Universitatea Pedagogică de Stat Ion Creangă

Facultatea Istorie și Geografie

Specialitatea Istorie și Limba Engleză

Lucrare
Naţionalism şi identitate naţională în Europa
modernă

Chișinău 2014
 Plan
Naţionalism şi identitate naţională în Europa modernă

1. Naţionalismul. Concepţii.Interpretăriştiinţifice.
2. Formarea naţiunilor moderne. Context istoric, caracteristici.
3. Discursuri identitare naţionale în epoca modernă. Modele. Exemple.
Particularităţi.
 1. Naţionalismul. Concepţii. Interpretări ştiinţifice.
”Naţiunea este cea mai importantă, cea mai completă şi cea mai complexă comunitate a
vieţii civilizate“. (Jacques Maritain)
Ce este o naţiune? Aceasta ar fi întrebarea de la care aș vrea să încep această lucrare.
Gânditorii politici îşi pun această întrebare de secole. Trebuie de precizat de la început că în
izvoarele medievale cuvântul nationes apare ca sinonimul lui gentes, în limbile romanice
termenul s-a încetăţenit din limba latină, în toate celelalte limbi el este unul străin sau
împrumutat. Latinescul naţio (de la nasci = a fi născut) înseamnă comunitate de origine.
În 1249, Universitatea din Paris făcea distincţie între naţiunea normandă, picardă, engleză
şi galică, în care au fost incluşi italienii spanioli și greci. Națiunea engleză cuprindea şi studenţii
germani, polonezi și scandinavi.
La Conciliul de la Konstanz (1414- 14l7) naţio germanica îngloba nu numai reprezentanţii
germanofoni ai clerului din SfântulImperiu Roman de Naţiune Germană, ci şi prelaţii din Anglia,
Ungaria, Polonia şi ţările scandinave. Prelaţii din Savoia, Provence și Lorena erau incluși în
națiunea franceză, datorită limbii pe care o vorbeau, cu toate că făceau parte, de asemenea, din
Imperiu. Cei ce vorbeau limba italiană formau împreună cu participanţii din Grecia, Slavonia şi
Cipru națiunea Italiană, deşi din punct de vedere politic aceasta nici nu exista. Respectiva
repartizare a rămas controversată până lasfârșitulConciliului. Academia franceză definea în 1694
naţiunea drept totalitatea locuitorilor „d ’un mesme Estat, d 'un mesme pays, qui vivent sous
mesmes loix, et usent de mesme langage”. Într-un mod asemănător se referea la naţiune abatele
Sieyes, în 1789: „Un corps d ’associes vivant sous une loi commune et representes par la
memele gislature„etc.
Ceva mai târziu, filosoful şi poetul german Johann Gottfried Herder atribuie termenilor
„naţiune” şi „popor”, după părerea lui sinonime, calităţi cvasipersonale : „Cu ajutorul limbii este
educată şi formată o naţiune, datorită limbii ea devine iubitoare de, ordine şi cinste,
ascultătoare, morală, comunicativă, renumită, harnică şi puternică”. Poporul însemnă pentru
Herder o unitate colectivă de fiinţe : „Natura educă familii; statul cel mai natural este deci Un
popor, cu Un caracter naţional… ”.
O altă definiţie, cu puternic ecou, îi aparţine lui Iosif Djugaşvili şi datează din anul 1913:
„O naţiune - nota revoluţionarul rus - este o comunitate de oameni stabilă, formată de-a lungul
istoriei pe baza comunităţii de limbă, de teritoriu, de viaţa economică şi de caracter psihic
exprimat prin comunitatea culturii”. În lumea comunistă, această teză a marcat dezbaterea despre
naţiune pînă după 1950. Autorul ei este mai cunoscut sub numele de Stalin. Dictatorul sovietic
de mai tîrziu a combinat în definiţia sa atît factori subiectivi, cît şi obiectivi.
 Naţionalismul a fost cercetat ştiinţific abia după primul război mondial. Faptul trebuie pus
în legătură cu acela că abia după groaznica conflagraţie istoriografia a început să demitizeze
statul naţional al secolului al XIX-lea. Aplicarea contradictorie a dreptului la autodeterminare, în
estul Europei Centrale,a conferit acestei teme în perioada postbelică o permanentă actualitate. În
cele din urmă, politica rasistă şi naţionalismul agresiv ale regimurilor fasciste au ridicat
dezbaterea la rang de politică. În 1931, istoricul american Carlton J.H. Hayes a publicat un
renumit tratat cu titlul The Hisiorical Evolution of Modern Nationalism. El a elaborat o
tipologie,încercând să cuprindă toată diversitatea formelor naţionalismului. În manierăistorico-
spirituală, Hayes distinge mai multe tipuri de naţionalism: umanitar, iacobin, tradiţional, liberal
şi integral…„În Vest, naţionalismul s-a născut din strădania de a forma o naţiune ancorată în
realitatea politică şi în luptele care au loc în prezent, fără a apela la legătura de suflet cu
trecutul istoric ; în Europa Centrală şi de Est, în schimb, naţionaliştii au construit adesea, din
mitul trecutului şi din visele legate de viitor, o patrie ideală, strâns legată - e drept - de trecutul
istoric, dar lipsită de legătură directă cu prezentul şi care - sperau ei se va realiza cândva şi din
punct de vedere politic”.
