Sunteți pe pagina 1din 10

NAŢIONALISMUL ÎNTRE DOCTRINĂ ŞI IDEOLOGIE

Iulian CHIFU

Naţionalismul este o doctrină relativ nouă, dacă luăm în seamă momentul


cînd a fost formulat şi introdus în politică, în economie, în dreptul
internaţional public, în sociologie. Istoricii atribuie paternitatea acestei
doctrine ideilor lansate de revoluţia franceză şi o suprapun ca perioadă
secolelor 19-20. În zilele noastre, un număr de doctrinari califică
naţionalismul fie ca o ideologie revolută a unei perioade istorice, fie ca o
doctrină ce-şi încheie existenţa după 1947, odată cu renunţarea la principiul
naţionalităţilor în tratatele internaţionale de pace. Din contra, alţi doctrinari
relevă că naţionalismul ca doctrină va exista atît timp cît constituţiile şi
dreptul internaţional vor consacra state naţionale, cît se va vorbi despre
instituţii naţionale ale unui stat sau ale altuia, despre simboluri naţionale,
cultură şi spiritualitate naţională, adică atît timp cît naţiunile vor juca un rol
în guvernarea comunităţii umane.

1. Aspecte ale naţionalismului în viziuni spiritualiste, materialiste,


voluntariste

În definirea doctrinei naţionaliste, filosofia politică a pledat pentru mai multe


tipuri de interpretări, în funcţie de sensul dat termenului de naţiune.
Naţionalismul devine astfel doctrina ce are la bază existenţa, afirmarea şi
rolul central al naţiunii care trebuie să beneficieze de un stat, organizat
potrivit specificităţii naţiunii. Astfel, Ernest Renan, într-o conferinţă
susţinută la Sorbona pe tema "Qu' est ce qu'une nation?" abordează o
definiţie de pe poziţii spiritualiste, vorbind despre naţiune ca "principiu
spiritual, rezultanta complicaţiilor adînci ale istoriei, reprezentînd o familie
spirituală şi nu un grup determinat de configuraţia solului" . Principiul
spiritual este sufletul naţiunii. Definiţii spiritualiste au formulat Jules
Michelet - "unitatea spirituală alcătuieşte naţiunea", trăsătură de unire între
trecutul şi prezentul unei comunităţi spirituale - , Boutroux, Al. Fouille.
Rabindranath Tagore acordă naţiunii reprezentare materialistă, drept uniune
politică şi economică a unui popor ca forţă organizată. Naţiunea este bazată
pe spaţiul geografic pe mediul fizic, pe teritoriu şi pe frontiere, pe condiţii şi
factori economici. Mussolini, lansează naţionalismul voluntarist, o
combinaţie între spiritualismul lui Renan şi voluntarism. El pune accentul pe
voinţa de afirmare a puterii naţionale. Naţiunea care se mulţumeşte să se
bucure paşnic de unicul său destin este îmbătrînită, muribundă. O naţiune
tînără, viguroasă, conştientă de misiunea satinde să-şi impună voinţa şi
puterea de a îndeplini idealul său reînnoit de forţele coordonate şi
disciplinate.

