Universitatea „Babeş-Bolyai”-Cluj-Napoca

Facultatea de Istorie şi Filosofie

Departamentul de Istorie modernă, Arhivistică si Etnologie

Prof. univ. dr. Simona NICOARĂ

Naţiunea modernă. Mituri, simboluri, ideologii

Descrierea tematicii cursului:

1.-2. O perspectivă istorico-antropologică despre naţiune şi naţionalism
Lectura istorico-antropologică
Secularizare şi resacralizare în lumea modernă
Destinul mitologiilor şi modernitatea
Mitul unitaţii, nucleul mitologiei naţionale

3-4. Cǎutarea unitǎţii de-a lungul istoriei

Unitatea, o aspiraţie istorică
Ethnos, natio, patria.
Naţiunea medievală
Renaşterea spirituală: conştiinţa diversităţii
Luminile, un pariu pentru unitate
Modelele naţiunii
Secolul XIX, al naţionalităţilor

5.-6. Naţiunea modernă, fiica memoriei şi a istoriei (sec. XIX)

Naţiunea modernă, fiică a memoriei colective
Descoperirea trecutului naţional
Nostalgia originilor. Sub semnul continuităţii!
Poporul/Naţiune, o personalitate exemplară. Metaforele naţiunii: Corpul şi sufletul!
Patria-Mamă, iubirea libertăţii comune

7. Sacralizarea naţiunii: sfânta naţiune (sec. XIX).

Religia naţiunii. Eroii naţiunii, sfinţi secularizaţi

8-9. Cultură, Stat/Naţiune (sec. XIX-XX)

O lume de valori: cultura naţională. Pedagogia naţională
Naţiunea şi Statul modern
Naţiunea cu faţa spre viitor! Mitul Progresului şi aşteptările idealizate
Eschatologii naţionale. Mesianism, milenarism şi profetism modern

10-12. Reperele identităţii naţionale (sec. XIX-XX)

Apartenenţa naţională.Teritoriul şi frontierele, reale şi imaginare.Etnie, rasă, naţiune.
Limba naţională. Biserica, bastion naţional. Voinţa de a fi împreună

13-14. Identitate şi alteritate

Românii şi alterităţile.Chipul cumsecade al naţiunii

1
Orizonturi ale românismului
Concluzii
Introducere
Geneza şi destinul naţiunilor moderne, precum şi a pasiunilor naţionaliste
reprezintă o preocupare constantă, nu numai în interesul reconstituirilor istorice, ci şi
pentru înţelegerea mentalităţilor istorice.Mai bine de două secole reflecţiile despre
naţiune s-au multiplicat şi diversificat între ştiinţa istorică, lupta politică şi ideologie!
Amestecul haotic şi interesat al viziunilor istoriografice cu cele ideologice şi politice au
făcut din naţiune şi naţionalism un subiect dificil şi polemic! Dezbaterile au insistat cu
prioritate pe anumite aspecte: unele asupra dimensiunii spirituale a naţiunii, altele asupra
condiţiilor sale obiective, economice sau tehnice. Istoricii a fost tentaţi sǎ povesteascǎ
destinul unei naţiuni particulare, filosofii s-au orientat spre o istorie a ideii de naţiune,
neglijând formele concrete ale faptului naţional Sociologii, deşi se situează printre
pionierii studiilor despre naţiune, au fost obsedaţi de o teorie a naţiunii şi au neglijat sǎ
facǎ loc individualitǎţilor naţionale.Istoria politică şi-a asumat tîrziu şi incomplet
cercetarea culturii politice, cea care, în funcţie de maniera în care este cultivată, asigură
în moduri atât de specifice sudura comunităţii naţionale.
Parcelarea ştiinţelor sociale în domenii (demografie, sociologie, etnografie,
istorie etc), separate între ele, dar şi ambiţia cunoaşterii raţionale, adică în termini
obiectivi, demografici, a naţiunii, deşi au dus la rezultate strălucite, au neglijat
dimensiunea sa propriu-zis politică, care înseamnă investirea pasiunilor, voinţelor,
aspiraţiilor, speranţelor carea au făcut ca fiecare naţiune modernă să constituie un subiect
istoric specific!Multă vreme ştiinţele au fost tentate să caute sensul schimbărilor istorice
doar la nivelul gîndirii elaboratre şi au neglijat la imaginile şi simbolurile cele mai
stabile, aspiraţiile permanente ce alcătuiesc fondul cultural al unui popor.Naţiunea
modernă nu este numai o realitate demografică, dar şi o comunitate emoţională, o
referinţă sacră.Sacrul şi profanul, dimensiuni ignorate pînă de curînd de ştiinţele sociale
reprezintă invariante antropologice.N-am putea înţelege omul modern, animat de marile
aspiraţii naţionale şi democratice, fără a-l înţelege ca om, aşa cum nu este suficient să
gândim istoria naţiunilor doar ca “entităţi” politice şi economice, ci şi prin profilul
identitar, prin registrul sensibilităţii specifice lor. Acest mai nou domeniu de cercetare
complexă a sistemului de credinţe naţionale, a reţelei de tensiuni, de antagonisme sau de
solidarităţi colective, profilul identităţilor naţionale este unul dintre teritoriile
antropologii istorice!1
O asemenea lectură istorico-antropologică a naţiunilor şi a naţionalismelor
înseamnă sondarea unui orizont complex, care impune conştientizarea existenţei unor
momente originare diferite, a unor evoluţii în ritmuri diferite, care conferă fiecărei naţiuni
o specificitate aparte.Din această perspectivă naţiunea modernă, trebuie pusă în relaţie
cu vechile “naţiuni” în sens medieval. De obicei, când se vorbeşte de epoca sau
momentul apariţiei naţiunii opiniile au fost şi sunt diferite: dacă Marc Bloch, de pildă,
identifica sentimental naţional în Franţa încă din Evul Mediu, Ernest Renan sau Paul
Hazard nu au crezut ferm în existenţa naţiunii înainte de secolul al XVIII-lea şi chiar
înainte de revoluţia din 1789! Ernst Kantorowicz (Les Deux corps du roi, 1956) a analizat
geneza naţiunii politice sau fabricarea unui proto-patriotism, concomitent cu geneza
Statului modern. “Naţiunea medievală” s-a bucurat de un bogat cortegiu semantic, având
1
Vezi Simona Nicoară, Naţiunea modernă. Mituri, Simboluri.Ideologii, Cluj-Napoca, Ed. Accent, 2002.

2
înţelesul de grup privilegiat, de stare, apoi de grup etno-lingvistic unitar, privit ca prolog
al naţiunii moderne. Academia franceză definea naţiunea pe la 1694 ca pe un ansamblu
de locuitori ce trăiesc în acelaşi stat, aceeaşi ţară, care vorbesc aceeaşi limbă şi se supun
la aceleaşi legi. Dicţionarul lui Samuel Johnson din 1773 pomenea şi el de national,
nationally, adjectivul nationalist fiind menţionat încă de prin 1715! Indiscutabil naţiunea
modernă a moştenit repere importante ale naţiunii medievale, precum cele entic, religioas
şi teritorial. Divizarea succesivă a Europei în mai multe mai multe spaţii entice (slav,
latin şi respective cel anglo saxon), confesionale şi politice a avut o consecinţă importantă
în conturarea mentalităţilor naşionale.Discuţiile curente despre naţiuni şi naţionalisme ţin
cont şi astăzi de faptul că centrul şi estul European, preponderant slav şi ortodox, a rămas,
grosso modo mai conservator, ca o reacţie faţă de modelele de civilizaţie şi de putere
impuse mult timp de către imperiul ţarist şi de cel otoman, în timp ce vestul european a
pus în act elemente culturale mai dinamice, de schimbare (instituţii formative, urbanism,
burghezie etc).De asemenea, dinspre Occident s-au lansat două modele ale naţiunii,
fiecare propunînd o altă ierarhie a reperelor identitare: un model cultural, provenit din
mediul intelectual francez şi respectiv cel etno-rasial, lansat din mediul romantic german.
Iată de ce, definiţiile propuse naţiunii nu sunt satisfǎcǎtoare pentru toate exigenţele, cǎci,
nici un criteriu obiectiv, nici teritoriul sau rasa, etnia, religia, nici limba nu sunt
întotdeauna decisive pentru a caracteriza o naţiune! Toate reperele identitare au fost
importante, dar de-a lungul celor două secole fiecare naşiune a acordat prioritate unuia
sau alteia dintre acestea.Dacă la 1848 reperul istoric a fost prioritar, după 1867-‘70
naţiunile europene au trecut pe primul lor reperul teritorial. Unele naţiuni doreau să se
emancipeze de sub lunga stăpînire străină (turcă, ţaristă sau austro-ungară), iar altele
occidentale începeau lupta pentru colonii. Miza ideologică a naţiunii moderne, mai ales
din secolul al XIX-lea încoace, face şi mai dificilă analiza şi definirea naţiunii. Dacă
naţiunea poate fi o idee clară în discursurile ideologice, - fiind invocată drept un
mecanism optim de articulare a unităţii şi diversităţii - la nivelul conştiinţei colective
imaginarul naţional este format dintr-o constelaţie de reprezentări! Imaginile, simbolurile,
miturile, construcţiile ideale despre trecutul, prezentul şi viitorul naţiunii, - structuri ce s-
au cristalizat şi multiplicat sau au intrat în umbră sub incidenţa conjuncturilor istorice -
reprezintă o uriaşă forţă istoriei ce trebuie dezvăluită!
Toate ideologiile sunt creaţii elitare, însă imaginarul naţional este un fapt colectiv,
constituit dintr-un ansamblu de acte mentale pe care formulările artistice, literare,
ideologice vin să le ilustreze. Mentalităţile naţionale au fost inspirate de ideologii,
diverse şi contradictorii aşa că, fiecare grup, partid, clasă, etc. şi-a format ideea sa proprie
despre naţiune.Marxismul, de pildă, care a inspirit ideologiile comuniste în secolul XX,
nu punea accent pe naţiune, ci pe internaţionalismul proletar, o unitate a muncitorilor de
pretutindeni.
Deschiderea interdisciplinară a diverselor ştiinţe sociale, dar şi a dreptului şi a
filosofiei politice au reînnoit astăzi interpretările despre naţiune şi naţionalism, privindu-
le ca realităţi trăite, nu numai ca idei abstracte. Benedict Andreson (Imagined
Communities, 1983), definea în spirit anthropologic naţiunea modernă, o legitimitate
emoţionalǎ, comunitate politicǎ, imaginarǎ (imagined) şi imaginatǎ,..Pânǎ şi la membrii
celei mai mici naţiuni (…) în spiritul fiecǎruia trǎieşte imaginea comuniunii lor.”
B..Anderson a insistat asupra reperilor identitare culturale (limbă, religie, istorie) în
detrimentul caracterului politic al naţiunii moderne.Ernest Gellner (Nations and

3
Nationalism,1983) a încercat, la rîndul său, o analiză a nationalismelor doar prin prisma
intereselor lor materiale, neglijând rolul pasiunilor şi voinţelor colective, al rădăcinilor
sale adânci în psihicul uman şi colectiv. Anthony Smith (The Ethnic Origins of Nations,
1986) a redus naţiunea la o simplă prelungire etnică, astfel identitatea etnică este
asigurată în viziunea sa de memoria comună (myth-symbol complex). Dominique
Schnapper (La communauté des citoyens. Sur l’idée moderne de nation, 1994) a
considerat că se poate vorbi de naţiune etnică şi de naţiune politică, autoarea privilegiind
pe cea din urmă, repectiv comunitatea de cetăţeni! Maurice Barbier (La modernité
politique, 2000) este de părere că “frontierele” dintre cele două tipuri de naţiune (etno-
culturală sau politică) nu sunt foarte nete! Rogers Brubaker (Citoyenneté et naţionalité en
France en Allemagne, 1997) arată că, în timp ce concepţia etno-culturală domină în
Germania, în Franţa s-a afirmat cea cultural-politică. Urmărind evoluţia ideilor depre
naţiune Eric J. Hobsbawn (Nations and nationalism since 1780: programme, myth,
reality, 1990) a văzut în naţiune conducere politică, teritoriu comun, istorie comună, dar a
considerat că a vorbi de naţiune şi naţionalitate fără a le ataşa de Statul/ naţiune nu are
sens! Despre naţionalism sugerează că “fenomenul a trecut de punctual culminant”, că
Bufniţa Minervei, cea care aduce înţelepciunea, ar avertiza descret asupra sorţii naţiunilor
şi naţionalismelor. Realităţile contemporane par să-l contrazică!
Istoriografia, ca ştiinţă a trecutului, este şi va totdeauna legată de nevoia conturării
indentităţii naţionale.Preferinţa romantică pentru istorie a impus, încă din secolul al XIX-
lea o restituire a originilor întemeietoare, a continuităţilor instituţionale, culturale,
politice, pentru că scopul generos a oricărei istorii naţionale, alături de alte forme ale
culturii, este formarea unei conştiinţe a comuniunii şi solidarităţii naţionale, vitală
pentru existenţa oricărei naţiuni, chiar şi noul context al Uniunii Europene. Fiecare popor
îşi reconstituie, în primul istoria naţională, o istorie destinată, pedagogiei naţionale,care
cultivă patriotismul, valorile fundamentale legate de limbă, teritoriu, artă, religie etc. În
secolul al XIX-lea în contextul formării naţiunilor europene au existat, într-adevăr
crâncene "bătălii" istoriografice, concurenţe şi chiar confruntări seerioase pe tărâm
istoriografic, pentru că istoria a fost un reper fundamental de legitimare a fiecărei naţiuni.
Dar, istoria naţională nu trebuie să fie naţionalistă (în sens xenofob), văzând în trecut o
luptă eroică cu duşmanii seculari, chiar dacă este “pătrunsă de la un capăt la celălalt de
jocul ascuns al iubirii de ţară (…) poate mai mult chiar de cum se învoieşte o tratare
absolut ştiinţifică a istoriei”, aşa cum recunoştea acum un veac A.D.Xenopol.
Dramele trecutului nu pot fi rezolvate de cei de azi prin perpetuarea unui discurs
agresiv, care încurajează antipatiile, urile faţă de vecinătăţi.
Istoriografia nu trebuie să se pună la ghidonul ideologiilor politice naţionaliste, ci
trebuie să-ţi urmeze menirea de sa de desoperire a trecutului aşa cum a fost, cu bine şi
rău, cu succese, dar şi cu erori. Emanciparea de ideologii a devenit de câteva decenii o
exigenţă ştiinţifică prioritară la nivel academic şi universitar în Occident, în vreme ce la
noi nefasta tentaţie de a instrumentaliza trecutul în scopul unui fals patriotism nu a fost
depăşită. Nu există o rea intenţie şi un mai mare deserviciu adus naţiunii decît să-i falsifci
istoria, să oferi minciuni, pe care orice bun istoric, dinlâuntru sau din afară le poate
dărâma cu cîteva argumente. Jocul de glezne al patriotism-naţionalismului istoriografic
ne joacă feste astăzi, cănd istoriografiile naţiunilor vecine sunt mai bine cotate în lume,
căci atenuarea autohtonismului şi a izolării de istoria europeană le fac mai credibile.În
contextual actual al Uniunii Europene importantă este restituirea onestă a fiecărei istorii

4
naţionale, dar şi ieşirea din izolaţionismul tematic şi metodologic, pe care îl preferă
"tradiţionaliştii",cu apetitul lor pentru fapte mărunte, pentru descrieri sterile,cu goana
după surse inedite, cu alergiile binecunoscute la inovaţiile tematice şi metodologice
occidentale. Neîncureajarea abordărilor tematice complexe, a sintezelor universitare, fac
ca, în ciuda unor eforturi remarcabile ale unor istorici români, în anul 2007 să ne situăm
printre ultimii în domeniul cercetării istoriografice.
Istoriografia naţională trebuie să fie gardianul şi reperul autenticităţii imaginii
trecutului, cea care trebuie să alimenteze memoria naţională şi conştiinţa naţională cu
restituiri valoroase, care să dizloce trecutul inventat de ideologiile politice.Ca şi în secolul
al XIX-lea romantic forţa unei naţiuni este dictată şi astăzi de maniera în care se afirmă,
nu numai politic şi economic, ci şi cultural.Obiectivitatea istoriografică este înţeleasă de
către istoricii serioşi drept imparţialitate, autenticitate, bazată pe corectitudinea utilizării
şi lecturii surselor istorice.Multe istoriografii naţionale demonstrează în zilele noastre că
prin descifrarea semnificaţiei imaginilor, a miturilor şi simbolurilor naţionale conştiinţa
istoricului, dar şi a cititorului, iese considerabil îmbogăţită, fiind mai aproape de o
universalitate a simpatiei faţă de toate epocile şi toate naţiunile lumii.A studia onest
naţiunea şi naţionalismul, complicaţiile lor ideologice, înseamnă a înţelege în fond uriaşa
complexitatea umană

CURS 1-2
O perspectivă istorico-antropologică despre naţiune şi naţionalism
Lectura istorico-antropologică
Secularizare şi resacralizare în lumea modernă
Destinul mitologiilor şi modernitatea
Mitul unitaţii, nucleul mitologiei naţionale

Lectura istorico-antropologică a națiunii și a naționalismelor

Naţiunile..sunt..imaginea naturii umane, capabile de bine, ca şi de rău,
după cum îşi propune ambiţia şi generozitatea lor.
Bernard de Montferrand, Virtutea națiunilor (1994)
Ultimele decenii ale veacului XX, dar și primele decenii din noul secol, sunt
etichetate drept timp al incertitudinilor sau turnantă critică un diagnostic neliniştitor
ce a deschis calea unor largi dezbateri şi reflecţii, inclusiv în privinţa cercetărilor istorice.
O serie de teme legate de temporalitate, memorie, criză, progres, emancipare,
popor/naţiune etc. sunt supuse unor noi exigenţe academice și intelectuale, care caută o
cale particulară între teoria şi practica istoriei, între filosofie şi lingvistică, antropologie şi
teoria politică, structuralism şi hermeneutică, fără o deviere prea mare de la linia
academică.
Mulți istorici recunosc că științele sociale și umane lucrează cu speculații și
ipoteze, care nu se potrivesc deloc analizelor istorice. La rândul ei istoriografia și-a
remodelat, în ultima jumătate de secol, manierele de a lua în analiză fenomenele
trecutului istoric.
În moduri diverse, de felul la longue durée (durata lungă) sau le retour à
l’événement (întoarcerea la eveniment), microistoria, antropologia istorică/
anthropological mode of history, istoria culturală/ cultural history etc, cercetarea
istorică tinde spre o altă lectură a societăţilor, văzute ca un câmp al vieţii şi al
experienţei, de unde încercarea de a pătrunde în miezul tensiunilor lor. Istoriografia nu

5
trebuie să studieze exclusiv faptele materiale şi instituţiile trecutului, mai apropiat sau
mai îndepărtat, ci şi concepțiile despre unitatea socială, legăturile dintre comunităţi,
solidarităţile, credinţele care îi ţineau laolaltă pe oameni.
Noile orientări istoriografice (istoria mentalităților, denumită și istoria culturală,
antropologia istorică) reprezintă o invitaţie adresată istoricilor de a se situa într-un punct
nodal, de unde pot să perceapă întreaga complexitate a realităţilor istorice. Ele
pornesc de la ideea că omul nu trăieşte într-o lume de fapte brute sau conform nevoilor şi
dorinţelor lui imediate, ci, mai curând, în mijlocul unor emoţii imaginare, în speranţe,
așteptări şi temeri, în fantezii utopice şi vise mlenariste, pe care le-ar dori puse în
realitate. Realitatea faptelor, de care simte atras istoricul, nu există în afara realităţilor
simbolice, mitice sau rituale cu ajutorul cărora oamenii şi comunităţile percep şi
“domesticesc” complexitatea neliniştitoare a vieţii.
O traversare în durata lungă a istoriei duce la constatarea că în toate epocile a
existat idealul și nevoia de unitate, de ordine şi armonie socială, idealuri întemeiate -
în societăţile tradiţionale - pe viziuni religioase, iar în societăţile moderne pe viziuni
laice.
În societăţile antice, greceşti şi romane unitatea familiei era fundamentală,
bazîndu-se pe religia vetrei sacre şi pe cultul străbunilor. Familia, fratria, tribul, cetatea
s-au născut treptat din nevoia comuniune de valori, de solidaritate în faţa violenţelor
de tot felul, a insecurităţii provocate de calamități naturale, sociale, cosmice etc.), dar şi a
nevoilor economice (asigurarea hranei, păstrarea sănătății, în fața epidemiilor,etc..2
În perioada medievală imaginea socialului apărea ca un ansamblu viu şi
funcţional de ierarhii, comunități şi solidarităţi (cetăți, regate, imperii). Veritabila
comunitate creştină fusese cea care trebuia să realizeaze la un înalt nivel destinul terestru,
fiind reprezentată de totalitatea fidelilor în sânul Bisericii universale. Biserica creştină
corpus mysticum, reprezenta o comunitate creștină, un corp, al cărui cap era însuşi Isus
Christos. Regele, impăratul era locțiitorul lui Christos pe pământ.Poporul pământean
(Cetatea terestră) trebuia să fie imaginea ierarhiei şi armoniei poporului ceresc, care
forma Cetatea lui Dumnezeu. Cetatea creştină fusese, în mod tradiţional, subordonată
unui singur păstor, omul cel mai apropiat de Dumnezeu, care era Papa pentru catolici,
Patriarhul pentru ortodocsi. Ierarhia socială și politică creștină însemnase afirmarea unei
preeminenţe/superioritate a puterii spirituale (Biserica), față de puterea temporală
(Statul). Principiul ordinului ierarhic a fost idealul unitar medieval, adică fuziunea
temporalului în spiritualul. Statul avea atribuții legate de organizarea
comunităților, în vreme ce Biserica se ocupa de disciplinarea și moralizarea lor.
Timpurile Moderne, care s-au ivit treptat după Renaştere şi Reforma protestantă
(sec. XVI) au însemnat profunde schimbări în concepţiile despre om, societate şi
politică. Trecerea lentă de la teocentrism la antropocentrism a însemnat în esenţă
accelerarea procupărilor pentru cetatea terestră, în detrimental Cerului divin, ceea ce a
schimbat destinul lumii.
În cartea sa De principatibus, din 1513, Nicolo. Machiaveli (1469-1527), a pus
bazele unei filosofii politice, care s-a bucurat de succes multă vreme după dispariţia sa!
Prin această carte Machiavelli se demarca de “oglinzile” principilor, care în Evul Mediu
oferiseră modelul unei maniere creştine de a guverna. Machiavelli a fost unul dintre

2
Fustel de Coulange, Cetatea antică. Studiu asupra cultului, dreptului şi instituţiilor Greciei şi Romei,,
vol.I, trad. din lb.fr. Buc., Ed. Meridiane, 1984, p.181-182.

6
primii autori ai secularizării politicii, căci pentru el ordinea politică este o ordine
profană, în care religios ar fi trebuit să fie foarte puțin implicat. Până la el puterea şi
politica nu putea fi concepută în afara voinţei lui Dumnezeu, cea care legitima şi
autentifica funcţionarea lor. Machiavelli fondatorul “ştiinţei politicii” reproşa
creştinismului dispreţul pentru lucrurile umane, ca fericire supremă. Dar, totuși
propovăduia iubirea aproapelui, care crea liantul de fraternitate, necesar unității
sociale. Fără a contesta morala creştină Machiavelli o considera îndepărtată de realităţile
umane. Politica ar trebui să, posede alte virtuţi decât cele din Evanghelie. La forţă şi
viclenie nu i se poate opune decât forţă şi viclenie! Este esnța machiavelismului politic.
Machiavelli considerase natura umană drept egoistă, rea, schimbătoare, pledând
pentru un prinţ viclean, calculat, care să-şi ţină supuşi în frâu. Pentru el, care a fost primul
maestru al suspiciunii, Statul era unica salvare contra disoluţiei societăţii umane şi
singura frână contra “pasiunilor” unui popor inconstant, totdeauna pus pe revoltă.3
Necesitatea, disimularea, manipularea (nu neapărat morala, nu fidelitatra, nici integritatea
sau credinţa) trebuiau să orienteze acţiunea politică, după părerea sa. Interesele şi
necesităţile umane trebuiau să devină prioritare în faţa voinţei divine. Dar, această
viziune însemna o revoluţie în mentalitatea politică, la fel de mare ca a lui Nicolaus
Copernic şi a lui Galileo Galilei în astronomie. Pentru moraliştii creştini Machiavelli a
devenit un personaj diabolic, un Prinţ al Infernului, care nega “binele” adus de Biserică
sub pretextul că acesta tinde mai curând să stagneze, decât să perfecţioneze cetatea/statul.
Pentru creștinism, nu îmbunătățirea vieții umane era prioritară (deși era importantă!), ci
îmbunătățirea vieții spirituale. Mesajul hristic suna astfel. Ce folos să dobândești bunurile
lumii întregi, dacă-și pierzi sufletul!
În mod mai explicit, nevoia de unitate şi ordine socială, mergînd pînă la
armonie s-a pus mai ales în vremea Renaşterii (se. XIV-XVI) şi a Reformei, (sec. XV-
XVI), cînd, sub influenţa unui umanism generos, omul era considerat o minunăţie (cum
spunea Pico de la Mirandolla), capablă de fapte demne. Utilitatea statului renascentist s-a
construit în jurul conceptului idealist de ”bine comun”, o valoare pe care statul avea
datoria de a o furniza societăţii. La nivelul Renaşterea a difuzat cu pasiune textele
anticilor greci şi romani, care traduceau nostalgia unei Vârste de Aur, ceea ce semnala
existenţa în memoria colectivă a viziunii unui paradis primordial al unităţii armoniei,
abundenţei şi libertăţii, care urma să se reinstaureze cândva. În această perioadă începe
dezvoltarea unor state teritoriale, începând cu  orașe-state italiene și continuând în
dezvoltarea unor mari unități statale ca cel germane, staul francez sau spaniel.. Acest
proces este favorizat de o diplomație modernă, care a devenit un important instrument
politic.
Reforma şi apoi Contrareforma (sec. XVI) şi-au pus mari speranţe în posibilitatea
de modelare a oamenilor şi a societăţilor după valorile şi virtuţile creştine, ce cultivau
iubirea, pacea, cinstea şi fraternitatea. Bisericile creştine, în ciuda eforturilor de modelare
creştină s-au izbit de rezitenţa mentalităţii populare, păstrătoare a sedimentelor păgâne şi
a atitudinilor de violenţă şi dezbinare.
Creştinismul a stat în mod tradiţional, la baza legăturii sociale, fiind purătorul
unor concepţii şi sentimente colective, esenţiale şi pentru legitimarea puterii politice.
Construit, tot mai mult, în jurul unor valori etatiste, pe categorii aferente autorităţii de

3
Pierre Manent, Istoria intelectuală a liberalismului, Zece lecţii, trad. M. şi S. Antohi, pref. S. Antohi, Buc,
Humanitas, 1992, p. 32.