După primul război mondial apar noi concepții asupra naționalismului. Pornind de la Marx,
istoricul maghiar Jeno Sziics accentua, în 1974, faptul că naţiunea modernă este un produs al
burgheziei: „«Naţionalităţile» care s-au constituit începând încă din Evul Mediu timpuriu nu pot
fi egale nici conceptual, nici genetic cu formaţiunile naţionale moderne apărute la sfârșitul
secolului al XVIII-lea. Aceste naţiuni sânt produsul specific al integrării economice, politice,
culturale şi psihice, ai căror sine qua non este dezvoltarea burgheză”.În mod asemănător
argumenta şi socio-antropologul britanic Ernest Efellner, în eseul Naţionalismul şi epoca
modernă (1983). EI sublinia, totodată, rolul hotărâtor al industrializării: „Procesul industrializării
a parcurs mai multe faze succesive, în condiţii diferite, el a provocat noi rivalităţi, cu noi reuşite
şi eşecuri. Profeţii şi comentatorii erei industriale, fie ei de stânga sau de dreapta, i-au prezis
adesea internaţionalismul, dar a rezultat tocmai contrariul: era naţionalismului. El preciza,
incitant, că naționalismul naşte naţiunea, şi nu invers.
Termenul de NAȚIONALÍSM fiind definit ca: Ideologie și politică derivate din conceptul
de națiune, cu diferite accepțiuni, în funcție de condițiile istorice și de obiectivele forțelor
politice. În sec. XVIII-XX, a contribuit la cristalizarea conștiinței naționale și la formarea
națiunilor și statelor naționale, mai întâi în Europa, iar apoi în Africa, Asia și America Centrală.
În cursul dezvoltării sociale, s-a manifestat și se manifestă cu exaltare excesivă a superiorității
unei națiuni față de altele și sub forma exclusivismului național în raport cu alte naționalități,
îmbrăcând adesea forme de șovinism, rasism și hegemonism, care au condus la crearea
premiselor izbucnirii unor conflicte interne și interstatale.
 Dacă însuşi conceptul de doctrină naţionalistă este contestat în planul doctrinelor politice
de unii autori care lasă să se presupună existenţa a doar unui număr de ideologii naţionaliste
parazitare - fără însă a nega asemenea doctrine în domeniul dreptului, sociologiei şi economiei -
în ceea ce priveşte naţionalismul ca ideologie, majoritatea autorilor recunosc existenţa mai
multor tipuri de naţionalisme ca ideologie. La origine, doctrinele naţionaliste s-au situat în siajul
a patru clasici: Charles Peguy, Charles Maurras, Maurice Barres şi Johannes Fichte.
Charles Peguy (1873-1914) lansează teoria unui naţionalism umanist, creştin, deschis, al
cărui suport este voinţa de a păzi Franţa de distrugerea unui viitor război prin salvarea
universului tradiţional, creuzet al intervenţiilor diverse, transformat specific. Peguy a dat un
fundament republican naţionalismului său.
Charles Maurras (1868-1952) fundamentează naţionalismul integral, bazat pe monarhie,
reinterpretînd istoria Franţei şi ajungînd la concluzia că monarhia reprezintă singurul regim de
care Franţa are nevoie. Patria este identificată cu naţiunea şi cu regele, monarhia ereditară fiind
garanţia stabilităţii politice, regele avînd puteri depline, fără a fi jenat de un Parlament. Astfel
Maurras pretinde că elimină disputele poliţiei, lăcomia aleşilor, voinţa lor de putere personală.
Monarhul absolut nu poate fi tiran, în concepţia sa, deoarece reprezintă naţiunea, conduce pentru
binele comun şi nu din capriciu personal.
Maurice Barres (1862-1928) asimilează naţiunea patriei tradiţionale, pericolul fiind tot
ceea ce este străin.El vede un stat complet descentralizat, cu o mare autonomie regiunilor, reunite
într-o federaţie reprezentată prin persoana regelui. Coeziunea socială este posibilă prin influenţa
religiei catolice din cauza "moralei înguste şi intransigente a catolicismului ca principiu
organizator".
Johannes Fichte (1762-1841) dă naştere unui naţionalism rasist determinat de necesitatea
renaşterii naţiunii germane, pentru a se elibera de sub tirania lui Napoleon I. El vorbeşte despre
"misiunea Germaniei în civilizarea lumii", o misiune superioară, care face din rasa germană o
rasă superioară. Naţionalismul este dezvoltat pe criteriu lingvistic, germana fiind considerată cea
mai pură limbă, perfectă, superioară celorlalte. Rolul său este unic în viitorul umanităţii pe care
trebuie să o îndrume. Fichte fundamentează "cruciada împotriva a tot ceea ce denaturează
naţiunea germană şi care atacă puritatea ei". Rasa germană rămasă pură este destinată să conducă
lumea. Aici îşi are originea teoria arianismului, a rasei superioare dezvoltată de pangermanism şi
nazism. Naţionalismul ca ideologie este definit simplist drept ideologie a burgheziei, care susţine
interesele burgheziei ca interese ale întregii naţiuni, una dintre cele mai puternice ideologii ale
lumii contemporane şi subliniază importanţa naţiunilor în dezvoltarea socială.Caracterul naţional
este un factor de diferenţiere între fiinţele umane. Unitatea politică şi unitatea naţională devin
concurente, în caz contrar lipsa concurenţei duce la sentimente de frustrare şi la mişcări
naţionaliste. Naţionalismul solicită independenţa de stat a regiunii cuprinse între frontierele
etnice, cere indivizilor loialitate faţă de naţiunea lor şi se opunecosmopolitismului.
