UNIVERSITATEA VALAHIA DIN TÂRGOVIŞTE

FACULTATEA DE ŞTIINŢE POLITICE, LITERE ŞI COMUNICARE

MASTER JURNALISM ŞI STUDII CULTURALE EUROPENE

LUCRARE DE DISERTAŢIE

NAȚIONALISM CIVIC ȘI NAȚIONALISM ETNIC

Coordonator ştiinţific,
Lect. univ. dr. Daniel COJANU
Absolvent,

2016
 Târgovişte
CUPRINS

INTRODUCERE .......................................................................................................... 3

1. NAȚIONALISM ȘI NAȚIUNE................................................................................ 4

2. NAȚIONALISMUL CIVIC ȘI NAȚIONALISMUL ETNIC .............................. 8

3. STUDIU DE CAZ – BREXIT................................................................................... 14

BIBLIOGRAFIE............................................................................................................ 20

2
 INTRODUCERE

Ultimele două decenii ale secolului al XX-lea au cunoscut o revenire spectaculoasă a

naționalismului în Europa. Cel mai important proces în acest sens a fost profunda
reorganizare a peisajului politic din Europa de Est, de-a lungul unor linii naționale, după
căderea comunismului. Naționalismul a funcționat ca principala sursă ideologică de
mobilizare și legitimare în luptele pentru succesiunea politică din lumea postcomunistă.
Aproximativ douăzeci de noi state-națiuni au apărut ca rezultat al dezintegrării Uniunii
Sovietice, Iugoslaviei și Cehoslovaciei. Naționalismul postcomunist s-a caracterizat printr-un
puternic accent pus pe etnie și a dus, în unele cazuri, la purificare etnică și alte politici de
omogenizare în societățile multietnice ale Europei de Est (Brubaker, 1996: 8). Caracterul
agresiv al acestor evoluții postcomuniste a asociat Europa de Est cu o primitivă violență
etnonaționalistă. Naționalismul est-european a ajuns să fie astfel calificat ca fiind etnic și
agresiv, spre deosebire de naționalismul civic și democratic al Europei de Vest.
Și totuși, această distincție între Estul etnic și Vestul civic oferă un cadru destul de
simplist pentru înțelegerea complexei realități istorice a naționalismului în Europa. Dihotomia
civic-etnic nu reușește să explice rezistența actuală la Uniunea Europeană care se manifestă în
Occident și nu ține cont de reacțiile rasiste ale mișcărilor de dreapta din țările Europei de Vest
la adresa emigranților. Mai mult, revendicările etnice ale autonomiștilor irlandezi, scoțieni,
basci ori flamanzi nu fac decât să discrediteze distincția conceptuală dintre Est și Vest. Așadar,
o cercetare academică riguroasă ar trebui să reziste acestei dihotomii rigide potrivit căreia
naționalismul agresiv este un rău primitiv endemic Estului irațional, plasat la o distanță
iluzorie de o societate occidentală superioară.

3
 1. NAȚIONALISM ȘI NAȚIUNE

O mare varietate de practici și credințe se găsesc grupate sub aceasta vastă umbrelă
care este naționalismul. Fie că vorbim de un simț al conștiinței naționale, de o expresie a
identității naționale sau de un sentiment de loialitate față de națiune, toate împletesc
sentimentele individuale cu identitatea colectivă și toate sunt, desigur, forme ale
naționalismului. Naționalismul implică identificarea puternică a unui grup de indivizi cu
colectivitatea, cu națiunea, pe baza unor caracteristici distinctive care compun identitatea lor
națională comună. Folclorul, imnul, steagul național, obiceiurile și alte atribute simbolice ale
unei națiuni formează o cultură naționalistă prin care sunt evocate și exprimate sentimentele
naționale și identitatea. Prin urmare, nationalismul seamănă cu o formă specifică de cultură
(Smith, 1991: 72). Dincolo de identitate și cultură, naționalismul se distinge ca o ideologie
politică. Ideologia naționalistă consideră națiunea drept singura sursă legitimă a întregii puteri
politice. Cu alte cuvinte, naționalismul proclamă suveranitatea națiunii ca determinant al
organizării politice. Acest principiu politic din centrul naționalismului reclamă dreptul de
autodeterminare al unei națiuni într-un anumit teritoriu. Naționalismul desemnează astfel o
doctrină politică dar și o formă specifică de cultură, care evocă sentimente și exprimă
identitatea. O analiză mai rafinată a naționalismului ar trebui să ia în considerare toate aceste
sfere în care acesta operează.
Bunăoară, sociologul britanic Anthony D. Smith ia în considerare trei chestiuni care
au influențat teoria națiunilor și a naționalismului (Smith, 1998: 8). Mai întâi, o chestiune de
ordin etic și filosofic ce se referă la rolul națiunii în problemele umane. Este națiunea un scop
în sine, o valoare absolută, sau ar trebui înțeleasă ca un mijloc de atingere a altor scopuri și
valori, și, prin urmare, este o valoare aproximativă, limitată de timp, loc și context? O a doua
chestiune este de ordin antropologic și politic și ține de definiția socială a națiunii. Ce fel de
comunitate este națiunea și care este relația individului cu această comunitate? Se mai pune
aici întrebarea și dacă națiunea are un caracter fundamental etno-cultural, adică este o
comunitate ai cărei membri sunt legați din naștere prin legături de rudenie, o istorie comună și
aceeași limbă. Sau, dimpotrivă, este o comunitate socială și politică întemeiată pe un teritoriu
comun, drepturi cetățenești și legi comune, în care indivizii sunt liberi să aleagă dacă vor să îi
aparțină ori nu. În fine, Smith mai vorbește și de o chestiune istorică și sociologică. Aceasta se
referă la locul pe care îl ocupă națiunea în istoria umanității. Trebuie să privim națiunea ca o
comunitate imemorială și în continuă evoluție, cu o îndelungată istorie de legături culturale