7
stat, catolicismul a încurajat el însuşi dizolvarea naţiunii în Stat, supunând-o la un proces
de integrare politică şi administrativă, care a permis apariţia unor structuri statale solide şi
centralizate. Protestantismul, dincontră, ancorat în categoriile libertăţii individuale, a
încurajat, desprinderea unor naţiuni din blocul catolic universalist.
Ruptura luteriană şi calvină în prima jumătate a secolului al XVI-lea fusese o
revoluţie religioasă, în raport cu revoluţia politică, a emergenţei Statului, care s-a produs
în prima jumătate a secolului al XVII-lea. Crizele religioase ale secolului al XVI-lea şi
tulburările civile care le-au însoţit au amplificat teama de anarhie şi de distrugeri ale
formelor sociale şi politice, de acee ideea unui Stat puternic avea să fie o soluţie agreată!
De prin veacul al XVII-lea, Statul a pretins deja şi subordonarea aspectelor
spirituale, care nu intrseră în atribuțiile sale, până atunci. Statul regelui “de drept divin”
s-a autodefinit ca unul unificator și pacificator, această raţiune de Stat fiind o replică la
atitudinea belicoasă a credinţelor religioase, a cărei mărturie fusese confruntarea violentă
dintre confesiuni în secolul al XVI-lea. Războaiele religioase au dezbinat
comunitatea creştină europeană în secolul al XVII-lea, iar idealul unitar creştin,
care s-a regăsit cândva în unificarea imperială, a fost contrazis de pluralitatea
monarhiilor teritoriale în secolul al XVIII-lea. In veacul Luminilor Statul a pretins că
nu putea păstra pacea decât prin dezlegarea de adeziunea confesională. În lipsa acestei
unităţi referenţiale de tip religios, s-a deplasat către Stat capacitatea de a construi
unitatea politico-socială.
Așadar, după secolul al XVI-XVII-lea s-a deschis lent orizontul detaşării
unităţilor politice naţionale, ce s-au substituit creştinătăţii. Creștinătatea a fost idealul
medieval de unitate, în fața asaltului periculos a păgânismului, mai ales otoman. De
acum înainte credinţele şi practicile s-au înfruntat în interiorul unui spaţiu politic, încă
organizat după model religios, în jurul regelui/monarhului, care avea sarcina să
asigure o anumită poliţie a practicării unor religii diferite.
În secolul al XVII-lea, gînditori ca Davide Hume, relevau faţa întunecatǎ a
omului.. cel mai mare duşman al omului. Hume (Dialoguri privind religia naturalǎ,
partea a X-a) observa cu scepticism că opresiunea, nedreptatea, dispreţul, ofensa,
violenţa, rǎzvrǎtirea, rǎzboiul, calomnia, trǎdarea, frauda au fost atitudini şi
comportamente prin care, dintotdeauna, oamenii s-au torturat unii pe alţii şi ar fi distrus
repede societatea pe care au alcǎtuit-o, dacǎ n-ar fi existat frica de relele şi mai mari pe
care le-ar aduce despǎrţirea lor.4 Statul trebuia să profite şi să devină omnipotent şi
unificator, în condițiile tendințelor de dezbinare, dintre oameni sau dintre
comunități. Natura, reflecta Thomas Hobbes (1588-1679), i-a înzestrat pe oameni cu
însuşiri fizice şi spirituale egale, ceea ce înseamnă o egalitate a speranţelor, dar
discordiile, intenţiile contradictorii trebuie reglementate prin lege. Ieşirea din starea de
război se baza pe renunţarea la o parte dintre drepturile nelimitate - în comunitate,
oamenii trebuiau să renunţe la libertatea şi egalitatea existentă în stare naturală - şi să
recunoască legea şi o autoritae acceptată, Statul, numit simbolic Leviathan, nume pe
care l-a avut şi lucrarea lui Hobbes din 1651.5 Hobbes (De Cive) susţinea Statul puternic,
pentru că oamenii cedând instinctelor şi relelor pasiuni, ar avea tendinţa să distrugă
legăturile sociale şi politice. Omul este lup pentru om..de aceea trebuie o mână forte care
4
Dominique Schnapper, La communauté des citoyens. Sur l’idée moderne de nation, Paris, Éditions
Gallimard, 1994, p. 199.
5
Romul Munteanu, Clasicism şi baroc în cultura europeană din secolul al XVII-lea, Buc., Ed. Univers,
1981, p.294-295.

8
să-l strunească la obedienţă şi înţelepciune. Pentru Hobbes natura umană este egoistă,
societatea se naşte, nu din bunăvoinţa mutuală cum susţineau teoreticienii dreptului
natural, căci starea naturală status naturalis, este stare de război al tuturor contra tuturor!
Legea naturală ar fi conservarea de sine! Trebuie trecerea din status naturalis, în status
civilis.
Hobbes a supus în întregime religia şi Biserica scopurilor terestre ale unui Stat
care are puterea absolută, laică, raţională, descărcată de justificări religioase. Hobbes a a
prezis că Statul -Leviathan va fi un fel de Dumnezeu, destinat să asigure, cu mână forte,
pacea civilă şi să administreze societăţiile moderne. Secolul XX a experimentat staul
Leviathan, născut sub impulsul ideologiilor fasciste, naziste și comuniste.6
Discuțiile în unei autorități statale unificatoare a bântuit și veacul al XVIII-lea.
Jean- Jacques Rousseau (1712-1778) vorbea în Contractul social despre nevoia unei
religii, care să permită Statului - “bine constituit,” aşa cum sugerase Thomas Hobbes - să
ceară cetăţenilor să-şi sacrifice viaţa, să creadă cu speranţă într-o viitor al corpului politic
din care face parte.
Rousseau făcuse o analiză critică a ordinului ierarhizat medieval, considerându-l
injust.. El a opus acestuia ideea utopică unei societăţi juste, unitare şi armonioase, a
unui spaţiu politic nou, alcătuit din oameni liberi, egali, participanţi la afacerile Statului:
cetăţenii. Modelul de cetăţean devenea cel al religiei republicane a Antichităţii, punctul
de pornire al unei noi religii civile. Aceasta trebuia construită pe o combinaţie ambiguă
între principiul deismului7, cel al drepturilor naturale şi al civismului, fiind concepută ca
un fundament ideal, necesar pentru asigurarea unităţii morale a corpului politic şi pentru
formarea cetăţeanului în conştiinţa unui bine comun, în respectul instituţiilor şi în spiritul
devoţiunii pentru patrie. Rousseau nu a făcut, însă, nici o referire la caracterul conflictual
al noului spaţiu politic, nici la posibilitatea pluralismului politic. Ceea ce l-a interesat a
fost modelul unui nou câmp politic, preferând republica drept formă de guvernământ,
definită prin suveranitatea poporului, adică dreptul a a avea un oarecare cuvând în
politcă.8
Reformularea feudală a principiului ierarhic şi individualizarea legăturii de
dependenţă politică, care s-a ivit la nivelul gândirii politice, a deplasat solidaritatea de
grup spre raportul de la om la om, spre asocierea voluntară colectivă. Aşadar, pe lângă
comunităţi regionale, provinciale, religioase, intelectuale, naţiunea şi patria au câştigat
treptat prestigiu în veacul al XVIII-lea. Dacă Montesquieu prefera mica sa familie şi
patria, unele spirite ca Voltaire, au fost, din contră, fascinaţi de cosmopolitism, de ideea
de “cetăţeni ai universului,” considerând că patria este acolo unde este bine! ( ubi bene,
ibi patria) 9
Fericirea terestră, multă vreme cantonată în spaţiul religios este investită ca o
utilitate socială de filosofia Luminilor, care se rupe astfel brutal de creştinism. De acum
fericirea individuală și colectivă nu mai este legată de aşteparea Lumii de Dincolo, ci de

6
Jean-Paul Sironneau, Sécularisation et religions politique, Paris, Mouton, 1982, p.261.
7
Concepția deistă, născută într-o epocă de mari bătălii religioase (sec. XVII-XVIII), susținea că numai
folosind rațiunea se putea pune capăt diferitelor controverse religioase, și ca atare, se poate ajunge la o
unitate politico-religioasă.
8
B. Baczko, Rousseau, Rousseauismes, în Nouvelle histoire des idées politiques, p. 108-122.
9
D. Schnapper,op. cit.,p. 220-224, 226-230.

9
o voinţă a naţiunii, de speranţa în progres. Aspiraţiile, pasiunile hedoniste au fost
întoarse cu faţa spre politică!
Gândirea politică a lui J.J. Rousseau nu a fost o doctrină sistematică, dar a
inspirat, incontestabil generaţia care a făcut Revoluţia din 1789, atât pe revoluţionari, cât
şi pe contrarevoluţionari! Proiectele politico-filosofice, apoi cele revoluţionare, din
veacul Luminilor nu au uitat să garanteze o vaţă socială și politică armonioasă, de aceea
fondatorii lor au pus noile instanțe (Națiunea, Patria, Statul) tot sub semnul sacrului!
Marea Revoluție a făcut din Națiune și Patrie idealul politic şi mesianic. In vremea
Revoluţiei patriot era sinonim cu revoluţionar. Lupta revoluţionară devenea naţională. La
1789 se vorbea de Sfânta națiune, care unea și proteja pe toții fii ei!
Valorile creștine au fost redefinite odată cu Revoluția franceză:
-egalitatea socială numai însemna toți suntem egali în fața Lui Dumnezeu (legilor
divine), ci toți suntem egali în fața legilor civile!
-fraternitatea numai era prioritar creștină (suntem toți fiii lui Dumnezeu, deci frați
între noi), ci națională: suntem toți fii aceleiași națiuni!
-libertatea socială numai însemna darul divin de a face ce vrei, cu condiția
neîncălcării principiilor divine, ci libertate națională, adică o libertate cenzurată de legile
civile.
-pacea numai însemna doar dorința de a nu încălca moravurile sociale, ci
stăvilirea oricăror forme de insecuritate, care provenea dinlăuntrul sau din afara națiunii.
Gîndirea raţională politică a stabilit, din secolul al XVIII-lea încoace, anumite
principii prioritare, în primul rând cele ale unităţii politice, a libertăţii, fraternităţii şi
egalităţii sociale, înţelese într-un alt sens decît în Vechiul Regim, dominat de o împletire
a teologiei cu politica.
După Marea Revoluție franceză (1789-1794) Regele a încetat să mai fie eşalonul
privilegiat în ierarhia puterilor, mediatorul care leagă principiul divin de popor. Capul
statului apare, de acum, drept primul dintre egali (primus inter pares), dar cu prestigiul
de pater patriae, de garant al justiţiei şi al libertăţii sociale.Schimbarea principalǎ a
Revoluţiei franceze a fost înlocuirea suveranitǎţii lui Dumnezeu, legislator şi
judecǎtor suprem al binelui şi al rǎului, cu suveranitatea voinţei generale, devenitǎ
normǎ ultimǎ a binelui şi a rǎului pe acest pământ. Din secolul al XVIII-lea încoace
doctrinele politice, formulate de diferitele ideologii, au căzut în iluzia că lumea
înaintează spre o bună organizare politică, bazată, fie pe o monarhie parlamentară, fie pe
voinţa republicană. 10 Moartea fizică sau, mai ales, simbolică a monarhiului Ludovic al
XVI-lea în vremea Marii Revoluţii Franceze (1789-1794) 11 a constrâns pe noii
“antreprenori” ai politicii, să caute un nou “ciment unificator” în mitul naţiunii.
Revoluţia franceză de la 1789 a alimentat puternic în întreaga Europă speranţa că s-a
inaugurat o nouă eră, cea unităţii politice a fiecărui popor-naţiune, care înainteză cu
paşi fermi spre progres şi civilizaţie. Odată cu Revoluția franceză s-au născut ideologiile
politice, doctrine care promiteau reorganizarea și fericirea națiunilor. Ideologia, la

10
H.Freyer, op. cit., p. 189-192. Marcel Clément, Réflexions sur la Révolution française (Préface), în
Geneviève Esquier, Une histoire chrétienne de la Révolution française, Paris, Éd. de l’Escalade, 1989, p.
14.
11
Revoluţia Franceză de la 1789-1794 a reprezentat un model de schimbare radicală, dar şi violentă, a unei
unităţi politice înveechite (Vechiul Regim monarchic, considerat despotic), cu regimul republicat, bazat pe
suveranitatea poprului-naţiune.

10
antipodul religiei, a devenit discursul optimist al modernităţii.despre promisiunea unui
viitor național luminos.
Revoluţia de la 1789 a detronat Providenţa, înlocuind-o cu substitute
terestre: poporul/naţiune şi Republica. Naţiunea însemna, pentru montagnarzi, o
fortăreaţă închisă, mândră şi retranşată în sine, în vreme ce girondinii o concepeau ca pe
o cetate deschisă spre celelalte naţiuni.12 Contrarevoluţia vehicula însă o altă părere! În
1798 un abate, Barruel, folosea cuvântul “naţionalism,” într-un sens negativ, pentru a
stigmatiza Luminile în privinţa moralei individualiste, a interesului şi a uitării moralei
evanghelice. Naţionalismul luase locul iubirii creştine, universale dintre oameni!13
In estul european, Biserica ortodoxă nu a fost izolată de politică, aşa cum
recomanda modelul iacobin, ea a fost în orice caz ataşată ideologiei naţionaliste
romantice, care a proclamat-o bastion naţional. În faţa presiunii otomane, păgâne, s-a
conturat o conştiinţă ortodoxă, iar conştiinţa naţională s-a dezvoltat pe această conştiinţă,
pe virtuţile etnice, pe memoria colectivă- gardiană a amintirilor trecutului, pe legăturile
tradiţionale. Alături de limbă, ortodoxia a devenit, mai puţin ca patrimoniu
dogmatic, ci mai degrabă ca instanţă de “reproducere” a legăturii comunitare, o
componentă majoră a identităţii entice şi culturale a românilor. De fapt, cu mult
înainte de crearea statului nostru modern, ortodoxia (legea sfântă, ceea ce sugerează
supunere în sfera publică!) a fost şi o comunitate politică, nu numai una religioasă!
Societatea modernă din secolul al XIX-lea a fost concepută fundamental
egalitară, raţională14 și unitară în organizarea sa (toate ideologiile se bazau pe acestă
concepție, dar fiecare avea propriile strategii de realizare a acestor principii)), tocmai
pentru că la nivelul trăitului a fost măcinată profund de stări conflictuale! Aceste
principii politice moderne au avut menirea să asigure vieţii sociale coerenţă, aşteptare şi
speranţă. Ambiţia egalitară, ca şi cea fraternală şi unitară au fost proclamate drept ideal,
tocmai pentru a contrazice realităţile concrete! Ideologiile moderne au fost cele care
întreținut, la nivel național și internațional, focul aprins al conflictelor și tensiunilor.
Romantismul politic din secolul al XIX-lea a lansat acel entuziasm al armoniei
supreme, realizate prin voinţa şi comuniunea patriotică, pentru că, în realitate societăţile
erau marcate de conflicte, divizări de tot felul, care dădeau sentimentul de nelinişte şi
insecuritate. Terapeutica acestor stări antitetice, în spatele cărora se afla valori, atitudini,
sensibilităţi, disponibilităţi diferite, a fost căutarea unor credinţe comune, cea
națională, care să susţină elanuri colective, voinţa de unire, de contopire în imaginea
unei societăţi unitare, adică coerente şi omogene.
Poporul-naţiune apare l-a romantici, drept întruchiparea unei un suflet
colectiv, înzestrat cu virtuţi şi geniu creativ, o unitate puternică, etno-culturală,
sedimentată istoric, care era stăpână pe destinul şi cultura sa. Liberatea naţiunilor,

12
Idem, Le radicalisme révolutionnaire, în loc. cit., p. 158.
13
M. Delon, “Nation, loc. cit., p. 128-132, 134-135.
14
Fără a neglija particularismele gândirii politice moderne, interesată în organizarea societăţii, este
relevant faptul că, în mod fundamental, ea s-a inspirat din modelele de umanitate care supralicitau
capacitatea raţională în realizarea oridinii şi a controlului asupra societăţilor. Vechiul model al lui
Aristot, la fel de prestigios şi în epoca modernă, se referea la comunitatea stabilă, care oferă fericire
membrilor săi, al unei mari asociaţii politice, care are în vedere unitatea şi interesul general. Exigenţele
revoluţiei industriale au impus, la rândul lor, omogenizarea societăţii, pănă atunci fracţionată şi în mare
parte analfabetă!

11
egalitatea în demnitate a acestora au fost pe primul plan în secolul al XIX-lea cănd
naţiunile bătrînului continent s-au născut într-o atmosferă tensionată şi concurenţială.
Urmărind traiectoriile modernităţii din ultimele secole se constată că, în ciuda
unor idealuri de unitate naţională sau a aspiraţiilor de armonie între naţiuni au
existat apetituri antagonce, tensiuni permanente, pasiuni politice contradictorii, valori
plurale, moduri de viaţă diferenţiate, în interiorul naţiunilor şi între naţiuni.
Oamenii moderni trǎiesc în comunităţi naţionale, care apar ca nişte ansambluri
diverse prin specificul lingvistic, etnic, territorial, de unde nevoia de raportare a fiecǎrei
comunitǎţi la celelalte. Indiferent de mărimea comunităţii naţionale, fiecare îşi exaltă
vanitatea, mândria, identitatea, până la rivalităţi poltice,culturale etc.15
Mitul unitǎţii, nucleul mitologiei naţionale
Ca să putem înţelege mitologiile naţionale (idealurile de unitate), care au
favorizat naşterea naţiunilor moderne, trebuie să înţelegem supravieţuirea miturilor în
timpurile moderne şi contemporane.
Mitologiile s-au perpetuat în modernitate camuflate în cultură şi ideologii, ambele
cu pretenţii ştiinţifice. Dar, paradoxal, deși miturile există în mentalitatea ştiinţifică
(paradigmele științifice sunt modele de interpretare ale realităților), aceasta a rămas
intransigentă faţă de mituri, considerându-le arhaisme, reziduri ale unei gândiri
tradiţionale.Numai că, nevoia de sensibilitatea mitică a fost şi este indisociabilă
spiritualitătii umane, căci, pentru comunităţile naţionale, miturile au fost și sunt
suportul identităţii, cele care oferă un model de interpretare a destinului naţional.
Naționalismul romantic a fost ( la toate națiunile) o imensă nostalgie pentru trecutul…
glorios al strămoșilor, în care erau evocate, deopotrivă infrângerile și victoriile, pentru a
scoate în relief imensa forță a națiunilor de a supraviețui unui trecut foarte dificil. Tot
naționalismul romantic a exaltat trăsăturile excepționale/ideale ale poporului națiune
(demnitate, curaj, mândrie, forță etc.), pentru ca aceste trăsături-fanion să devină modele
pentru fiecare dintre fii națiunii. Dar tot naționalismul romantic a încurajat ideea unei
diferențierifață de alteritățile naționale, tocmai pentru accentuarea identității naționale.
Celălalt/alteritatea , din vecinătate sau mai îndepărtat teritorial, avea alte origini, vorbea
altă limbă, avea altă istorie, cultură, credință etc. Toate popoarele au fost etnocentriste,
adică şi-au reprezentat şi trăit raportul unitate-diversitate, şi-au descris personalitatea şi
existenţa într-un scenariu ideal al istoriei şi dintr-un  punct de observaţie  local. De fapt,
acest etnocentrism este convingerea dominantă a fiecărei culturi în excelenţa şi în
exemplaritatea modelului ei.Solidaritatea firească cu etnicul, nu înseamnă numai
preţuirea etnicului, ca substrat şi deţinător al unei exclusivităţi, ci şi ca întrupare fără
prihană a unor supreme idealuri.16 Să ne amintim că mentalitatea colectivă din toate
timpurile cunoaşte o structură arhetipală emergentă: frica de ceea ce este străin,
perceput perceput ca o lume pe dos, care nelinişteşte, căci poate să devină ostilă
primejdioasă. Solidarizaţi prin origini, cultură, limbă etc membrii comunităţilor au avut
concomitent sentimentul înrudirii, dar şi pe cel al deosebirii în raport cu alte comunităţi.
Când era vorba de alte popoare diferenţele culturale au devenit obiect de suspiciune şi

15
Hans Freyer, Les fondements du monde moderne, Paris, Payot, 1965, p.122.
16
Lucian Blaga, Trilogia culturii, Opere,vol.IX, Buc., Ed. Minerva, 1985, p.141. G.Georgiu, Naţiune,
cultură, identitate, p.399.Naţiunile cunosc o tendinţă discriminatorie de supraevaluare a propriului grup şi
de subapreciere a celor străine, de aceea toleranţa, libertatea egalitatea, fraternitatea au devenit principii
fundamentale ale relaţiilor moderne.

12
teamă, creând simpatii sau antipatii, iar istoria depune mărturie asupra dialogului
dramatic în care s-au aflat culturile şi societăţile istorice !
În prima jumătate a secolului al XIX-lea, la noi de pildă, identitatea (conştiinţa de
sine naţională) s-a dezvoltat într-o confruntare mai mult sau mai puţin angajată cu
celelalte naţiuni ale Europei. Transilvania şi Principatele româneşti au devenit miza
marilor mutaţii în raporturile de forţă între marile puteri. Trezirea politică a
naţionalităţilor s-a săvârşit mai ales pe fondul mesianismul romantic care predica
sondarea individualităţii etnice, a tradiţiilor şi a cutumelor legate de etnie, patrie, limbă,
creință religioasă, şi cultură 17
Miturile fondatoare și reperele identității
Trecutul istoric, maniera în care acesta este descris, incită astăzi polemici aprinse.
Ele izvorăsc, cel mai adesea, din încercarea de a lămuri relația dintre istoriografia
națională și mitologia națională. Chiar dacă ambele reprezintă forme ale memoriei
trecutului, istoriografia și mitologia națională au un rol social și cultural specific.
Mitologia naţiunii are ca nucleu central mitul unităţii, formarea unei naţiuni
fiind conceputǎ drept restaurarea unei unitǎţi pierdute de-a lungul secolelor.
Conştiinţa unei unităţi preexistente se ancorează în adâncul istoriei, coborând până la
originile ei cele mai îndepărtate. Arborele genealogic al naţiunii coboară până la Vârta de
Aur a începuturilor considerată fondatoare a unităţii. Misiuninea istorică fondatoare a
fost căutată în vechii autohtoni, glorificaţi pentru meritele lor de a fi rezistat
numeroaselor invazii cuceritoare. Pe de altă parte, conştiinţa descendenţei latine a fost
însoţită de sentimentul participării la măreţia Romei! Invocarea obârşiei dacice și a
celei romane a avut rolul de alimentare a demnităţii naționale. Pentru romantici.
naţiunea trebuie să îmbrăţişeze pe cei ce sunt “fraţi de cruce şi de sânge şi de limbă şi de
legi. Idealul românilor din toate părţile Daciei lui Traian este mentinerea unităţii reale,
a limbei strămoşeşti şi a bisericii naţionale. Este o Dacie ideală aceasta ! Pe firul vertical
al timpului unitatea naţiunii apare ca o ereditate care trebuie păstrată de fiecare generaţie
în parte. Pentru că, fiecare generaţie a naţiunii este considerată ramura tânără a unui
copac bătrân, milenar! Unitatea naţiunii înseamnă unitatea oamenilor şi a patriei lor, dar
nu numai a celor care trăiesc, ci și a tururor generațiilor trecute. Prin această mentalitate
genealogică se poate menține legărtura dintre trecut și present.
Încă din secolul al XVIII-lea, o serie de evenimente revendicative, arătau dorința
acelor generații de a se emancipa, în cadrul unor stăpâniri străine, de a-și construi un
profil identitar propriu. Cărturari ca Inochenție Micu Clain, Petru Maior, Gheorghe Șincai
au arătat că românii, din toate provinciile, aveau o origine comună, o istorie comună,
în ciuda fluidității granițelor politice. Tot ei au definit poporul ca un organism etnic și
cultural, creat în trecut, având propriile moravuri, aspirații și drepturi legitime.
Cărturarii ardeleni au impus exigențe de documentare istorică, literară, teologică în
scrirea trecutului, întrucât poporul nu cunoștea faptele trecutului său, decât prin legende,
epopei, povestiri, mai ales cu circulație locală. Elita cărturărească, din toate teritoriile
locuite de români nu a dezavuat această tradiție culturală populară, dar a subliniat că
toate națiunile se străduiau să scoată la iveală, prin surse diverse, propria istorie
națională,

Andreia Roman, Le Populisme Quarante-Huitard dans les Principautés Roumaines , Bucarest, Les
17

Éditions de la Fondation Culturelle Roumaine, 1999, p.25- 26.

13
 În secolul al XVIII a început bătălia dintre istoriografii, fiecare folosind propriile
argumente istorice sau filologice, pentru a justifica legitimitatea, pe un anumit teritoriu
național. De pildă, scrierile lui Petru Maior se înscriu în rândul lucrărilor polemice,
contra opiniilor lui Josef Karl Eder, Johan Christian von Engel, Jernej Kopitar șiFranz
Josef Sulzer.
Iluminismul a deschis ușa istoriografiei moderne, dar romantismul a făcut un pas
în plus. Și în secolul al XIX-lea istoricii s-au confruntat cu contestații privind originea și
continuitatea poporului român. Cel mai înverșunat s-a dovedit a fi Eduard Robert
Röesler. Selectând anumite izvoare istorice latine târzii si nesigure, Röesler a sustinut,
prin 1871, teza retragerii complete a populatiei romanizate din cuprinsul provinciei
Dacia în secolul al III-lea. Răspunsul ferm și contestatar avea să vină din partea lui
A.D.Xenopol, în lucrarea sa Teoria lui Röesler, din 1884, unde acesta a susținut ideea
că, numai popoarele nomade se strămută în fața unei năvăliri, pe când cele autohtone
rămân lipite de teritoriul lor, indiferent ce năvălire trece peste ele. Desigur, argumentele
lui Xenopol sunt profunde și numeroase. Și isoricul Dimitrie Onciul replica prin 1885-
1886 lui Röesler că o dovadă a continuității populației romanizate la nordul Dunării este
practicarea agriculturii, specifică popoarelor statornice, nu a celor care-și părăsesc
teritoriul. 18
În secolul al XIX-lea Mihait Kogălniceanu, Alecu Russo Nicolae Bălcescu,
August Treboniu Laurian, Timotei Cipariu, Alexandru Papiu Ilarian, Alexandru
Odobescu, Ioan Lupaș și alții s-au numărat printre cei care au subliniat importanța
scrierii istoriei, de către personalități competente, pasionate în descoperirea surselor de
tot felul În Cuvânt introductiv la cursul de istorie naţională, din 1843 Mihail
Kogălniceanu sublinia că istoria este o carte de căpetenie, care scoate din morminte
pe strămoşii noştri şi ni-i înfăţişează ca vii înaintea ochilor, cu toate virtuţile, cu
toate patimile, cu toate năravurile lor. Ea cuprinde înalte izbânzi, care insuflă, fiecărei
generații, nobila ambiţie de a face lucruri mari şi drepte. Kogălniceanu traducea genial
întregul spirit istoriografic romantic, acela de a recupera trecutul glorios (mitic
înseamnă exemplar, glorios), pentru a demostra că națiunea română avea rădăcini
adânci, originate în Dacia, patria strămoșilor, înnobilată, apoi, de cultura și civilizația
Romei antice. Trecutul istoric apare ca justificare a supravieţuirii îndelungate, care
pornește de la strămoși, spre zilele contemporane. De la fondatori traseul istoriei
romantice urcă spre vremurile glorioase ale domnitorilor medievali (Mircea cel Bătrân,
Vlad Țepeș Ștefan cel Mare, Ioan Vodă cel Viteaz, Mihai Viteazul), elogiați pentru
spiritul de sacrificiu, impus de vremurile de insecuritate politică.
Și Timotei Cipariu susținea că știința istorică trebuie să aducă în filele ei
nenumărate exemple de virtuți eroice din trecut. Figurile eroice ale domnitorilor au
inspirat nuvele, romane, piese de teatru, poeme, creaţii artistice, manualele şcolare, dar şi
o serie de hagiografii eroice populare.
După 1840 şi, mai ales în jurul lui 1850, când entuziasmul pentru proiectul
unionist a crescut, glorificarea lui Mihai Viteazul a fost tot mai frecventă. Chiar şi lui
Ştefan cel Mare i s-au atribuit valenţe unificatoare. Istoria unei domnii, ca a lui
Alexandru Ioan Cuza, i s-a părut lui A.D. Xenopol prea uşor acoperită de vălul uitării.