2. Principiul naţionalităţilor

Elemente ale doctrinei naţionaliste sînt consemnate încă din secolul al X-lea,
la Nicefor Phokas, domnitorul Lombardiei. Joacob Szadek, savant polonez, a
formulat la 3 iulie 1464, la conferinţa păcii de la Thorn, în prezenţa Papei,
elemente ale doctrine naţionaliste. Niccolo Machiavelli, precursorul ideii de
unitate a Italiei, vorbeşte despre "cetăţean al unei patrii în care el trebuie să
se integreze". Marchizul d'Argenson, ministru de externe al Franţei lui
Ludovic al XV-lea vroia să organizeze, în sec. al XVIII-lea, Italia în
confederaţie naţională, expulzînd Austria din provinciile de peste Alpi.
Revoluţionarii francezi Volney, Jallet, Robespierre şi abatele Gregoire au
susţinut drepturile naţiunilor ca un corolar al drepturilor omului. Volney a
prezentat Adunării Constituante, la 18 mai 1790, proiectul declaraţiei
drepturilor naţiunilor iar Maximilien Robespierre a susţinut teza liberei
determinări a naţiunii. Napoleon I a schiţat proiectele de distrugere a
imperiului austriac, restaurare a Poloniei, unitate a Italiei. Heinrich Luden
(1780-1847), profesor de istorie la Universitatea din Jena, lansează lucrarea
"Algemeine Geschichte der Staaten und Volker" în care afirmă că fiecare
naţiune trebuie să aibă un stat naţional drept cadru. Abatele de Lamennais
lansează în 1830 proiectul emancipării naţiunilor printr-o cruciadă patronată
de Papa. Giuseppe Mazzini publică în 1834 studiul "Cosmopolitism şi
naţionalitate", afirmîndu-se drept susţinător fervent al principiului
naţionalităţilor. Alphonse de Lamartine, ministru de externe al Franţei în
1948, lansează Proclamaţia către miniştri plenipotenţiari străini în Franţa în
care anunţă oficial respectul Republicii Franceze faţă de naţiunile străine,
avertizînd asupra sprijinului direct al Franţei în crearea şi recunoaşterea
statelor naţionale. Acestora li se adaugă Jean Jacques Rousseau, Jules
Michelet, Voltaire şi alţii.
Pasquale Stanislavo Mancini este considerat părintele doctrinei naţionaliste
prin formularea principiului naţionalităţilor care vorbeşte despre necesitatea
înlocuirii dreptului statelor şi a imperiilor de sine stătătoare şi atotputernice
cu dreptul naţiunii - expresie a voinţei colective de constituire a unei
comunităţi sociale ideale, capabilă să asigure membrilor săi o viaţă comună
prosperă şi liniştită, pe baza conştiinţei şi voinţei colective întărită de
legitimitatea unei comunităţi spirituale şi istorice cu identitate distinctă, dată
de devenirea comună a membrilor săi . Naţionalismul se bazează pe două
principii, principiul naţionalităţilor, deci al suprapunerii organizării statale
peste naţiunile preexistente, şi principiul liberei dispoziţiuni a popoarelor,
respectiv suveranitatea poporului şi legea naţionalităţilor drept postulate ale
autodeterminării. Principiului lui Kant privitor la acordarea de libertăţi
tuturor oamenilor, Mancini i-a suprapus principiul acordării de libertăţi
tuturor popoarelor pe baza dreptului naţionalităţilor. Marea problemă a
doctrinarilor naţionalismului a fost tocmai definirea identităţii naţiunii ca
stadiu intermediar al comunităţii umane între familie şi întreaga umanitate.
Emile Boutroux susţinea că "problema care este creată de principiul
naţionalităţilor este aceea de a şti dacă un anumit grup de oameni este într-
adevăr o naţiune, o conştiinţă şi o persoană morală".