4
comune, sau este doar un artefact cultural și un construct social de dată recentă, un produs
tipic unei anumite etape din istorie și unor condiții speciale ale unei epoci moderne, menit să
se sfârșească odată depășită această etapă?
Națiunea este, potrivit lui Smith, populația care „împarte un teritoriu istoric, mituri și
amintiri istorice comune, o cultură publică, o economie comună, drepturi și îndatoriri comune
pentru toți membrii săi” (Smith, 1991: 52). Unitatea etnică este o condiție necesară pentru
supraviețuirea și unitatea națiunii; ar fi foarte dificil pentru o comunitate să supraviețuiască
fără o mitologie, istorie și cultură coerente.
Despre naționalism, Smith vorbește ca semnificând: a) întregul proces al formării și
menținerii națiunilor; b) o conștiință a apartenenței la o națiune, alături de sentimente și
aspirații de securitate și prosperitate; c) un limbaj și un simbolism al „națiunii” și rolului său;
d) o ideologie și e) o mișcare socială și politică de realizare a țelurilor națiunii și a voinței
naționale (Smith, 1991: 72). Pornind de la aceste cinci direcții, Smith definește naționalismul
ca fiind o mișcare ideologică de realizare și păstrare a autonomiei, unității și identității în
numele unei populații considerată de către unii dintre membrii săi ca formând o „națiune”
reală ori posibilă (Smith, 1991: 72). Sociologul britanic încorporează deci conceptul de
identitate în definiția dată naționalismului, identitatea națională reprezentând conștiința
apartenenței la cultura națională.
Smith operează cu trei termeni: identitate, unitate și autonomie (Smith, 1991: 74-
77). Conceptul de „identitate” este înțeles în mod direct ca „asemănare”. Membrii unui grup
se aseamănă în acele privințe care îi disting de cei din afara grupului: se îmbracă la fel,
vorbesc aceeași limbă, spre deosebire de nemembrii care se îmbracă și vorbesc în mod diferit.
Conceptul de „unitate” se referă la unificarea națiunii într-un stat, dar poate avea și o valență
mai puțin materială, simbolizând coeziunea socială, frăția cetățenilor unei națiuni. Smith nu
uită să sublinieze profundele implicații pe care le-a avut idealul naționalist al unității, ce a
încurajat ideea de indivizibilitate a națiunii, justificând eradicarea, chiar prin forță, a
diferențelor locale în interesul unei omogenități culturale și politice. În fine, conceptul de
„autonomie” se referă la ideea de autodeterminare ce definește interpretarea naționalistă a
legitimității politice.
Cât privește ideologia naționalismului, același Smith formulează câteva principii
fundamentale (Smith, 1991: 74), după cum urmează:
1. Lumea se împarte în națiuni, fiecare cu propria sa individualitate, istorie și
propriul destin.

5
 2. Națiunea este sursa întregii puteri politice și sociale, iar loialitatea față de națiune
este mai presus de orice altă credință.
3. Ființele omenești trebuie să se identifice cu o națiune dacă vor să fie libere și să se
realizeze.
4. Națiunile trebuie să fie libere și în siguranță pentru ca pacea și dreptatea să
triumfe în lume.
Sociologul american Rogers Brubaker abordează, la rândul său, această problemă în
detaliu și susține că studiul naționalismului ar trebui să se facă independent de interpretarea
națiunilor ca niște colectivități și comunități substanțiale (Brubaker, 1996: 13). Referindu-se
la literatura de specialitate consacrată unor termeni precum clasă, identitate, etnicitate sau
multiculturalism, în care este implicat conceptul de grup, Brubaker conchide că o problemă
majoră o reprezintă abordarea conceptului central de grup luat drept bun în studiile dedicate
etnicității și conflictului etnic, în special. În schimb, propune termenul grupism pentru a
desemna „tendința de a trata grupuri etnice, națiuni și rase ca entități substanțiale cărora le pot
fi atribuite interese și capacitate de acțiune” ori „tendința de a reprezenta lumea socială și
culturală ca un mozaic multicolor format din blocuri monocrome etnice, rasiale sau culturale”
(Brubaker, 2004: 8).
Cea mai ambițioasă și completă teorie a naționalismului a fost formulată de către
Ernest Gellner în Nations and Nationalism. Lucrarea sa a fost criticată cu vehemență încă de
la publicare, în 1983; cu toate acestea, teoria lui Gellner rămâne un punct important de plecare
pentru înțelegerea naționalismului. În viziunea lui Gellner, naționalismul este o funcție
culturală și politică a modernității și un mijloc crucial în trecerea de la societatea tradițională
la cea industrială. Ernest Gellner stabilește astfel o legătură între naționalism și
industrializare, bazându-se pe o interpretare funcționalistă a rolului naționalismului în
societatea modernă. Pentru Gellner, naționalismul „este în primul rând un principiu politic
potrivit căruia factorul politic și cel național ar trebui să fie congruenți. Naționalismul ca
simțământ ori ca mișcare poate fi cel mai bine definit în funcție de acest principiu.
Simțământul naționalist este sentimentul de furie stârnit de încălcarea principiului sau
sentimentul de satisfacție declanșat de împlinirea lui. O mișcare naționalistă este una
declanșată de un sentiment de acest fel” (Gellner, 2006 [1983]: 1).
Ernest Gellner definește, așadar, esența naționalismului în primul rând ca o doctrină
politică de congruență între „națiune” și „stat”. Naționalismul reprezintă un principiu
universalist de legitimitate politică, care prevede ca fiecare națiune să aibă propriul stat.
Încălcarea principiului este, totuși, inerentă definiției sale, deoarece nu toate posibilele națiuni