18
A.D. Xenopol, Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinței românilor în Dacia Traiană, București, 1998,
pp. 22–23,

14
Pentru a întoarce gândul poporului român către Cuza-Vodă, Xenopol s-a apucat să
aştearnă pe hârtie faptele domitorului. Marele istoric Xenopol a recunoscut că în scrierea
istoriei a sințit impulsul de a prezenta admirativ și cu note de exemplaritate multe dintre
evenimentele trecutului. Și Nicolae Iorga a subliniat acestă tentație, mai ales că multe
dintre scrierile sale au devenit subiecte ale conferințelor publice. Tot Iorga a precizat
importanța susținerii istoriografiei la nivel academic, dar și organizarea, de căre
instituțiile Statului, a educației naționale, prin mijloace culturale, de tipul celebrărilor și
comemorărilor. Ardeleanul Ioan Lupaș, alături de Alexandru Lapedatu, au avut
inițiative concrete în susținerea suportului istoric al memoriei naționale. Lupaș a fost unul
dintre cei mai activi istorici în cadrul conferințelor publice ale societatea culturală cu cel
mai mare rol în susținerea identității naționale românești, între 1861-1948.
Pentru romantici nu a fost suficientă doar scrierea istoriei, ci și folosirea ei, mult
mai pragmatic, în culturalizarea maselor, în educația patriotică. Cu alte cuvinte
scrierile istorice, împreună cu tradițiile culturale ( povestiri, epopei și legende
istorice) au alimentat demnitatea și mândria națională, au încurajat revendicările
naționale.
În spiritul istoriografiei romantice, spirit care s-a conservat în toatele etapele
istoriografiei naționale, o națiune nu poată să se maturizeze, dacă nu este educată în
spiritul reperelor sale identitare: istoria, geografia, limba, cultura, pedagogia,
Biserica și credința creștină. Costumele naţionale, arhitectura locuinţelor sau
configuraţia aşezărilor au fost considerate trăsături definitorii ale identităţii culturale.
Mijloacele pedagogiei naționale au fost școlile de toate gradele, instituțiile culturale,
literatura, teatrul național și presa culturală.
În secolul a XIX-lea și prima jumătate a secolului XX culturalizarea poporului s-a
făcut printr-o serie de școli destinate nu numai elevilor, ci și diferitelor categorii
populare, pentru a le întreține vie și fermă mentalitatea națională (sentimente,
convingeri, interese, idealuri, aspirații naționale). Efervescenţa mentalităţii
naţionale a fost încurajată de revoluţia paşoptistă, momentul în care discursurile
naţionaliste din Transilvania şi Principate invocau nevoia de unitate pentru salvarea
naţiunii române,în contextual concurenţial al formării naţiunilor din estul European şi în
condiţiile existenţei unor imperii dominatoare, ca cel austriac şi otoman. Pivotul
orcărei naţiuni stă în identitatea culturală, pentru că ea reprezintă acel ansamblu
coerent de simboluri, alegorii, imagini, materializate în creaţii originale. Toate
acestea au valorificat temele trecutului, selectând acele exemple de evenimente
glorioase, de personaje excepționale, care au fost demne să intre în legendă, adică în
memoria colectivă. Aspirația spre modelele ideale ale trecutului reprezintă chipul
autentic al mentalității mitice.
Să ne amintim faptul că mentalitatea mitică a fost unul dintre cele mai mari
achiziții culturale, de o perenitate remarcabilă. Fără dimensiunea mitizantă a
trecutului, adică fără idealuri și speranțe, istoria arată, cum spunea Nicolae Iorga, ca o
tragedie a neamului omenesc.
Romantismul național nu au subestimat legendele, basmele, povestirile, care
formau o tradiție literară istorică, specifică mediului popular. Vornicul Iordache Golescu
a fost un mentor al secolului XIX în privinţa culegerii de poveşti, pilde sau cutume
populare. Alecu Russo și Cezar Boliac au apreciat, în mod deosebit, frumusețea și
înțelepciunea povestirilor moralizatoare. Vasile Alecsandri și George Coşbuc au

15
adunat, cu pasiune, vechile "nestemate" ale neamului românesc, au utilizat temele
folclorice, pentru a exprima mentalul românesc tradițional. Imaginea satului din poezia
romanticilor este o reprezentare ideală, în care oamenii muncesc, sărbătoresc cu veselie și
respectă cu strictețe tradițiile. Alecsandri vedea în ţăran un locuitor al satului, rămas
acelaşi de 2 000 de ani, un personaj exemplar, puternic şi harnic ce a purtat povara
muncii peste veacuri.
Printre primii romantici, care au folosit expresia "mitologie română" a fost Alecu
Russo în ale sale Cugetări din 1855. Ion Heliade Rădulescu pomenea şi el de mitologie
ca de un "romanţ istoric", o relicvă culturală a vremurilor trecute. Mihai Eminescu a
pomenit în versuri despre "marea" arhetipurilor (cele mai vechi teme mitice). Pentru
Eminescu mitul era o "hieroglifă", un semn al unei vârste de aur, de mult trecute, în care
miturile erau considerate adevăruri. Această reflecție demonstrează excepționala
capacitate a marelui poet de a pătrunde în resorturile cele mai profunde ale semnificațiilor
mitice. Într-adevăr, în vremurile arhaice, miturile erau considerate adevăruri
fundamentale, surse sacre de înțelepciune, pe care inițiații le transmiteau neîntrerupt
poporului. Respectul față de creațiile populare a fost alimentat, în cazul marelui geniu
național, de înțelepciunea și moralitatea tradițională. Eminescu a cugetat la faptul că,
până și  cel mai sărac şi mai obscur om, iubind tradiţiile ţării sale, devenea pătruns de
aspiraţiile ei, își dădea seama de interesele patriei, în leagănul căreia trăia. Însuși Jules
Michelet afirma, cu admirație, că românii au păstrat intact tot ceea le-a rămas de la
străbuni, că aveau o iubire înverşunată față de trecut și un atașament aparte faţă de patrie.
Patriotul cel bun nu este fanatic, gândea Heliade Radulescu, el este iubitor de oameni şi
ştie că natura omenească și credința strămoșească nu cunoaşte neamţ, englez, francez,
grec sau român, ci numai pe om. A fi de folos patriei însemna a aduce fericirea colectivă
(de obşte). Asociată ideii de folos s-a cristalizat ideea datoriei, a responsabilităţii faţă de
patrie. Sentimentul iubirii necondiționate față de pământul patriei se numește patriotism.
Atașamentul necondiționat față de națiune, sentimental de solidaritate și comuniune de
valori cu toți fiii națiunii, mândria față de istoria ei, de realizările ei din trecut și prezent
se numește naționalism.
În mentalitatea populară trecutul este valoros, pentru că oferă modele de curaj,
eroism, mândrie demne de a fi reinvestite în prezent. Interesul pentru continuitatea
memorială s-a tradus prin importanţa şi grija acordată patrimoniului cultural.
Sărbătorile și jubileele naționale, monumentele omagiale, arhivele, muzeele, bibliotecile
au construit, pas cu pas, tezaurul istoric al națiunii.
Festivismul național a fost impresionant în toate provinciile românești.
De pildă, sărbătoarea de la Putna, îndelung pregătită în 1870-1871, în cinstea
lui Ştefan cel Mare, a avut un caracter religios şi naţional, reunind români din toate
provinciile.
La jubileul regal din 1906 au fost invitați români de pretutindeni. În
Trasnilvania și Bucovina, apoi, după Unire, și în Basarabia, au avut loc nenumăratele
adunări publice ale Astrei, serbări ale instituțiilor, asociațiilor și societăților culturale,
care au invitat mii de membrii sau oameni simpli din popor.
Jubileul Astrei, ținut la Blaj în 1911 a fost o demonstrație de fraternitate
românească. Acolo au sosit, alături de o mulțime de țărani, îmbrăcați în costume
naționale, poeții George Coșbuc, Ion Luca Caragiale, Octavian Goga și Aurel Vlaicu,
care a făcut o impresionantă demonstrație cu aeroplanul său. Conferințele populare, ținute

16
de profesori, învățători și preoți, au subliniat importanța tezaurului istoric, creat, nu
numai de elite, ci și de popor, sub forma tezaurului etno-folcloric. Elanul de entuziasm al
festivismului național, în Transilvania, Bucovina sau în Vechiul Regat arată efortul
colosal al instituțiilor sau al unor personalități de a cultiva memoria istorică a poporului.
Au fost folosite mijloace culturale, ca teatrul popular și literartura istorică, pentru că ele
au operat o selecție a faptelor glorioase din trecut, selecție compatibilă cu mecanismul
familiar al memoriei colective. Memoria colectivă a fost cea mai puternică
depozitară a identității sociale și naționale. Istoriografia a avut menirea de a disiplina 
memoria colectivă, care suferă inevitabil, pe măsura trecerii timpului, de uitare sau
alterare.
Așadar, istoriografia și mitologia au fost mereu complementare.
Memoria colectivă este dintotdeauna selectivă și are nevoie de repere
moralizatoare din trecut. Memoria colectivă este retrospectivă, adică se definește ca o
nostalgie a trecutului.
Istoriogarfia națională a avut rolul de a reconstitui pas cu pas, cronologic,
toate epocile trecute. Ea a alimentat constant memoria colectivă, care, l-a rândul ei, prin
celebrări sau comemorări, și-a asigurat datele necesare, pentru retrăirea reușitelor sau
eșecurilor trecutului. Istoriografia națională este produsul unei elite, dar ea n-a rămas în
turnul de fildeș, ci a fost instrumentată, desigur în termeni accesibili, în mediul popular.
Nevoia de comuniune de valori și de solidaritate națională a fost vitală
pentru păstrarea identității naționale. Iată, de ce, cu prilejul unor mari evenimente, ca
Războiul pentru Independență din 1877-1878, Marele Război (1916-1918) și realizarea
Marii Uniri din 1918 s-a exprimat așa de clar nevoia de unitate națională, de apărare a
patriei moștenită de la strămoși, cum însuși Regele Ferdinand I le spunea soldaților și
ofițerilor, în apelul său de moblizare a Armatei Române, la începutul marelui Război
(1914-1918). Adunarea națională de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918 a avut profilul
festiv al tuturor celorlalte adunări populare, începând cu cea din 3/5 mai 1848, arătând că
unitatea și fraternitatea națională a avut resorturi într-o perseverentă activiate culturală
și politică de șapte decenii.
O perseverentă cultivare a reperelor identitare, ca istoria, patria, limba,
credința, tradiția, moravurile românești a dus la o imensă fraternitate românească,
încununată prin întregirea din 1918. Vom vedea că reperele idetitare sunt trăite
specific, desigur, de toate națiunile în parte.
Călătoria pe tărâmul miturilor nu beneficiază de prea multe poteci bătătorite,
deoarece cercetătorii au fost derutați de schimbarea motivațiilor, care au călăuzit
mentalitatea mitică de-a lungul timpului. Mircea Eliade a subliniat, cu claritate că, nu
numai în limbajul curent, ci şi în cel ştiinţelor sociale, înţelegerea mitului ca ficţiune,
eroare, iluzie, invenţie ţine de o anume superficialitate, de comoditate în fața efortului de
a pătrunde in resorturile antropologice, în mentalitatea diferită a timpurilor istorice.
Definiția adecvată, pe care marii specialiști (Mircea Eliade, Alain Corbin, Marcel
Detienne, Paul Ricoeur etc.) îl dau mitului, este cel de “primul dascăl al umanității”,
“istorie sacră”, “model exemplar", “fapt exemplar”, petrecut cândva în trecut (in illo
tempore). Orice mitologie reuneşte mituri din toate epocile, cu semnificaţii amestecate,
de aceea orice dorinţă de sistematizare este delicată. Cu atât mai mult cu cât universul
mitologic are configurația unor constelații, cum sublinia Gilbert Durand. Ceea ce face

17
dificilă înţelegerea semnificației miturilor este abundenţa de simboluri, metafore,
alegorii, care dau o alură literară discursului mitic.
Modelele mitice sunt țesute în haina seducătoare a povestirilor, basmelor și
legendelor, pentru că această formă metaforică, alegorică a fost și a rămas, cea mai
accesibilă mentalului colectiv.. Pe suportul miturilor imaginaţia populară a aplicat
imagini, sensuri și semnificații noi, pentru a le folosi în diversele experiențe sociale. Nu
numai transmiterile orale au modelat povestirile mitice, ci şi copiştii, traducătorii,
istoricii, poeţii le-au adaptat limbajului cultural al fiecărei epoci. Trecând prin mai multe
ateliere de creaţie culturală miezul originar al miturilor a fost sufocat sau supus
sincretismului, folclorizării sau literaturizării, pierzănd în modernitate acea aură de
sacralitate, cu excepţia celor care întrețin credințele religioase. Din perspective lui
Mircea Eliade, miturile irigă istoria, din vremuri imemoriale și până în
contemporaneitate, iar existenţa simultană în modernitate a mitului sacru şi a celui
profan se explică prin continuitatea experienţei “religioase” în diferitele ideologii politice
moderne.
Depăşirea gândirii mitice este greu de conceput, atâta timp cât prestigiul
evenimentelor fondatoare rămâne intact. Dovadă stau, chiar și în acest început de
mileniu, multitudinea de sărbători naționale, celebrări și comemorări ale unor fapte sau
personalități ale trecutului. În orizontul comemorativ al acestor ani se înscrie un
eveniment fodator, întregirea națională din 1918, care s-a realizat in contextul Marele
Război. Centenarul Marii Uniri și cel al Marelui Război sunt o formă de reînprospătare a
memoriei colective cu semnificațiile acestor evenimente, care au implicat eforturi
politice, diplomatice și militare de excepție. Celebrarea realizatorilor Mari Uniri și a
eroilor căzuți pe câmpul de luptă reprezintă un prilej de elogiere a spiritului eroic și
mesianic, de care o națiune are întotdeanua nevoie.
Bibliografie:
Gilbert Durand, Introduction á la mythodologie. Mythes et sociétès, Paris, Albin Michel, 1996.
Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, București, Editura Univers, 1978.
M. Eliade, Eseuri, Mitul eternei reîntoarceri. Mituri, vise şi mistere, trad. M., C, Ivănescu, București,
Editura Ştiinţifică, 1991.
M. Eliade, Nostalgia originilor. Istorie şi semnificaţie în religie, trad. C. Baltag, București, Editura
Humanitas, 1994.
Raoul Girardet, Mythes et mythologies politiques, Paris, Éditions du Seuil, 1986.
Simona Nicoară, Naţiunea modernă. Mituri, simboluri, ideologii, Cluj-Napoca, Editura Accent, 2002.
S. Nicoară, Istoria şi Miturile. Mituri şi mitologii politice moderne, Cluj-Napoca, Editura Accent, 2009.
Paul Ricoeur, Eseuri de Hermeneutică, trad. V. Tonoiu, București, Editura Humanitas, 1995.
Al. Zub, A scrie şi a face istorie. Istoriografia română paşoptistă, Iaşi, Editura Junimea, 1983.
A. D. Xenopol, Scrieri sociale şi filosofice, ediţie N.Goneaţă si Z. Ornea, București, Editura Știinţifică,
1967.
Benedict Anderson, L’imaginaire national. Réflexions sur l’origine et l’essor du nationalisme, Paris, La
Découverte, 1996.(Tradusă în rom.). L.Boia, Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr şi ficţiune, Buc.,
Humanitas, 1998.
G. Burdeau, Nation, în Encyclopædia Universalis, Corpus 16, Éditeur à Paris, 1989.
Al. Duţu, Eseu în istoria modelelor umane, Buc., Ed. Ştiinţifică, 1972.
Al. Duţu, La métamorphose des solidaritiés, în Sud-Estul şi Contextul European. Cultură şi solidarităţi în
“Europa ortodoxă”,Buletin VII, 1997.
E. Gellner, Naţiuni şi naţionalism. Noi perspective asupra trecutului, trad. din engleză R. Adam, Antet,
1997.
Şt., Lemny, Sensibilitate şi istorie în secolul XVIII românesc, Buc., Ed. Meridiane, 1990.

18
 P.-C. Timbal, Nation, în Encyclopædia Universalis, Corpus 16, Éditeur à Paris, 1989..Al. Zub, Din
avatarurile naţionalismului, în Xenopoliana, V, 1-4, 1997, pp. 2-3.

CURS 3-4
Cǎutarea unitǎţii de-a lungul istoriei
Unitatea, o aspiraţie istorică
Ethnos, natio, patria
Naţiunea medievală
Renaşterea spirituală: conştiinţa diversităţii
Luminile, un pariu pentru unitate.
Modelele naţiunii.
Secolul XIX, al naţionalităţilor

Unitatea, o aspiraţie istorică

Aspiraţia spre unitate reprezintă una dintre componentele perene ale mentalităţilor
istorice, pentru că panorama timpurilor arată că tot ce a fost împărţit sau despărţit a tins
mereu spre reunificare. Acest efort de unitate a fost simbolizat întotdeauna prin imagini
și prin ceremonii, dintre care cele mai vechi şi mai răspândite au fost masa, banchetul,
adunarea.19
Banchetul, masa sunt mult mai vechi decât creştinismul, apărând ca acel loc
paşnic, în care stau la un loc bogaţi şi săraci, prieteni şi adversari. Iată, de ce, de-a lungul
timpului s-a vorbit de masa tratativelor, a negocierilor, care inspiră atitudini de
toleranță, înțelegere și dreptate.
În societăţile creştine masa a reprezentat semnul unităţii şi a sentimentului
comuniunii, după imaginea simbolică a Mesei Sfinte, la care Iisus Christos a spus: Să fiţi
unul!.Masa este simbolul comuniunii de convingeri şi sentimente în jurul aceloraşi
idealuri, un loc în care toţi beau acelaşi vin, mănâncă aceeaşi pâine şi se simt solidari în
credință, valori și fapte.
Toate epocile au fost marcate de conflicte, de divizări de tot felul care menţint
stări revanşarde şi sentimente de nelinişte şi insecuritate. Terapeutica acestor stări
conflictuale ( în spatele fiecăreia fiind aspiraţii, valori, atitudini, sensibilităţi specifice) a
fost este căutarea unor credinţe comune, care să susţină voinţa de unitate plitică şi
teritorială.20
Ethnos, natio, patria
Mergând pe cursul istoriei marile fenomene politice dau toate imaginea unui
demers unificator. Tentativa de unificare, mentală și politică, a lumii antice, a fost
concurată de aspectul opus al fărâmiţării şi ierarhizării popoarelor! Popoare care, în
multe situații erau de rase diferite, iar diferențele rasiale, mai mult decât diferențele
entice și religioase, au creat disensiuni violente și de lungă durată.
Termenul de popor/demos ((deô = a lega) sau cu cea a corpului (demas =
unitatea corporală) avea în lumea greacă și romană sensul de corp demografic/locuitori,
unit prin înrudire de sânge, teritoriu comun, limbă, cultură, obiceiuri, credințe,
19
Patrick Rolland, L'Unité politique de l'Europe: Histoire d'une idée , Paris> Bruyland, 2006.

20
R. Girardet, Mituri şi mitologii politice, Éd. du Seuil, 1986; Mituri şi mitologii politice, Iaşi, Institutul
European, 1997, p. 111-115

19
organizare politică. Toate aceste repere ale poporului sunt cele care au legat și au dat
identitate colectivă. O identitate colectivă care a circumscris dintotdeauna o foarte
importantă unitate, cea a familiei. Poporul a avut imaginea mari familii, de unde
sentimental de fraternitate, care-I unei pe fii sau membrii aceluiași popor.
Istoricii societǎţilor antice au constatat forţa sentimentelor ce au stǎpânit pe
membrii triburilor, ai cetăţilor sau ai popoarelor de a se considera un tot îngloband,
unic şi de a trǎi aceastǎ unitate/identitate specifică, mai ales în perioadele de insecuritate,
ca războaiele, calamităţile, epidemiile etc. Poporul, comunitatea, dincolo de structura sa
ierrahizată, în clase și categorii sociale, cu mentalități specifice, a însemnat un
ataşament şi o solidaritate constantă între oamenii care aveau aceași origine etnică,
istorică, teritorială, lingvistică, tradiţii și obiceiurile specifice. Identitatea comună mai
însemna și idealuri, speranțe, aspirații, orizont de așteptare, valori împărtățit de membrii
comunităților.
Ipostaza consacrată a unităţii, care a dominat imaginarul european, din Antichitate până
în epoca modernă, a fost imperiul. Din această perspectivă, istoria lumii se fixează în
succesiunea a patru imperii, babilonian, persan, greco-macedonean şi roman, tot atâtea
soluţii unificatoare.21Când se vorbeşte de vechii egipteni, cel puţin din epoca tinitǎ, de
sumerieni, akkadieni sau assirieni, sursele atestǎ faptul cǎ aceste popoare aveau
conştiinţa unitǎţii lor şi erau ferme în a-şi pǎstra propriul teritoriu, atât în plan politic,
cât şi în cel al civilizaţiei. mentalitatea cuceritoare ale unor popoare antice, nu a avut ca
fundament doar dorința de acaparare de resurse umane și materiale, ci și aglutinarea
unui teritoriu mai mare și mai securizant. De aceea, cuceririle au fost însoțite de aspirația
obținerii loialității politice și culturale a popoarelor cucerite sau de desființarea
identității cuceriților (impunerea limbii, culturii și civilizației învingătorilor), pentru a fi
aglutinați în identitatea cuceritorului. Romanii, de exemplu, au creat o civilizație
originală (prin împrumuturi sau asimilare culturală), iar ceea ce nu au cucerit legiinile au
reușit administratorii, arhitecții, juriști romani. Romanizarea teritoriilor cucerite a fost
fundamentul unei unități romanice, cultivată de-a lungul primului mileniu european.
Mentalitatea politică și culturală romanică s-a păstrat prin instituții și festivism și a fost
mai puternică decât valurile barbare, care au căutat să-și impună propriul lor spirit
unificator.Este și cazul daco-romanilor, despre care cronicile pomenesc că au constituit
fundamentul unității de neam, cu o limbă romanică, chiar dacă s-au perindat diferite
stăpîniri temporare barbare, mai ales a slavilor. Originea latină, unitatea și continuitatea a
poporului român a fost, de-a lungul secolelor, un subiect de interes pentru foarte mulți
istorici, atât străini, cât și români. Etnogeneza capătă o importanţă aparte, datorită
faptului că aşezarea într-un spaţiu de interferenţă a civilizaţiilor, de întâlnire a căilor care
vin dinspre Europa şi Asia, din nordul şi sudul continentului, într-un teritoriu pe care s-au
aşezat, mai mult sau mai puţin durabil, diferite neamuri aflate în drum către Imperiul
Roman sau către pusta pannonică, a făcut ca întrebările privind procesele care stau la
baza formării poporului român, momentul apariţiei lui în istorie şi spaţiul unde acesta s-a
închegat ca etnos aparte să se pună cu mare acuitate. Numeroşi istorici români şi străini
s-au îndoit de ideile imigraţioniste, susţinând formarea unitară a poporului român pe

Lucian Boia, Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr şi ficţiune, Buc., Humanitas, 1998, p. 44-45. B.
21

Anderson, L’imaginaire national, p. 9 (Préface).

20
teritoriul de la nord de Dunăre. Argumentele acestora au fost diverse, de la surse antice,
la descoperiri arheologice, la date lingvistice, și realităţi etnografice.22
Pe urmele surselor etimologice se constată că termenul “naţiune” vine de la
latinescul natio, care avea semnificaţia de popor sau rasă. Cuvîntul natio trimitea la cel
de natus, care semnifica faptul de a fi născut undeva, aşa cum şi natura a fost definită
tot în legătură cu naşterea. Importanţa acordată naşterii, în mijlocul unei comunități s-a
tradus şi în termenul latinescul genus. Cicero folosea expresia de genus romanus (de la
genus derivă cuvântul indigen) pentru a desema naţiunea romană, ceea ce reflectă
importanţa faptului de a te fi născut într-o anumită comunitate! La nota de identitate şi de
apartenenţă comună acelui genus şi natio, latinul adăuga nota paternală a patriei, (solul
natal, cel care aparţinea strămoşilor) şi raporturile de afecţiune şi de obedienţă, dar şi de
autoritate, care decurg din această apartenenţă. La baza acestor sentimente de
apartenenţǎ a stat dintotdeauna sentimentul religios (religere = a lega), au stat
imaginile şi simbolurile acestei puternice nevoi de exaltare şi de comuniune colectivǎ.
În lumea latină practica politică nu era naţională, ci civică, republicană, apoi imperială
Populus şi civitas, cetăţenii ocupau locul esenţial. Unii savanţi consideră că Populus
Romanus a denumit totdeauna un ansamblu de cetǎţeni şi nimic altceva. Cetățeanul nu
era doar un simplu locuitor al Cetății, ci unul care avea drepturi politice. Iar,
instrumentul politic era Statul, cu instituțiile sale. Indiferent de formele pe care le-a
avut în vechime statul exprima unitatea politică, adică unitatea de interese comune,
dar și de aspirații speranțe, voinețe convingeri ale comunităților. Chiar dacă staul a
răspuns intereselor claselor superioare, au existat și interese commune (populare). In
mentalitatea colectivă straturile superioare nu au fost isolate de mentalitatea de cele de
jos, existînd și o mentalitate comună numită mentalitate populară. mentalitatea populară
a presupus credințe religioase commune, exprimate în festivismul religios comun, a
însemnat nevoia de apărare comună, care se concretiza în crearea corpurilor militare.La
acestea se adăuga sentimental patriotic, dorința de apărare a vetrei strămoșești și
sentimental de apartenență la o comunitate superioară tuturor celorlalte. Acest
egocentrism al comunităților a fost sămânța din care au răsărit și s-a perpetuat treptat
acele sentimente, numite astăzi naționalisme: mândiria de a te naște și de a trăi în
mijlocul unei comunități, cu care împărtățești aceleași repere identitare..
Grecii nu au avut un cuvânt special care ar putea corespunde naţiunii. Rasa,
poporul, naţiunea sunt traductibile cumva în cuvintele de origine greacă ethnos, şi
genos. Ethnos ar fi naţiunea fizică/demografică şi culturală, iar genos, naţiunea ca linie
familială, genetică și teritorială; buna ereditate era desemnată ca eugenos, iar faptul de a
avea aceeaşi ereditate prin omogenos.
Ethnos, nu este, la rândul său, departe de ethos, mai cultural, mai achiziţionat,
având sensul de moravuri, limbă comună, obiceiuri, comportamente colective. Cele două

22
Istoricul P.P. Panaitescu a arătat că populaţia romanică din care a rezultat poporul român se întindea din
nordul Dunării până în Pind şi Salonic ca o „pânză de populaţie”, aflată într-o simbioză cu o altă pânză de
populaţie, cea slavă. În timp ce populaţia romanică de la nordul fluviului a rezistat tendinţei slave de
asimilare, reuşind să-i asimileze pe slavii din acest spaţiu, cea din sudul Dunării nu a izbutit să se impună în
faţa celei slave în mijlocul căreia a dispărut în cea mai mare parte; nu este vorba deci de un transfer de
populaţie, ci de un proces de asimilare reciprocă, câştigat la nordul fluviului de populaţia romanizată care a
constituit poporul român.

21
noţiuni, ethnos şi ethos indică vechea prezenţă a “sinelui,” a identităţii colective,
obiectivă şi conştientă.
Patria strămoșilor, teritoriul a fost obiectul “patriotismului grec,”, dar nu întreaga
Eladǎ, ci teritoriul fiecǎruia dintre numeroasele sale state. Aşadar, identitatea de naştere
din aceiaşi strămoşi, din acelaşi sânge, pământ, limbă, precum şi identitatea morală au
fost componente etimologice forte vechi ale naţiunii.23
Numai că, inexistenţa, fărâmițarea factorului “naţional” (unitate politicǎ lipsitǎ de
o autentică coeziune şi solidaritate colectivǎ, susţinută doar prin mijloace coercitive)- în
ultima perioadǎ a istoriei Antichitǎţii au fost o sursă a destrǎmǎrii, cǎderii lumii vechi,
greceşti, apoi romane.
La sfârșitul perioadei antice, spaţiul european apărut pe ruinele păcii romane
reprezenta o zonă unificată, ordonată, dar dominată de instabilitate. Marile invazii care au
provocat căderea Romei în secolul V, e.c. au creat o dezordine creatoare, făcând
unitatea politică şi mai mişcătoare decât era! Altefel spus, relativa unitate politică a
lumii romane s-a frânt după secolul V e.c., scoţând la lumină straturi etnice preromane,
ignorate cândva de procesul romanizării, dar şi o puzderie de populaţii barbare aduse de
migraţii. Din aceste structuri etnice unele omogene, altele eterogene, prin suprapuneri sau
amestecuri, s-a format mozaicul popoarelor medievale!
Lunga perioadǎ a etnogenezelor a fost însoţitǎ de tendinţa de denumire a
organizǎrilor teritoriale dupǎ numele poporului care le locuia, iar marile state medievale,
ca Imperiul romano-german, au aglutinat diferite grupuri etnice! Luptele concurenţiale
dintre senioriile teritoriale au fost puse în faţa unei tendinţe de constituire a unei mari
unităţi de dominaţie. Lupta pentru supremaţie, care însemna totodată luptă pentru
centralizare şi suveranitate s-a manifestat diferit la statele europene, unele neputând fi
entităţi durabile, deoarece erau măcinate de forţe centrifuge locale. Doar o autoritate
centrală puternică putea ţine echilibrul în câmpul de tensiuni pe care o reprezenta orice
societate diferenţiată social şi politic.24
Naţiunea medievală.
Evul Mediu este o lungǎ şi controversatǎ epocǎ ce a urmat cǎderii vechiului
Imperiu roman, dar care a început efectiv din momentul disoluţiei Imperiului Carolingian
şi s-a sfârşit prin conturarea statelor naţionale, care au făcut istoria Timpurilor
Moderne.
Nostalgia imperiului roman, grec (bizantin) sau germanic, ca forme politice ideale
şi mesianice, cu vocaţie universală au fascinat gândirea medievală. Amprenta romană a
rămas, este adevărat, mai puternică în domeniul intelectual, literar şi juridic. Dar, cel care
a afirmat explicit unitatea fundamentală şi destinul unic al umanităţii a fost
creştinismul.
23
Maria Couroucli, Génos, ethnos. Nation et État-Nation,  Identités, nations, globalisation, 26,
2003, Maria Couroucli, « Génos, ethnos. Nation et État-Nation », Ateliers [En ligne],
26 | 2003, mis en ligne le 09 juin 2011, consulté le 01 novembre 2020..
https://journals.openedition.org/ateliers/8737

Norbert Elias, Procesul civilizării.Cercetări sociogenetice şi psihogenetice, Vol. I. Transformări ale

24

conduitei în straturile laice superioare ale lumii occidentale, trad. M.-M. Aldea, Iaşi, Polirom, 2002, p.
157, 162-165.