3. Elemente constitutive ale naţiunii

Naţionalismul ca doctrină este credinţă că un anumit grup de indivizi


reprezintă o comunitate naturală, numită naţiune, care ar trebui să trăiască
într-un sistem politic unic, să fie independent şi să aibă dreptul să solicite un
standard egal cu a celorlalte grupuri de acelaşi tip din lume. Este doctrina
care afirmă preminenţa interesului naţiunii în raport cu interesele de grup, de
clasă, a indivizilor ce o compun. Este o mişcare a indivizilor ce doresc să-şi
impună predominanţa naţiunii căreia îi aparţin în toate domeniile.
Deoarece doctrina naţionalistă, naţionalismul, îşi află originile în definirea
termenului de naţiune, ca expresie existenţială a sa, este important de văzut
care sînt principiile constitutive ale naţiunii. Diferiţii doctrinari s-au raportat
la o serie de principii comune, existînd însă şi diferenţe de abordare.
Astfel, în cadrul elementelor comune, acestea sînt rasa (etnia), limba,
moravuri, obiceiuri şi tradiţii, instinctul naţional şi conştiinţa naţională,
teritoriul. Rasa este definită în sens de origine şi caracteristică etnică deci nu
expresia caracteristicilor somatice ci a celor etnice. Limba comună este un
alt principiu definitoriu, moravurile, obiceiurile şi tradiţiile comune definesc
un folclor, o cultură populară, vulgară, comună, ca element de identitate şi
de legitimare a identităţii de comunitate. Instinctul naţional şi conştiinţa
naţională sînt forme distincte manifestate prin reacţii de solidaritate a unei
comunităţi cu indivizi ce-şi simt o origine comună şi o devenire comună,
respectiv care conştientizează această legătură intrinsecă dintre ei. Teritoriul
este reflectarea materială a ariei de răspîndire a unei naţiuni şi are
dimensiunea spirituală în sensul larg de casă a comunităţii, loc de dezvoltare
a vieţii proprii şi a strămoşilor, a istoriei proprii, legătura comunităţii
naţionale cu teritoriul său fiind dată de morţii îngropaţi în pămîntul
teritoriului naţional.
Pe lîngă acestea, diferiţi autori atribuie naţiunii şi alte elemente constitutive
speciale: comunitatea de religie (religie dominantă), comunitatea de
aspiraţii, spiritul de solidaritate şi de fraternitate, forţa morală şi cultul
patriei, principiul monarhic ( dinastic ) şi democratic.

4. Principiile naţionalismului

Elementele constitutive ale naţiunii au indus în doctrina naţionalistă o serie


de principii: principiul rasei, principiul etnic, principiul limitei etnigrafice,
principiul dreptului istoric, principiul liberei dispoziţiuni a popoarelor
(dreptul la autodeterminare) şi principiul plebiscitului. Dacă asupra primelor
două nu vom insista, fiind reflectări exacte ale elementelor constitutive ale
naţiunii, celelalte presupun o dezvoltare suplimentară. Astfel, principiul
limitei etnografice presupune întinderea statului pînă la limitele teritoriale
ale existenţei naţiunii, a etniei. Principiul dreptului istoric este dat de
existenţa naţiunii ca element băştinaş pe teritoriul său, a posesiunii pe toată
perioada existenţei sale sau într-un trecut istoric asupra teritoriului unde este
băştinaşă, iar intrarea teritoriului în cadrul altui stat s-a produs prin anexare,
forţă sau intimidare. Principiul liberei dispoziţiuni a popoarelor (dreptul la
autodeterminare) presupune dreptul şi obligaţia naţiunii de a-şi organiza
propriul stat în limitele teritoriale date de principiul etnic şi în baza dreptului
dat de principiul naţionalităţilor. În sfîrşit, principiul plebiscitului permite
consemnarea voinţei comunităţii naţionale în cauză ca expresie a instinctului
naţional ajuns în stadiul de conştiinţă naţională prin plebiscit, act suficient
pentru a legitima dreptul naţiunii la un stat cu organizare proprie. Doctrina
naţionalistă evidenţiază şi o serie de antagonisme doctrinare fundamentale:
principiul dreptului istoric izvorît din posesiunea îndelungată a unui teritoriu
şi de guvernarea îndelungată a unei naţiuni - "timpul scurs nu transformă
niciodată violenţa în drept" (Mamiani)-, principiul legitimităţii - dreptul
monarhiilor de posesiune asupra teritoriilor şi de guvernare a naţiunilor
(Talleyrand), - principiul echilibrului static - elaborat de marile puteri în
1815, la Congresul de la Viena, pentru a justifica necesitatea menţinerii
imperiilor drept echilibru al celorlalte imperii şi imperativ în menţinerea
păcii - principiul inegalităţii raselor şi a naţiunilor - care presupune privarea
de drepturi a anumitor naţiuni în detrimentul altora, inclusiv al subordonării
raselor (naţiunilor) inferioare celor superioare ( Le Play - "Reforme
sociale")- şi principiul superiorităţii statului asupra naţiunilor şi
naţionalităţilor - opus principiului autodeterminării, consacră menţinerea cu
orice preţ a statelor existente la un moment dat, în ciuda voinţei naţiunilor
( Maurice Block - "L'Europe politique et sociale").
5. Părinţii ideologiilor naţionaliste