Elementele constitutive ale unei națiuni sunt următoarele : limba și teritoriul comun fiind
unul din principale atribute ale unei națiuni, tradiţii , istorie, mentalităţi, credinţe,obiceiuri
comune, care identifica națiunea de altele. Să nu uităm și de constituție, de existenţa unei pieţe
unitare, legislaţie unitară, instituţii proprii, armată, control administrativ. Cultură comună, sistem
unitar de învăţământ care să transmită aceleaşi valori şi idei întregului popor.
La baza creării unei națiuni au stat si unele concepții cum ar fi: Iluminismul francez:
naţiunea este expresia voinţei indivizilor de a se constitui într-un stat suveran prin libera lor
asociere în calitate de cetăţeni, consfinţită într-un act fondator – Constituţia.Romantismul
german: naţiunea este expresia legăturilor care iau naştere între membrii aceluiaşi popor, ca
urmare a originii lor comune, a unităţii lor de limbă şi cultură.
Statele naționale s-au constituit prin următoarele căi : Război de independenţă: SUA,
America Latină. Luptă de eliberare de sub dominaţia imperiilor multinaţionale: sud-estul
Europei. Luptă de eliberare de sub dominaţia colonială: Asia, Africa. Luptă pentru unificare
teritorială şi politică: Italia, Germania, România
Naționalismul, în accepțiune modernă, și națiunea au un rol pozitiv, chiar dacă ele apar mai
târziu pe scena istoriei ca organizări și conștiente și programatice ale unei etnicități.
Naționalismul este un fenomen modern în măsura în care el reprezintă un program politic și
cultural conștient, al cărui scop este menținerea unicității culturii și etniei unui grup în fața
presiunilor istoriei. El este modern pentru că doar în modernitate apare etnicitatea și cultura
proprie ca legitimare a puterii politice. Cultura joacă un rol esențial, ea fiind un loc de retragere
în fața agresiunilor străine, și permițând conservarea unicității grupului și afirmarea sa ca atare.
Un alt aspect important al naționalismului estefaptul că a produs asocierea conceptului de
cetățean cel de națiune culturală, apartenența la o națiune și la o cultură dând dreptul la
enfrenchisment, la entitlement, la egalitate, așadar accesul la drepturi politice și sociale, la
demnitatea propriei persoane, egalitatea în fața legii etc.. Esențial pentru dezvoltarea
naționalismului a fost expansiunea Franței sub Napoleon, deoarece una din variantele moderne
ale naționalismul se manifestă și se dezvoltă în Europa tocmai ca răspuns la provocarea
imperialismului francez care încerca să-și impune valorile revoluționare în întreaga Europă și nu
numai. Deși acțiunile Franței au suscitat rezistență, tot Franța este aceea care a oferit matricea
după care să se modeleze naționalismele ce i s-au opus: centralizare, unificare lingvistică,
suveranitatea populară, unificarea și depășirea identităților locale, care, în Franța, implicau limbi
și dialecte diferite. Naționalismul identitar și cultural a fost cel ce a oferit un instrument și o
strategie în favoarea acelor grupuri oprimate de forță străine sau care se percepeau pe sine ca
fiind oprimate.
Marea revoluție franceză a constituit prima experiență și prima ideologie a națiunii
moderne, grandoarea națională imita grandoarea regală. Revoluția franceză a dat exemplul unei
națiuni care a rezistat la asalturile venite din afară, un exemplu al loialității poporului. Purtată de
campaniile napoleoniene, ideologia naționalistă a cunoscut o adevărată strălucire europeană.
Iubirea de egalitate a iacobinilor le va cuceri inimile, generând dorința de ași elibera poporul.
Constituirea naţiunilor, ca entităţi comunitare pretinzând a avea personalitate politică, este
un fenomen istoric indisolubil legat de apariţia şi afirmarea la scară planetară a unei ideologii –
naţionalismul. Spre deosebire de alte ideologii, naţionalismul a dovedit eficienţă maximă în
clarificarea uneiprobleme de conştiinţă a personalităţii umane – identitatea, apartenența la o
națiune, identitatea națională fiind un element important pentru fiecare noi. Problemă pe care o
au în prezent unele țări, precum ar fi românii basarabeni care se identifică ferm moldoveni.

2. Formarea naţiunilor moderne. Context istoric, caracteristici.

Fiecare naţiune trebuie să dispună de un stat şi fiecare stat trebuie să cuprindă

o singură naţiune. Această formulă a marcat istoria politică a Europei din secolul al XIX-
lea pînă în prezent. încheierea unificării naţionale a Italiei, prin obţinerea Veneţiei (1866)
şi anexarea Romei (1870), scindarea Cehoslovaciei (1993), războiul germano-francez (1870-
1871), primul război mondial (1914-1918) şi războiul din Balcani (1991-1995) sînt legate
unele de altele sub aspect tematic, cu toate că, la prima vedere, reprezintă fenomene total
diferite ; ele sînt etape în marea epocă a naţionalizării Europei.