22
 Proiectul unităţii creştine, căreia i s-au opus cele ale unitătilor necreştine
(Imperiul Otoman), a avut o dimensiune ideală, spirituală şi politică. Creştinătatea şi
Imperiul au fost cele două mari principii de unitate medievală, care trebuia să reziste
contra Islamului, o unitate la fel de închisă şi în mare expansiune.
Prin latină, care sub influenţa Bisericii a devenit limbă europeană. Bizanţul a fost
considerat continuatorul legitim al Imperiului roman, iar Imperiul lui Charlemagne a
restabilit un punct forte cu trecutul latin, configurând o Europă latină, francă şi creştină. 25
Marele ideal de unitate creștină, aliată cu ideea de putere universală, a fost
reprezentată în Evul Mediu de Imperiu, începând cu Carol cel Mare (Charlemagne) şi cu
Biserica Universală (Catolică), aflată sub autoritate papală.
Cruciadele din secolele XI-XIII au fost, în esenţă momente de unitate creştină,
sub semnul unui ideal suprem, dar nu este exagerat a vedea şi în cruciada antiotomană o
unitate creştină defensivă. Principii creştini s-au solidarizat sub semnul apărării de
păgâni/otomani, chiar dacă sub aspect religios Schisma i-a separat din 1054!
Dacă Marea Schismă din 1054 divizase profund lumea creştină, Reforma (sec.
XVI) avea să amplifice această divizare religioasă și politică şi să arunce popoarele
europene în războaie şi coaliţii eteroclite. Aceste conflicte au umbrit unitatea spirituală
a Europei şi a rupt monopolul spiritual al papalităţii.
După procesul de etnogeneză amintirea sau aspirația originii comune a
popoarelor medievale s-a atenuat, în favoarea unor unități/solidarităţi locale. Spiritul
local s-a aflat la mare cinste în Europa medievală timpurie; de la spiritul local al tribului
şi al proprietăţii funciare s-a trecut treptat spre acele unităti feudale (senioriale), care au
fundamentat societatea medievală. După dizolvarea ordinii tribale s-a manifestat o
tendinţă de individualizare colectivă, diferită față de unitatea tribală şi, parţial, faţă de
unitatea familială. Din punct de vedere social şi politic aceste unităţi medievale, de
stare, religioase, etnice erau cvasi-independente, schimbul economic şi de idei fiind tot
mai fragile! 26
Isidor din Sevilla pomenind de “naţiunea” medievală îi atribuia cuvântului sensul
etimologic din latinul nascere, adică sensul de comunitate etnică, în cadrul căreia
oamenilor li se atribuie o origine comună. Unitatea originară a fost invocată de timpuriu
de vreme ce cronicile amintesc de faptul că francii, de pildă, crezuseră într-o origine
comună…troiană, pretinzând că numele lor vine de la troianul Franciion, iar cel al
Parisului (Lutetia), de la fiul lui Priam! Conform vechiului obicei germanic, după
moartea lui Clovis, regatul său a fost împărţit între cei patru fii ai săi, încercându-se însă
păstrarea unei unităţi de ansamblu a zonelor locuite de franci. În primul rând, regatul
nu a fost împărţit din punct de vedere juridic, rămânând sub o administraţie nedivizată
total, doar puterea fiind împărţită între cei patru urmaşi mai mult pentru evitarea luptelor
dinastice şi a războaielor fratricide. Reşedinţele celor patru regi: Reims, Soissons, Paris şi
Orléans erau situate relativ grupat în inima regatului, iar toţi cei patru se intitulau „rege al
francilor”, deci îşi asumau autoritatea asupra întregului regat fără ca teritoriul acestuia să
fie împărţit în zone de responsabilitate individuală. Că puterea regatului nu a scăzut în
această perioadă o demonstrează continuarea politicii de expansiune teritorială începută
de Clovis.
25
Pietro Corrao , Paolo Viola, Introduzione agli studi di storia, Roma, Universale Donzelli, 2002, p. 85. I.
A. Pop, Geneza medievală a naţiunilor moderne. (secolele XIII-XVI), Buc., Ed. Fundaţiei Culturale
Române, 1998,p. 32.
26
I. A. Pop, op. cit., p. 35. P.-C. Timbal, Nation, p.6.

23
 Ruşii, de pildǎ şi-au alimentat “reflexul de unitate în faţa cuceritorilor mongoli,
iar francezii şi-au sudat comunitǎţile datoritǎ “umilinţei invaziei strǎine în contextul
rǎzboiului de 100 de ani cu englezii.
Dinastia carolingiană nu îşi datorează numele lui Carol cel Mare, primul împărat
al Imperiului Occidental restaurat şi fără  îndoială cea mai marcantă personalitate a evului
mediu timpuriu european.Rivalitățile, luptele pentru supremație au fost cauzele
destrămării treptate a acestei mari unități politice și teritoriale.
Comunitatea etnică medievală se diferenţia astfel faţă de populaţiile migratoare,
“barbare”care au navălit peste o jumătate de veac în valuri succesive! Particularităţile
etnice s-au legitimat timpuriu, fiind legate şi de fondul unificator al credinţelor religioase.
“Naţiunea” glorioasă a francilor, amintită în prologul Legii salice, îşi are originile…în
Dumnezeu şi apare “vitează în lupte, credincioasă păcii, inteligentă la sfat.”27 Asemenea
viziuni ale descendenţei divine, - conducătorii fiind intermediarii mundani între popor şi
Divinitate- este curentă în Evul Mediu. Comuniunea politică şi mistică între monarh şi
popor a fost întreţinută de sacralizarea “corpului invizibil şi nemuritor” al celui dintăi,
Biserica susţinând acest mit şi ritual. Monarhii au reunit teritoriul în care şi-au
exercitat autoritatea, dar naşterea unei societăţi politice a fost stânjenită de tradiţia
feudală care a menţinut falia între nobilime şi ţărănime!
Monarhii medievali erau în acelaşi timp vârful unei elite privilegiate, care forma
“naţiunea medievală”: nobilimea, care în Franţa Vechiului Regim avea drept concurentă
o altă “naţiune”: starea a treia. Totuşi, afinitǎţile de rasǎ, de limbǎ, de religie,
comunitatea de interese morale şi materiale, solidaritatea în apǎrarea comunǎ în
faţa pericolelor din afarǎ, au fost o sursǎ de unitate spontanǎ sau pregătită.
Formarea popoarelor şi a unitǎţilor lor politice ca un “univers închis” a încurajat
de timpuriu o xenofobie elementarǎ şi directǎ. De pildă, cavalerii germani i-au privit pe
slavi ca pe…animale, ucigându-i precum ar fi făcut cu fiarele sălbatice! Despre ura dintre
popoarele romanice şi cele germanice amintrea, încă de pe la 840 Viaţa Sfântului Goar.
Frica de strǎini, mentalitatea concurențială, mai ales, față de vecini rivali şi diferiți, a
inspirat ideea politică de teritoriu etnocultural. În întreaga Europă medievală
vecinătatea a fost viciată de conflicte, fiecare condamnând pe celălalt, ca fiind “inamici
naturali,” alterităţi de altă origine şi cultură, unele cu o politică agresivă.
Popoarele din centrul şi estul Europei s-au confruntat cu alterități rasiale, precum
turcii păgâni, conştiinţa identităţii etnice fortificându-se prin comparaţie şi în confruntare
cu străinii, prin ura faţa de agresori.28
Termenul de naţiune, în accepţiunea medievală, folosită până în veacul al
XVII-lea, a desemnat “originea unui grup străin,”- precum negustorii de “naţiune
germană”, care veneau la Anvers, studenţii de “naţiune engleză”, care studiau la
Sorbonne (Paris). Înainte de anul 1500 în Europa existau cam 73 de Universităţi,
organizate pe “naţiuni”, între care au existat rivalităţi latente sau deschise atât etnice,
etno-provinciale, cât şi religioase, morale sau lingvistice.La Universitatea din Bologna în
secolul al XV-lea criteriul lingvistic a devenit, la un moment dat, hotărâtor pentru
apartenenţa la colegiul “naţiunii” germane! Se poate spune că Universităţile au fost
focarele naţionalismului intelectual modern.29

27
I. A. Pop, op. cit, p. 19 şi 24-26.
28
G. Hermet, Histoire des nations et du nationalisme en Europe, Paris, Éd.du Seuil, 1996,p. 64.
29
Apud I. A. Pop, op. cit., p.104-105, 113-114.

24
 Dacă Schisma din 1054 a dat o lovitură dură unități lumii creștine, separând pe
ortodocși de catoloci, Reforma protestantă (sec. XVI) a sfărâmat și mai mult unitatea
creştinismului şi a Creştinătăţii, din ea izvorând Bisericile naţionale, care au furnizat
liantul primelor identitǎţi naționale și statele, în sens relativ modern.
Emergenţa Bisericilor naţionale, după secolul al XVI-lea, se explică prin nevoia
popoarelor de a-şi afirma singularitatea naţională, specificul lor religios, etnic,
teritorial, lingvistic și cultural. Revigorarea impactului religiei în popor, prin traducerea
Bibliei în limbile "naţionale", naşterea primelor monumente literare în limba naţională au
însemnat o adevărată “naţionalizare” culturală. 30
Turnanta decisivă în ascensiunea națiunilor avea să o producă cele două revoluţii, cea
industrială şi cea politică. Vreme de secole de la constituire, Statul fusese un vultur cu
două capete, puterea laică şi cea ecleziastică, modernitatea a vrut ca din cele două
capete ale vulturului să facă unul, adică să fie adus totul sub semnul unităţii politice.
Procesul a fost lent, deoarece până în secolul al XVII=lea puterea spirituală a fost
preeminentă celei politice (Statul), pentru ca în secolele XVII-XVVIII să se nască noile
filosofii politice, tot mai laice (mai detașate de valorile creștine).  Perioada definitorie a
absolutismului (putere centralizată) trebuie plasată între sec. al XVI-lea și al XVIII-lea,
o dată cu dezvoltarea marilor monarhii naționale din Europa (cu toate că existau uneori
diferențe importante între absolutismul francez, englez și german). Fiecare popor tinde
să-şi susţină identitatea şi teritoriul, de aceea etnocentrismele izbucnesc împotriva
absolutismelor centralizate. Din secolul al XVIII-lea procesul de desacralizare statală,
specific lumii moderne a făcut, ca treptat naţiunea să câştige prestigiu în faţa
tradiţionalei forme de unitate imperială!
Renaşterea spirituală: conştiinţa diversităţii (sec. XIV-XVI)
Viziunea unei monarhii universale înglobând genul uman fusese inspirat din
unitatea inspiratǎ în Cerul divin sau chiar de Cosmos. Însuşi Dante formula ideea unui
ordin politic, corespunzând ordinului natural, a unei monarhii universale sub un suveran
unic, ca singurul mijloc pentru a se evita rǎzboaiele şi discordiile între ţǎri şi regate.
Dante ne transmitea de fapt amprenta unui mod de gândire filosofic ce se arǎta tot mai
încrezǎtor în capacitatea omului de a atinge un ordin social perfect, ceea ce anunţa
antropocentrismul caracteristic Renaşterii! Imaginarul Renaşterii se fondeazǎ, de altfel,
pe noţiunea de concordia; omul apare în centrul tuturor preocupǎrilor, drept cea mai
frumoasǎ creaţie a lui Dumnezeu şi tinde sǎ atingǎ perfecţiunea fiinţei sale, punându-se în
rezonanţǎ cu Natura şi Societatea. Dar, descoperirea diversitǎţii lumii, la sfârşitul
veacului al XVI-lea (cǎlǎtorii, descoperiri geografice, tehnice etc) a nǎscut conştiinţa
diversitǎţii (varietas), ceea ce va repune problema identitǎţilor, a recunoaşterii
specificului popoarelor, a tradiţiilor şi credinţelor lor. Diversitatea şi sincretismul
ascendent al culturilor şi civilizaţiei a generat însǎ “dorinţa de totalitate”, de “centrare”,
care s-a operat prin figura cercului şi a conceptului de umanitate, concept care a fost tot
mai des folosit. Umanismul Renaşterii a lansat sublima noţiune de “condiţie umanǎ”
( Michel de Montaigne) sau de “demnitate umanǎ” (Pico de la Mirandola). Fiecare
individ, fiecare popor este revendicat de un “geniu” (un înger, ca Sfântul Mihai, la
francezi) sau de o “anima” (anima mundi), care-i asigurǎ identitatea şi

30
R. Rémond, Religion et Socété en Europe. La sécuarisation aux XIX-e et XX-e siècles, 1780-2000, p.149.
G. Delannoi, Sociologie de la nation, p. 62 şi 94 . Paul Hazard, Gândirea europeană în secolul al XVIII-
lea, Bucureşti, Editura Univers, 1981, p.412.

25
unitatea.Umanismul a deschis o nouă formă de universalitate, dialogul confesional
fiind însoţit de un interes în creştere pentru mentalitatea Celuilalt, dar şi un apetit spre
expansiune economică şi politică.
Barocul (sec.XVII-inceputul sec. XVIII) a constituit unul dintre primele eforturi
ale epocii moderne de a fonda un ordin general, unde sǎ se înscrie organizarea socialǎ,
viaţa politicǎ, culturalǎ, chiar şi cea mentală. Principiul reintegrǎrii- de pildǎ a
individului în sânul colectivitǎţii - s-a dezvoltat pe o puternicǎ dorinţǎ unitarǎ, o unitate
vie! Unificarea devine un principiu primordial ce se resimte politic, prin exaltarea
monarhiei absolute ca regim politic! Printre reprezentările care exaltǎ principiul unitar al
secolului al XVII-lea reţinem pe cel al soarelui, simbol de convergenţǎ al unui ordin
centralizat şi ierarhizat. Barocul românesc a menţinut valorile tradiţiei, dar a acceptat şi
formele noi, exprimând tentaţia sincronizării cu Europa.31
Veritabila comunitate creştină era cea care trebuia să realizeaze la un înalt nivel
destinul terestru, fiind reprezentată de totalitatea fidelilor în sânul unei Cetăţi-Univers.
Această cetate creştină fusese, în mod tradiţional, subordonată unui singur păstor, omul
cel mai apropiat de Dumnezeu, care era Papa pentru catolici, Patriarhul pentru ortodocși.
Ierarhia însemnase afirmarea unei preeminenţe radicale din punct de vedere global,
stricta subordonare de la inferior (puterea temporală) la superior (autoritatea spirituală).
Principiul ordinului ierarhic fusese idealul unitar, fuziunea temporalului în spiritual,
ceea ce s-a denumit drept augustianism politic. Interesele Cetăţii terestre au intrat, însă,
în atribuţiile Statului, care a pretins tot mai mult că le garantează, dar Statul a pretins şi
subordonarea aspectelor spirituale, aspect care s-a regăsit în toate statele europene, în
prima parte a secolului al XVII-lea. Statul suveran, cel al principelui “de drept divin,”
s- declarat pacificator şi unificator, această raţiune de Stat fiind o replică la atitudinea
belicoasă a pluralităţilor instituţiilor bisericeşti, a cărei mărturie a fost confruntarea
intolerantă dintre confesiuni. Statul nu putea păstra pacea decât prin dezlegarea de
adeziunea confesională. În lipsa acestei unităţi referenţiale de tip religios, s-a deplasat
către Stat capacitatea de a construi această unitate politico-socială. De acum înainte
credinţele şi practicile s-au înfruntat în interiorul unui spaţiu politic, încă organizat după
model religios, în jurul regelui, care avea sarcina să asigure o anumită poliţie a
practicării unor religii diferite.
Luminile, un pariu pentru unitate
Ideea unității și a suveranitǎţii poporului nu era nouă, ci îşi avea originile în
filosofia Evului Mediu. A fost una dintre ideile fundamentale ale politicii calviniste,
lansată spre 1600 prin operele de erudiţie şi de propagandǎ a doi autori calvini: din punct
de vedere creştin, de cǎtre englezul Richard Hooker, iar din punct de vedere al
jurisprudenţei metodice, de cǎtre germanul Johannes Althusius. Mai târziu John Locke,
prin ale sale Two Treatises of Government, fǎcea suveranitatea poporului drept
fundamentul teoretic al Revoluţiei engleze! De remarcat cǎ aceastǎ aspiraţie a unitǎţii şi
suveranitǎţii popoarelor sub formǎ naţionalǎ s-a lansat şi propagat rapid dupǎ 1770!
Fuziunea ideii de suveranitate a poporului şi a ideii naţionale s-a remarcat pentru
prima datǎ în America. De cealaltǎ parte a lumii, în coloniile engleze din America, în
iarna dintre anii 1772-1773 Sam Adams, declara drept finisat programul de uniune şi
libertate naţionalǎ ! Atunci când reprezentanţii revoluţionari ai coloniilor engleze
formulau a lor Declaraţie de independenţǎ, practic formulau principiile enunţate de John
31
Cl.-G. Dubois, Les transformations de l’imaginaire européen (XVIe-XVIIe siècles), p. 73.

26
Locke, cu un secol înainte! Spiritul naţional al insurgenţilor americani, ce se numeau
“partid al patrioţilor,” a devenit un model mitic al naţiunii americane într-o ascendentǎ
consolidare.
În primǎvara anului 1772 J.-J. Rousseau formulase deja în Considération sur le
gouvernement de Pologne, programul unei politici naţionale, proclamând drept scop al
legislaţiei acela de “a da sufletului poporului o fizionomie naţionalǎ şi, ca un scop al
educaţiei, de a face sǎ trǎiascǎ în inimi tradiţiile şi moravurile patriei.” Pentru a gândi
socialul, Rousseau a conceput “figura abstractă a unui social total unificat”. Din punctul
său de vedere există un drept natural comun tuturor oamenilor, o egalitate naturală, care
este libertatea! Nici un om nu are dreptul să-l supună pe altul! Dar şi pentru gândirea
politică modernă libertatea politică nu elimina obedienţa reală şi necesară. S-a născut
ceea ce Rousseau va numi voinţa generală, care în revoluţie a reprezentat o poziţie
simbolică dominantă cu care au fost mitic investite adunările unanime. Prin naţiune şi
prin voinţa generală se sugerează imaginea mitică (exemplară) a unei puteri nelimitate,
pentru că prin ea se defineşte şi se realizează ansamblul socialului.
Combinarea revoluţiei populare cu cea naţionalǎ a avut ecou în Europa, aşa încât o
mişcare de proclamare a independenţei politice, ca cea din 1780 din Irlanda, era manifest
naţionalǎ!
Filosofia Luminilor a cunoscut și un elan al cosmopolitismului, al unei armonii
universale, dincolo de diferențierile entice, culturale, lingvistice etc. Secolul al XVIII a
rezolvat această dilemă unitate antropologică-diversitate culturală concepând lumea într-
un sistem de vase comunicante, unitatea fiind Raţiunea, identică pentru orice fiinţă care
gândeşte, pentru orice naţiune, orice epocă, orice cultură. Pentru Charles de Secondat,
baron de Montesquieu, David Hume sau François-Marie Arouet- Voltaire surmontarea
diversității umane şi entice nu putea începe decât cu respectul pentru demnitatea altora și
cu o politică mai bună, adică prin instituţii tolerante, care să asigure coexistenţa paşnică a
tuturor credinţelor politice şi sociale. Voltaire se interesa de moravuri, de cutume, de arte,
tehnici sau moduri de gândire la diverse naţiuni. Punctul său de vedere cosmopolit a fost
fondat pe unitatea umană, dar şi pe diversitatea culturală impresionantă a lumii. Voltaire
gândea că cel mai bun gaj de universalitate şi progres este găsit în ştiinţa experimentală şi
în dezvoltarea economică pentru toţi. Luminile au considerat că ideea de armonie este
soluția cea mai eficace în comunitate și politică
Armonia naţională pe care o dorea Curtea vieneză, prin Nationalbildung,
politică îndreptată spre luminarea poporului a fost însoțită de programul afirmării unei
noi unităţi, care să se sprijine pe patrioţi. Dar, patriotismul a fost îmbrăţişat în
mentalitatea colectivă abia odată cu revoluţiile, în anii luptei naţionale,
contrarevoluţionarii acuzănd faptul că naţionalismul a luat locul iubirii generale pentru
patrie.
Şansa afirmării conceptului de naţiune este legată de confruntarea dintre două
mişcări de idei; pe de-o parte, de cea a “libertăţilor”, dezbătută de filosofii Luminilor care
afirmau caracterul universal al drepturilor fiecărui individ, pe de altă parte, de afirmarea
noţiunii de “contract social,” care permite fiecărui individ să se insereze în comunitate,
pastrându-şi drepturile sale! 32

32
Anne-Marie Thiessse, Crearea identităţilor naţionale în Europa. Secolele XVIII-XIX, trad. din lb. fr., p.8-
9. D. Schnapper, La communauté des citoyens, p. 11.

27
 Dacă pentru Lumini, sau cel puţin pentru concepţiile raţionaliste, naţiunea este
un hazard, pentru Romantism a devenit o necesitate. Miza a fost în primul rând
ideologică! Naţiunea modernǎ, a cǎrei idee s-a nǎscut, după unii specialiști, în Anglia
cam din secolul al XVI-lea, a apǎrut ca realitate, ca organizare politicǎ legitimǎ şi
universalǎ, abia dupǎ Revoluţia americană şi cea francezǎ (sec.XVIII).
Naţiunea şi Revoluţia
Naţiunea a fost proclamatǎ ca actor politic în 1789, pentru cǎ Revoluţia franceză din
1789 a consacrat simbolic o rupturǎ fundamentalǎ cu Vechiul Regim, proclamând
legitimitatea politicǎ a voinţei generale. Noua legitimitate politicǎ nu a fost fondatǎ pe
principiul suveranitǎţii popoarelor, formulat în articolul 3 al Declaraţiei drepturilor
omului, unde se afirma explicit cǎ principiul întregii suveranitǎţi rezidǎ esenţial în
naţiune. Poporul suveran şi nu regele încarna naţiunea. Dreptul comun se pregătea să
înlocuiască privilegiul !Unitate naţională a însemnat în gândirea revoluţionară corpul
unit al poporului, în timp ce diversele stări ordine, corporaţii erau condamnate la
solitudine, deci la izolare socială, ceea ce făcea aproape imposibilă o regrupare politică.
Nobilimea era exclusă din naţiune, sub pretextul că era parazitară, străină prin însăşi
trândăvia sa. Naţiunea suverană şi Republica au devenit prioritare ca instanţe “religioase.”
Prin transfer de sacralitate (Mona Ozouf ) ele au devenit simbolurile sacre ale unei
religii civile, cu rituri, altare, temple şi sfinţi! Cultul civic şi popular, riturile, sărbătorile,
monumentele etc, s-au adăugat sau s-au substituit tradiţiilor sacre şi sărbătorilor
religioase tradiţionale. Prima ceremonie publică a Franţei revoluţionare a fost sacralizarea
Patriei Regenerate. În 14 iulie 1790, pe Câmpul lui Marte, unde se ridicase un altar şi se
aflau reprezentanţii Adunării Naţionale (şi din toată Franţa!) s-a pronuntat solemn
jurământul pe Constituţie. Această sărbătoare revoluţionară a devenit marea sărbătoare
naţională de reconfirmare a idealurilor republicane şi patriotice.
Furia decreştinantă a înlocuit tendenţios rolul religiei creştine cu ceea ce
Rousseau numea “religie civilă”, respectiv credinţe, mituri şi rituri, simboluri ce acordau
o semnificaţie religioasă revoluţiei ca mare eveniment regenerator. Marele clivaj al
Revoluţiei a fost pierderea autorităţii politice a Bisericii, afirmarea instituţiilor laice. 33
Alexis de Tocqueville spunea că Marea Revoluţie franceză din 1789 –cu o
atmosferă de entuziasm religios, mesianic şi eschatologic - a avut aspectul unei revoluţii
religioase, care a inspirat prozelitiasmul naţional, a propus noi valori, pentru a fi trăite:
Poporul/naţiune, Patrie, Libertate, Egalitate, Fraternitate! Revoluţia Franceză a dat
exemplul unei naţiuni care a rezistat la asalturile venite din afară și dinlăuntru
(contrarevoluționarii) Purtată de campanile napoleoniene, ideologia naţionalistă a
cunoscut o strălucire europeană, o fascinaţie rapidă mai întâi asupra intelectualilor
formaţi în noile şcoli sau în cele străine. Iubirea de egalitate şi fraterintate, a iacobinilor le
va cuceri inimile, generând dorinţa să-şi elibereze poporul! Statul/naţiune a devenit odată
cu secolul al XIX-lea “expresia privilegiată a unităţii politice.” 34 Naţiunea a căpătat
chipul de comunitate umană în acelaşi timp istorică şi mitică, depozitară a contractului

La sǎrbǎtoarea Federaţiei din 1790 s-a afişat un spirit de toleranţǎ, o voinţǎ de conciliere cu toate
33

minoritǎţile culturale, dar invocarea Patriei în primejdie, a impus canalizarea pasiunilor în favoarea
Revoluţiei şi a Naţiunii pentru rǎzboiul naţional împotriva duşmanilor din interior şi din exterior. Războiul
contra acestor adversari a devenit o virtute şi o contestare fermă a dreptului duşmanului la existenţă; acesta,
duşmanul naţiunii este privat de orice raţiune morală, pentru că este privit drept întruchiparea Răului! În
vâltoarea confruntării discursul despre egalitate şi virtute devine patetic, virulent, dă sens acţiunii
poporului pentru moartea vinovaţilor. Supravieţuirea naţională primează în faţa orcărui alt considerent!

28
social, voinţa generală fiind garanţia fidelităţii faţă de trecutul prezentul și viitorul
național.
Naşterea aproape simultanǎ a mişcǎrilor naţionale moderne în diferite ţări pune în
evidenţǎ aspectul universal al naţiunii, dar şi faptul că ideea naţionalitǎţii venea sǎ se
confunde cu cea a suveranitǎţii poporului.
Marea Revoluţie Francezǎ din 1789 a constutuit prima experienţǎ şi prima ideologie
a naţiunii moderne, de aceea i s-a atribuit inventarea naţiunii moderne. Franţa de după
Marea Revoluţie avea să fie marcată contradicţiile dintre ideologia universalistă şi
interesele sale statale şi naţionale. A cunoscut urmări imperiale scurte, dar fulminante,
dar modelul naţional a prevalat! Purtată de campanile napoleoniene, ideologia
naţionalistă a cunoscut o strălucire europeană, o fascinaţie rapidă mai întâi asupra
intelectualilor formaţi în noile şcoli sau în cele străine. Mişcările naţionale din prima
jumătate a secolului al XIX-lea a radicalizat o competiţie plină de contradicţii şi de
conflicte între o legitimitate genealogică (etnică şi lingvistică) şi una bazată pe contract
social ca bază a noii societăţi civile.
Modelele naţiunii
După Revoluţie, în Franţa a evoluat naţionalismul republican, conceptia franceză
despre naţiune fiind “politică, individualistă, raţionalistă şi voluntaristă. Modelul francez
de naţiune s-a afirmat prin imitaţie sau opoziţie, prin continuarea sau prin contestarea
ideologiei Revoluţiei franceze “35
În vremea războaielor napoleoniene unii romantici germani au părăsit
“poetizarea” vieţii politice, pentru o etică egoistă a unei pretinse conservări a “cauzei
naţionale”( Heinrich von Kleist, 1806). După înfrângerile militare din 1806-1807
germanii au definit naţiunea diferit de francezi, şi anume în termini organicişti.
Fondată pe un popor originar (Urvolk), cu un trecut şi o cultură comună naţiunea
etnică/rasială a devenit şi ea un model, inspirit de rasismul german-biologic, imperialist,
eschatologic, ce a urmărit să-şi capteze naţionalismul în profitul său.
Specificitarea spiritului german se datorează unui naţionalism izvorât dintr-un
acut simţ al individualităţii gemane. Herder însuşi văzuse fiecare naţiune ca o voce
individuală într-o armonie universală, atotcuprinzătoare. Romanticii germani, mai ales
Novalis, au evocat nostalgic vremurile eroice medievale, miturile romantice exaltănd
virtuţile rasei germanice. Nu poți fi germani, decât dacă te națti german!
Cele două modele ale naţiunii, naţiunea “franceză şi cea “germană” au devenit
fiecare nucleul unor ideologii predominante, aspectul dramatic fiind în dificultatea
comunicării dintre ele!
Ideologiile germane insistă asupra comunităţii de sânge şi de limbă. Interpretarea
franceză, însă, accentuează dimensiunea politică şi voluntaristă a fenomeului naţional,
privind naţiunea ca o “comunitate de cetăţeni.” Te naşti german, dar poţi să vrei să deveni
francez! 36 Nu există nici o naţiune care să nu fi apreciat modelul francez al naţiunii, chiar
provizoriu pentru a deveni treptat ea însăşi.
Controversa dintre modelul german şi cel francez s-a accentuat din 1870 în
problema Alsaciei !Ernest Renan(1823-1892) a lansat viziunea naţiunii elective,
Cf. Lucian Boia, Pour une histoire de l’imaginaire, Paris, Les Belles Lettres, 1998, p. 41 şi 166. Al. Duţu,
34

Histoire de al pensée et des mentalités politiques européennes, p.218.