Dacă însuşi conceptul de doctrină naţionalistă este contestat în planul


doctrinelor politice de unii autori care lasă să se presupună existenţa a doar
unui număr de ideologii naţionaliste parazitare - fără însă a nega asemenea
doctrine în domeniul dreptului, sociologiei şi economiei - în ceea ce priveşte
naţionalismul ca ideologie, majoritatea autorilor recunosc existenţa mai
multor tipuri de naţionalisme ca ideologie. La origine, doctrinele naţionaliste
s-au situat în siajul a patru clasici: Charles Peguy, Charles Maurras, Maurice
Barres şi Johannes Fichte.
Charles Peguy (1873-1914) lansează teoria unui naţionalism umanist,
creştin, deschis, al cărui suport este voinţa de a păzi Franţa de distrugerea
unui viitor război prin salvarea universului tradiţional, creuzet al
intervenţiilor diverse, trasformat specific. Peguy a dat un fundament
republican naţionalismului său.
Charles Maurras (1868-1952) fundamentează naţionalismul integral, bazat
pe monarhie, reinterpretînd istoria Franţei şi ajungînd la concluzia că
monarhia reprezintă singurul regim de care Franţa are nevoie. Patria este
identificată cu naţiunea şi cu regele, monarhia ereditară fiind garanţia
stabilităţii politice, regele avînd puteri depline, fără a fi jenat de un
Parlament. Astfel Maurras pretinde că elimină disputele poliţiei, lăcomia
aleşilor, voinţa lor de putere personală. Monarhul absolut nu poate fi tiran, în
concepţia sa, deoarece reprezintă naţiunea, conduce pentru binele comun şi
nu din capriciu personal.
Maurice Barres (1862-1928) asimilează naţiunea patriei tradiţionale,
pericolul fiind tot ceea ce este străin.El vede un stat complet descentralizat,
cu o mare autonomie regiunilor, reunite într-o federaţie reprezentată prin
persoana regelui. Coeziunea socială este posibilă prin influenţa religiei
catolice din cauza "moralei înguste şi intransigente a catolicismului ca
principiu organizator".
Johannes Fichte (1762-1841) dă naştere unui naţionalism rasist determinat
de necesitatea renaşterii naţiunii germane, pentru a se elibera de sub tirania
lui Napoleon I. El vorbeşte despre "misiunea Germaniei în civilizarea
lumii", o misiune superioară, care face din rasa germană o rasă superioară.
Naţionalismul este dezvoltat pe criteriu lingvistic, germana fiind considerată
cea mai pură limbă, perfectă, superioară celorlalte. Rolul său este unic în
viitorul umanităţii pe care trebuie să o îndrume. Fichte fundamentează
"cruciada împotriva a tot ceea ce denaturează naţiunea germană şi care atacă
puritatea ei". Rasa germană rămasă pură este destinată să conducă lumea.
Aici îşi are originea teoria arianismului, a rasei superioare dezvoltată de
pangermanism şi nazism. Naţionalismul ca ideologie este definit simplist
drept ideologie a burgheziei, care susţine interesele burgheziei ca interese ale
întregii naţiuni, una dintre cele mai puternice ideologii ale lumii
contemporane şi subliniază importanţa naţiunilor în dezvoltarea
socială.Caracterul naţional este un factor de diferenţiere între fiinţele umane.
Unitatea politică şi unitatea naţională devin concruente, în caz contrar lipsa
concurenţei duce la sentimente de frustrare şi la mişcări naţionaliste.
Naţionalismul solicită independenţa de stat a regiunii cuprinse între
frontierele etnice, cere indivizilor loialitate faţă de naţiunea lor şi se opune
cosmopolitismului.