6
sunt concentrate în unități teritoriale compacte, ci trăiesc în modele complexe. În multe
situații, granițele politice ale unui stat nu reușesc să includă toți membrii națiunii respective.
În aceste cazuri, naționalismul ca ideologie a conflictului trezește sentimentul naționalist și
mobilizează o mișcare naționalistă ce are nevoie de statalitate.
Potrivit teoriei lui Gellner, naționalismul precede națiunile, creează națiuni acolo
unde acestea nu existau înainte. Teoria lui explică invenția națiunii ca o funcție esențială a
modernității, de vreme ce societatea industrială modernă avea nevoie de o cultură omogenă
bazată pe alfabetizare în masă într-o limbă vernaculară. Diviziunea dinamică a muncii într-o
societate industrială modernă necesită mobilitate și comunicare între indivizi, la un nivel ce
poate fi atins doar dacă acei indivizi au fost integrați într-o singură „națiune” cu o cultură și o
limbă standard (Gellner, 2006 [1983]: 19-37). Gellner stabilește deci că națiunea este un
construct social care a fost inventat pentru a funcționa ca o formă distinctă de organizare
socială în societatea modernă.
Cu alte cuvinte, contrar a ceea ce susținea Smith, Gellner sugerează că etnicitatea nu
este nici condiție obligatorie, nici element necesar în formarea națiunilor ci depinde de o elită
politică și intelectuală care impune o cultură comună întregii populații dintr-un teritoriu, în
special prin sistemul național de educație. Hans Kohn, ca și Gellner, afirma că doar statele-
națiune ar putea constitui forma ideală de organizare politică ca sursă a întregii energii
culturale creatoare și a bunăstării economice (Kohn, 2008 [1944]: 16). Prin urmare, omul este
loial naționalității sale mai degrabă decât etniei. Pe scurt, deci, Gellner sugerează că națiunile
nu sunt o necesitate universală precum statele, cu alte cuvinte, statele au apărut fără ajutorul
națiunilor și, deci, națiunile nu pot fi o condiție obligatorie pentru existența statului.
Benedict Anderson (Anderson, 1991: 6-7) vedea națiunea ca o comunitate politică
imaginată. Și asta întrucât membrii chiar și celei mai mici națiuni nu-i vor cunoaște niciodată
pe cei mai mulți dintre semenii lor, nu îi vor întâlni și nici măcar nu vor auzi vreodată de ei, și
totuși, în mintea fiecăruia, există o imagine a comuniunii dintre ei. Națiunea este imaginată ca
fiind limitată, căci chiar și cele mai mari dintre ele, cuprinzând poate miliarde de suflete, au
granițe finite și elastice dincolo de care se întind alte națiuni. Națiunea este imaginată și ca
suverană, pentru că visul națiunilor a fost să fie libere, iar emblema acestei libertăți este statul
suveran. Și, în fine, este imaginată ca o comunitate, pentru că, indiferent de inechitățile ce pot
exista în fiecare națiune, ea este întotdeauna concepută ca o relație de camaraderie pe
orizontală; în ultimă instanță, această fraternitate este cea care face posibilă existența națiunii.

7
 2. NAȚIONALISMUL CIVIC ȘI NAȚIONALISMUL ETNIC

Impactul naționalismului asupra istoriei moderne se poate observa pe două direcții.

Pe de o parte, naționalismul poate fi asociat cu autodeterminarea, liberalismul și democrația.
Pe de altă parte, însă, naționalismul a fost identificat ca sursă a militarismului, a șovinismului,
a războiului, a purificării etnice și chiar a genocidului. Natura națiunii în sine nu este mai
puțin ambivalentă. Cu toate că definiția națiunii face referire la neam, limbă, religie, cultură,
tradiții și teritoriu ca trăsături ale unei națiuni, nu fiecare națiune are toate aceste caracteristici.
Identitatea fiecărei națiuni se bazează pe combinații diverse ale acetor trăsături, însă doar una
singură nu este suficientă pentru a defini națiunea.
S-au propus clasificări ale naționalismul în două sau mai multe tipuri pe baza
diferitelor criterii, cele mai multe bazându-se pe distincția dintre un tip liberal definit ca
„naționalism civic” și unul neliberal definit ca fiind „naționalismul etnic”. Naționalismul civic
definește națiunea ca un grup de indivizi cu drepturi politice egale și comune. Principiile
naționalismului civic stipulează că națiunea nu se bazează pe o descendență comună etnică, ci
este entitate politică, a cărei bază nu este etnicitatea. Pe de altă parte, naționalismul etnic se
bazează pe legăturile ereditare dintre oameni, căutând să îi strângă laolaltă pe toți indivizii cu
o moștenire etnică anume, excluzându-i pe cei de alte etnii. Dihotomia civic-etnic pleacă de la
supoziția că naționalismul civic predomină în Europa Occidentală, pe când naționalismul
etnic este specific Europei Răsăritene.
***
Putem considera identitatea națională sub două aspecte. Mai întâi, că toți oamenii
care trăiesc în interiorul granițelor unei țări sunt parte a națiunii, indiferent de etnie, rasă ori
religie. Această viziune liberală (naționalismul civic) a concurat și uneori a fost chiar depășită
de naționalismul etnic. Esența ideii etnonaționaliste este că „națiunile sunt definite de un
patrimoniu comun, care de obicei include o limbă comună, o credință comună și o
descendență comună etnică” (Muller, 2008: 20).
Etnonaționalismul își trage mare parte din puterea emoțională din ideea că membrii
unei națiuni fac parte dintr-o familie extinsă, uniți, esențialmente, prin legături de sânge.
Credința subiectivă în realitatea unui „noi” comun este aceea care contează. Iar principiile
centrale ale naționalismului etnic sunt că există națiuni, că fiecare națiune trebuie să aibă
propria său stat și că fiecare stat ar trebui să fie alcătuit din membrii unei singure națiuni.
În mod convențional, se spune că naționalismul a fost în primul rând liberal în partea
de vest a continentului european, devenind etnic pe măsură ce înaintăm spre est. Oarecum