35
D. Schnapper, op. cit., p. 162-163. P. Hazard, Gândirea europeană în secolul al XVIII-lea,, p.420-421.
36
L. Boia, Pour un histoire de l’imaginaire, p. 167.

29
considerând naţiunea o mare solidaritate, închegată de sentimentul sacrificiilor celor care
le-au făcut şi a acelora care sunt dispuşi să le facă! Naţiunea presupune un trecut, dar este
mai important prezentul care confirmă dorinţa clar exprimată a fiilor naţiunii de a-şi
continua viaţa împreună:” existenţa unei naţiuni este..un plebiscit de fiecare zi! “ 37
Reuşita naţiunilor, chiar şi pe căi diverse s-a datorat afirmării naţiunii ca proiect
universal şi eliberator
Secolul al XIX-lea, al naţionalităţilor
Secolul al XIX-lea a fost epoca formării şi consolidării naţiunilor, dar şi al
primelor experienţe naţionaliste.
Din 1815 până la 1848 aspiraţia naţională s-a exprimat greu într-o Europă
dominată de imperii conservatoare şi multinaţionale, ea ataşându-se curentelor liberale şi
democratice.În 1815 Congresul de la Viena a organizat Europa după principiul
legitimităţii dinastice, fără să se ocupe de chestiunile naţionale. Sfânta Alianţă, iniţiată în
1815, intenţiona să consacre faptul că membrii unei singure naţiuni creştine, - Austria,
Rusia (ortodoxă) şi Prusia (protestantă) - îşi asuma, delegată de Providenţă, să asigure
pacea şi prosperitatea Europei! Această naţiune creştină îşi asuma misiunea de a salva
bătrânul continent de sub o ameninţarea comună: Imperiul otoman!
Revoluţiile de la 1830 au relevant legătura dintre liberalism şi naţionalism. 38
Gândirea politică liberală a făcut populară convingerea că este posibilă o comuniune, o
regrupare într-o alegorie naţională a diferitelor categorii de populaţie, - ceea ce a dat o
lovitură conştiinţei de clasă- deşi în realitatea cotidiană aceste categorii sunt separate de
interese, aspiraţii, resurse şi şanse.39
Momentul 1848 a fost momentul unui ecou European al ideii naţionale, apogeul
ideii naţionale, dar ca şi perioada care i-a urmat a exteriorizat confruntarea dintre
aspiraţia marii unitǎţi naţionale, cu cea a micilor unitǎţi naţionale, antinomia între
Statul naţional şi Statul Naţionalitǎţilor!
După 1848 în Europa fiecare naţiune s-a repliatză pe ea însăşi şi s-a conceput ca
formă statală a unui popor particular, unic, definit prin moravurile sale, obiceiurile şi
geniul său. Între 1870- 1914 exacerbarea sentimentului naţional a încurajat intoleranţa
naţională şi disputele teritoriale. Mişcările naţionale de până la primul război mondial au
fost încurajate de dreptul de autodeterminare, care a aspirat la unitatea grupurilor
naţionale cu naţiunea-mamă, iar după război, prin tratatele de pace, unele naţiuni şi-au
realizat această dorinţă. Este cazul României Mari, de exemplu, înfăptuită în 1918!
Din 1914 fluviul ideologiile naţionale se desparte în două diecţii, una este cea care
a cultivat vocaţia universală şi democratică a naţiunii, cealaltă este care care a încercat să-
şi justifice o atitudine tradiţionalistă şi autoritaristă. Marele Război dintre 1914-1918 a
fost o tragică confruntare dintre națiuni, nu numai din motive politice și economice, ci
din mari ambiții și orgolii naționale.
În 1919 puterile victoroase au lansat proiectul reconstruirii Europei şi a păcii
universale pe un principiu al naţionalitǎţilor, ceea ce presupunea coincidenţa etniei sau a
“naţionalitǎţii” cu organizarea politicǎ. 40

37
G. Hermet, Histoire, p. 132.
38
Dictionnaire du XIX-e siècle, p. 796; 999.
39
G. Burdeau,, Nation, p.8.
40
D. Schnapper, op. cit., p.22.

30
 Afirmarea principiului naţionalităţilor exprima voinţa de a face ca statul să
coincidă cu naţiunea, chiar până a se reuni într-un singur stat grupuri de aceeaşi
naţionalitate, dar aflate sub suzeranităţi străine. 41
Cele două conflagraţii mondiale au atâţat disputele naţionaliste, fiind cea mai
tragică experienţa a confruntării violente între naţiunile lumii. Dar prea lesne se dă vina
pe ideea de naţiune pentru această apocalipsă, în primul rând a Europei. Apelul postbelic
la conştiinţa universalǎ, pentru a confirma justeţea conştiinţei naţionale – Societatea
Naţiunilor, devenitǎ Organizaţia Naţiunilor Unite a fost şi este, în fond, o recunoaştere a
solidaritǎţii naţionale, o afirmare implicitǎ a complementaritǎţii naţional-internaţional!
Căderea comunismului în 1989 a modificat echilibrul planetar, dar politica mondială a
rămas esenţial naţională!

Bibliografie: D. Barbu, Bizanţ contra Bizanţ. Explorări în cultura politică românească, Buc., Ed. Nemira,
2001.
M.Bernath, Habsburgii şi începuturile formării naţiunii române, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1994.
L.Boia, Două secole de mitologie naţională, Buc., Humanitas, 1999. Al. Duţu, Cultura română în
civilizaţia eurpeană modernă., Al. Duţu, Le livre et “la culture commune”: Eglise et engagement politique,
în Sud-Estul şi Contextul European. Cultură şi solidarităţi în “Europa ortodoxă”, Buletin VII, 1997.
Paul Hazard, Gândirea europeană în secolul al XVIII-lea, Bucureşti, Editura Univers, 1981.
L.Maior, 1848-1849. Români şi unguri în revoluţie, Buc., Ed. Enciclopedică, 1998.
I.A.Pop,Naţiunea română medievală. Solidarităţi etnice româneşti în secolele XIII-XVI, Buc., Ed.
Enciclopedică, 1998.
I. A. Pop, Geneza medievală a naţiunilor moderne, Buc., Editura Fundaţiei Culturale Române, 1998.
Michel Vovelle, La mentalité révolutionnaire. Société et mentalités sous la Révolution française, Paris,
Éditions sociales, 1985.

CURS 5

Naţiunea modernă, fiica memoriei şi a istoriei (sec. XIX)

Naţiunea modernă, fiică a memoriei colective
Descoperirea trecutului naţional
Nostalgia originilor. Sub semnul continuităţii!

Naţiunea modernă, fiică a memoriei colective

Memoria colectivă este un element esenţial pentru identitatea naţională, este
un reper la care toţi fiii naţiunii sunt chemaţi să facă mereu apel. 42 Fiecare naţiune se
formează în jurul unei memorii comune, pentru că memoria socială este componenta
temporală a identităţii naţionale, fiind totdeauna conjugată cu evaluarea trecutului şi
prezentului şi proiecţia viitorului.
Orice naţiune îşi « gestionează memoria », îşi organizează într-o manieră proprie
imaginile din trecut, punându-le în valoare în funcţie de propriul interes. De pildă,
atitudinile faţă de nenorocirile vremii sunt căutate în gesturile eroice tradiţionale.
Memoria colectivă reţine elementele cele mai semnificative din trecutul istoric,
pentru ca modelele trecutului să servească în prezent şi viitor. Ea este simbolică, pentru

41
M.Louis Eissenmann, Quelques aspects de l’idée de nationalité , în La Nationalité et l’Histoire, p.15.
42
Cf.J. Le Goff, Histoire et mémoire, Paris, Gallimard,1988, p.112. Cf. Al. Duţu, Histoire de la pensée et
des mentalités politiques européennes, p. 137. P. Ricoeur, La mémoire, l’histoire, l’oublie, p. 98.

31
că nu repetă experienţa trecută, ci o reconstruieşte şi o retrăieşte.43 De aceea, memoria
colectivă nu este o istorie « obiectivă », ci una « ideologică », ce descrie şi ordonează
fapte din trecut în acord cu anumite aspiraţii actuale, ea tinde să confunde istoria cu
mitul. De ce cu mitul ? Pentru că memoria mitică este maniera de a alege din trecut
cele mai importante personaje, fapte și evenimente, pe care le idealizează, pentru a le
exalta valoarea morală și etică.
Istoria naţională are menirea de a fi un remediu contra uitării, dar şi aceea de a
« disicplina » memoria colectivă, care suferă inevitabil distorsiuni şi alterări.Numai că
orice istorie naţională destinată pedagogiei naţionale este ideologică, are o menire
patriotică, aceea de a stimula mândria naţională. Toate ideologiile sunt « practice »,
aprecia Georges Duby, ele tind să câştige teren în conştiinţa colectivă; de aceea ele tind
să modeleze, unde spun chiar să manipuleze memoria colectivă, să-i propună propriile
reprezentări: imagini, mituri, idei sau concepte. 44 Pentru a-şi câştiga legitimitate,
ideologiile națională reconfigurează trecutul, pentru a-l transforma în suport de
continuitate şi valoare, în serviciul propriului ideal politic şi social, acela de a instaura
unitatea, solidaritatea, armonia etc. Nu există istorie naţională, care să nu prezinte (cu un
aer de duioşie) trecutul arhaic, în care oamenii trăiau ăn armonie cu natura! Personajele
mitologice apar ca nişte giganţi, care duc pe umeri responsabilităţi, se sacrifică pentru
atingerea unor idealuri.Acesta este mesajul moral al miturilor!
Istoria romantică vedea în trecutul dacic o"vârstă de aur" a începuturilor, iar în
domniile medievale o epocă de glorie în lupta contra năvălirilor şi stăpânirilor străine.
Istoria unei domnii, ca a lui Alexandru Ioan Cuza, făuritorul României moderne i s-a
părut lui istoricului A.D.Xenopol prea uşor acoperită de timpuriu de « vălul uitării ».
Pentru « a întoarce gândul poporului român către Cuza-Vodă », Xenopol a recunoscut că
s-a apucat să aştearnă pe hârtie faptele domitorului, dar acesta « răsărea tot mai
mare » sub pana sa!Tendinţa mitizantă a istoriei naţionale se datorează nevoi de a
legitima anumite virtuţi, ca eroismul, demnitatea, aspiraţia spre independenţă a naţiunii.45
Istoria naţională este biografia naţiunii, ea reprezintă pentru o identitate
naţională nevoia de certitudini, de ordine, de sens şi finalitate; ea oferă modele de
cazuistică, de procesualitate, de efecte cu menire pedagogică, generează credinţa în
ordine şi sens. Ea evită războaiele fratricide, pentru a nu nu rǎscoli amintirea neliniştioare
a segregaţiilor, a lipsei de solidaritate în traseul istoriei. Întotdeauna aceste evenimente
dramatice ale istoriei naţiunii sunt prezentate ca accidente nefericite, depăşirea lor
însemnând o victorie a spiritului naţional ! Dar, tot aceste genealogii naţionale nu uitǎ sǎ
« rememoreze » rǎnile provovate de Ceilalţi de-a lungul istoriei – masacre pe câmpul de
luptă, trădări, asasinate etc.
Istoria savantă, care pretinde o recostituire cât mai autentică şi detaliată a
trecutului constituie un reper important ca pedagogia naţională, pentru ca aceasta să nu
devieze spre deformări şi erori.Numai că, tradiţia unei istorii naţionale este aceea de a

43
E. Cassirer, Eseu despre om, p.76-77. G. Gusdorf, Mit şi metafizică, p. 92. Al Zub, Discurs istoric..,
p.131, 168-169.P. Ricoeur, La marque du passé, în Revue de Méthaphysique et de Morale, 1998, nr.1, p.
9. Idem, L’écriture de l’histoire et la représentation du passée, Annales, HSS, no. 4, juillet-août, 2000, p.
731-735.
44
Georges Duby, Histoire sociale et idéologie des sociétés, în Faire de l’histoire.I. Nouveau problèmes,
sous la direction de J.Le Goff et P.Nora, Paris, Gallimard, 1974, p.205-207; 214.
45
A. D. Xenopol, Scrieri sociale şi filosofice, ediţie N.Goneaţă si Z. Ornea, Buc., Ed. Stiinţifică, 1967, p.
400-401. J. Le Goff, Histoire et mémoire..,p.194.

32
ţine cont de mişcările sufleteşti ale unei naţiuni. O recepţiune fără ca partea
caracterizatoare a faptelor (istoriei-n.n.) să fie individualitatea naţională nici nu se poate
cugeta măcar», sublinia încă din secolul al XIX-lea M.Eminescu. 46
Memoria colectivă vorbeste de ieri, pentru a orienta prezentul şi viitorul !
Memoria colectivă se reînprospătează prin învăţarea istoriei în şcoli, dar şi prin
intermediul celebrărilor, sărbătorilor, comemorărilor, dedicate unor personaje,
evenimente şi fapte care au avut repercursiuni majore. Pasiunea comemorativă în
raport cu evenimentele dramatice ( ca lupta cu duşmanii, înfrângerile, face de multe ori
uzajul trecutului foarte imprevizibil şi capricios (P.Nora, Les lieux de mémoire),
determinând o memorie rănită, ce alimentează ura şi revanşa.
Interesul pentru continuitatea memorială, pentru « cultul continuităţii »
naţionale, se traduce prin importanţa şi grija acordată patrimoniului cultural, muzeelor,
arhivelor, bibliotecilor, vestigiilor, monumentelor, care (toate) formează patrimoniul
identităţii naţionale.
Fragilitatea memoriei atrage fragilitatea identităţii naţionale. Identitatea
naţională are nevoie de datele exemplare (mitice) ale memoriei colective, pentru că se
legitimează pe valori, simboluri şi mituri fondatoare, de la origini, la continuitatea de
destin pe un teritoriu strămoşesc.
A desemna identitatea naţionalǎ înseamnǎ a marca teritoriul şi frontierele sale, a
defini raporturile cu “ceilalţi,” a forma imaginile amicilor şi ale duşmanilor, ale aliaţilor
şi ale rivalilor.
A crea identitate naţională înseamnǎ a conserva şi modela amintirile trecutului, a
proiecta asupra viitorului speranţele, dar şi resentimentele!47
Aceleaşi evenimente istorice pot avea acea semnificaţie de glorie pentru o
naţiune, dar poate fi o amintire umilitoare pentru alta ! O celebrare pentru o naţiune poate
fi o comemorare pentru alta ! « Memoria rǎnitǎ » poate atrage şi întreţine riscul
alimentării xenofobiei, naţionalismului extremist, rasismului, arǎtând cǎ doar « memoria
fericitǎ » poate îmblânzi imaginile şi relaţiile dintre popoare sau naţiuni ! Rolul de
incitare, pe carel joacă memoria se exprimă deseori în “deriva inchizitorială sau
ritualizantă” a acesteia. Mulţimea de memorii naţionale, adesea contradictorii, face
dificilă o stabilizare a istoriografiilor naţionale.Este nevoie de o “defatalizare a
istoriei”(Paul Ricoeur), prin depăşirea viziunii pur retrospective asupra trecutului şi
regăsirea trecutului ca un ceva care a fost, cu bune și cu rele.
Descoperirea trecutului naţional
Romantismul naţional, de la începutul secolului al XIX-lea, s-a caracterizat prin
entuziamul ruperii barierelor mentale, prin cultură şi a vizat o imagine reînnoită a
trecutului. El a recurs la tradiţiile istorice, pentru a trăi iluzia că poporul-naţiune profită
de elanul, pe care şi l-a luat iniţial la oigini. Cu alte cuvinte, cultura romantică se

46
M. Eminescu, Publicistică. Referiri istorice şi istoriografice, Chişinău, Cartea moldovenească, 1990, p.
549. P. Ricoeur, La mémoire, p.97-98 şi 526. J.A.Barash, Les sources de la mémoire, în Revue de
Méthaphysique , p.137-138,174-175. B. Anderson, L’imaginaire national, p. 204-206.
47
B. Baczko, Les imaginaries sociaux. Mémoires et espoirs colectifs, p.32. M. Halbwachs, La Mémoire
collective, p.162. P.Chaunu, Mémoire et histoire , p.32. T. Todorov, Abuzurile memoriei, trad. D. Lică,
Timişoara, Ed. Amarcord, 1999, p. 34.Edmond Marc Lipianski, L’identité française. Représentations,
mythes, idéologies, p. 4. P.Ricoeur, op. cit., p.13,30. Cf.J. Le Goff, op. cit., p.112. Roger Lallemand, La
mémoire, les Juifs et la Nation, p.78.

33
considera plină de virtuți mesianice, care trebuie să ducă pe culmi înalte ceea ce
strămoșii și generațiile istorice au construit pas cu pas.
Chiar şi în secolul al XVIII-lea a manifestat interesul pentru istoria popoarelor,
dar, obsedaţi de călăuza raţională, cărturarii nu propuneau privirea spre trecut, ca pe o
experienţă exemplară. Iluminiștii prețuiau trecutul, pentru că-l considerau o cronică a
evenimentelor, o necesitate genealogică. Chiar în Istoria.. lui Petru Maior trecutul
românilor se transformă într-o idee-forţă, angajată în viitorul noii Dacii !48
Romanticii au descoperit importanța istoriei pentru construirea perezentului și
profilarea viitorului. Dacă istoriografia iluministă exalta un prezent emancipator, care
prin raţiune, ştiinţă şi cultură punea bazele unei ere a fericirii, istoria naţională romantică
a devenit  profetică, arătând că proiectul emancipator al națiunii era legat de de libertate
(de scuturarea jugului străin), de construirea unei culturi naționale, în care nu intrau
numai realizările prezentului, ci și tot patrimoniul cultural al trecutului. 49
Până pe la 1860 educarea civico- religioasă a ocupat un rol, de aceea “Istoria
sfântă" trebuia să fie "cea dintâi învăţătură pentru copii; acestă învăţătură întipăreşte
pentru totdeauna în mintea copiilor epocile şi erele; întoarce la originea sa firul
cronologiei şi printr-aceasta pregăteşte înţelegerea pentru istoria generală ".50 Educaţia
moral-religioasă şi civică trebuia să modeleze “gustul virtuţii, amorul bunei-orânduieli şi
dădarea cu supunerea”, cum se preciza de către Ioan Brezoiani în Învăţătorul primar…,
1848, lucrare care avea un capitol intitulat curs de instrucţie morală şi religioasă, în care
preciza că istoria şi geografia veche trebuie învăţate subt punctul de vedere al istoriei
sfinte. 51
Efuziunea romanticǎ a secolului al XIX-lea a îmbogăţit substanţial imaginea
naţiunii, profilându-i biografia ei eroică. Romanticii au iubit mai mult trecutul, pentru
că vedeau în el nu numai o realitate, ci şi un ideal măreţ. Mitologia istorică, legată de
nobilele origini, de virtuţile eroice ale personajelor istorice 52, de strădaniile continuităţii
pe pământul patriei, era subordonată unei ideologii naţionale, caracterizeată prin
mesianismul şi profetismul unui viitor fericit al naţiunii. Istoria, spunea Mihail
Kogălniceanu în Cuvânt introductiv la cursul de istorie naţională(1843) scoate din
morminte pre strămoşii noştri şi ni-i înfăţişează ca vii înaintea ochilor, cu toate virtuţile,
cu toate patimile, cu toate năravurile lor. Ea, dară, ne leagă cu vecia, puind în
comunicaţie seminţiile trecute cu noi, şi iarăşi pre noi cu seminţiile viitoare”.53
La romantici trecutul arată clar calea supravieţuirii îndelungate, dar tot el dă răspuns la
dramatismului vremurilor contemporane ale naţiunii. Istoria naţională vorbeşte despre

48
M. Protase, Petru Maior. Un ctitor de conştiinţe, Buc., Ed. Minerva, 1973, p. 196-197.
49
Al. Duţu, Cultura română în civilizaţia eurpeană, p. 164, 170-171. Nicolae Iorga, Generalităţi cu privire
la studiile istorice, Buc., 1944, p.33.Vezi E. Cassirer, Mitul statului, p.227.
50
Doamna Câmpa, Pentru educaţia copiilor, trad. din limba franţozească, după J- L. H. Genet, Buc., 1839,
Bibliografia românească modernă, 1831-1918, vol. I, A-C, p. 543. M.-L. Murgescu, Între “bunul creştin”
şi “bravul roman”. Rolul şcolii primare în construirea identităţii naţionale româneşti (1831-1878), Iaşi,
Ed. A’92, 1999, p.75, 87, 104
51
Ibidem, p.76.
52
O galerie de “ziditori de sfinte lăcaşuri”, precum voievozii Radu-Negru,( “Foaie pentru minte.., “1844,
nr. 41) Matei Basarab, Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul şi C. Brâmcoveanu (“Muzeul
naţional,” 1836, nr.28, 31, 36, 1837, nr. 4) , Ştefan cel Mare, cel sfinţit de Biserică şi de istorie ( “Albina
Românească,” 1847, nr. 46) erau modele de eroism şi virtute.
53
M. Kogălniceanu, Profesie de credinţă, Buc., Ed. Tineretului, 1962, p. 122-143; Oratori şi elocinţă…, p.
76-77.

34
lungi şi grele veacuri, despre lacrimile, pe care generațiile trecute le-am vărsat în atâtea
secole.54 Graţie romanticilor Evul Mediu a devenit un model eroic,“locul” naşterii
poporului/naţiune, tinereţea eroică şi glorioasă a acestuia . ”. Panteonul marilor
conducători (ai românilor, de pildă) are menirea să întreţină încrederea în virtutea
eroică a naţiunii, încredere necesară în momentele de criză. 55
Studiul istoriei naţionale, a devenit noua "carte sfântă" a naţiei. Din deceniul
al şaselea, al secolului al XIX-lea, istoria națională a fost predată doar nivelului
gimnazial. Pentru școlile primare erau recomandate doar biografii ale unor personaje
istorice celebre. Istoria, împletită cu poezii şi cântece, proverbe etc şi biografiile
naţionale, un fel de hagiografii moderne, aveau menirea de a încuraja spiritul de sacrificiu
propriu patriotismului, iar un exemplu aparte al acestui gen îl constituia legenda mamei
lui Ştefan cel Mare! (I.P.Eliade, Elemente de pedagogie,1874). Istoria era profund
legată de geografie, integrată şi ea universului moral, religios, civic şi patriotic, căci
învăţătorul trebuia, nu numai să încurajeze cunoaşterea, dar să şi mişte sufletul şcolarilor,
să le stimuleze mândria și demnitatea națională. DE aceea, din romantism, dascălul,
învățătorul, profesorul au fost definiți ca V.A Urechia îl definea metaforic pe dascăl
drept “sfât nume”, aposol modern al credinţei în patrie şi naţiune! 56
Din 1862, odată cu programele comune pentru şcolile elementare din Principatele
Unite, istoria şi geografia au devenit materiile destinate educaţiei naţional-patriotică, în
învăţământul urban şi rural! Ca şi discursurile politice sau creaţiile literare, manualele de
istorie insistau spre o rememorare a întemeierelor, pe gloria latinităţii şi exaltarea
virtuţilor străbune (“Universul,” 1848, nr. 1). Simion Bărnuţiu ( Pedagogia, 1870)
susținea că scrierea istoriei să scoată în relief biografii exemplare și fapte mărețe, pentru
ca elevii să mediteze asupra faptelor moralizatoare ale trecutului. Trecutul este
certitudinea solidarităţii de familie, de neam, de naţiune. Naţiunea modernă transformă
istoria în propriul său destin exemplar, eroic şi moral.
Romanticii au pus istoria la temelia dreptului istoric, susţinând că legea nu
poate fi făcută de oricum, ci ea izvorăşte dintr-o necesitate superioară, fiind consacrată
și legitimată de de evenimentele istoriei. Trecutul naţiunii apare ca o istorie vie, ca
un un vast depozit de experienţe, care demonstrează forţa și vitalitatea naţiunii.
Nostalgia originilor
Naţiunea modernă conţine în rădăcia ei etimologică faptul de a se fi născut
cândva.Ea are, aşadar, un trecut immemorial, o origine şi un destin, reprezentând
simbolul permanenţei, al continuităţii, stabilităţii şi solidarităţii.
Miturile originilor şi ale întemeierii (miturile identitare) unei naţiuni au drept
scop explicaţia denumirii ei, descrierea evoluţiei istorice şi a principiilor care i-a
organizat destinul.

54
I. C. Brătianu, Bine aţi venit. Discurs rostit la 8 iunie 1917 în Piaţa Unirii din Iaşi cu ocazia sosirii
trupelor române din Ardeal şi Bucureşti, în Oratori şi elocinţă, p. 120. I. Maniu, Noi privim în înfăptuirea
unităţii naţionale un triumph al libertăţii omeneşti, loc. cit., p. 116.
55
M. Kogălniceanu, Opere,II, p.404. P. Ricoeur, Eseuri de hermeneutică, Buc., Humanitas, 1995, p.235 si
347. A.D. Xenopol, op. cit., p. 392.
56
Al. Duţu, Sinteză şi originalitate ,p.185-186. M.-L. Murgescu, Între “bunul creştin” şi “bravul român
p.93-94, 141 M-L. Murgescu, Galeria naţională de personaje istorice în manualele de istorie din şcoala
primară (1859-1900) în “Mituri istorice româneşti,” coord. L. Boia, Buc, Ed Univ., 1995, p. 31-41. Vezi
Octavia Babu-Buznea, Dacii în conştiinţa romanticilor noştri. Schiţă de istorie a dacismului, Buc., 1979.