6. O încercare de clasificare a ideologiilor naţionaliste

Doctrina naţionalistă avînd la bază principiile despre care am vorbit mai sus,
a dat naştere, în diferite momente istorice, la multiple ideologii naţionaliste
în funcţie de existenţa naţiunii cu toate prerogativele sale, de împlinirea sa în
modul în care acest lucru a fost interpretat de diferiţii teoreticieni în diferite
momente istorice sau conjuncturi politice, în funcţie de nivelul de afirmare
al naţiunii şi ţelul pe care şi l-au propus teoreticienii şi, mai nou, în funcţie
de decelarea unor tendinţe sau duşmani ai existenţei naţiunii, a tendinţelor de
supranaţionalizare şi autonomizare, necesitatea unei atitudini conservatoare
din partea celor ce apără în continuare rolul naţiunii ca entitate pe scena
politică. În baza acestor criterii, am catalogat mai multe tipologii ale
diferitelor ideologii naţionaliste, uneori unele dintre ele fiind fundamental
opuse.

a. Egalitatea sau inegalitatea naţiunilor


Ideologiile naţionaliste privesc naţiunea în centrul cărora se nasc drept egală
cu celelalte naţiuni sau superioară celorlalte naţiuni. În primul caz absenţa
unor prerogative ale naţiunii-stat propriu, teritoriu propriu suprapus
răspîndirii etnice, existenţa în acelaşi stat a unei naţiuni dominante- duce la
necesitatea luptei pentru constituirea naţiunii cu toate aceste prerogatiove,
respectiv a luptei contra unei alte naţiuni- cazul statelor multinaţionale, a
imperiilor - pentru dobîndirea acestor prerogative. În cazul deţinerii tuturor
prerogativelor fundamentale, ideologiile vorbesc despre afirmarea naţiunii -
competiţia susţinerii valorilor proprii şi a propriei identităţi în concurenţă cu
celelalte naţiuni. În al doilea caz, în sfîrşit, promovarea ideii de naţiune
superioară dă naştere formulării unor drepturi suplimentare a propriei naţiuni
peste ale altora sau în detrimentul altora.
b. De la promovarea naţiunii la lupta cu alte naţiuni
Acest criteriu vizează în special modul de interpretare teoretic al identităţii
unei naţiuni: afirmarea propriei identităţi, prin reliefarea caracteristicilor şi
elementelor proprii naţiunii în cauză, sau negarea calităţilor celorlalte
naţiuni, sublinierea diferenţelor faţă de ele prin definirea propriei identităţi în
raport cu identitatea celorlalte naţiuni. Criteriul mai poate vorbi despre
identitatea în sine sau contra celorlalţi.

c. Naţionalism antiimperialist şi anticolonialist


Este clasic în cazul naţiunilor subordonate imperiilor sau parte a coloniilor
unui stat, naţiuni ce doresc să-şi dobîndească fie o autonomie largă, fie
suveranitatea totală într-un stat care să coincidă cît mai bine cu frontierele
etnice. Naţionalismul mişcărilor de eliberare din diferitele colonii şi cel al
Fronturilor Populare din statele neruse ale fostei URSS pot fi privite drept
exemple clare ale acestui tip de naţionalism.

d. Menţinerea sau modificarea frontierelor


Din acest punct de vedere ideologiile naţionaliste se poziţionează diferit în
raport cu situaţia negociată a frontierelor existente. Unele acceptă tratatele
existente, transpunînd în alt plan încercarea de control asupra spaţiului etnic,
în celălalt caz fiind vorba despre principiul revizionist al modificării
frontierei existente şi al reajustării, la anumite perioade de timp, a
frontierelor în funcţie de situaţia etnică existentă.