Conturarea hărţii politice a Europei s-a realizat în etape. Pentru toate epocile
naţionalizării este tipic faptul că prezintă, mai devreme sau mai tîrziu, acelaşi model de
bază. Ceea ce în Europa de Vest era deja regulă la sfîrşitulsecolului al XVIII-lea şi în prima
jumătate a secolului al XIX-lea, s-a înfăptuit în Germania şi Italia abia în a doua
jumătate a secolului trecut. După primul război mondial s-au trasat graniţele naţional-statale
în cea de-a treia zonă - adică în ţinutul cuprins între Germania şi Rusia şi în Balcani - care
însă au rămas extrem de labile. Abia la sfîrşitul secolului XX se încheie o evoluţie similară
în Uniunea Sovietică şi în republicile sale din estul Europei.
În vestul Europei, statele naţionale au putut apărea încă înainte de Revoluţia
franceză din 1789, întemeiate pe monarhiile organizate centralizat, care erau pe punctul de
a adopta o limbă standardizată. Aici s-a format un stat delimitat teritorial, înainte ca
naţionalismul lingvistic să-şi exercite acţiunea politică. În Anglia, Franţa, Spania şi Portugalia,
statul şi cultura s-au unit într-un tot care s-a denumit mai tîrziu stat naţional. Din acest prim
grup fac parte şi Suedia, Danemarca şi Ţările de Jos, deoarece aici statul naţional modern se
putea sprijini pe un stat deja existent şi o cultură înfloritoare.
A doua zonă cuprinde teritoriile fostului Sfînt Imperiu Roman de Naţiune Germană.
Aici s-au întîlnit culturi bine conturate, care îşi aveau originile în Evul Mediu timpuriu.
Germania şi Italia posedau culturi lingvistice care nu se deosebeau deloc din punct de vedere
calitativ de cea franceză. Ceea ce lipsea, în schimb, în regimurile central-europene a fost
unitatea politică, creată abia în secolul al XIX-lea, prin politică, diplomaţie şi războaie.
Cu totul altfel s-a prezentat situaţia în Europa de Est, în estul Europei Centrale şi în sud-
estul continentului. Aici popoarele nu posedau nici o cultură închegată, nici o comunitate
politică. De asemenea, lipseau şi graniţele tradiţionale şi recunoscute dintre state.
În acest context, trebuie să subliniem faptul că o conştiinţă naţională nu se bazează în toate
cazurile pe amintirea colectivă. Dimpotrivă, tocmai uitarea colectivă a fost condiţia
principală pentru apariţia identităţii naţionale în ţările apusene. Francezii au uitat, bunăoară,
că ei sînt constituiţi din bretoni, basci, provensali, parizieni, alsacieni, popoarele au uitat
de originea lor diferită.
În schimb, popoarele din Imperiul Habsburgic şi Otoman, amintindu-şi cu entuziasm
de rădăcinile lor etnice, lingvistice şi religioase, şi-au creat pe baza lor noi identităţi.
În procesul de formare a statelor naţionale europene celor patru zone le corespund
cinci perioade. Istoricul german Theodor Schieder (1908-1984) a abordat in repetate rînduri
această temă. Pînă la sfîrşitul vieţii sale, a avertizat Europa să nu subaprecieze dinamica
naţionalismului. Ca o curiozitate menţionăm faptul că, în 1964, el ajunsese la convingerea că
epoca naţionalistă a apus în Europa. În toiul războiului rece,inteligentul istoric nu şi-a dat
seama că pentru Uniunea Sovietică se apropie sfârșitul şi că începea o nouă etapă în
procesul statal-naţional.
Într-o primă etapa s-au format state naţionale moderne în Marea Britanic şi Franţa.
Revoluţia franceză şi-a fixat în program autodeterminarea internă a poporului şi independenţa
faţă de exterior a naţiunii. Principiul naţional-statal s-a instaurat succesiv în toate statele
existente deja în vestul şi in nordul Europei : Anglia, Franţa, Spania şi Portugalia, Suedia şi
Danemarca, Ţările ele Jos, Belgia şi Elveţia.
În a doua perioadă, ţinuturile din Germania şi Italia, fărîmiţate politic dar prezentînd
afinităţi puternice din punct de vedere cultural şi lingvistic, s-au unit într-un singur stat.
Ultimele doua mari popoare vest-europene, care si-au încheiat procesul de consolidare
națională si teritorial-statală, au fost italienii și germanii.
 La mijlocul sec. al XIX-lea ele nu aveau încă un stat național unitar, existau 7 state in Italia
și 38 in Germania. Fărâmițarea politico-statala frâna dezvoltarea lor economica, social-politica,
culturala și cauza rămânerii lor în urmă față de alte popoare. Deci unificarea națională era o
necesitate vitala.
Formele acestui proces sunt diferite. Astfel, unificarea putea fi înfăptuita pe calea "de sus"
- când procesul este condus de un stat puternic de aceeași origine etnica (de Prusia - în
Germania, de Piemont - în Italia). din cadrul țării ce se unifica. Națiunea în acest caz se unește în
jurul statului cel mai puternic din toate cele existente.A doua cale - de "jos" - prin unificarea de
către masele populare prin mișcări revoluționare putea duce la instaurarea in tara a unei orânduiri
democratice, republicane. Încercarea de unificare a Germaniei si Italiei pe cale revoluționara a
avut loc in 1848-1849, dar fără succes.