8
adevărat, dar poate ar fi mai corect să spunem că, atunci când statele moderne au început să se
formeze, granițele politice și cele etnolingvistice au coincis, în mare măsură, în zonele situate
de-a lungul coastei europene a Oceanului Atlantic. Cu alte cuvinte, naționalismul civic a putut
să apară în state care deja aveau o omogenitate etnică ridicată. Cu mult înainte de secolul al
XIX-lea, țări precum Anglia, Franța, Portugalia, Spania și Suedia a apărut ca state-națiune din
societăți în care diviziunile etnice au fost atenuate de o lungă istorie de omogenizare culturală
și socială.
În centrul continentului, populat de vorbitori de germană și italiană, structurile
politice au fost fragmentate în sute de unități mici, însă această fragmentare a fost soluționată
odată cu crearea Italiei și Germaniei în anii 1860 și 1870. Și înspre est situația s-a schimbat. În
1914, Europa Centrală, de Est și Sud-Est era compusă nu din state-națiune, ci din imperii:
Imperiul Habsburgic, ce cuprindea teritoriile actuale ale Austriei, Republicii Cehe, Ungariei,
Slovaciei și părți din Bosnia, Croația, Polonia, România, Ucraina; Imperiul Romanovilor, care
se întindea până în Asia, format, printre altele, din Rusia actuală dar și părți din Polonia și
Ucraina; Imperiul Otoman, ce acoperea, în Europa, teritoriile Bulgariei, Greciei, României și
Serbiei (Muller, 2008: 21).
Fiecare dintre aceste imperii era compus din numeroase grupuri etnice, dar nu erau
multinaționale în sensul că nu acordau statut egal numeroaselor popoare care formau
populațiile lor. Monarhia și nobilimea vorbeau deseori o altă limbă și aveau o origine etnică
diferită de populația urbană angrenată în activități comerciale (de exemplu, în Imperiile
Habsburgic și Țarist, negustorii erau de obicei germani sau evrei, în cel Otoman, erau adesea
armeni, greci sau evrei), iar aceasta, la rândul ei, se deosebea de multe ori de țărănime ca
limbă vorbită, etnie sau religie.
În articolul „Us and Them: The Enduring Power of Ethnic Nationalism” (Muller,
2008), profesorul american Jerry Muller susține că, în urma destrămării Imperiilor Habsburgic
și Rus, a apărut o multitudine de noi țări. Multe se considerau state etnonaționale care erau
menite să protejeze și să promoveze grupul etnic dominant. Cu toate acestea, în Europa
Centrală și Răsăriteană, din cei aproximativ 60 de milioane de oameni, 25 de milioane au
continuat să fie parte a minorităților etnice în țările în care trăiau. Pe măsură ce fostele imperii
s-au dezintegrat în timpul primului război mondial, minoritățile din aceste țări au devenit
vulnerabile - maghiarii din România, fosta Cehoslovacia și Serbia, etnicii germani din noua
Uniune Sovietică, grecii și armenii în noul stat turc, evreii și romii de peste tot. La sfârșitul
secolului al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea, spune Muller, minoritățile etnice au
descoperit că ar putea fi periculos să nu aibă o patrie, un loc unde să se retragă, în cazul în

9
care ajungeau sub presiune politică în țările în care erau populații minoritare - de exemplu, în
Balcani și în fosta Uniune Sovietică. Și, spune el, aceasta poate duce la situații în care liderii
politici să încerce să mobilizeze majoritatea etnică împotriva minorității etnice, ceea ce ar
putea duce la mai multe conflicte violente.
Muller scrie: „(...) naționalismul a dus de două ori la război, în 1914 și apoi, din nou,
în 1939. După aceea (...) europenii ajuns la concluzia că naționalismul reprezenta un pericol și
treptat l-au abandonat. În deceniile postbelice, europenii occidentali s-au trezit prinși într-o
rețea de instituții transnaționale, care au culminat cu formarea Uniunii Europene.” (Muller,
2008: 19). Totuși, Muller susține că acesta este un mit, că pacea a venit pe Vechiul Continent
numai după triumful naționalismului etnic, după ce popoarele Europei s-au clarificat și pus în
ordine și fiecare și-a creat propriul cămin. Națiunile Europei au ieșit din cel de-al doilea
război mondial mai omogene din punct de vedere etnic decât fuseseră vreodată. După 45 de
ani de Război Rece, ultimele state multi-etnice rămase - Uniunea Sovietică, Cehoslovacia și
Iugoslavia - s-au descompus în zeci de state-națiuni, toate înrădăcinate în etnonaționalism
(Muller, 2008: 28-29).
***
Distincția civic-etnic își are originea în lucrarea The Idea of Nationalism: A Study In
Its Origins And Background, publicată de istoricul american evreu Hans Kohn în 1944.
Născut la Praga în 1891, Kohn a fost martor al ascensiunii naționalismului ceh și decăderii
Imperiului austro-ungar multinațional în primul război mondial. Mai târziu, în anii 1920,
adeziunea la mișcarea sionistă l-a condus în Palestina. Atmosfera tensionată a afacerilor
europene din perioada interbelică a atras interesul academic al lui Kohn pentru naționalismul
european și, în anii 1940, în febra celui de-al doilea război mondial, a scris un studiu despre
naționalism la Universitatea Harvard, care a influențat profund cercetarea ce a urmat (Kern,
2014: 11). Așadar, putem înțelege de ce Hans Kohn a fost în mod deosebit calificat pentru a
realiza un progres în înțelegerea tipurilor de naționalism în Europa și în afara ei. Kohn a
formulat o distincție între tipurile civice și etnice ale naționalismului, pe baza unei analize
comparative a Marii Britanii, Franței și Elveției, în Europa de Vest, și Germaniei, Italiei și
Rusiei, în Est (Liebich, 2006: 580).
Kohn distinge între naționalism și naționalitate. Naționalismul nu este o extensie
naturală a naționalității, ci implică transformarea ei prin idei ce țin de suveranitate, participare
populară și idealuri. Naționalismul, spune el, este o stare de spirit ce stăpânește larga
majoritate a unui popor, aspirând la cucerirea tuturor membrilor săi, care recunoaște statul-