e. Politica ofensivă sau defensivă a frontierei:


Tendinţa oricărui tip de naţionalism este extinderea frontierei statului pînă la
acoperirea spaţiului etnic al naţiunii. Dacă teritorial acest punct nu poate fi
acoperit, există elemnete de control transfrontalier de altă natură care se
vehiculează- control economic, spiritual, cultural. Din acest punct de vedere,
ideologiile naţionaliste se împart în cele ofensive şi cele defensive, de
apărare a minorităţilor şi promovare a identităţii lor în statele vecine. Dacă
privim frontiera drept o categorie sociologică, de spaţiu de contact între două
naţiuni şi nu de linie geografică ce dă conţinut noţiunii juridice de graniţă,
ofensiva etnică transfrontalieră se realizează prin mişcări de populaţie în
zonele de contact, schimbările etnice pe căi legale şi creşterea caităţii
profesionale şi spirituale a populaţiei din zona de frontieră, în timp ce
caracterul defensiv sau de conservare al frontierei preexistente se manifestă
prin susţinerea recunoaşterii şi afirmării minorităţii proprii din staltele
vecine.
f. Naţionalisme autonomiste şi segregaţioniste. Naţionalismul regional
Un alt tip de naţionalism susţine constituirea, afirmarea şi fiinţarea unor
grupuri disctincte ale unei naţiuni care să-şi propună să fie recunoscute şi
legitimate ca naţiuni în sine, respectiv ca identităţi distincte de naţiunea ce a
dat naştere statului, fie că este vorba despre reprezentanţii unei minorităţi a
altei naţiuni vecine în propriul stat - naţionalisme autonomiste - fie de un
grup din naţiunea majoritară care îşi construieşte artificial o identitate
naţională pentru a solicita ulterior acordarea prerogativelor naţiunii -
naţionalisme segregaţioniste. Cînd legitimarea identităţii unui grup
segregaţionist se referă la o regiune ce a fost, în istoria formării statului
naţional, o provincie, avem de a face cu naţionalismul regional sau
regionalism.

g. Naţionalisme unioniste şi integraţioniste


O altă categorie de formule naţionaliste sînt cele referitoare la reunificarea
unui stat din două entităţi politice preexistente. Ideologiile se pot cala pe
două tipuri distincte de reunificare a celor două structuri într-una singură
prin unire sau prin integrarea unuia dintre state în structurile celuilalt stat.

h. De la purificarea etnică la supunere etnică (rasistă)- şovinism,


xenofobie, antisemitism
O altă temă generatoare a nuanţelor ideologiilor naţionaliste este cea
referitoare la relaţiile cu minorităţile etnice trăitoare în acelaşi spaţiu
geografic (etnic). O serie de naţionalisme acceptă legitimitatea de băştinaşi
locuritorilor de alte naţii, ajunşi prin voinţă proprie, prin acordul statului
gazdă în condiţii grele de exil, din vitregiile istoriei, pe acelaşi spaţiu.
Minoritatea este considerată pe aceeaşi poziţie cu naţionalitatea majoritară.
O altă parte separă populaţia în băştinaşi şi alogeni, invocînd condiţii istorice
de timp a prezenţei minorităţii pe teritoriu. ªi aceste categorii recunosc
drepturile egale ale tuturor cetăţenilor, de orice naţionalitate, dorind fie
integrarea minorităţilor în cultura şi tradiţiile poporului băştinaş, fie
menţinerea identităţii minorităţii dar în condiţiile loialităţii faţă de statul
gazdă. Aceste tipuri de naţionalisme prevăd însă întîietatea majoritarilor la
conducerea statului, excluzînd o altă variantă. În fine, există naţionalismele
care dobîndesc nuanţe şovine şi xenofobe atunci cînd, pe diferite motivaţii,
găsesc în minorităţi cauza tuturor relelor din propriul stat sau chiar luptă
pentru puritatea etnică, pentru eliminarea minorităţii fie prin încurajarea
plecării ei, fie prin legi discriminatorii, în funcţie de etnie.
i. Naţionalism creştin şi naţionalism ateu
Deşi părerile politologilor sînt împărţite, părerea generală fiind aceea a
asocierii statului naţional cu o religie naţională, oricare ar fi ea, fără a
exclude neapărat existenţa altor religii, există cazuri de naţionalisme
construite pe structuri atee ( vezi cazul Italiei fasciste al lui Musolini ).
Construirea naţionalismului prin subordonarea sa religiei duce la
naţionalisme fundamentaliste (integrisme) ale căror principale trăsături sînt
subordonarea structurilor statului faţă de şeful religios al comunităţii şi
excluderea oricăror alte religii, cutume, obiceiuri. Natura religiei în cauză nu
are neapărat legătură cu existenţa sau non-existenţa naţionalismelor
religioase fundamentaliste.

