipe, Revoluţia română a devenit cap de afiş în presa
internaţională. Transmiterea în direct de către televiziunile din lume a unei revoluţii a
marcat intrarea într-o nouă dimensiune tehnologică şi conceptuală a relaţiei media –
politică – societate. Acest fapt l-a făcut pe cetăţeanul „statului global” un participant
direct şi în timp real la toate momentele dramatice şi importante din timpul
evenimentelor din decembrie 1989 din România. Dovadă a enormului interes, a valului
de simpatie faţă de schimbarea destinelor româneşti, imaginile revoluţiei au urcat de
pe ecranele televizoarelor în marile cotidiene ale lumii, în cele mai răspândite şi
prestigioase reviste. Ele au format o autentică şi emoţionantă cronică a luptei,
martiriului şi speranţelor românilor. Lumea în moduri diferite ca stil ziaristic şi ca
informaţie, a salutat victoria românilor, obţinută contra unui regim dictatorial.
Aproape că nu a existat ziar din Europa şi S.U.A. în care să nu se prezinte pe
larg revoluţia, începând cu evenimentele de la Timişoara din 17 – 20 decembrie, apoi
cu mitingul desfăşurat la Bucureşti în ziua de 21 decembrie, cu fuga lui Nicolae

63
Ceauşescu (22 decembrie) şi executarea cuplului dictatorial, la 25 decembrie 1989.
numeroase pagini au fost consacrate luptei împotriva teroriştilor, acreditându-se ideea
că ar exista un conflict între forţele de securitate şi armată. În acele zile, goana după
senzaţional, prezentarea unor imagini cât mai şocante, au invadat presa internaţională.
S-a scris atunci despre zeci de mii, ba chiar despre sute de mii de morţi, despre
„metri cubi” de cadavre care zăceau pe străzile Timişoarei etc. În acea atmosferă, la
procesul din 25 decembrie, Nicolae Ceauşescu a fost învinovăţit de moartea a 60000
de cetăţeni.
Cercetările ulterioare au demonstrat că cifra totală a morţilor se ridica la circa
1100, iar presa internaţională a început în ianuarie 1990 o campanie împotriva
„minciunilor” difuzate la sfârşitul anului 1989. În foarte scurt timp, „eroica revoluţie
română a început să fie prezentată ca o minciună a secolului”.

4.3. O radiografie a răsturnării lui Ceauşescu în presa internaţională

„După cum relatează agenţia „France Presse”, căderea dictatorului Ceauşescu
este unanim comentată de presa pariziană”.
„Le Figaro” scria că „printre surprizele venite din Răsărit nu există niciuna mai
uimitoare decât căderea lui Caligula de la Dunăre. Poporul român a dat dovadă de un
curaj demn de admiraţie”.
Presa vest-germană consacra ample spaţii înlăturării dictatorului Ceauşescu.
„Augsburger Allgemeine” menţionează: „S-a terminat cu o fantomă,
reconstrucţia politică şi economică a acestei ţări ce ajunsese săraca Europei, poate
începe. Să sperăm că nu printr-o campanie de răzbunări, chiar dacă mulţi foşti
responsabili politici – în primul rând Ceauşescu şi soţia lui ar merita moartea de sute
de ori. Nu libertatea şi democraţia, nu răsar din noi vărsări de sânge, ci din drept şi
respectarea demnităţii umane. România se poate aştepta la un ajutor substanţial din
partea Pieţii Comune”.
Ziarele italiene consacrau spaţii ample răsturnării lui Ceauşescu şi luptelor care
aveau loc în România – „Ceauşescu a fost răsturnat, România este liberă”; „Războiul
poporului împotriva tiranului”. Potrivit cotidianului „Corriere della Sera”, căderea
regimului din România constituia „actul final al Revoluţiei din 1989”. Ziarul
subliniază fanatismul bandelor criminale. „Este posibil ca cei care trag asupra mulţimii