35
 Formula, suntem unul dintre (sau printre) cele mai vechi popoare nu lipseşte din
arsenalul niciunei istoriei naţionale. Originile prestigiose au fost cǎutate de preferinţǎ în
Antichitate. Dacă italienii, românii, spaniolii îi invocau ca strămăși pe romani, iar grecii,
pe vechii greci, celţii au fost desemnți strămoşi pentru englezi, în timp ce francezii
pretindeau cǎ s-ar trage din …troieni! Nici germanii nu s-au lăsat mai prejos! Aceștia și-
au fixat origini nobile în miticul popor arian, dar și în… troieni!. Invocarea dublului mit
al originii troiene şi galice la francezi, a celei dacice şi romane la români etc. reflectă
căutarea rădăcinilor naţionale în civilizaţii vechi şi remarcabile Misiuninea istorică
fondatoare a fost căutată în autohtoni, “oamenii pământului,” glorificaţi pentru meritele
lor, de a fi rezistat tuturor invaziilor cuceritoare.
Prestigiul originilor, reîntoarcerea la puritatea originilor (Mircea Eliade)
constituie pentru fiecare naţiune, imaginatǎ ca o lume foarte veche, omogenizatǎ în
timp, garanţia supravieţuirii şi condiţia regenerǎrii sale. Slujindu-se de achiziţiile
istoriografiei proprii, naţiunile moderne au cunoscut de peste două secole veritabile
bătălii ale originilor; descoperirea originilor fiind scutul protector în această bătălie în
care dreptul este cel al celui mai vechi!
Vechimea milenarǎ îi consacrǎ naţiunii prestigiu şi-i legitimeazǎ existenţa în
“leagǎnul”originar. "Cultul strǎmoşilor” a fost unul dintre accesorile acestui mit al
originilor.Slava stămoşilor a reprezentat o condiţie a deşteptarii românilor în secolul al
XIX-lea.57 Teritoriul, religia şi limba naţională au fost considerate ancestrale, căci prin
ele se face legǎtura cu strǎmoşii, dar fiecare generaţie e datoare cu o“contribuţe”a sa
la tezaurul naţional!
Sub semnul continuităţii !
Istoria naţiunii moderne este istoria suitelor de generaţii înrudite, care s-au
succedat de-a lungul timpurilor, care a supravieţuit în faţa vicisitudinilor istorice. În
favoarea continuităţii etnice argumentele arheologice sunt susţinute de cele lingvistice şi
politice!58
Istoriografiile au întreţinut o veritabilă dispută, preluată energic de ideologiile
naţionaliste, pe tema continuităţii.Fiecare ideologie în folosul ei! Bătăliile continuităţii
au încurajat istoriografiile naţionale să-şi intensifice preocupările şi să-şi caute
argumentele forte de apărare, pentru că miza continuităţii a stat în etnogeneză.
Pe la 1830 un istoric austriac J. P.Fallmerayer scria că grecii moderni nu se pot
revendica din vechii elini, pentru că continuitatea acestora ar fi fost întreruptă de invaziile
slave din secolele VII-VIII. Contra acestei teze, care leza profund orgoliul naţional,
grecii şi-au intensificat preocupările de istorie naţională; în 1843 Constantin
Papargopoulos a scris…4000 de pagini de istorie a grecilor!
Bătălia continuităţii nu a ocolit nici istoriografia românească! Contra teoriei lui
Robert Röesler -“un muzicant amator şi de scrieri istorice”(A.D.Xenopol), care susţinea
evacuarea completă a Daciei între anii 271-273, la retragerea aureliană - istoricul A.D
Xenopol a lansat, în replică, în 1876, intitulată “chestia stăruinţei românilor în Dacia”. In
1900 când Robert Röesler se pregătea să prezinte la Paris, cu ocazia Congresului de
57
Vezi Georghe Lazăr, Slava strămoşilor şi deşteptarea românilor, Discurs din 1819, apud Oratori şi
elocinţă românească, p. 29. B.Anderson, L’Imaginaire national, p. 25. Louis-Vincent Thomas, Rites de
mort. Pour la paix des vivants, Paris, Fayard, 1985, p. 216.

58
Les Sciences Historique de l’Antiquité à nos jours, sous la dir. Charles-Olivier Carbonell, Jean Walch,
Paris, Larousse, 1994, p. 411-414.

36
Istorie, volumul Roumains et Magyars devant l’histoire, Xenopol a intervenit, cu o
broşură proprie, care demonstra teza continuităţii: “ mă pusei îndată să-i răspund, pentru
a paraliza înrâurirea pe care Röesler voia s-o pună în lucrare membrilor Congresului şi
scrisei o broşură, destul de cuprinzătoare, care să susţină teza stăruinţei românilor în
Dacia traiană… Şi eu o împărţi tuturor membrilor Congresului şi o trimisei şi tuturor
oamenilor de seamă din deosăbitele ţări europene”.59
In cazul tuturor popoarelor europene etnogenezele s-au suprapus unor teritorii
mult mai mari, decât teritoriul statal din veacul al XIX-lea! Așadar, continuitatea a fost
strâns legată de continuitatea politică, de suita de proiecte politice care s-au succedat în
perioada medievală şi care au determinat fluiditatea frontierelor. Continuitatea etnică şi
politică demonstrează împreună că unitatea, solidaritatea dintre generaţiile aceluiaşi
popor rămâne imuabilă de-a lungul timpului.

Bibliografie:
Sorin Antohi, Civitas imaginalis. Istorie şi utopie în cultura română, Buc, Ed. Litrea, 1994.
G. Georgiu, Naţiune, Cultură, identitate, Buc., Ed. Diogene, 1997. Ştefan Lemny, Originea şi cristalizarea
ideii de patrie în cultura română, Buc., Ed. Minerva, 1986.
Simona Nicoară, Istorie şi imaginar.Eseuri de antropologie istorică, Cluj-Napoca, PUC. 2002.
Florian Roatiş, Paşoptismul. O filosofie românească a istoriei, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2001.
A.Roman, Le populisme Quarante-Huitard dans les Principautés Roumaines , Éd. Fundation Culturelle
Roumaine, 1999.
T.Tzvetan Todorov, Abuzurile memoriei, trad. D. Lică, Timişoara, Ed. Amarcord, 1999.

CURS 6-7
Poporul/Naţiune, o personalitate exemplară. Metaforele naţiunii: Corpul şi sufletul!
Patria-Mamă, iubirea libertăţii comune
Sacralizarea naţiunii: sfânta naţiune (sec. XIX).
Religia naţiunii. Eroii naţiunii, sfinţi secularizaţi

Poporul/Naţiune, o personalitate exemplară

Poporul reprezintă o realitate demografică foarte veche, care s-a construit sub
forma unei comunități cu identitate specifică. Corpul demografic numit popor a fost
dintotdeauna organizat în straturi sociale. Dar, dincolo de diferențele sociale, pe membrii
unui popor i-a unit anumite repere comune, transmise prin cultură și politică de la o
generație la alta.
Termenul popor derivă din latinescul populus, care desemna o comunitate în care
identitatea este conferită de o serie de etnie, teritoriu, limbă, credință, cultură,
guvernare, aspirații și idealuri împărtășite de fiecare membru. Ceea ce a ținut laolaltă,
într-o unitate, pe membrii unui popor a fost sentimentul de apartenență, de atașare la
această identitate comună. Unitatea unui popor îi conferă forță, chiar dacă popoarele au
fost diferite din punct de vedere demographic. Unele mari, altele mici, dar toate și-au
cultivat imaginea de forță, izvorâtoare de mîndrie și demnitate.
Sentimentul de unitate pe care l-au resimțit popoarele a construit fraternitatea,
solidaritatea și comuniunea de valori.
Nucleul unui popor este dat de elementul etnic, de aceea sentimentul
fundamental care sudează solidaritatea unui popor este fraternitatea, rudenia de sânge.
59
Ibidem.

37
Popoarele au purtat, de regulă, numele elementului etnic fondator (francezi, români,
germanii, grecii, italienii etc.) sau al unui cuceritor, ca bulgarii sau ungurii.
Fiecare popor s-a constituit printr-un proces complex, numit etnogeneză. De-
alungul etnogenezelor s-a produs, la toate popoarele europene, de exemplu, un
sincretism etno-cultural. Mai precis popoarele au tins să asimileze în corpul lor
demografic și identitar și alte elemente entice, mai mult sau mai puțin numeroase. De
pildă, au luat de la acestea unele cuvinte din limbă, au adaptat tradiții, obiceiuri, fără ca
să-și dilueze vechea identitate.
Fiecare popor este un organism creat de trecut, așașdar popoarele îșii au propria
lor istorie, teritoriu, cultură, credință, tradiții obiceiuri, strcturi politico-statale create și
apoi consolidate vreme de sute sau mi de ani. Istoria popoarelor este genealogică, ele
simțindu-se, generație cu generație, legate de strămoșii fondatori.
In cadrul popoarelor istorice conviețuirea pe un teritoriu a fost considerată o
moștenire de la strămoși (leagăn sau mormânt strămoșesc) a determinat perpetuarea
sentimentelor patriotice. Apărțndu-și teritoriile popoarele au avut sentimental apărării
familiei, a comunității, dar și a patrimoniului strămoșesc.
In cadrul popoarelor istorice limba nu a fost neapărat comună, putând fi dialecte sau
graiuri diferite de la o regiune la alta. Francezii sau italieii din nord nu aveau același
dialect cu cei din sud. Prin limbă, mai ales, popoarele au cunoscut mentalități regionale
specifice.
In cadrul popoarelor istorice credințele nu au fost neapărat comune, din cauza
schismelor religioase, dar sentimentul de unitate a unui popor/comunitate a rămas sudat
de celelalte repere identitate (etnie, teritoriu, cultură, guvernare comună etc.).
Popoarele au avut propriile structuri de guvernare politică, în Evul Mediu finnd
monarhiile Pentru popoarele creștine europene monarhul a fost simbolul puterii, al
autorității statale, legitimată întotdeauna de autoritatea ecleaziastică. Autoritatea politică
a regilor, împăraților domnitorilor a fost consfințită/legitimată de puterea spirituală,
deoarece în fața unsului lui Dumnezeu (regele, domnitorul) fiii poporului aveau calitatea
de supuși. Termenul de supus a însemnat acea stare de ascultare a puterii spirituale
(Biserica creștină) și implicit a puterii temporale (statul, regele sau împăratul). Idealul
medieval al creștinătății a stat la baza unor mari solidatirități politice cum au fost
imperiile, ale căror scopuri a fost apărarea în fața păgânătății otomane în permanentă
ascensiune.
In secolul al XVIII-lea fărâmițarea statelor europene, creșterea rivalităților
economice, politice, culturale dintre ele a dus la întărirea identității popoarelor.
Revoluția franceză de la 1789, care l-a decapitat pe regele Ludovic al XVI-lea a lansat,
pentru prima dată concepția suveranității politice a poporului. În revoluția franceză s-a
strigat Vox populi, vox dei, adică vocea poporului este vocea lui Dumnezeu. S-a legitimat
concepția că popoarele trebuie să-și ia în propriile mâini puterea și să-și urmeze destinul.
Decapitatrea unui rege ca Ludovic al XVI-lea, care fusese uns/legitimat de Biserică a fost
și un gest simbolic, politic și spiritual (decreștinant).Regele fusese considerat pănă atunci
un internmediar dintre Dumnezeu și popor, legile, normele, trebuind să fie în
consonanță cu Legea divină. Se punea capăt unui vechi regim politic, al unei întregi
ordini politice tradiționale, în care monarhul se aflase în vârful ierarhiei sociale și
politice. Prin Revoluția franceză de la 1789-1794 piramida politică se prăbușeșete, iar
monarhul, chiar, dacă este legitimat formal de puterea spirituală, este obligat prin

38
Constituții să țină cont de voința politică a popoarelor. Revoluţia de la 1789 a
identificat voinţea poporului cu justiţia şi moralitatea, generând populismul. Romanticii
au avut o imagine duioasă a poporului, identificându-l cu victima injustiţiei şi inegalităţii,
din interiorul sau din afara societăţii. Această imagine a poporului victimă, trăind modest
în mizerie şi foamete, avea să fie multă vreme substanţa populismului, dar şi un argument
al naţionalismului! Ignoranţa poporului nu putea fi compensată decât prin instrucţie şi
educaţie, de aceea școala a jucat un rol așa de important în romantismul național.60
Revoluţia din 1789 a identificat poporul cu naţiunea, poporul/naţiune devenind
simbolul unei unități puternice, în care diferențele sociale există, dar numai sunt
prioritare în domeniul politic. Naţiunea a topit diferenţele, ierarhiile dintre straturile
poporului şi a devenit un liant contra dezbinărilor, provocate de interesele divergente, de
etnii şi religii diferite ce coexistă în acelaşi teritoriu statal. Naţiune a devenit acel noi
colectiv în numele căruia se realizează politica, în care valorile prioritare au devenit
libertatea, egalitatea, fraternitatea, pacea, fericirea etc.
Romantismul național a construit profilul identitar național la toate națiunile
europene.Marea duioşie romantică s-a îndreptat către ţărănime, cea mai consistentă parte
a poporului, cea care a fost desemnată cu prioritate purtătoarea spiritului național (al
tradițiilor, obiceiurilor, adică a perenității poporului-națiune). Poporul/naţiune a fost
identificat cu ţăranul roman, de pildă., pentru că într-o cultură invadată de fanarioţi
singura sursă românească autentică nu putea rămâne decât la sate!
Metaforele naţiunii: Corpul şi sufletul !
Poporul/Naţiune a fost antropomorfizat în imaginea mitică (ideală) a unei
personalitatăţi exemplare. Arhetip masculin poporul sugerează protecția paternă, voinţa
unică, autoritatea morală, justiţia supremă. Romanticii spuneau: mergeți cu poporul, căci
poporul nu greșește! Poporul/naţiune a devenit o instanţă infailibilă, tot ce se săvârşește
în numele său nu poate fi decât just!
Naţiunea este organism, înseamnă viaţă, deci supusă avatarurilor. Asta înseamnă
că naţiunile se nasc, cresc, dorm, visează, îmbătrânesc și pot muri, dacă nu-și apără
identitatea și liberatatea! Această foarte veche metaforă a organismului, moştenită se
pare de europeni din Antichitatea greco-romană, a cunoscut o popularitate deosebită în
secolul al XIX-lea. Limbajul politic surprinde deseori această metaforă organică: de
pildă, eroii din istorie au salvat trupul naţiunii, de aceea se odihnesc în panteonul
memoriei naţionale.Naţiunea apare ca unitatea unui corp, cu inimă, suflet, cap, care o
conduce, membre (membrii), care au funcţia lor socială vitală. Națiunea trăieşte similar
ritmului unui singur organism care se maturizează, care este sănătos, dar poate suferi de
maladii!Tabloul clinic al naţiunii permite o patologie (în sens de înapoiere,
dezorganizare), dar şi un tratament adecvat (programe de redresare, de emancipare),
pentru vindecarea ei de răul care o afectează. Aceste probleme legate de viaţă şi de
moarte, adesea supraevaluate, inflamează periodic sentimentul naţional, stimulează
impulsurile combatante ale naţionalismului! Așa s-a întâmplat în revoluțiile pașoptiste.
Mihai Eminescu, vorbind de terapeutica naţională românească, vedea necesar un guvern
naţional serios şi ferm,, care să pună capăt corupţiei politice, dezordinii morale,
dezastrului economic.
Tema individualităţii naţionale a încurajat căutarea unu suflet (spirit) al
popoarelor. Georg Wilhelm Friedrich  Hegel vorbise de un Volkgeist, spirit unitar al
60
Florian Roatiş, Paşoptismul. O filosofie românească a istoriei, Cluj-Napoca: Editura Dacia, 2001.

39
poporului care se imprimă în manifestarile culturale, dând imaginea unei unitatăţi
lăuntrice. Pentru Jules Michelet individualitatea putea mege până la personalizare.
Naţiunea este o persoană, deci este fericită, orgolioasă, mândră sau, dimpotrivă poate fi…
nefericită!
Johann Gottfried Herder vorbea de naţiune, ca de un arbore, cu rădăcini
ancestrale care urcă până în vremurile noaste, dar metafora marii familii, a fost foarte
frecventă în imaginarul naţional! Imaginea de uriaşă familie trimite spre o tradiţionalǎ
structurǎ de solidaritate, familia fiind simbolul fraternităţii, a unităţii solide,
indestructibile dintre membrii ei. Statul-naţiune este tatăl incontestabil, autoritar care
cere fiilor săi supunere. Fiii naţiunii trebuie să primească educaţie, care să încurajeze
agregarea naţională şi sunt încărcaţi cu responsabilitate personală faţă de autoritatea
superioară la care se raportează. Mama-naţiune presupune protecţia afectuoasă, tandră
faţă de fiii ei, care, la rândul lor, îi poartă un respect necondiţionat. “Suntem toţi fiii
aceleiaşi mume, (…) avem toti aceeaşi iubire pentru mama noastră comună, spuneau
deseori paşoptiştii”. 61
Patria-Mamă, iubirea libertăţii comune
Arhetipului Mamei i se asociazǎ cel al Pǎmântului-mamǎ sau al Naturii
îndestulǎtoare, care oferǎ bogǎţii inestimabile celor care trǎiesc “la sânul ei.
Reprezentǎrile naţiunii şi ale patriei sunt, aşadar maternale şi familiale, fiind structuri
afective şi emoţionale. Patria-Mamă exprimă un model de coeziune, întemeiat de părinţi
fodatori şi bazat pe afecţiune, dar şi pe îndatoriri, responsabilităţi ale fiilor ei, numiți
compatrioţi! A fi de folos patriei însemna a aduce fericirea colectivă (de obşte).Asociată
ideii de folos s-a cristalizat ideea datoriei, a responsabilităţii faţă de patrie.
Patriotismul provine din latinescul pater, fiind legat de eroism, apărare, sacrificiu.
Patriotismul, ca normă etică, este deductibilă chiar din spiritul creştinismului, care
înseamnă ataşamentul faţă de comunitatea locală, familie şi pământul naşterii. Dacă ţara
este locul în care ne naştem şi trăim, patria este pământul libertăţii şi a bunei guvernări,
fie ea monarhică, republicană etc. Iubirea de patrie nu este numai iubirea față de brazdă,
ci şi iubirea trecutului Patria este o valoare politică: bunul comun, moşia, mormântul
strămoşilor, ce trebuie apărate. Patria este o valoare morală: altarul jertfei supreme. Loc
sacru şi securizant patria hrăneşte, cinsteste şi păzeşte pe fiii săi, care, au datoria fiecare
să-i fie de folos! Jerfa în numele patriei, a bunăstării şi fericitii colective este marele
patriotism, opus egoismului local şi trădării.În discursul revoluţionar “rugăciunea patriei”
(Heliade-Rădulescu), jurământul pentru patrie antrenează o stare de spirit militantă.
Patrioţii adoră cultura poporului, lirica patriotică abundă de epitetele splendorii
peisajului. Imaginea patriei din literatură are strălucirea unui chip ideal; este exaltată într-
o abundenţă de metafore despre frumuseţea peisajului, ca în binecunoscuta imagine a
Ardealului, zugrăvită de Nicolae Bălcescu sau a României, cântate de Alecu Rousso!
Omul fără patrie este rătăcitor, în căutarea patriei dorite, iar cel departe de patrie,
adică cel călător sau exilat, este copleşit de nostalgia patriei natale edenice.
Sacralizarea naţiunii: sfânta naţiune (sec. XIX). Religia naţiunii. Eroii naţiunii,
sfinţi secularizaţi
Societatea modernă a fost terenul fertil pentru naşterea şi efervescenţa unor noi şi
puternice religii secularizate: religiile politice numite ideologii. Ideologiile moderne,
inclusive cele naționale, au preluat din modelul unificator al religiei creștine. Dacă
61
Vasile Boerescu, Discursuri politice, vol. I, Buc, Tip. Socec, 1910.

40
Bisericile creștine militează pentru unitate spirituală, ideologiile naționale militează
pentru unitate politică.
Impunerea treptatǎ a prioritǎţii politicului în raport cu religiosul a generat, în
cosecinţǎ, numeroase transferuri dinspre sfera religioasǎ spre sfera politicului Religia
politică aparţine unui fenomen mai general al religiei secularizate, care reprezintă un
sistem, mai mult sau mai puţin elaborat de credinţe, mituri, rituri şi simboluri, ce conferă
caracterul sacru unei entităţii terestre (precum națiunea, statul, conducătorul), în jurul
căreia se organizeaza un cult, o devoţiune. Astfel, politica devine unul dintre “locurile
privilegiate ale acestor metamorfoze ale sacrului, mişcǎrile politice din timpurile
moderne putând fi calificate drept religii secularizate” sau religii politice.
Religiile politice” se înrudesc cu religiile tradiţionale, pentru cǎ ele recuperează
expresiile tradiţionale ale experienţei religioase: ca urmare orice discurs ideologic
împrumutǎ structuri mitice tradiţionale, pe care le ataşeazǎ unui limbaj filosofic sau
ştiinţific. De asemenea, ca şi în cazul comunitǎţilor religioase tradiţionale, comunitǎţile
politice tind spre sociabilitatea de tipul comuniunii mentale, spre forme de adeziune şi
devoţiune foarte asemǎnǎtoare celei religioase.
Mişcǎrile politice moderne încurajeazǎ comportamente ritualizate, mai mult sau
mai puţin analoge riturilor religioase tradiţionale, preluînd funcţiile, latente sau manifeste
ale religiilor tradiţionale! Dacǎ esenţa orcǎrei religii este Dumnezeu, transcendenţa,
chestiunea morţii şi a lumii de dincolo, religiile politice/ideologiile tind şi ele sǎ se
fondeze pe o pseudo-transcendenţǎ, iar în locul lumii de dincolo, proiecteazǎ un viitor
luminos, ramânând iremediabil prizoniere timpului istoric! Noul Eden, cetatea idealǎ,
Ierusalimul celest, arhetipuri ale armoniei şi ale fericirii ideale sunt referinţele
proiectului socio-politic modern.
Sacrul, domeniul propriu al religiei, se perpetuează așadar în ideologii, este
transferat unor noi valori supreme, Patrie, Naţiune, Popor.
Religia naţiunii poate fi apreciată ca un sistem solidar de credinţă şi ritualuri
dedicate sfântei naţiuni, investitǎ cu misiunea autoritǎţii politice, înǎlţatǎ pe tradiţie şi
legitimatǎ prin credinţa politicǎ. Politica naţionalǎ recupereazǎ pentru propriile sale
ambiţii dinamismul aspiraţiilor religioase şi ia formele unei religii. Adoraţia entităţii
colective sacralizate –Națiunea- se realizează ca liturghie politică. Rituri, sărbători,
monumente etc, adaugă sau substituie locurile sacre şi sărbătorile religioase vechi.
Sărbătoarea naţională este un pelerinaj de pietate pentru trecut, o purtătoare a unităţii
morale a naţiunii pentru viitor. Sărbătoarea de la Putna în cinstea lui Ştefan cel Mare
din 1871 a avut un caracter religios şi naţional. Inițiatorul acestei frme festive
celebrative, poetul Mihai Eminescu, spunea, la Putna se afla lăcaşul dumnezeiesc,
mânăstirea Putna fondată de erou (devenit sfânt naţional!) şi acolo zăceau oasele sfinte.
ale domnitorului. Incă de atunci ierarhii Bisericii Ortodoxe se gândiseră la sanctificarea
voievodului Ștefan, simbol al apărării strașnice a credinței strămoșești, împotrivia
păgânilor și a oricăror dușmani din afară. 62
Acestă teologie a naţiunii este una morală pentru că i se atribuie naţiunii epitete
morale: bunătate, sfinţenie, iubire, etc. Ca şi religia, credinţa în naţiune a devenit un
sentiment al vieţii, al lumii, nu o cunoştinţă. Naţiunea este eternă, nu moare niciodată şi
62
M. Eminescu, Apel pentru serbarea de la Putna, 1870, în Publicistică, p. 562-563; Idem, Opera politică
1870-1871, București: Editura Academiei, 1980, p, 318. http://www.mihai-eminescu.ro/serbarea-de-la-
putna-intru-memoria-lui-stefan-cel-mare-de-mihai-eminescu/

41
Statul va dura totdeauna, pentru că sunt percepute, dincolo de materialiatea lor tangibilă,
ca entităţi sfinte. Ceremonia și serbarea încoronării regelui Carol I și a reginei Elisabeta
(10-12 mai 1881) a reprezentat o expresivă formă colectivă de comuniune, în jurul
valorilor politice, sociale, culturale și spirituale ale națiunii române. Din acel moment
simbolic dinastia română a reprezentat catalizatorul eforturilor naționale, pentru ridicarea
nivelului politic și prestigiului internațional al României. Bucureștiul, capitala Regatului,
a devenit, un veritabil, „mic Paris al Balcanilor”, care s-a înzestrat cu frumoase realizări
arhitecturale cu prilejul Jubileului regal din 1906. În 1916, succesorul la tron, regele
Ferdinand, afirma că: „dinastia mea este română (…) Românii nu au adus aici pe unchiul
meu, regele Carol, ca să întemeieze o dinastie germană la gurile Dunării, ci o dinastie
națională, și revendic pentru casa mea cinstea de a fi îndeplinit în întregime misiunea pe
care acest popor i-a încredințat-o”.49 Festivitatea de la 10 mai a devenit, ulterior,
simbolul monarhiei române și zi națională, până în 1947. Ceremonia și serbarea
încoronării regelui Ferdinand I şi a reginei Maria la Alba Iulia și București (15-17
octombrie 1922) a întărit simbolic  legătura  puternică dintre Familia regală și națiunea
română. Au luat parte la  festivități importante personalităţi politice, militare și civile
românești, precum și reprezentanţi ai tuturor caselor domnitoare din Europa.  Au fost
invitați și au participat  oficialităţi din Franţa, Italia, Spania, Cehoslovacia, Grecia,
Iugoslavia, Marea Britanie, Olanda, Norvegia, Danemarca, Japonia, Belgia şi Portugalia.
Nu au lipsit de la ceremonii reprezentanții Puterilor Aliate din vremea Primului Război
Mondial. Momentul încoronării de la Alba Iulia a fost prilejul unor importante mesaje ale
regelui Ferdinand I  și ale elitei politice, dar și un prilej de mândrie națională din partea
miilor de partcipanți, veniți din toate provinciile Regatului, mai ales din Ardeal.63
Elita națională
Conceptul de elită derivă din latinescul eligere (a alege), dându-i-se sensul de „cel
ales”, cel valoros, prețuit, prestigios, din punct de vedere social. În plan istoric, termenul
de „ales a avut o încărcătură spirituală și culturală, în funcție de prioritatea valorilor
sociale. Originea termenului este religioasă, în creștinism însemnând cel care are șansa
mântuirii. Transformarea valorilor a adus glisări de sens ale termenului „ales”, la sensul
creștin adăugându-i-se cel de reprezentant al comunității. Sensul modern al conceptului
de elită provine din secolul al XIX-lea, din limba franceză (l`élite), de unde a fost
importat în majoritatea câmpurilor lexicale occidentale și extra-occidentale. Numai că,
fiecare limbă și-a creat sensuri și derivate specifice. Elita este un termen care se pretează
la concepte, care presupun agregarea socială și militantismul, pentru că intelighentia a
simțit că are o misie, o datorie sfântă, față de națiune. Intelighentia din secolul al XIX-
lea, a sondat orizontul de așteptare al comunităților și a căutat posibile soluții de
rezolvare a problemelor naționale, politice, sociale, culturale etc. Termenul elită națională
în sensul de cei mai buni, cei mai inteligenți, cei mai generoși creatori, cei militanți,
trebuie asociat unor termeni, precum comunități, popor, națiune, care conțin forme de
comuniune, de solidaritate și sentiment de fraternitate. O mare personalitate istorică,
precum Mihai Eminescu, a fost un geniu al națiunii, pentru nivelul cultural, originalitatea
creatoare, dar și prin militantismul său generos în slujba aspirațiilor, așteptărilor,
speranțelor comunităților românești. 64
Caiete de antropologie istorică, anul XIX, nr. 2 (37), Iulie-decembrie 2020,.
63

Simona Nicoară, Istoria elitelor, încotro?, Caiete de antropologie istorică, anul XVIII, nr. 2 (35), Iulie–
64

Decembrie 2019, pp. 5-33.