În prima jumătate a sec. al XIX-lea în fata poporului italian stătea o sarcină foarte
complicată, care consta în lichidarea fărâmițării politice, înlăturarea absolutismului si izgonirea
asupritorilor străini. Poporul italian a izbutit pe parcursul a câtorva decenii sa-si edifice statul
unitar național, acest proces avândurmătoarele etape: I- 1859-1861: -războiul franco-italo-
austriac din 1859, - mișcarea maselor populare din 1860. II-1866: război în alianță cu Prusia
contra Austriei. III- 1870: alipirea Romei la Regatul Italian. Trebuie menționat ca un rol deosebit
în procesul de unificare a Italiei l-a jucat primul ministru al Piemontului Camillo Cavour.
În 1858 Ludovic-Napoleon Bonaparte al III-lea al Franţei şi primul ministru al
Piemontului Cavour s-au aliat împotriva Austriei. Războiul a izbucnit în 1859, dar luptele de la
Magenta şi Solferino au fost sângeroase, favorizându-i doar parţial pe francezi și italieni,
reuşind să obţină doar Lombardia, unită la Piemont. Franţa primește două regiuni din Piemont–
Nisa şi Savoia.În 1860, in nord, Toscana, Modena, Parma şi Romagna( o parte din statele papale)
şi-au respins conducătorii şi s-au unit cu Piemontul. În mai 1860, Giuseppe Garibaldi împreună
cu o mie de Cămăşi Roşii – o armată mică de voluntari civili – au ajuns în Sicilia. Campania sa
din Sicilia şi sudul Italiei, îndreptată împotriva monarhiei feudale din Regatul Neapole a avut un
mare succes.
În septembrie 1860, când liderul revoluţionar se îndrepta spre nord, Cavour a găsit motiv
de a trimite trupe împotriva forţelor papale, care au fost înfrânte decisiv. Apoi, cele două armate
de eliberare s-au unit, completând cucerirea centrului Italiei. Victor Emanuel a fost proclamat
rege al Italiei la 17 martie 1861. Singura excepţie a fost Roma, care, apărată de trupele franceze,
a rămas sub control papal. Trei luni mai târziu, Cavour a murit. Italia s-a aliat cu Prusia, căreia i
s-a alăturat în războiul din 1866 împotriva Austriei. Forţele italiene nu s-au descurcat prea bine,
dar victoria Prusiei la Sadova a obligat Austria să cedeze provincia Veneto.
 În ciuda atacurilor disperate dar fără succes lansate de Garibaldi şi susţinătorii săi, Roma
nu a ajuns să facă parte din statul italian decît în 1870, cînd prusacii au invadat Franţa lui
Napoleon, iar trupele franceze au fost retrase din Roma. După un scurt bombardament, forţele
italiene au pătruns în oraş care a devenit capitala Italiei unite.
Astfel s-a desăvârșit statul național italian, s-a pus capăt dependenței Italieide Austria și de
puterea laică a papei. Soluționarea istorică a problemei istorice a țării unificarea a deschis calea
progresul social și spre formarea națiunii italiene.
Înfrângerea revoluției din 1848-1849 a amânat pentru un timp unificarea Germaniei.
Succesele liberalilor italieni in frunte cu Cavour i-au însuflețit si pe liberalii germani-părtași ai
unificării Germaniei sub conducerea dinastiei Hohenzolernilor prusaci. Unificarea in jurul
Prusiei este promovata de Otto von Bismarck, care, in septembrie 1862, devine prim-ministru al
Prusiei. El a realizat unificarea Germaniei ”prin fier si sânge”
La început Prusia s-a aliat cu Austria pentru a învinge Denemarca într-un război scurt din
1864, reuşind să cucerească astfel Schleswig-Holstein. Considerentele lui Bismarck că nici una
din marile puteri nu va interveni în sprijinul Danemarcei s-au adeverit. Conform tratatului de
pace încheiat, ducatele treceau sub guvernarea comuna a Prusiei si Austriei.În 1866, cu
participarea Italiei, Otto von Bismarck a făcut să izbucnească războiul austro-prusac. Austriecii
au fost învinşi în bătălia de la Königgrätz. Bismark a reuşit să excludă vechii rivali austrieci de la
formarea Confederaţiei Germane Nordice, compusă din 22 de state germane care sprijiniseră
Prusia în război. Această Confederaţie Germană avea să fie precursorul Imperiului din 1871.
Patru state sud-germane - Bavaria, Viurtemberg, Baden si Hessen-Darmstadt - si-au păstrat
independenta, preferind relațiile cu Franța. Ultimele bariere in calea creării Imperiului German,
sub conducerea Prusiei, au fost înlăturate in urma războiului victorios din anii 1870-1871 contra
Franței( victoria de la Sedan).
Statele sud-germane sunt incluse in componenta Imperiului German, proclamat la 18
ianuarie 1871 in Sala de Oglinzi a palatului de la Versailles. Confederaţia a fost transformată în
Imperiu prin proclamarea regelui Prusiei Wilhelm I ca împărat german într-o ceremonie din
Palatul Versailles, un gest de umilire a Franţei.