64
să creadă că nu mai au nimic de câştigat şi trebuie să-şi vândă scump pielea” relevă
„Corriere della Sera”, adăugând: „Am dori ca în aceste momente solidaritatea ţărilor
democrate cu poporul român să fie concretă şi aceste ţări să nu se mulţumească de a fi
spectatoare, ba entuziaste, ba neliniştite”.
Într-un editorial intitulat „Sfârşitul unui satrap”, „La Stampa” arată: „Ultimul
mare tiran a fost răsturnat. Să sperăm că urmările nu vor veni să agraveze în mod inutil
tragedia românilor în zorii libertăţii lor”.
Ziarul austriac „Die Presse” relatează în legătură cu evenimentele din România:
„Prăbuşirea lui Ceauşescu încheie procesul de transformări din ţările răsăritene. Oare
speră „conducătorul” să aibă o soartă diferită de cea a lui Honecker Husak sau
Jivkov?. Deoarece Ceauşescu a mizat totul pe o singură carte, consecinţa a fost abuzul
de putere: o putere coruptă, întreaga putere coruptă total. Clanul Ceauşescu îşi ia
rămas bun de la lume prin asasinate în masă şi atacuri iraţionale”.
Ziarul Solidarităţii din Polonia a publicat un număr special consacrat
evenimentelor din România şi căderii dictatorului Ceauşescu. În editorialul intitulat
„România este liberă”, se arăta: „Românii au plătit pentru libertatea lor şi pentru
democraţie un preţ teribil. Ei au dovedit însă, făcând-o, că în Europa nu există popoare
mai puţin europene decât altele, dispuse să accepte domnia răului”.
Agenţia „Tass” a transmis, în emisiunea internaţională, aproape în flux
continuu, ştiri despre situaţia din România şi despre diferite luări de poziţie în sprijinul
ţării noastre.
Cotidianul „Al - Bayan”, din Dubai, arăta într-un editorial al său că prăbuşirea
lui Ceauşescu în România nu a fost o surpriză decât pentru el însuşi”. Ziarul citat de
agenţia „WAM”, arăta că instituţiile de stat şi organismele de conducere ale ţării
fuseseră transformate în moşteniri ceauşiste, împărţite între rudele şi copiii lui.

4.4. 1990 – 2006 – Profil de ţară al României în presa străină

După 1990, presa internaţională a tratat România mai ales în zona de
senzaţional, special, palpitant, dramatic, tragic, accentul fiind pus pe sărăcie şi
corupţie, bolnavi de SIDA, cerşetori etc.
Evenimentele politice din România au oferit suficiente subiecte de primă pagină
în presa internaţională. Confruntările dintre guvernanţi şi opoziţie, începute încă din

65
ianuarie 1990, au degenerat în acte de violenţă, care au fost relatate pe larg în mass-
media. Poate cel mai semnificativ exemplu de manipulare prin mass-media s-a
înregistrat în martie 1990, la Târgu – Mureş, când o televiziune irlandeză a difuzat
imaginea unui bărbat căzut la pământ şi lovit cu bestialitate de alţi cetăţeni.
Comentatorul televiziunii respective a susţinut că era vorba despre un ungur bătut
crunt de români. Această imagine a făcut înconjurul lumii, care a fost informată că în
România minoritatea maghiară se află într-un grav pericol. Peste puţin timp, s-a
constatat că cel lovit era un român (Mihăilă Cofariu), iar agresorii erau maghiari, dar
mass-media internaţională crease deja imaginea unei Românii în care minorităţile
naţionale sunt maltratate. Pe de altă parte, faptul că în Parlamentul României sunt
reprezentate toate minorităţile naţionale, că UDMR (Organizaţia Maghiarilor din
România) participă la guvernare au trecut aproape neobservate de mass-media
internaţională.
Un nou „puseu mediatic” s-a înregistrat în iunie 1990, când un grup masiv de
mineri a venit din Valea Jiului pentru a-i împrăştia pe manifestanţii din Piaţa
Universităţii din Bucureşti. Actele de violenţă ale minerilor împotriva populaţiei au
făcut înconjurul lumii, România redevenind în centrul mass-mediei internaţionale, cu o
imagine catastrofală.
Treptat, imaginea României s-a ameliorat, pe măsură ce regimul democratic se
consolida, iar lupta politică s-a mutat din stradă în parlament. În presa internaţională a
început să se scrie despre resursele naturale ale României, despre forţa de muncă
ieftină, piaţa de desfacere atrăgătoare etc. Aderarea la N.A.T.O. şi încheierea
negocierilor de aderare la Uniunea Europeană au impus o schimbare de imagine în
mass-media, fără ca aceasta să devină preponderent pozitivă. Presa are menirea de a
crea stări de spirit, de a forma o anumită percepţie în opinia publică, de aceea orice
informaţie trebuie analizată cu spirit critic. Oricât de reale, credibile sau autentice par
ştirile din media ele cuprind multe omisiuni, denaturări şi chiar manipulări
premeditate. Omul de presă devine din spectator – comentator al evenimentelor un
actor – regizor ad hoc al acestora. Concurenţa acerbă de pe piaţa mediatică impune o
prezentare spectaculoasă a evenimentelor, iar tonul, selecţia informaţiilor, titlurilor
unor articole, conţinuturilor, se fac după apartenenţa la o anume zonă de cultură şi
civilizaţie, la un grup de interese economice şi politice.