j. Naţionalism monarhic(dinastic) şi republican


La origine, principiul monarhic (dinastic) şi democraţia erau cele două
componente obligatorii a oricărei ideologii naţionaliste. Dacă coexistarea
naţionalismelor cu dictaturile au devenit o evidenţă în pragul celui de-al
doilea război mondial, modelele naţionalismului republican mistic al lui
Charles Peguy dăinuie încă de la începutul secolului.

k. Naţionalisme economice şi protecţionismul


Reprezintă cantonarea ideologiei naţionaliste exclusiv în chestiuni
economice, de promovare a propriei producţii, a protecţionismului şi
încurajării producţiei autohtone. În plan politic elementele acestui tip de
ideologie se pot combina cu orice alt tip de doctrină politică

l. Naţionalismul juridic şi principiul subordonării legislative


Este o categorie de naţionalisme care se rezumă exclusiv la aspectele
juridice în raport cu legislaţia internaţională, consacrînd prevalarea dreptului
naţional pe teritoriul statului indiferent de locul unde s-a petrecut încălcarea
legii, de naţionalitatea sau cetăţenia celui în cauză, de legislaţia altor foruri
internaţionale sau de hotărîri ale altor instanţe în speţa în cauză. El se
combină cu refuzul extrădării, condamnarea în contumacie şi executarea
sentinţelor chiar şi dincolo de hotarele statului.

m. Naţionalism anti-integraţionist (antiinternaţionalist) - poziţia faţă de


suveranitate
Cuprinde nuanţele ideologiilor naţionaliste de la antiunionism şi
autonomism pînă la euroscepticism, izolaţionism, antifederalism şi
interguvernamentalism şi pînă la refuzul de a ceda oricare tip de suveranitate
a statului în raport cu instanţe internaţionale sau supranaţionale care adoptă
hotărîri altfel decît prin consens. Naţionalismele antiintegraţioniste merg cu
renunţarea la diverse prerogative ale naţiunii şi statului naţional pînă la
nuanţe ce se rezumă la a apăra exclusiv cultura naţională şi identitatea
spirituală ca unică raţiune a supravieţuirii statului şi naţiunii.

n. Supranaţionalismele - naţionalism federal, naţionalism statal,


naţionalism suprastatal

Acest tip de naţionalism ţine de necesitatea legitimării identităţii unui grup


supranaţional şi se defineşte prin construirea unei "supranaţionalităţi":
federală-cehoslovacă, sovietică, iugoslavă, americană - statală, prin
construirea unei "naţionalităţi" oricărui stat recunoscut pe plan internaţional
- moldovenismul şi alte statalisme - sau suprastatal - cazul naţionalismului
european, a panslavismului, panortodoxismului, pangermanismului.