42
Cărturarii ardeleni Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Ioan BudaiDeleanu au
scris despre istoria tuturor românilor, atât din Transilvania, cât și din Țara Românească și
Moldova. Aceștia i-au inspirat, în avântul lor emancipator, pe George Barițiu, Timotei
Cipariu, August Treboniu Laurian, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu ș.a., în
asumarea unei intense opere de mesianism național. Un mesianism care s-a tradus prin
angajarea apostolică, militantă, în slujba istoriei, limbii și culturii naționale. Vocația
mesianică a însemnat acea asumare a rolului nobil și moral de „învățători ai poporului”,
care-l „îndreaptă”, îl „îmbunătățeșc”, îl „deșteaptă”, pe acesta pe calea adevărului și al
binelui. Invocarea misiunii mesianice a intelighentiei ardelene rezultă din limbajul ei
hristic, care amintește de jertfă, de rolul învățătorului, care aruncă sămânța credinței și a
culturii în brazda (conștiința) poporului, pentru ca ea să răsădească în suflete. Pentru că
misia națională a fost contrapusă tendințelor potrivnice, aducătoare de „stricăciune”:
„Nici într-o vreme și nici într-o stare n-au lipsit de tot vrăjmașii luminii și prietinii
întunerecului. 65 Clericii, cărturarii și dascălii de școală au fost cei mai receptivi în
fondarea unor legături concrete între toate provinciile locuite de români.
Eroii naţiunii, sfinţi secularizaţi
Ideologia naţionalǎ a fost totdeauna tentată să identifice lupta cu adversarul
naţional ca o luptă dintre Bine şi Rău. Naţiunea are puterea mesianică, purtătoare a
salvării, de a se opune altor naţiuni, etichetate ca o lume profană, şi anume acelora
percepute ca adversare. Duşmanul naţiunii este diabolic, viclean, imprevizibil, de unde
permanenta vigilenţă a naţionalismului. Mitologia naţională a trezit pulsiuni cu ambele
feţe ale lui Ianus, pozitive, dar şi negative (excluderea Celuilalt, interese şi aspiraţii
partizane şi exclusiviste). Ca nucleu de sacralitate, naţiunea a dat naştere la idolatrii, dar
şi la uri de nestăpânit.
Ideea de datorie şi de sacrificiu în numele naţiunii presupune întotdeauna o idee de
puritate, pe care numai o înaltǎ instanţǎ o poate avea! A muri pentru naţiune presupune o
grandoare moralǎ! Sacrificiul, jertfa este în mentalitatea creştină o condiţie a Creaţiei!
Sfinţenia naţiunii trebuie încarnată prin martir!66 Fiind identificată ca instanţă, corp
mistic, - conform mentalităţii obişnuite de raportare la divinitate- fidelii naţiunii trebuie
să aibă devotament şi spirit de sacrificiu necondiţionat.Această dăruire de sine merge
până a lua chipul unei salvări, ca în exemplul medieval pe care îl dă E. Kantorowicz în
Pro patria mori. În acest exemplu moartea pentru popor și rege este un fel de
răscumpărarea a păcatelor, o formă de devotement, care se substituie salvării prin
credinţă. Războiul este lupta pe viaţă şi pe moarte, pentru că naţiunea poate pieri sau
poate supravieţui, şi aceeastă perspectivă face necesară nu numai o forţă materială, ci,
mai ales, una morală.67
Idealizarea morţilor/eroi este ridicarea lor în plan simbolic, transcenderea morţii
reale, care dintotdeauna este considerată inacceptabilă şi mutilantă. Eroul este cel ce se
sacrifică sau se martirizează, pentru patrie şi naţiune, devenind un sfânt secularizat.
Morţii iluştri sunt, asemenea ideologiei creştine, un suport moral, de aceea mormintele
lor devin sanctuar, panteon, mausoleu, adică locuri ale amintirii şi pioşeniei, ce suscită
pelerinaje şi celebrări. Obiecte, scrieri, locuinţe aparţinând acestora susţin memoria lor
65
Simona Nicoară, Intelighentia ardeleană și mesianismul ei de dincolo de Carpați în secolul al XIX-lea,
Caiete de antropologie istorică, anul XVIII, nr. 2 (35), Iulie–Decembrie 2019, pp. 34-71.
66
Cf.François Heim, La théologie de la victoire. De Constantin à Theodose, Paris, Beauchesne, 1992, p.
324.
67
E. Gentile, op. cit., p. 166.

43
într-o formă mistică şi dau viziunea continuităţii vieţii.“Mesajul” morţilor povăţuieşte
întotdeauna pe cei vii despre apărarea drepturilor, despre grandoarea patriei şi naţiunii
etc. Eroii din istorie sunt modele de autoritate şi de spitit de sacrificiu: luptaţi cum au
luptat şi s-au jertfit strămoşii, este leitmotivul discursului profetic naţionalist, ce
aminteşte de un nou evanghelism politic. Thomas Carlyle începea pe 22 mai 1840, fără să
intuiască consecinţele ideologice, un lung şir de prelegi despre Eroi, cultul eroilor şi
eroismul în istorie. Carlyle era convins că istoria este o biografie a marilor oameni, iar
cultul eroilor o componentă perenă a vieţii sociale, o speranţă permanentă(…)pentru
conducerea treburilor lumii, care aminteşte de creştinism. Eroii, spunea Fichte, sunt cei
care şi-au depăşit epoca, nişte giganţi printre oameni, ca forţă materială, dar mai ales
morală şi spirituală. Eroul este înnobilat doar de virtuţi! Virtutea eroică ar fi curajul,
munca, spiritul vizionar, victoria în fapte, dar, mai ales spiritul de sacrificiu. Eroismul,
fidelitatea, sacrificiile din istorie sunt “piscuri “de viaţǎ exemplarǎ. Cei mai mari monarhi
ai trecutului sunt eroi naţionali, regi populari şi toleranţi: „Inima mi se bate când aud
rostind numele lui Alexandru ce Bun,(al) lui Stefan cel Mare,(al) lui Mihai
Viteazul(…)Aceşti bărbaţi pentru mine, spunea Kogălniceanu, sunt mai mult decât
Alexandru cel Mare, decât (H)Anibal, decât Cezar; aceştia sunt eroii lumei, în loc de cei
dintâi care sunt eroii patriei mele(…)Bătălia de la Războieni,..izbânzile de la Racova şi
de la Călugăreni îmi par mai strălucite decât cele de la Maraton şi Salamina, pentru că
sunt câştigate de către români.68 Eroii martiri dobândesc nemurirea, căci sângele lor e
sânge din popor.. şi numele lor e sacru în inimile noaste, rostea Heliade Rădulescu la
înmormântarea celor căzuţi la 19 iunie 1848! 69 Experienţa dramatică a Marelui Război
(1916-1918) a instituit apoi cultul Soldatului Necunoscut, simbol al sacrificiului pentru
salvarea Patriei.70 Mormintele soldaţilor căzuţi au devenit simboluri de eroism, locuri ale
memoriei şi a pietăţii. Sculpaţi în marmură sau în bronz acestor eroi li se transferă
modelul consacrat de bisericile creştine în celebrarea sfinţilor şi a martirilor.
Monumentele funerare, precum cele ale Soldatului Necunoscut reprezintǎ o prelungire a
cultului strǎmoşilor, pentru cǎ ceremoniile şi omagiile publice în jurul lor invitǎ publicul
la retrǎirea acestor “modele exemplare” de eroism! Un imaginar spectral cu o mare
fascinaţie colectivă îl reprezintǎ “locurile memoriei,” acele spaţii sacre consacrate de
evenimente exepţionale ale vieţii istorice! Este cazul “locurilor bǎtǎliilor,” care inspirǎ
rememorarea figurilor eroice, individuale sau colective, care oferǎ cele mai mari exemple
de patriotism! Ruinele Târgoviştei au devenit de la paşoptişti, un centru simbolic, căruia
i se atribuie privilegiat o aură istorică legendară. Toate ruinele antice sau medievale sunt
“umbre”vii ale trecutului, ignorarea sau distrugerea lor fiind un sacrilegiu. Numele date
locurilor, oraşelor, străzilor, monumentelor materializează şi ele panteonul naţional.

Bibliografie:
Simona Nicoară, Patria și patriotismul, Introducere, Caiete de antropologie istoric, anul XII, nr. 1-2 (22-
23), Ianuarie–Decembrie 2013, pp. 5-16. https://www.caieteantropologieistorica.ro/docs/R3/22-23cai1.pdf
Simona Nicoară, Metamorfozele istorice ale concepțiilor despre patrie și patriotism, Caiete de antropologie
istoric, anul XII, nr. 1-2 (22-23), Ianuarie–Decembrie 2013, pp. 19-57.
https://www.caieteantropologieistorica.ro/docs/R3/22-23cai2.pdf
Tudor Neamțu, Între patriotismul dinastic și identitatea națională: poziționări ideologice ale românilor
transilvănei în timpul mobilizăriilor Primului Război Mondial, Caiete de antropologie istoric, anul XII, nr.
68
M. Kogălniceanu, Cuvânt introductive, în Oratori şi elocinţă românească, p. 63-64.
69
Apud Oratori şi elocinţă românească, p. 63-64.
70
E. Gentile, Le religioni della politica.., p. 37; 51.

44
1-2 (22-23), Ianuarie–Decembrie 2013, pp. 58-71. https://www.caieteantropologieistorica.ro/docs/R3/22-
23cai3.pdf
R. Chartier, Originile culturale ale revoluţiei franceze, Timiţoara, SEDONA, 1998.
M.Eminescu, Statul. Funcţiile şi misiunea sa, Buc., Ed. Saeculum I.O. 1998.

CURS 8-9

Cultură, Stat/Naţiune (sec. XIX-XX)

O lume de valori: cultura naţională. Pedagogia naţională
Naţiunea şi Statul modern
Naţiunea cu faţa spre viitor! Mitul Progresului şi aşteptările idealizate
Eschatologii naţionale. Mesianism, milenarism şi profetism modern

Cultura naţională și pedagogia naţionalǎ

Identitatea culturală a naţiunilor este certificatul lor de existenţă, prin care îşi
legitimează locul în istoria universală.( Naţiunile dezvoltate, cu o puternică conştiinţă de
sine, îşi apreciază creaţiile culturale ca un patrimonial naţional, care este protejat şi
promovat, întrucât văd în aceste opere o mărturie tangibilă şi simbolică a trecerii lor prin
istoriei, un indicator al vocaţiei lor creatoare. 71
Mai précis, cultura este o componentă esențială în viaţa naţiunilor, o expresie a
sufletului şi a spiritualităţii lor. Orice popor îşi traduce experienţa sa istorică într-o suită
de creaţii culturale. Fiind percepută drept o comunitate mitică (ideală) şi mistică (legătura
sacră dintre membrii națiunii și idealul național) naţiunea supravieţuieşte prin
prezervarea unei imense moşteniri, de aceea cultul tradiţiei, preţuirea patrimoniului
naţional este o sfântă datorie! Conştientizarea existenţei unui patrimoniu comun de
cunoştinţe şi valori încurajează conştientizarea unităţii culturale. Cultivarea poporului,
majoritar rural, în toate provinciile româneşti, a însemnat tocmai un efort de modelare a
mentalităţilor populare în favoarea unor valori şi practici moderne (sociale, politice,
culturale), scopul suprem fiind afirmarea civismului şi a naţionalismului.
In secolul al XIX-lea “cetatea” literelor şi a artelor s-a naţionalizazat, adică s-a
identificat cu naţiunea, devenind “naţiunea luminată! Contribuţiile creatoare ale națiunii
sunt imaginile şi simbolurile literaturii, artei, arhitecturii, teatrului și mai târziu ale
cinematografiei etc. Toate aceste expresii sunt naţionale, deci autentice, originale, ceea ce
le sublimează calitativ şi estetic.
Romanticii noştri au înţeles omogenitatea culturală în sens folclorizant, de aceea
au fost predispuşi spre supralicitarea valorilor populare. Argumentele acestei tendinţe se
leagă de satisfacţia dată unei majorităţi (România modernă a rămas de două secole
majoritar ţărănească!) de mentalitate şi cultură rurală, de motivaţia invocată de spiritele
cultivate că tradiţia rurală reprezintă vechimea, adică valorile permanente şi
comune ale naţiunii. Cultura naţională este, în consecinţă, reprezentarea emblematică a
rezervorului de imagini, a producţiilor simbolice naţionale, considerate repere ale
autoidentificării naţionale. Lui Eminescu îi aparține această genială reflecție despre
specificul cultural și de civilizație națională: „ Civilizaţia adevărată a unui popor nu
consistă în adoptarea cu deridicata de legi, forme, instituţii, etichete, haine străine. Ea
consistă în dezvoltarea naturală, organică a propriilor puteri, a propriilor facultăţi ale
sale. Nu există o civilizaţie umană generală, accesibilă tuturor oamenilor în acelaşi grad
71
Grigore Georgiu, Istoria culturii române moderne, Bucureşti , 2007, pp. 12-13.

45
şi în acelaşi chip, ci fiecare popor îşi are civilizaţia sa proprie, deşi în ea intră o mulţime
de elemente comune şi altor popoare“.72 Cu alte cuvinte fiecare națiune reprezintă un
unicat cultural în lume.
Valorile culturale, cele care sintetizează o epocă şi un mod de înţelegere a lumii,
dobândesc, prin forţa lor ideatică şi expresivă, un caracter de permanenţă, devenind
repere pentru conştiinţa unei societăţi. Cultura tezaurizează şi acumulează valorile, reţine
ceea ce este durabil în ordine spirituală, transmite peste epoci operele care „înving
timpul“, care rămân actuale prin semnificaţiile lor.
Colectivităţile naţionale au drept caracteristică distinctivă nu nu numai natura lor
etnică ci și opera lor culturală: limbajul, miturile, religia, istoria, arta, ştiinţa. Creaţiile
culturalede tot felul, dar și simbolurile heraldice ( steama, steagul, imnul național),
însemnele naționale sunt forme originală de etalare a identităţii naţionale. Însemnele
regalității române  au fost formate din cele cinci simboluri ale autorității supreme:
coroana regală, buzduganul, mantia, pavilionul și cifrul regal. 73 Mesajele imnului
național se referǎ la momentele de glorie, pentru a stimula mândrie şi demnitate, dar
reprezintǎ şi un profetic imbold, ce trebuie sǎ constituie izvorul militantismului naţional!
Imnul, drapelul, stema sunt prezente în sărbătoarea naţională și în momentele de criză a
identităţii naţionale. Portul naţional, este pretutindeni un simbol identitar, folosind ca
model piese din portul ţărănesc. Valoarea de îmbrăcăminte naţională a portului ţărănesc
la noi, reiese dintr-o scrisoare a lui Vasile Alecsandri pentru Elena Cuza, datată în
februarie 1859, prin care poetul îi cere acesteia să brodeze unul special pentru
împărăteasa francezilor, motivând că acesteia îi place “costumul nostru naţional.”74
Cultura naţională este “legătura interioară” ce uneşte pe fiii naţiunii, de aceea ea nu este
un “program” arbitrar, ci este totdeauna definită ca o esenţă a vieţii naţionale, cea care
menţine vie conştiinţa de sine naţională. Publicarea literaturii naţionale a devenit un
proiect educativ, care să unească toate componentele sociale într-o conştiinţă a destinului
unic naţional! Saloanele literare, dar şi teatrul, care-şi câştigă în secolul al XIX-le un loc
prestigious, devin ocazii de onorare ale expunerii creaţiilor literare şi ale folosire a limbii
naţionale! Mijloc de moralizare, teatrul a fost şi un mijloc atrăgător de educaţie naţională.
Literatura a fost remarcabil răspândită prin presă, care la noi, încă de la mijlocul
secolului al XIX-lea s-a autodefinit ca fiind de vocaţie culturală naţională, propunănd o
disciplină intelectuală tuturor românilor. Teatrul în limba naţională aduna oameni din
diferite straturi mentale, familiarizăndu-i pe toţi cu virtuţile naţiei, însuflând tuturor
interesul pentru trecutul şi destinul ei.Teatrul a devenit locul de popularizare a istoriilor
naţionale, dramele istorice fiind cele mai prizate de public! Pictura atât sub raport
peisagistic, cât şi portretistic a fost identificată cu expresia de artă naţională demnă de a
face parte din tezaurul muzeistic naţional. Tablourile istorice ale lui Gh. Asachi, o muzică
naţională, precum imnurile naţionale înseamnă “o vibraţie palpitantă a inimii naţiunii,
scria A. G. Golescu-Negru, la 1846; un tablou sau o statuie naţională sunt ca o
“pietrificare a unei mari gândiri naţionale; poporul o simte pentru că ea are o formă
sensibilă, care se transmite din generaţie în generaţie.”75
72
Ibidem, p. 11.
73
Enciclopedia României (1938-1943), p. 83.
74
In memoriam Alexandru Duţu. Identităţi colective şi identitate naţională. Percepţii asupra identităţii în
lumea medievală şi modernă, coord. Mirela-Luminiţa Murgescu, Buc., Ed. Universităţii din Bucureşti,
2000, p. 94.
75
Ibidem, p. 65.

46
 Oamenii orcărei comunităţi moderne vor să fie uniţi politic cu cei care
împărtăşesc aceeaşi cultură! Apartenenţa culturalǎ revendicǎ coincidenţa între entitatea
culturalǎ şi cea politicǎ. Pasiunea patrioticǎ este intens legatǎ de tentaţia cunoaşterii şi
îmbogǎţirii culturii naţionale. Naţionalismul cultural tinde spre o afirmare a calitǎţilor, a
valorilor specifice ale unei naţiuni. Orice cultură naţională este originală, pentru că
este aparent izolată şi închisă. Dar, metamorfozele ei prin acculturaţie sunt inevitabile!
Cultura naţională se raportează la modelele care au influenţat-o în diferite momente ale
cristalizării şi afirmării sale, ea comunică permanent cu vecinătăţile spirituale, orizontale
şi verticale ale timpului!
Activitățile cu caracter cultural-identitar, s-au înfi ripat din secolul Luminilor !
Încă din secolul al XVIII-lea s-a produs, în tot spațiul românesc, o metamorfoză a
mentalității culturale, de la cărturar la intelectual, cel din urmă fiind tentat de mai multă
raționalitate, spirit critic și utilitate publică. Cu alte cuvinte, de la o lume restrânsă a
cronicarilor, clericilor, copiștilor, artiștilor, s-a tins spre una – mai extinsă și mai activă
social – a literaților, publiciștilor, juriștilor, medicilor, ofițerilor, dascălilor, profesorilor,
funcționarilor. Toți aceștia au avut o mai strânsă legătură cu diferitele nivele culturale,
mentale, cu aspirațiile de instruire profesională și cu serviciul instituțional, în curs de
organizare. În Transilvania primele societăți culturale românești s-au înființat în perioada
„epoci liberale”: la Sibiu Asociațiunea transilvană pentru literatura română și cultura
poporului român (Astra), în 1861; la Sighet Asociația națională pentru cultura poporului
român din Maramureș, în 1861; la Arad, Asociația națională arădeană pentru cultura
poporului român, în 1863. Asociațiunea transilvană (Astra) de la Sibiu a avut cea mai
largă sferă de acțiune, ea devenind treptat centrul de gravitație al întregii mișcări cultural-
naționale din monarhia habsburgică, devenită din 1867 autro-ungară. Scopul Asociațiunii
transilvane, constituită la Sibiu, în octombrie 1861, a fost înaintarea literaturii române și a
culturii românești, în deosebitele ramuri, prin studiu, prin elaborarea și editarea de opuri,
prin premii și stipendii, pentru diferitele specialități de știință și arte etc. În Ardeal, cu
deosebire de la înființarea despărțămintelor Astrei, hotărâtă în anul 1869, apoi după
reorganizarea din 1895, Asociațiunea a căutat să pătrundă în toate straturile poporului,
îndemnând și sfătuind, învățând și solidarizând, prin adunări și prelegeri poporale, prin
înfi ințarea de biblioteci poporale, prin organizarea unui muzeu istoric și etnografic și
lansarea revistei „Transilvania”. Membrii ei au reprezentat elita, laică și ecleziastică,
ridicată din toate mediile sociale românești. Prin coborârea permanentă a intelectualilor în
mijlocul poporului, prin serbările culturale, organizate cu prilejul adunărilor generale ale
Despărțămintelor, prin memorabilele festivități de la Congresele generale astriștii
rămâneau în contact continuu cu poporul din care se ridicaseră. 76
O cultură modernă şi naţională are nevoie de pedagogie naţională.Şcoala serveşte
eficiet insuflării idealul naţional, o politică şcolară trebuid să asigure întreţinerea cultului
naţiei şi a patriei. Şcoala este instituţia naţiunii prin exelenţă; ea propagă ideologia
naţională, memoria istorică comună prin conţinutul învăţământului. Deoarece școala era o
miză a identității naționale, (ale cărei repere erau limba, istoria, patria, credința etc.) acest
lucru apare în scrierile turor membrilor elitei românești, în studii, articole broșuri.

76
Simona Nicoară, Instituțiile culturale și identitatea națională. Astra jubiliară: serbările de la Blaj (1911),
Caiete de antropologie istorică, anul XIV, nr. 1-2 (26-27), Ianuarie–Decembrie 2015, pp. 9-73.
”Asociațiunea Transilvană pentru literatura și cultura poporului român-Astra. Demersurile începătoare și
Statutele Asociațiunii”, în vol 10 ani de antopologie istorică la Cluj, 2014

47
 La toate naţiunile europene învăţământul istoriei pune în scenă naşterea, construcţia şi
triumful naţiunii.Limba naţională, normată de gramatici şi dicţionare a devenit un
fundament al procesului educativ.77
Unificarea societǎţii prin centralizarea învǎţǎmântului şi, mai general, prin
administraţie a încurajat coeziunea naţiunii moderne în jurul şi prin Stat. Unitatea trebuie
să vină din interior, de la educarea poporului; a rămas celebră afirmaţia lui Massimo
d’Azeglio, un important pion al Risorgimento-ului italian; noi am făcut Italia, trebuie
acum să-i facem pe italieni!
Primele preocupări despre școală primară și istoria ei apar chiar din secolul al
XVIII-lea și la începutul secolului al XIX, pe fondul continuării preocupărilor iluministe,
cu privire la rolul major al școlii, pentru prezervarea identității naționale. In secolul al
XIX-lea, după ce multă vreme chestiunile educaţiei fuseseră în frâul instituţiilor
religioase şi a autorităţilor locale, acestea au devenit un proiect unitar al Statului, cu o
organizare sistematică, în privinţa extinderii educaţiei spre categorii mai largi. Miza
şcolară nu era numai alfabetizarea, ci şi cultivarea unor valori civice şi morale,
stimularea patriotismului, modelarea conştiinţei identitare, adică formarea unui
model civic şi naţional. Nevoia unei învăţături publice avea să fie sancţionată de
Regulamentul Organic întrupat în legiuirile din anii 1831, 1832 şi 1834, o " constituţie"
care făcea din şcoală o instituţie permanentă de Stat, după ce fusese doar o bunefacere şi
o milă domnească. Asumarea responsabilităţii pentru educaţia publică a atras mai multe
încercări de legiferare, referitoare la cărţile şcolare, la regulamentele şcolare
dezvoltătoare ale Regulamentelor Organice etc. Dar, nu numai legile, programele şcolare
şi declaraţiile de intenţii, ci mai ales manualele aveau să fie instrumentul de modelare a
sensibilităţii publice, de vehiculare a valorilor noi, a ideologiilor culturale şi politice ale
epocii.
Numai la şcoală e mântuire! spuneau romanticii naționali. În mesajul domnesc
din 6 decembrie 1859, alexandru Ioan Cuza sublinia într-un spirit naţional că în
educaţiunea poporului, bine condusă, se află cele mai bune garanţii de ordine, de progres
şi de patriotism luminat. Obligativitatea instruirii şcolare nu era suficientă fără o
conştientizare a maselor, rurale, căci educaţia, deşi devenise o sarcină a statului, era în
continuare legată de probleme materiale ce trebuiau să sensibilizeze şi forţele locale. O
educaţie naţional-patriotică era o prioritate şi în viziunea lui Mihail Kogălniceanu şi în
general al elitei naţionaliste paşoptiste, în vreme ce discursul şcolar oficial era modelul
civic. Şcolile, aprecia Vasile Boerescu (Instrucţiunea publică, 1858) erau destinate a
aduce lumina în masa naţiunei, în coliba plugarului, care prin braţul său, nutreşte şi apără
ţara. lnvăţătura publică devenea gratuită şi slobodă în Ţara Românească şi Moldova,
pentru că şcola devenea un creuzet naţional, menit să dezvolte simţul civic. Studiul
istoriei nationale sau universale era 1 în deceniul al şaselea rezervat doar nivelului
gimnazial, programele cerând pentru ciclul primar biografii ale unor personaje celebre,
precum domnii cei mai renumiţi şi o istorie prescurtată a poporului! Din 1862, o dată cu
77
Apud Florea Stănculescu, Şcoala din Tara Româneascâ în sprilinul Revoluţiei de la 1848, în Studii.
Revistă de istorie, 1973, XXVI, nr. 3, p. 464. Vezi Şerban Polverejan, Pompiliu Teodor, Disertaţia despre
şcoli a lui George Bariţiu (1835) , în Acta Musei Napocensis, 1972, IX, p. 630; Simion Retegan, Sate şi
şcoli româneşti din Transilvania la mijlocul secolului al XIX-lea (1867-1875), Cluj Napoca, ed. Dacia,
1994.

48
programele comune pentru şcolile elementare din Principatele Unite, materiile predispuse
la educaţia naţional-patriotică, ca istoria şi geografia, dobândesc un rol mai însemnat în
învăţământul urban şi rura1. 78 Rolul învățătorilor a fost din a doua jumătate a veacului al
XIX-lea extrem de important pentru comunitățile românești, din toate provinciile, alături
de preoți ei au reprezentant legătura dintre poporul/națiune și mișcările culturale,
naționale și politice ale vremii.
Naţiunea în faţa viitorului! Mitul Progresului şi aşteptările idealizate
Timpurile moderne s-au născut lent prin schimbarea viziunilor despe om, societate şi
istorie. Tema teologică a domniei graţiei divine s-a laicizat, fiind înlocuită cu versiunea
prometeică, dar şi cu o educaţie a umanităţii în sensul atingerii unui timp al plenitudinii,
în care toate exigenţele mundane vor fi îndeplinite. Istoria secularizată a lăsat în umbră
acel corsi şi ricorsi (G. Vico) din secolul al XVIII-lea, îmbrăţişându-se viziunea
progresului în spirală, inspirată de Hegel, dar mai ales “religia progresului”acea percepţie
liniară ascendentă spre viitor, înfruntându-se cu alternativele sumbre şi neliniştitoare ale
decadenţei. In secolele XIX și XX comunitățile din întreg spațiu european au fost
educate să creadă în progress, adică într-un mâine, mai bun decât ieri și într-un poimâine,
mult mai bun decât mâine! Progresul se realizează prin ştiinţă, cultură, industrie, fiecare
naţie contribuind la propăşire după puterile ei, deci diferit! Soluţia progresistă este
universală! Soarta naţiunilor în drumul progresului ar trebui să fie întotdeauna solidară,
dar această amprentă a progresului solidar atrage configurarea unei lumi uniformizate şi
delocalizate! Progresul naţional se poticneşte în realitate de aspiraţia progresului
universal care vizează o armonie şi o sincronizare, o coordonare politică, economică,
ecologică, militară a tuturor naţiunilor lumii. Această coordonare este însă vagă,
superficială şi se loveşte de atitudini identitare, mai ales entice sau culturaliste.
Schema ascensionalǎ a devenirii naţiunii, care se strecoară în toate proiectele
naţionale, încurajează viziunea optimistǎ a unui progres care se îndreaptǎ spre instaurarea
societăți ideale sau cel puţin al unei stări de plenitudine! Naţiunea “merge înainte, nu
vegetează, scria N. Bălcescu, se transformă, se luptă neîncetat “pentru triumful binelui
asupra răului,(…)al dreptului asupra silei, pentru realizarea în sânul său cât şi în omenire,
a dreptăţii şi frăţiei, aceste două temelii a ordinii absolute, perfecte, a ordinii
dumnezeieşti.” 79
Naţiunea regenerată a reprezentat imaginea unei “comunităţi de cetăţeni
luminaţi, ce-şi cunosc drepturile şi datoriile, apţi să facă alegerea în materie publică şi să
decidă să-şi sacrifice viaţa lor pentru patrie.” Această aspiraţie putea avea calea evoluţiei
graduale sau calea revoluţiei, aceasta din urmă luând forma accelerării paşilor progesului
naţiunilor. Progresul naţional se desfăşoară de la o generaţie la alta, căci, “nu este dat
unei generaţii să înceapă şi să întemeieze triumful unei credinţe, aprecia N. Bălcescu, ci,
ceea ce o generaţie a început, alte generaţii trebuie să sfârşească şi să completeze”.80
La sfârşitul secolului al XIX-lea, sub influenţa biologismului social s-a insinuat
viziunea decadentei naţiunii sub acţiunea “paraziţilor străini”, care slăbesc şi epuizează

78
Simona Nicoară, „Miza şcolară românească şi secularizarea în secolul al XIX-lea De la bunul creştin şi
bunul cetăţean la patriotul naţional”, în Arhiva Someşană, Revistă de istorie şi cultură, Seria a III-a, II,nr.
3, 2004, pp. 131-152. http://www.enciclopedia-dacica.ro/?
operatie=subiect&locatie=periodice&fisier=arhiva_somesana
79
Apud F. Roatiş, Paşoptismul, o filosofie românească a istoriei, p.. 206.
80
Ibidem,, p.214.