66
 4.5. România în anii socialismului totalitar
Secolul al XX – lea a mai fost numit şi secolul extremelor. Regimurile politice
au cunoscut o evoluţie spectaculoasă, de la extrema dreaptă la extrema stângă. După
1918, sub influenţa unor diverşi factori (votul universal, schimbările în plan
economico – social, integrarea provinciilor unite, noile mentalităţi ş.a.), regimul politic
din România a cunoscut o importantă evoluţie. În anii ’30 în Europa se înregistrează o
criză a regimului democratic şi o tendinţă de creştere a grupărilor de extremă dreaptă.
Această tendinţă se manifestă şi în România.
După retragerea trupelor sovietice de ocupaţie în 1958, relaţiile dintre Bucureşti
şi Moscova au cunoscut o nouă evoluţie. Declaraţia Partidului Muncitoresc Român,
din aprilie 1964, a fost interpretată la vremea respectivă ca un act de independenţă faţă
de Uniunea Sovietică. A urmat o perioadă în care România a devenit un factor activ în
viaţa internaţională. În 1967, ministrul de externe, Corneliu Mănescu a fost ales
preşedintele Adunării Generale a O.N.U. În anul 1968, Nicolae Ceauşescu a
condamnat vehement intervenţia în Cehoslovacia a trupelor din cinci state membre ale
Tratatului de la Varşovia. România a stabilit relaţiile diplomatice cu R.F. Germania în
1967 şi a menţinut legăturile cu Israelul, după războiul israelo – arab din 1967.
bucurându-se de încrederea Occidentului, România a obţinut importante împrumuturi
externe pe baza cărora şi-a retehnologizat economia, în special industria. Evoluţia
pozitivă a politicii interne şi externe a României s-a diminuat treptat, pe măsură ce
cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu lua amploare. Treptat criza regimului
totalitar s-a accentuat. Decizia lui Nicolae Ceauşescu din 1981 de a lichida datoria
externă a României a provocat o gravă criză economică şi socială, care a culminat cu
Revoluţia din decembrie 1989. În 1989, rând pe rând regimurile socialist – totalitare
din Europa s-au prăbuşit. Revoluţia din decembrie 1989 din România a dus la
înlăturarea regimului şi la lichidarea cuplului dictatorial Elena şi Nicolae Ceauşescu.
După 1989, România a cunoscut o perioadă de tranziţie de la dictatură la democraţie.
A fost un proces complex în care instituţiile statului de drept au început să funcţioneze.
Pe plan extern, s-au înregistrat integrarea României în N.A.T.O. (2004), iar aderarea la
Uniunea Europeană este preconizată pentru 1 ianuarie 2007.

67