10
națiune ca formă ideală organizare politică și naționalitatea ca sursă a energiei creatoare
culturale și bunăstării economice (Kohn, 2008 [1944]: 16).
Potrivit lui Hans Kohn, implicațiile negative ale naționalismului etnic răsăritean sunt
în mod inerent legate de mediul socio-economic și politic înapoiat din Europa de Est, în
comparație cu statele vestice. Kohn susține că în Occident, în special în Anglia, Franța,
Olanda, Elveția, dar și în Statele Unite, naționalismul a fost, înainte de toate, politic. Aici,
ideile de națiune și naționalism au apărut în interiorul unor structuri statate preexistente ce au
inclus populații relativ omogene din punct de vedere cultural sau care au evoluat simultan cu
acele structuri. Naționalismul occidental s-a inspirat din ideile iluministe și a proclamat
suveranitatea națiunii, în opoziție cu autoritatea dinastică. Apartenența la națiune a fost
asimilată cu cetățenia și națiunea a fost, prin urmare, o asociație voluntară rațională a
persoanelor care trăiesc într-un teritoriu comun sub același guvern și legi. Membrii națiunii
erau uniți de statutul lor politic egal și voința lor ca indivizi de a fi parte a a celei națiuni.
Astfel, temporal vorbind, în modelul vestic statul precede sau coincide cu dezvoltarea națiunii
(Shulman, 2002: 555).
În Europa de Est, naționalismul nu a fost precedat de structuri de stat și, în absența
unor instituții civice, mișcările naționaliste estice depindeau de intelectuali pentru a dobândi o
națiune nu din voință individuală, ci din legături de rudenie etnice. Națiunile etnice estice nu
și-au tras rădăcinile din realitatea politică, ci din mituri despre trecut și aspirațiile de a deveni
realitate politică în viitor. Naționalismul răsăritean a venit în conflict cu ordinea existentă a
imperiilor multinaționale și a fost, prin urmare, violent și imprevizibil în încercarea sa de a
retrasa granițele politice în conformitate cu cerințele etnografice (Kohn, 1944 apud Kern,
2014: 12). Așadar, în modelul estic, națiunea precede și caută să creeze statul.
Dihotomia civic-etnic nu doar justifică distincția conceptuală dintre naționalismul
civic și naționalismul etnic prin diferența geografică dintre Vest și Est ci, mai mult, contopește
cele două distincții cu un contrast între forma bună și rea a naționalismului, ceea ce duce la
argumentul că expresia agresivă a naționalismului este endemică Estului irațional, plasat la o
distanță iluzorie de o societate occidentală superioară (Brubaker, 2004: 140).
Michael Ignatieff a preluat distincția lui Kohn, în viziunea sa naționalismul civic
fiind definit ca o comunitate de cetățeni cu drepturi egale, uniți de un atașament patriotic
pentru un set comun de practici și valori patriotice (Ignatieff, 1993 apud Kuzio, 2002: 23). El
îl pune în opoziție cu naționalismul etnic în care credințele cele mai adânci ale individului
sunt moștenite și nu alese și asta întrucât comunitatea naționalistă este aceea care definește
individul și nu individul este cel care definește comunitatea naționalistă. În plus, susține