Unificarea a avut o mare influenţă asupra istoriei popoarelor italian şi german, a Europei şi
chiar a lumii întregi. Italia, mare şi puternică, şi-a dezvoltat economia şi cultura, devenind una
din ţările importante ale Europei. Imperiul German a devenit unul dintre cele mai puternice state
europene. Pe plan extern a dus o politică agresivă, războinică. Umilirea Franţei şi anexarea
Alsaciei şi Lorenei au făcut ca între 1871-1914, războiul între cele două ţări să ameninţe pacea
lumii.
 În Europa Centrală, de la prăbuşirea Sfîntului Imperiu Roman de Naţiune Germană, nu a
mai existat o unitate politică, în lumina principiului naţional-statal, separarea statală a unor
popoare de aceeaşi limbă devenea tot mai nefirească, drept pentru care unitatea a devenit
cuvîntul magic. Această idee a găsit expresie politică în mişcările pentru unitate în Germania
şi Italia, care în secolul al XIX-lea şi-au atins ţelul. în estul Europei Centrale, în schimb,
monarhia habsburgică dăinuia.
Un produs al naţionalismului unificator a fost şi Grecia. După cucerirea
Constantinopolului de turcii otomani (1453), grecii au trăit aproape o jumătate de mileniu
sub stăpînire islamică, fiind lipsiţi de o comunitate politică proprie. După o luptă de eliberare
care a durat zece ani, au obţinut în 1830 acordul sultanului de a forma un stat propriu.
Nou-născuta Grecie avea deocamdată graniţe restrînse, cuprinzîndţinuturile din centrul şi
sudul ţării, mai exact Eubeea şi Cicladele. în 1864 s-au adăugat şi Insulele Ionice, aflate
pînă atunci sub protectorat britanic. în 1881 au fost alipite Thesalia şi ţinutul Arta din sudul
Epirului. Războaiele balcanice (1912-1913) au adus cu sine o mare extindere de teritorii prin
cîştigarea, în nordul Greciei, a unor regiuni din Macedonia împreună cu Salonic şi Kavalla, a
provinciei Epir, a Insulelor Egeene şi a Cretei- în final, prin pacea de la Neuilly (1919)
Bulgaria a fost silită să-i cedeze Greciei o ieşire la Marea Egee.
Din categoria statelor marcate de naţionalism unificator face parte şi Islanda, care, în
1918, şi-a recîştigat suveranitatea ca regat în uniune personală cu Danemarca.
3. A treia perioadă a avut centrul în estul Europei Centrale şi în sud-estul continentului,
unde s-au menţinut, pînă la începutul secolului XX, imperiile multinaţionale Habsburgic,
Otoman şi al Romanovilor. Mişcarea de eliberare naţională cuprindea popoare europene
care pînă atunci nu posedaseră un stat propriu, în sensul strict al cuvîntului. între
Congresul de la Berlin (1878) şi izbucnirea primului război mondial au apărut, pe teritoriul
Imperiului Otoman, statele România, Bulgaria, Serbia, Muntenegru şi Albania.
Bulgaria, s-a mai aflat timp de trei decenii sub suzeranitatea sultanului, dar începînd
cu 1886 a fost practic suverană. Prin Congresul de la Berlin (1878), Serbia a cîştigat numai
o parte din ceea ce-şi doriseră naţionaliştii, dar s-a extins totuşi cu 11.000 km 2, obţinînd
ţinuturile Nis, Piroi şi Vranja.
Muntenegru, cel mai mic stat balcanic, a obţinut de asemenea prin acest tratai
recunoaşterea independenţei. Teritoriul său s-a dublat, însumînd acum 9.000 km2. Cei circa
500.000 pînă la 600.000 de albanezi din provinciile turceşti Kosovo, Monastir, Janina şi
Skutari au cunoscut, începînd cu 1878, un proces de deşteptare naţională, care, după
războaiele balcanice (1912-1913), a fost încununat de succes, prin recunoaşterea de către
marile puteri a noului stat Albania.
 3. Discursuri identitare naţionale în epoca modernă. Modele.
Exemple. Particularităţi.
Identitatea naţională reprezintă un ansamblu de date şi trăsături prin care se
individualizează o persoană. Identitatea persoanei este influenţată major şi de relaţiile acesteia cu
cei din jur. Identitatea naţională este legată de patriotism, ca sentiment de dragoste şi devotament
faţă de patrie şi de popor. Identitate națională este o expresie care datează din anii 1980. În
context, se poate vorbi și de „sentiment național” sau de „conștiință națională” când este în
discuție sentimentul de apartenență a unei persoane la o naționalitate. Toate aceste expresii
desemnează, în mod nuanțat, sentimentul unei persoane față de o națiune de care aparține. Ele
pot fi folosite și pentru a desemna „punctele comune”, reale sau presupuse, ale unor persoane
care se recunosc ca aparținând unei aceleiași națiuni, aceste puncte comune formând toate la un
loc, o caracteristică comună.
Identitatea naţională poate fi înţeleasă ca ataşament emoţional la o cultură societală. Cei
mai mulţi dintre cercetătorii contemporani care studiază chestiunea fac o distincţie între
circumstanţele sociale nealese, pe de o parte, şi un angajament emoţional subiectiv, pe de alta .
Circumstanţele sociale includ proprietăţile relaţionale care îi leagă pe diferiţi indivizi ca urmare a
unor accidente ale istoriei. Kymlicka evidenţiază două proprietăţi de acest tip: 1) împărtăşirea
unei istorii comune, mai cu seamă în termeni de tradiţii şi de convenţii, inclusiv generaţiile
ancestrale, şi 2) vorbirea aceleiaşi limbi. Angajamentul emoţional este produs de: 1) identificarea
individului cu cultura sa societală şi 2) convingerea sa că este recunoscut, prin apartenenţa la un
grup deopotrivă societal şi naţional, ca un membru al acestei comunităţi culturale. Se pare astfel
că identitatea naţională va fi dobândită ca un efect secundar gratuit - sau măcar fără un cost
semnificativ - al faptului de a fi crescut în sânul unui grup societal şi naţional.
Că identitatea naţională apare ca un efect secundar al socializării nu înseamnă câtuşi de
puţin că e imposibil să se adopte o alta - în cazul, de pildă, al imigraţilor; însă este un proces
dificil şi lent. Kymlicka rămâne evaziv cu privire la această chestiune. Dar cred că desluşesc la el
următoarea sugestie: imigranţii din prima generaţie se pot dovedi incapabili să adopte în
întregime noua lor cultură socială; în schimb, descendenţii lor vor putea s-o dobândească mult
mai uşor - însă, am putea presupune, cu preţul unei ucenicii mai costisitoare decât în cazul
descendenţilor din părinţi indigeni.
Fără nici o îndoială, imaginea identităţii naţionale propusă de Kymlicka merită întru câtva
elaborată. Oricare ar fi explicaţia corectă a identităţii naţionale, este totuşi greu de negat că
oamenii se identifică adesea cu grupul care susţine cultura lor societală. Kymlicka nu pretinde să
ofere o explicaţie a emergenţei identităţii naţionale; mai degrabă trebuie să vedem, în
circumstanţele sociale şi elementele de angajare emoţională pe care le pune el în lumină, condiţii
necesare existenţei identităţii naţionale. În lipsa unei explicaţii, trebuie să ne întrebăm dacă
trăsăturile caracteristice subiacente identităţii naţionale în opinia lui Kymlicka susţin identitatea
personală, după cum crede el. Dacă oamenii se identifică într-adevăr cu grupurile culturale şi
naţionale, acest fapt afectează în mod clar, într-o oarecare măsură, simţul pe care-1 au despre
identitatea lor personală - la fel cum identificarea cu persoane, grupuri sau obiective contribuie în
general la felul în care oamenii judecă problema de a şti cine sunt. Kymlicka, aşadar, trebuie să
arate nu numai că identitatea naţională afectează identitatea personală, ci şi că efectul particular
al celei dintâi asupra celei de-a doua nu poate primi nici un substitut - că este de neînlocuit. Care
este efectul particular al identităţii naţionale? Dacă e să-l credem pe Kymlicka, ultima conferă un
simţ sigur al identităţii personale de-a lungul timpului care, fără aceasta, ar fi inaccesibil.
Argumentul său poate primi următoarea formulare informală:
[PI] Identitatea personală este în principal afectată de retroacţiunea socială: „Apartenenţa
culturală are un «puternic profil social», în sensul că afectează felul în care alţii ne percep şi ne
răspund, fapt care, la rândul lui, modelează identitatea noastră personală."
[P2] Identitatea naţională se bazează pe (retroacţiune socială trăită în legătură cu
apartenenţa la o cultură societală, independent de realizările personale.
[P3] Retroacţiunea socială a apartenenţei la o cultură societală contribuie la o identitate
personală de-a lungul timpului care e sigură, în vreme ce retroacţiunea socială doar a realizărilor
personale nu ajunge pentru a produce acest efect.
[C] Identitatea naţională susţine identitatea personală într-un mod de neînlocuit.
Identitatea este un concept analitic, ambiguu, cu multe sensuri contradictorii. Ea este
fluidă, constant renegociată. Studiul identităţii se regăseşte într-o varietate de modele teoretice,
dar, semnificative pentru tema discutată aici, sunt esenţialismul şi constructivismul. Prima
perspectivă trimite la teoriile care susţin ideea despre o identitate statică, regăsită în acelaşi grad
la toţi membrii unui grup. Există o omogenitate a grupului, conferită de identitatea acestuia.
Identitatea colectivă este un dat esenţial pentru toţi indivizii. Perspectiva constructivistă
argumentează identitatea edificată contextual. Aceasta poate fi procesuală sau inventată.