11
Ignatieff, naționalismul etnic îi îndeamnă pe oameni să se încreadă doar în cei de același
sânge.
Un alt argument în favoarea așa-zisei predominanțe a naționalismului etnic în
Europa de Est se referă la noile state și regimuri care își construiesc de la zero instituțiile
politice și juridice democratice. Potrivit lui Jack Snyder, naționalismul etnic umple un vid
instituțional, predomină atunci când instituțiile se prăbușesc, atunci când instituțiile existente
nu satisfac nevoile elementare ale poporului și când nu sunt disponibile alte structuri
alternative satisfăcătoare (Snyder, 1993 apud Shulman, 2002: 557).
***
Distincția civic-etnic are totuși punctele sale slabe și a fost criticată de unii
specialiști. Bernard Yack contestă ideea că o identitate civică trebuie aleasă în mod liber și
rațional, pe când identitatea etnică ar fi moștenită și bazată pe emoții (Yack, 1999 apud
Shulman, 2002: 558). Mai mult, liberalismul s-a înfăptuit în cadrul comunităților naționale
care împart aceleași principii. În lipsa unei moșteniri culturale nu ar exista niciun
consimțământ de a trăi împreună de vreme ce nu există niciun motiv pentru care oamenii să
caute să ajungă la înțelegere cu un grup de indivizi mai degrabă decât cu altul. Iar acest lucru
este adevărat, în egală măsură, și pentru națiunile occidentale și pentru cele estice.
În plus, o diviziune artificială a naționalismului pe considerente geografice nu ține
cont și de violența etnică și teritorială ce a avut loc în statele occidentale. Discursul potrivit
căruia naționalismul și conflictul etnice sunt endemice estului este încă puternic, deși și
Occidentul se confruntă cu ciocniri interetnice: în Regatul Unit (Irlanda de Nord), Franța
(Corsica, Bretania), Belgia (Flandra) sau Spania (Țara bascilor). Multe dintre acestea sunt
încă în desfășurare, uneori extrem de violente. Kohn idealizează naționalismul occidental ca
fiind un fenomen civic ce întotdeauna a integrat pe deplin grupurile sociale și etnice. El
ignoră, de exemplu, excluderea amerindienilor și a negrilor din națiunea civică americană
de-a lungul întregului secol al XIX-lea. Să nu uităm, bunăoară, că 11 state sudice au refuzat
afro-americanilor drepturile civile chiar până prin anii 1960. De asemenea, Kohn ignoră și
faptul că, la fel ca și în Occident, naționalismul răsăritean poate evolua, în timp, spre unul
civic. Este cazul Europei postcomuniste a anilor 1990 când statele s-au clădit potrivit unor
linii directoare civice, de incluziune.
Așadar, se poate trage concluzia că dihotomia civic-etnic nu reflectă realitatea
istorică deoarece nu există cazuri de naționalism pur civic ori etnic. Anthony Smith a fost
printre primii care au admis că orice naționalism conține elemente etnice și civice sub forme
diferite și în proporții diferite (Smith, 1991: 13). Naționalismul strict civic și strict etnic par a

12
fi deci mituri pentru că, de fapt, toate tipurile de naționalism recurg la cultură; această
dihotomie tratează în mod eronat conceptele civic și etnic ca fiind singurele trăsături
definitorii ale naționalismului, neglijând, prin aceasta, importanța culturii ca trăsătură
universală definitorie a naționalismului.
Distincția Occident civic-Est etnic este nepotrivită având în vedere asemănările
dintre diversele tipuri de naționalism. Atât în vestul cât și în estul Europei, naționalismul se
caracterizează prin tensiuni interne între tendințele civice și etnice și prezintă componente
culturale. Naționalismul are nevoie de cultură, întrucât trăsăturile culturale conferă coeziune
națiunii. Apartenența la națiune înseamnă participarea la o cultură comună și, în acest fel,
legătura socială a națiunii se bazează în mare măsură pe apartenența culturală.
Marii teoreticieni ai naționalismului au recunoscut importanța culturii, însă, în mpd
surprinzător, au inclus destul de rar cultura în definițiile pe care le-au dat naționalismului
(Kern, 2014: 23). Benedict Anderson remarca faptul că naționalitatea, dar și naționalismul,
sunt artefacte culturale de un anumit tip (Anderson, 1991: 4), iar Anthony Smith susținea că
națiunea trebuie să fie o comunitate culturală, că naționalismul are nevoie de omogenitate
culturală.

13
 3. STUDIU DE CAZ BREXIT
(5 iunie 1975 – 23 iunie 2016)

Anul 1975 a fost hotărâtor din punct de vedere economic, social și cultural atât
pentru Regatul Unit cât și pentru Comunitatea Europeană, astăzi Uniunea Europeană. În urmă
cu 41 de ani, pe 5 iunie, se desfășura primul referendum din istoria Regatului. Britanicii
trebuiau să hotărască prin vot dacă își mențin traiectoria economică și politică alături de CE
sau revin la suveranitatea parlamentară la care au renunțat în 1973 odată cu accederea în Piața
Comună.
23 iulie 2016: alegătorii britancii sunt chemați la al treilea referendum organizat în
Regatul Unit pentru a răspunde la aceeași întrebare: UK continuă proiectul european sau
renunță?
Rezultatele celor două referendumuri au marcat începutul, dar și sfârșitul
apartenenței la Uniunea Europeană a Regatului Unit, cel puțin din punctul de vedere al
susținerii populare. Condițiile care au dus la rezultatele celor două scrutinuri sunt evident
diferite, deși ideea de Comunitate Europeană sau UE prevedea încă de la demararea
proiectului obligații și beneficii pentru toate țările care aspirau la statutul de membru al
acestui organism.
La data de 1 ianuarie 1973, Danemarca, Irlanda si Regatul Unit deveneau membre al
Comunității Europene. Condițiile care trebuiau acceptate pentru a deveni parte integrantă a
acestui complex proces de unificare a țărilor de pe continentul european erau statuate încă din
25 martie 1957, dată la care au fost parafate Tratatele de la Roma.
Acordurile semnate la acea dată de miniștrii de externe ai Belgiei, Germaniei,
Franței, Italiei, Luxemburgului și Olandei «au fost încheiate „pentru o perioadă nelimitată”
(articolul 240 din Tratatul CEE și articolul 208 din Tratatul CEEA), ceea ce le conferă un
caracter aproape constituțional».1 Pe lângă principiile fundamentale care au pus bazele
Comunității Europene, principii care au avut ca suport cele două conflagrații mondiale
precum și realitățile economice ale unei epoci marcate de transformări spectaculoase, cetățenii
țărilor membre C.E. trebuiau să facă față unor noi provocări, multe dintre ele contravenind
cutumelor naționale. Astfel, pentru o bună funcționare a pieței comune, Tratatul de la Roma
stabilea ca fiind obligatorii libera circulație a persoanelor, mărfurilor, capitalului și a
serviciilor. Așadar, la doi ani după integrarea Regatului Unit în CE și după alegerile generale

1
Vezi articolul „TRATATELE INIȚIALE”, accesibil la adresa web
http://www.europarl.europa.eu/ftu/pdf/ro/FTU_1.1.1.pdf, data accesării 29.06.2016.