Accentul cade nu pe esenţe, ci pe actorul social. Ne oprim la două viziuni sociologice, cea lui
Manuel Castells şi cea lui Peter Dahlgren, relevante în studiul identităţii. Manuel Castells scrie
că modul în care grupurile sociale definesc propria lor identitate modelează instituţiile societăţii:
„fiecare tip de proces de construire a identităţii conduce la un rezultat specific în constituirea
societăţii”. Volumul al doilea al masivei sale lucrări The Information Age: Economy, Society
andCulture poartă titlul The Power of Identity. Sociologul spaniol analizează importanţa
identităţilor culturale, religioase şi naţionale, ca sursă de înţelegere pentru oameni, şi implicaţiile
acestor identităţi în mişcările sociale. Manuel Castells consideră că identitatea este procesul
construirii unui sens, pornind de la un atribut cultural sau de la un ansamblu coerent de atribute
culturale. Acelaşi individ sau acelaşi actor colectiv poate să aibă mai multe identităţi. Care sunt
relaţiile identităţii cu rolurile sociale? Identitatea nu poate fi confundată curolurile sau sistemele
de roluri. Identităţile sunt surse de sens pentru actorii sociali, mai puternice decât rolurile..
Identitatea are sensuri multiple, fiindcă în lumea de astăzi noi operăm într-o pluralitate de lumi
sau realităţi diferite, scrie Peter Dahlgren. Identitatea este studiată ca indice al nivelului de
democratizare a unei societăţi, în care indivizii sunt poziţionaţi în diverse circumstanţe, ea
serveşte la crearea de seturi diferite de cunoaştere, asumpţii, reguli, roluri şi moduri de discurs.
Pentru indivizi, în condiţia lor de cetăţeni, identităţile devin elemente cruciale ale vieţii
democratice. Peter Dahlgren vorbeşte de identităţi civice duale. Delimitarea lui ChantalMouffe,
între loialitate şi aderare, îi sugerează sociologului suedez discuţia despre identitatea civică
generalizată şi identitatea civică specializată. Prima se referă la angajarea în respectarea
normelor şi idealurilor democratice. A doua exprimă afirmarea unui conflict rezultat din
interesele individuale sau de grup. între ele există o tensiune, întrucât identitatea civică
specializată are întotdeauna tendinţa să devină atât de puternică, încât să diminueze din influenţa
exercitată de identitatea civică generalizată. în acest fel, preocuparea pentru interesele particulare
îi determină pe indivizi să nu respecte normele.
Potrivit opiniei publice și unor autori, sentimentul de identitate națională tinde să devină
mai puternic atunci când țara sau națiunea este amenințată militar (război) sau economic (criză):
dacă amenințarea exterioară devine precis identificabilă, cum a fost cazul Franței în 1914,
„națiunea” se înflăcărează și această exaltare ia atunci un sens din ce în ce mai puțin bazat pe
valori universale și din ce în ce mai mult etnic și teritorial. Însă majoritatea specialiștilor
(antropologi, sociologi, politologi, istorici etc.) de la sfârșitul secolului XX sunt de părere că
această interpretare este tipică acelor cazuri în care se face confuzie între concepte precum țară /
stat pe de o parte și națiune pe de altă parte. În vreme ce țara este teritoriul geografic al unui stat
iar statul este o organizație care deține monopolul unor servicii pe un teritoriu delimitat, națiunea
este un grup etnic format din membri care au în comun una sau mai multe trăsături identificatorii
(precum limba,religia, rasa, cultura și / sau teritoriul) și care sunt mobilizați politic sau pot fi
mobilizați politic. Cum limitele națiunii coincid (dacă coincid) foarte rar cu cele ale statului,
sentimentul național (și expresiile sinonime ca identitate națională și conștiință națională) trebuie
să fie distins de sentimentul patriotic deoarece în vreme ce sentimentul național desemnează
identificare cu și loialitate față de un grup etnic / națiune, sentimentul patriotic desemnează
identificare cu comunitatea cetățenilor unui stat și loialitate față de un stat.
 Nu există nici un stat democratic din lume care să nu înglobeze pentru cetăţenii săi cele trei
componente: dreptul de proprietate, obligaţii faţă de „cetate” şi o formă de identitate. Formele
identitare sunt compuse şi recompuse, supuse dezbaterii şi re-alcătuirii - însă ele există în
permanenţă în orice stat, iar dezbaterea, contestarea şi promovarea lor fac parte dintr-o viaţă
publică sănătoasă. Nu există cetăţeni fără identitate. Au existat în decursul istoriei câteva
încercări de construire a „cetăţeanului fără identitate”, există în continuare promotori ai acestei
idei, însă un stat nu poate fi construit fără cetăţeni conştienţi de propria lor identitate.
Constituirea naţiunilor, ca entităţi comunitare pretinzând a avea personalitate politică, este
un fenomen istoric indisolubil legat de apariţia şi afirmarea la scară planetară a unei ideologii –
naţionalismul. Spre deosebire de alte ideologii, naţionalismul a dovedit eficienţă maximă în
clarificarea unei probleme de conştiinţă a personalităţii umane – identitatea, apartenența la o
națiune, identitatea națională fiind un element important pentru fiecare noi.

Bibliografie:
1. Urs Altermatt, Previziunile de la Sarajevo : etno-naţionalismul în Europa, Iași, 2000.
2. Eric J. Hobsbawm, Naţiuni şi naţionalism din 1780 până în prezent. Program, mit,
realitate,Chişinău, Ed. Arc, 1997.
3. EmestGellner, Naţiuni şi naţionalism, Buc., Antet, CEU, 1997.
4. Baertschi and Kevin Mulligan, Naționalismele, 2010
5. B. Ţîrdea, L. Noroc, Politologie, Chişinău 2008.
6. I. Chindriş, Naţionalism modern.