14
din februarie 1974, electoratul trebuia să acorde sprijinul clasei politice pentru a continua
procesul Europei unite. Laburiștii erau nemulțumiți, pe lângă prețurile impuse de noua piață,
și de faptul că Regatul Unit și-a pierdut suveranitatea economică. Rezultatele au arătat că, din
cei 65% alegători prezenți la vot, 67% au decis ca țara lor să rămână în C.E.

15
Rezultate REFERENDUM 5 IUNIE 19752 Rezultate REFERENDUM 23 IUNIE 2016 3

2
Vezi „United Kingdom European Communities membership referendum, 1975”, în Wikipedia, The Free
Encyclopedia, accesibil la adresa web https://en.wikipedia.org/w/index.php?
title=United_Kingdom_European_Communities_membership_referendum,_1975&oldid=727597948, data
accesării 29.06.2016.
3
Vezi „United Kingdom withdrawal from the European Union”, în Wikipedia, The Free Encyclopedia., accesibil
la adresa https://en.wikipedia.org/w/index.php?
title=United_Kingdom_withdrawal_from_the_European_Union&oldid=727856511, data accesării 29.06.2016.

16
 Care au fost în momentul de față nemulțumirile care i-au determinat pe membrii
Regatului Unit să părăsească Europa?
Părerile sunt împărțite între taberele pro-europene și cele eurosceptice, iar ambele
opinii sunt în stransă legatură cu definiția naționalismului civic și a naționalismului etnic deși,
în această situație, cele două concepte le sunt în egală măsură aplicabile sau nu cel puțin din
punctuo de vedere al motivelor care au dus la actuala ruptură dintre Regatul Unit si Uniunea
Europeană.

17
 Naționalismul civic definește națiunea ca un grup de indivizi cu drepturi politice
egale și comune. Principiile naționalismului civic stipulează că națiunea nu se bazează pe o
descendență comună etnică, ci este entitate politică, a cărei bază nu este etnicitatea. Pe de altă
parte, naționalismul etnic se bazează pe legăturile ereditare dintre oameni, căutând să îi
strângă laolaltă pe toți indivizii cu o moștenire etnică anume, excluzându-i pe cei de alte etnii.
Dihotomia civic-etnic pleacă de la supoziția că naționalismul civic predomină în Europa
Occidentală, pe când naționalismul etnic este specific Europei Răsăritene.
Cazul Regatului Unit este cu totul aparte având în vedere istoria unui stat colonizator
și totodată care are ca și trăsătură caracteristică lipsa unei constituții scrise, fapt care acordă
parlamentului cel mai important rol în viața politică, economică și socială.
Din punct de vedere strict instituțional putem spune că cel mai pertinent motiv
pentru care britanicii ar dori să părăsescă UE ar fi faptul că legislația Parlamentului European
ar putea contraveni intereselor parlamentului britanic, pe cale de consecință și electoratului
britanic. Acest aspect este însă doar din punct de vedere politic.
Majoritatea sondajelor de opinie efectuate ante si post referendum au arătat că în
primele zece motive pentru care s-ar dori ieșirea din UE ar fi imigrația. Cea mai recentă
statistică în ceea ce privește numărul net de imigranți a fost realizată la sfârșitul anului 2015
de către Migration Watch UK. Cifrele oficiale arătau că, numai anul trecut, au ajuns în
Regatul Unit peste 330.000 de emigranți în condițiile în care numărul celor care au intrat pe
teritoriului regatului a fost cu mult mai mare însă au părăsit țara în cel mult un an de la sosire 4
(vezi grafic). Din numărul total al celor care au decis să rămână în Regatul Unit, 184.000 sunt
cetățeni ai altor țări membre ale Uniunii Europene5.

4
Vezi „Net Migration Statistics”, accesibil la adresa http://www.migrationwatchuk.org/statistics-net-migration-
statistics, data accesării 29.06.2016.
5
Punctul de plecare luat ca referință de către Oficiul Național de Statistică al Marii Britanii nu este deloc
întâmplător: 1975, anul în care britancii au decis tot prin referendum să rămână în CE.

18
 Creșterea numărului de emigranți a accentuat în ultimii ani fenomenul naționalist
etnic ce a culminat cu manifestări sporadice ale unor grupări ultra-naționaliste.
Interesele politice ale partidelor implicate în BREXIT au dus la o amplă campanie
de manipulare a electoratului. Discursul principal al celor două tabere a avut ca subiect
principal tema economiei britanice, plusurile și minusurile colaborării cu UE sau ruperea de
proiectul european și, evident, știrbirea suveranității democrației britanice prin alinierea
legislației la cea dictată de Parlamentul European. Tabăra LEAVE dorește consolidarea
granițelor, fapt care contravine construcției europene și care încalcă Tratatul de la Roma în
care se face referire la libera circulație în interiorul Uniunii Europene.
Un alt motiv pentru care s-a dorit ieșirea din UE este și acela că Regatul Unit, în
calitate de stat membru, îi costă pe britanci milioane de lire sterline, bani care ar putea fi
direcționați de către Parlament strict către nevoile curente al UK, lucru împedicat în
momentul de față de legislația Uniunii.
Ambele tabere au folosit atât argumente financiare cât și problema imigranților, iar cei mai
mulți alegători au votat în necunoștință de cauză. Mulți dintre ei au vrut să vadă ce înseamnă
Uniune Europeană doar după ce s-au prezentat la vot fără a conștientiza care sunt
repercusiunile unei ruperi de UE. Tinerii au votat în proporție covârșitoare pentru a rămâne în
UE, însă balanța a fost înclinată de persoanele în vârstă. Persoanele cu un nivel de educație

19
ridicat precum și cei cu venituri mai mari au susținut tabăra REMAIN, față de cei cu studii
medii și venituri mici care au susținut mișcarea LEAVE.

În aceste condiții, au apărut voci chiar în interiorul Regatului Unit care susțin că o
astfel de decizie cu un rezultat care poate destabiliza un continent nu ar trebui lăsată la
îndemâna simplului alegător, chiar dacă este un drept statuat în orice democrație.

Ecouri BREXIT

20
 Suportul pentru Uniunea Europeană este în scădere în rândul cetățenilor țărilor
membre. Tendințele naționaliste, redobândirea „independenței” și revenirea la vechile granițe
sunt doar câteva dintre motivele pentru care foarte multe state ar putea solicita ieșirea din
Unuinea Europeană6.

BIBLIOGRAFIE

Lucrări generale
Anderson, Benedict (1991): Imagined Communities: Reflections on the Origin and Spread of
Nationalism, London, New York, Verso.

6
Vezi „Care sunt ţările care ar mai putea părăsi UE”, accesibil la adresa http://www.capital.ro/care-sunt-tarile-
care-ar-mai-putea-parasi-ue.html, data accesării 25.06.2016.

21
Brubaker, Rogers (2004): Ethnicity without Groups, Harvard University Press.
Brubaker, Rogers (1996): Nationalism Reframed: Nationhood and the National Question in
the New Europe, Cambridge University Press.
Gellner, Ernest (2006 [1983]): Nations and Nationalism, Oxford, Blackwell Publishing Ltd.
Kohn, Hans (2008 [1944]): The Idea of Nationalism: A Study In Its Origins And Background,
New Brunswick, Transaction Publishers.
Smith, Anthony D. (1991): National Identity, Reno, Las Vegas, University of Nevada Press.

Articole în reviste și volume de specialitate

Harm, Kern (2014): Civic and Ethnic Nationalism: A critical reassessment of theories and
typologies, disponibil la adresa web
https://www.academia.edu/8767637/Kern_2014_Civic_and_Ethnic_Nationalism,
data accesării 29.06.2016.
Liebich, Andre (2006): „Searching for the perfect nation: the itinerary work of Hans Kohn”,
în Nations and Nationalism 12/4 (2006), pp. 579-596, disponibil la adresa web
http://onlinelibrary.wiley.com/doi/10.1111/j.1469-8129.2006.00259.x/epdf?
r3_referer=wol&tracking_action=preview_click&show_checkout=1&purchase_refe
rrer=onlinelibrary.wiley.com&purchase_site_license=LICENSE_DENIED_NO_CU
STOMER, data accesării 22.06.2016.
Muller, Jerry Z. (2008): „Us and Them: The Enduring Power of Ethnic Nationalism” în
Foreign Affairs, vol. 87, nr. 2, martie/aprilie 2008, pp. 18-35, disponibil la adresa
web https://www.foreignaffairs.com/articles/europe/2008-03-02/us-and-them, data
accesării 22.06.2016.
Shulman, Stephen (2002): „Challenging the Civic/Ethnic and West/East Dichotomies in the
Study of Nationalism” în Comparative Political Studies, Vol. 35, Nr. 5, pp. 554-585,
Sage Publications, disponibil la adresa web
http://www.columbia.edu/itc/journalism/stille/Politics%20Fall%202007/readings
%20weeks%206-7/Civic%20and%20Ethnic%20Nations%20and
%20Nationalism.pdf, data accesării 22.06.2016.

Mențiuni în lucrări de specialitate

Ignatieff, Michael (1993): Blood and Belonging: Journeys into the New Nationalism apud
Kuzio, Taras (2002): „The myth of the civic state: a critical survey of Hans Kohn’s

22
 framework for understanding nationalism”, în Ethnic and Racial Studies, Vol. 25,
No. 1, January 2002, pp. 20–39, Routledge Taylor&Francis Group.
Kohn, Hans (1944): The Idea of Nationalism: A Study In Its Origins And Background apud
Harm, Kern (2014): Civic and Ethnic Nationalism: A critical reassessment of
theories and typologies, disponibil la adresa web
https://www.academia.edu/8767637/Kern_2014_Civic_and_Ethnic_Nationalism,
data accesării 29.06.2016.
Snyder, Jack (1993): „Nationalism and the crisis of the post-Soviet state” apud Shulman,
Stephen (2002): „Challenging the Civic/Ethnic and West/East Dichotomies in the
Study of Nationalism” în Comparative Political Studies, Vol. 35, Nr. 5, pp. 554-585,
Sage Publications, disponibil la adresa web
http://www.columbia.edu/itc/journalism/stille/Politics%20Fall%202007/readings
%20weeks%206-7/Civic%20and%20Ethnic%20Nations%20and
%20Nationalism.pdf, data accesării 22.06.2016.
Yack, Bernard (1999): „The myth of the civic nation” apud Shulman, Stephen (2002):
„Challenging the Civic/Ethnic and West/East Dichotomies in the Study of
Nationalism” în Comparative Political Studies, Vol. 35, Nr. 5, pp. 554-585, Sage
Publications, disponibil la adresa web
http://www.columbia.edu/itc/journalism/stille/Politics%20Fall%202007/readings
%20weeks%206-7/Civic%20and%20Ethnic%20Nations%20and
%20Nationalism.pdf, data accesării 29.06.2016.

23