49
corpul naţiunii. Soluţia fobică a adepţilor acestei viziuni era expulzarea acestor “agenţi
agresivi” din corpul naţional.
Secolul XX a arătat că grandoarea sau decadenţa, securitatea sau reversul ei,
insecuritatea şi violenţele, afectează umanitatea la scară mondială. Concertul naţiunilor a
însemnat, în euforia începutului de secol XX, universalitatea celebrată prin fastuoase
expoziţii ale invenţiei şi tehnicii avansate. Dar, progresul general nu a sufocat ambiţiile şi
spiritul concurenţial al naţiunilor. Mitul progresului a fost puternic fisurat de cele două
conflagraţii mondiale, pentru că criza de conştiinţa mondială, care le-a însoţit a dat
sentimentul trist al eşecului mersului lumii din bine spre mai bine! Progresul naţional
este, însă, o valoare sau, poate fi definit ca idealul împlinirii unui cumul de valori ale
naţiunii. Şi ca toate valorile este supus tensiunii dintre ideal şi necesar, dintre posibilitate
şi realitate.
Eschatologii naţionale. Profetism, mesianism şi milenarism naţional
Imaginarul naţional nu şi-a pierdut vreme de peste douǎ secole din putere şi
fascinaţie pentru cǎ ideologiile naţionale l-au ataşat de o profeţie, şi anume de creditul
fǎgǎduinţei Paradisului aici pe pǎmânt! Naţiunea este prefigurarea lumii ce va veni, este
visul unei societǎţi perfecte, în care fii națiunii trăiesc în bunăstare și fericire, când toate
problemele sociale sunt rezolvate. Așadar, ca imagine a ordinii şi unitǎţii politice
moderne, naţiunea a fost conceputǎ ca întruchipare a perfecţiunii, pusǎ sub protecţia
Providenţei! Dar, ca să se ajungă la o asemenea stare perfectă (ideală) a națiune ea trebuie
să înlăture toate obstacolele. De aceea în secolul al XIX-lea crește foarte mult numărut și
varietatea programelor naționale (liberale, conservatoare, socialiste etc.). Fiecare
ideologie revoluționară a profețit că națiunea va ajunge în vărful dezvoltării doar urmând
anumiți pași. Partidelel politice, liderii (mesianici) s-au propus ca salvatori ai națiunilor
din ghearele morții. Căci o națiune, care nu se regenerează riscă să moară (să se
sfârșească) sau să fie învinsă de alte națiuni. “Mi se părea că pe mine m-a orânduit
Dumnezeu să luminez neamul,”scria paşoptistul Ion Heliade –Rădulescu, care se credea
un Moise al românilor şi pretindea că a avertizat, ca o Casandră dezastrele ce se puteau
abate asupra naţiunii.81 Romantismul revoluţionar a cultivat tonul profetic, despre o
apropiată apocalipsă socială, propovăduind nevoia dezvăluirii ororilor din prezent, dar şi
pe cele din istorie. Misiunea sacră a naţiunii apare înscrisă de la origini, într-o moştenire
ce trebuie apărată, ca un corp de valori ce trebuie actualizat, regenerat prin rememorare
şi repetare. Iată, de ce istoria apare drept cartea sfântă, cartea legii, iar cel ce o scrie
devine “un apostol al viitorului”!
Istoria văzută ca vale a plângerii, face din naţiune un martir, pentru cǎ anihilarea
adversarului demonic aminteşte de gestul sacrificial lui Hristos sau în eschatologie de
noua Sa venire! Suferinţa şi gestul sacrificial în istorie este asociat, - mai cu seamǎ în
revoluţiile moderne!- simbolului lui Histos, pentru cǎ Hristos înseamnǎ viaţǎ, care apare
ca Luminǎ a oamenilor absolviţi de pǎcate (Ioan, 1,4). Istoria naţiunii apare drept
Calvarul care anunţǎ calea îndreptǎrii. Suferinţa christicǎ a naţiunii se transformǎ în
comuniune, deci salvare/mântuire. Suferinţa pentru semeni, jertfa în numele Patriei,
readuce binele sau condiţia pierdutǎ pentru întraga comunitate. Naţiunea este investită cu
rol salvator şi mesianic. Hristos-Ppoporul este simbolul martiriului, al celui batjocorit de
falsa justiţie din trecut, cel care reprezintă Calea Adevărului şi a mântuirii. Acest recurs la

I. Heliade-Rădulescu, Descrierea Europei, 1856, apud Ioana Em. Petrescu, Configuraţii, Cluj-Napoca,
81

Ed. Dacia, 1981, p. 116.

50
mesianismul creştin atât de familiar sensibilităţii colective, face ca promisiunea mântuirii
naţiunii să aibă un înţeles şi un sens. Iată poporul! Ecce homo, Va învia., strigau
revoluționarii pașoptiști pretutindeni în Europa.
Mesianismul naţional a creat, însă şi o punte între naţiuni. Profeţii
panslavismului, pangermanismului, panlatinismului au încurajat o duioasă filie faţă de
naţiunea-soră pe care o priveau ca lideră prestigioasă în universalitate, respectiv Rusia,
Germania sau Franţa ! Pangermanismul, de pildă, mai ales după 1878 a devenint un
discurs patetic care visa crearea marii naţiuni germane într-un atotcuprinzător Reich!
Odată conştientă de propria existenţă fiecare naţiune, indiferent de talia
demografică se plasează în Centrul naţiunilor lumii, egocentric de unde şi asumarea
mesianică a destinului său şi al umanităţii. Viitorul naţiunii este întotdeauna împlinirea
unui destin, care este conţinut în vocaţia sa originară, în “misia” sa. Termenul de misie,
definit de Fichte în Discursurile despre naţiunea germană, a devenit în gândirea
romantică un mit, un postulat originar. Misia este motivaţia existenţei sale, rolul
predestinat printre naţiunile lumii. Esenţa politică a “religiei” naţiunii este aşteptarea
mesianică a unui risorgimento, dogma sa fiind legea, constiuţia, suveranitatea
poporului/ naţiune.82

Bibliografie:
Dan Berindei, Cultura naţională română modernă, Buc., Editura Eminescu, 1986. Barbu, D., Bizanţ contra
Bizanţ. Explorări în cultura politică românească, Buc., Ed. Nemira, 2001.
Georgiu, Grigore, Naţiune, Cultură, identitate, Buc., Ed. Diogene, 1997.
M.Eliade,Profetism românesc. România în eternitate, Buc., Ed. “Roza Vânturilor”, 1990.
Simona Nicoară, „Identitatea naţională, o sensibilitate latentă a modernităţii (secolele XVIII-XX)”, în
Annales Universitatis Apulensis, Series Historica, 7, Alba Iulia. 2003, pp. 255-265.
Simona Nicoară, „Dilemele luminării în orizontul cultural al secolelor XVII-XIX”, în Arhiva Someşană,
Revistă de istorie şi cultură, Seria a III-a, II, 2003, pp. 93-115. Arhiva-somesana-seria-III-II-2003.pdf

CURS 10-12

Reperele identităţii naţionale (sec. XIX-XX)

Apartenenţa naţională.Teritoriul şi frontierele, reale şi imaginare.Etnie, rasă,
naţiune. Limba naţională. Biserica, bastion naţional. Voinţa de a fi împreună

Apartenenţa naţională
Apartenenţa la comunitatea de origine este un sentiment natural, care se dezvoltă
pe alte două sentimente naturale: valorizarea propriei naţiuni şi devalorizarea, mai mult
sau mai puţin vizibilă, activă a celorlalte! Devalorizarea alterităților naționale vine, mai
ales, pe fondul diferențelor, legate de conținutul (etnic, cultural, politic, economic. etc.)
specific fiecărei națiuni. Devalorizarea altor națiuni se mai poate datora unor frustrări
legate de evenimentele tragice din trecut. Aceste sentimente sunt dintotdeauna
disponibile, de aceea naţionalismul le reia şi le dezvoltă sistematic.
82
E. Gentile, Le religioni delle politica, p. 16.

51
 Naţionalismul exprimă întodeauna teama de decalaje, frica de declin, de aceea se
fortifică prin a păstra şi a pune în valoare, a regenera un trecut național comun, o
experienţă trecută. Se regăsesc naţiunile ancestrale, se exhumă rădăcinile milenare.
Naţiunea este acea frumoasă adormită de secole.
În societăţile tradiţionale conştiinţa identitară s-a tradus prin ataşamentul faţă de
locul naşterii, de obiceiurile locale, de sărbătorile proprii, exprimându-se printr-o
izolare faţă de ansamblul care le înconjura şi cu care intra deseori în stări conflictuale,
rivalităţi şi violenţe, mai intens în cazul diferenţelor culturale şi rasiale!
Chestiunea condiţiilor care au stat la baza formării identităţilor naţionale, mai ales
în secolul al XIX-lea a stârnit numeroase controverse. În Anglia, Disraeli ( The Spirit of
Wigghism,1836) era de părere că naţiunile s-au născut “în mod gradat, sub influenţe
diverse, cele ale organizării lor originale, ale climatului, ale solului, religiei,
evenimentelor, accidentelor şi incidentelor extraordinare ale istoriei lor şi al caracterului
particular al cetătenilor lor iluştri”.83 După o jumătate de veac, în Franţa Renan (Que est-
ce qu-une nation?, 1882) punea în evidenţă diverse elemente de coeziune naţională:
rasa, limba, afinitatea religioasă, geografia, interesele economice, necesităţile militare,
dar arăta că acestea nu sunt sufficiente, pentru a crea o naţiune, pentru că fundamentul
acesteia este intelectual şi afectiv: “o naţiune este un suflet, un principiu spiritual…este
rezultatul unui lung trecut de eforturi, de sacrificii şi de devotamente; a avea glorie
comună în trecut şi o voinţă comună în prezent, a face mari lucruri împreună, iată
condiţiile esenţiale pentru a fi un popor”.84
Descrierile naţiunii au conţinuturi diferite; un teritoriu, o etnie, o limbă, o religie,
o tradiţie etc. În ceea ce-i priveşte pe români, Mihai Eminescu scria într-un articol, O
conştiinţă de sine unitară: poate nici un popor, care numără douăsprezece milioane, nu
are părţile sale atât de puţin diferite ca cel român. Limba..nu cunoaşte dialecte, religia a
rămas, cu toată sciziunea formală a bisericii, aceeaşi în sinea ei.85
Dincolo de componentele ei obiective, nici o naţiune nu poate fiinţa fără ca membrii
săi să aibă conştiinţa apartenenţei comune. Noi, fii naţiunii de pretutindeni, suntem de
aceaşi obârşie, de aceeaşi fire, cu o singură limbă şi cultură şi suntem încălziţi de
aceleaşi tradiţii sfinte şi de aceleaşi aspiraţii măreţe. 86 Apartenenţa naţională este foarte
puternic imprimată în fii națiunii, ea îi limitează şi îi condiţionează, îi fasonează într-o
cultură căreia ei nu-i scapă, dar această tutelă este în acelaşi timp o protecţie.Nevoia de
apartenenţă este indefectibilă pentru membrii naţiunii!
Apartenenţa naţională presupune însă şi o recunoaştere reciprocă a acelor care
aparţin aceleiaşi naţiuni. Cu alte cuvinte, naţiunile fac omul; naţiunile sunt artefactele
convingerilor, devotamentelor şi solidarităţilor colective. 87
Particularismul naţiunii are conţinuturi, cu o dinamică şi o prioritate specială, precum
frontierele geografice, trecutul comun, comunitatea de teritoriu, de limbă şi religie.
Renan, de pildǎ a arǎtat insuficienţa rasei, a limbii, a religiei în definirea naţiunii,
deoarece nu existǎ rasǎ purǎ: cele mai nobile ţǎri, Anglia, Franţa, Italia, sunt acelea unde
sângele este amestecat. Limba invitǎ, nu forţeazǎ oamenii a se reuni. Religia nu este un
83
P.-C. Timbal, Nation, p. 6.
84
Ibidem. Astrid von Busekist, Nation et nationalisms, XIX-e-XX-e siècle, Paris, Armand Colin, 1998, p. 5.
85
M. Eminescu, Publicistică, p. 531.
86
I. Maniu, Noi privim în înfăptuirea unităţii naţionale un triumph al libertăţii omeneşti, Discurs rostit la
1 decembeie 1918 la Alba Iula, în Oratori şi elocinţă românească,p. 114.
87
E. Gellner, Naţiuni şi naţionalism, p. 18.

52
criteriu categoric, de vreme ce a fi francez, englez, german etc. nu înseamnǎ cǎ nu poţi fi
catolic, protestant, musulman, israelit etc.88 Pentru modelul german al națiunii decisivă a
fost și este rasa/etnia (rudenia de sânge), nu dimensiunile culturale și spirituale. Realitatea
sentimentului naţional provine tocmai dintr-o multiplicitate de dozaje între aceste
componente, care nu pot fi înţelese decât printr-un examen al fiecărei situaţii particulare.
Fără îndoială această tensiune între caracteristici naționale deosebite, la care se adaugă
aspiraţiile diferite în interiorul comunităţilor sau între comunităţi, explică cel mai bine
acest malaise al lumii moderne!
Teritoriul şi frontierele, reale şi imaginare
Viaţa popoarelor, a societăţilor locale este legată de spaţiul, chiar de configurarea şi
continuitatea în timp a spaţiului în care trăiesc ! Teritoriul este o componentă politică,
dar și simbolică a naţiunii, pentru că reprezintă locul de naştere, leagănul originar al
naţiunii sau poate devein, pentru unii oameni, un “port de acostare,” un pământ făgăduit!
Patria din Antichitate era percepută drept pământul părinţilor, sens care s-a păstrat
şi în Evul Mediu, când capătă prestigiu şi patria communis, adică lumea creştină. Timpul
curge, este instabil, de aceea spaţiul este cel care asigură în mentalitatea colectivă
stabilitatea comunităţii! Pentru a se putea defini şi legitima comunităţile îşi păstrează în
memoria lor imaginea spaţiului propriu; pentru că fiecare comunitate decupează
spaţiul într-o manieră proprie, îşi stabileşte liniile, graniţele şi o « consistenţă » aparte; în
acest cadru, cu o geometrie deopotrivă reală şi imaginară, - fiind acesibil pentru cei ce se
regăsesc fideli în el, dar interzis pentru ceilalţi - se « închid » fapte, evenimente, amintiri,
tradiţii comune. «Durata », valoarea spirituală a spaţiului este legată de memoria acestui
spaţiu! Evenimente, trăiri, aşteptări colective, toate sunt legate de locuri care există
dintotdeauna. Ele generează sentimentul continuităţii şi, legat de acesta, un anumit
sentiment protector al securităţii! Fiecare naţiune are un spaţiu predestinat, moştenit
de-a lungul istoriei de la părinţii întemeietori, de la vechile organizări politice; el este pus
în evidenţă de frontiere naturale, care delimitează, protejează naţiunea, ca nişte ziduri
simbolice. Mările, munţii şi râurile sunt limitele cele mai naturale ale naţiunilor, spunea
Herder. 89 O pierdere teritorială echivalează cu sacrificarea pământului strămoşesc.
Fluiditatea configuraţiilor teritoriale de-a lungul istoriei a alimentat permanente frustrări
naţionale, care, impulsionate de îndrăzneala naţionalismului ideologic, au îmbrăcat forme
revendicative, revanşarde de care nu sunt străine cele două războaie mondiale. Tentaţia
reconstituirii frontierelor mitice a încurajat Marea Germanie, Marea Franţă, Ungaria
Mare, iar pentru români România Mare! Teritoriul ideal al României este îmbrăţişat de
ape: Dunărea, Nistrul, Tisa, dar acest proiect îl contrazice şi se suprapune pe cele ale
naţiunilor vecine care îşi valorizează, la fel de mitic, propriile frontiere naturale. Miturile
frontierelor ideale alimentează cu aceeaşi intensitate contramiturile lor fiind conflicte de
legitimitate, însoţite de iritare, protest, refuz şi chiar de violenţe.90
Când are o funcţie politică, teritoriul evocă moravuri, tempramente şi esteticul
cotidian al poporului. Încă din secolul al XVII-lea în concepţia despre naţiunea
helvetică este insinuată marca inconfundabilă pe care muntele o conferă acestei mici
naţiuni europene!De altfel, peisajul este un interesant principiu de diferenţiere, care poate
deveni un simbol semnificativ: peisajul norvegian este fiordul, cel unguresc este pusta

88
D. Schnapper, op. cit., p.51-52.
89
Apud L. Boia, Pour une histoire, p. 197 şi 203.
90
L. Boia, op. cit., p. 198; 206-207.

53
etc., cel românesc dealul și valea. Montesquieu a încercat să explice printr-o teorie
climatică o anumită relativitate a moravurilor şi a legilor, iar istoricii ronantici au
considerat că există o influenţă a condiţiilor teritoriale,- mare, imensitate continentală,
munte, insulă etc- şi climatice, asupra sufletului popoarelor şi al naţiunilor.91
Etnie, rasă, naţiune
Mari sau mici naţiunile îşi valorifică etnicitatea, adică îşi cultivă mândria de a fi
diferite. Comunităţile europene sunt un conglomerat de etnicităţi diferenţiate prin
etnie, istorie, tradiţii, mitologie şi cultură. Dimensiunile etnicităţii sunt un nume colectiv;
un mit comun al descendenţei; o istorie împărtăşită; o cultură distinctă împărtăşită; o
asociere cu un teritoriu specific, un sens al solidarităţii. 92 Ideea de unitate politică,- de
altfel foarte veche în istoria universală!- derivă, în primul rând, din cea de unitate etnică.
Ceea ce constituie o etnie (neam) este o realitate naturalǎ şi eticǎ, dar una care stǎ la
adicǎ “o unitate de soartǎ, de destin în timp, unitate pentru care pǎmânt, sânge, trecut,
lege, limbǎ, datini, obicei, cuget, credinţǎ, virtute, muncǎ, aşezǎminte, port, dureri,
bucurii şi semen de trǎire laolaltǎ, stǎpâniri şi asupriri, constituiesc semne de
recunoaştere, peceţi, temeiuri…ce îngǎduie oamenilor sǎ se înţeleagǎ şi sǎ trǎiascǎ
laolaltǎ.”93 Unitatea geneticǎ traduce nevoia de a solidariza toate generaţiile, de la
începuturile lor mitice, până în present.
Unitǎţii neamului îi corespunde nu numai o unitate geneticǎ, ci şi “unitatea
pǎmântului” –care la români, de pildǎ, este extinderea ideii de moşie – cea care
stabileşte legǎtura cu generaţiile care l-au locuit succesiv în istorie! Spaţiul/locul şi
timpul/vremea sunt douǎ repere fundamentale ale mentaliţǎtilor colective, adicǎ mijloace
pentru a putea aşeza, situa un popor în nişte coordonate proprii. Acest orizont
spaţio/temporal, inclus în constelaţia viziunii despre lume inspirǎ integrarea şi implicarea
poporului în istorie.
Limba naţională
Turnul Babel lingvistic a stat dintotdeauna la baza diversităţii culturale, de aceea
tentaţia marilor unificări administrative, din Antichitate încoace, a fost însoţită de
impunerea unei limbi comune, de regulă cea a dominatorului! Latina medievală avea să
unifice Europa catedralelor şi a univerităţilor. Nici o limbă nu a dat, precum latina, o
unitate atât de solidă şi îndelungată. Dupǎ secolele XV-XVI în Europa - prin imprimerie
şi prin Reformă - s-a impulsionat o înflorire a limbilor vernaculare, care au devenit, în
secolul al XIX-lea, naţionale. Dacă pentru Franţa factorul politic revoluţionar a încurajat
formarea naţiunii, popoarele protestante (englezi, germani, etc) au evoluat spre naţiune
prin unificare lingvistică şi culturală, în acest sens a avut un rol fundamental traducerea
Bibliei şi circulaţia ei, ceea ce a însemnat alfabetizarea în diferite nivele mentale.
Limba este una dintre elementele cele mai stabile, una dintre rădăcinile mitice
pe care s-a fondat orcare ideologie naţională. Când un naţionalism a revendicat o
limbă naţională ea a trebuit constrită de Academii, acestea, de regulă, considerând-o

91
A. M. Thiesse, op. cit., p. 136-137. 59. N. Bocşan, op. cit., p. 25. Plasat pe o poziţie mai filosofică
Lucian Blaga, definea sufletul românesc drept Spaţiul mioritic (matca stilistică a forţelor creatoare) în
armonie cu spaţiul geografic, considerat după părerea sa definitoriu asupra specificului naţional.
92
Steliu Lambru, Micronaţiunea şi erupţia identitară în Europa de sud-est, în In memoriam Alexandru
Duţu. Identităţi colective şi identitate naţională. Percepţii asupra identităţii în lumea medievală şi
modernă, p. 144.
93
Mircea Vulcǎnescu, Dimensiunea româneascǎ a existenţei, Buc., Ed. Fundaţiei Culturale Române,
1991,pp.15ş- 133.

54
continuatoarea fidelă a unei limbi antice! Este cazul latinismului, scumpă ereditate a
limbii române după opinia lui Timotei Cipariu. 94 Când Grecia a ajuns independentă în
1827 creatorii noii naţiuni au fost tentaţi să impună o limbă “pură,” împrumutată din
greaca clasică, eliminându-se toate influenţele turceşti. Grecia modernă era înscrisă,
astfel, în prelungirea Antichităţii glorioase. Dar şi în Turcia, un secol mai târziu, are loc,
nu numai o reformă a limbii, dar şi a alfabetului: în locul alfabetului arab, în 1928 s-a
adoptat scrierea cu caractere latine în dorinţa de creare a unei limbi naţionale simplificate
şi europenizate.
O limbă vie este o bogăţie preţioasă pentru o naţiune, dar sunt state- naţiuni care nu
sau format doar în jurul unei limbi. În 1914 în Franţa se vorbeau patrusprezece limbii,
deşi unificarea lingvistică fusese instituţionalizată prin legile Reublicii a III-a. Limba
procură o identitate naţională puternică, dar reperul lingvistic este deschis, suplu, nu
exclude diversitatea, ceea ce este întotdeauna vizibil în plan cultural. Limba, ca şi religia,
reflecta Renan, invită la reunire, la comuniune, pentru că, în cazul naţiunii, libera
adeziune este criteriul rezonabil! Herder susţinea că limba exprimă modul de gândire al
unei naţiuni, este însăşi gândirea naţională. Dar, pentru ca limba să asigure agregarea
spirituală, administrativă, economică etc. a naţiunii, cea scrisă are prioritate, ea
subminând graiurile sau dialectele regionale. Limba naţională se detaşează, fără ezitare,
de arhaismele nefolositoare, dar şi de neologisme de prisos! Limbile naţionale, adesea
formate prin sinteza unor dialecte şi a unei tradiţii literare, au fost impuse lent de către
elite! Interesul ştiinţific sau literar pentru cultivarea limbii a fost, mai ales în secolul al
XIX-lea, o celebrare a ei; Grammaire française a lui Charles C. Letellier a inspirat, de
pildă, o gramatică românească publicată în 1828 de Heliade Rădulescu, care vedea în
naşterea gramaticii o trezire a conştiinţei de sine a naţiunii. Problemele ortografiei limbii
române, elaborarea unei gramatici şi a unui dicţionar a revenit elitei lingvistice din
Societatea Acedemică, înfiinţată la 1/13 august 1867, devenită Academia Română în
1879.
Biserica, bastion naţional
Conştiinţa creştină a reprezentat forma mentis, care a marcat sensibilitatea şi
atitudinile oamenilor, influenţând solidarităţile, atât cele de tip universalist creştin, cât şi
cele care au fortificat individualitatea naţiunilor medievale. Odată cu Reforma protestantă
din secolul al XVI-lea legăturile ce legau creştinismul de realităţile “naţionale” nu au
fost abolite, ci substanţial transformate, prin fărâmiţarea creştinătăţii.
Lansarea la sfârşitul veacului al XVIII-lea a libertăţii de conştiinţă, de alegere
liberă a credinţei a zdruncinat din temelii aplicarea riguroasă a unităţii de credinţă
religioasă. Impunerea ideii de toleranţă a însemnat “disocierea dintre confesiune şi
cetăţenie, deschiderea unui capitol nou al istoriei relaţiilor dintre religie şi societate în
Europa.” 95
Pentru naţiunile europene aflate sub dominaţie străină necreştină religia naţională a
menţinut şi, favorizat conştiinţa singularitătii naţionale. Biserica a devenit o arcă sau o
ancoră sfântă a patriei, păstrătoare a sufletului naţional. Biserica ortodoxă a devenit
Biserica naţională pentru valoarea vechimii apostolice, pentru că este fixată în
deprinderile poporului, cultivă limba naţională, propagă sentimentele religioase şi
naţionale. Articolul 21 din prima Constituţie a României moderne fixa religia ortodoxă

94
Apud Oratori şi elocinţă românească, p. 52.
95
Ibidem, p. 44-45 ;52; 151.

55
ca religiunea dominantă a statului roman.96 “Cum este naţiunea aşa este şi Biserica.Cei
ce acuză biserica din trecut acuză naţiunea, cei ce laudă biserica, laudă naţiunea. Aşa de
strâns este în ortodoxie legată biserica cu naţiunea. 97 Simbioza românism-ortodoxie s-a
răsfrânt şi asupra Transilvaniei unde uniaţii (Greco-catolicii) au fost consideraţi cei
rătăciţi de turmă, care şi-au păstrat naţionalitatea doar pentru că şi-au păstrat ritul
ortodox! Propaganda catolică a fost considerată consecvent ca o tentativă de
deznaţionalizare. În răsăritul Europei loialitatea comună faţă de ortodoxie a românilor,
grecilor, bulgarilor, sârbilor, ruşilor, albanezilor a fost, deseori, un liant împotriva
străinilor. Rezistenţa împotriva turcilor sau pericolul înglobării teritoriale a unor provincii
ortodoxe în state catolice au făcut ca biserica să devină simbol al rezistenţei naţionale.
Noii monarhi ai Greciei, Bulgariei, României s-au convertit la ortodoxie, ca un gaj al
adeziunii lor la noua patrie, dar şi o condiţie pentru a-şi asigura loialitatea populară.
In secolul al XIX-lea Bisericile devin naţionale, pentru că referinţa religioasă
reprezintă mijlocul de afirmare a singularităţii naţionale şi o componentă a identităţii sale
particulare în concertul European.98 Exemplul englez este, din acest punct de vedere,
demonstrativ, că în acest caz sentimental national s-a născut nu numai în interiorul
instituţiei parlamentare, ci în şi printr-o Biserică indisolubil monarhică şi naţională.
Protestantismul englez, numit anglicanism, caracterizat de un individualim raţionalist, s-a
cuplat cu individualismul cetăţeniei şi au stimulat sentimentul singularităţii naţionale
engleze.99
Voinţa de a fi împreună
Naţiunea modernă, ca personalitate imaginară, este o valoare socială, în suita de
valori sociale, istorice, juridice, etice etc. Ea este purtătoarea valorilor sociale, o unitate
a voinţelor, o subordonare a tuturor scopurilor parţiale unui scop unic! Naţiunea modernă
este imaginea unei voinţe unice şi ordonate, care substituie miriadele de voinţe egoiste şi
divergente ale comunităţii sociale. Contopirea voinţelor devine normă, încălcarea acestei
norme este o impunitate! Voinţa naţională poate fi considerată causa movens a naţiunii cu
sens integrator, dând “un dinamism secret, un sentiment de necesitate irezistibilă”
comunităţii naţionale. 100
Naţiunea una şi indivizibilă este voinţa colectivă de a exista ca popor suveran. Ca
reper al unitătii şi solidarităţii naţiunea se întemeiază pe aderare voită, pe fidelitate, dar
această voinţă se întemeiază şi pe calcule, interese, pe teama de a nu rămâne sau de a nu
fi în afara zidurilor. Abatele Sieyès considera la 1789 naţiunea drept un ansamblu de
oameni liberi, care-şi decid soarta, care duc o viaţă comună, au o lege comună, fiind
reprezentaţi de acelaşi legislator. Este adevărat că pentru el naţiunea era doar Starea a
Treia, cei care nu au privilegii şi formează un fel de comunitate a egalilor.101
În discursul Ce este o naţiune? Renan confirma faptul că naţiunea este gândită ca un
suflet, un principiu spiritual, o conştiinţǎ moralǎ. Acest principiu spiritual ar fi tocmai
96
Al. Jinga , op. cit., p. 106-107.
97
Citat din scierile lui Ştefan Melchisedec în 1885. Ibidem, p. 103.
98
R. Rémond, Religion et Socété en Europe., p. 149. N. Bocşan, I. Lumperdean, I.-A Pop, Etnie şi
confesiune în Transilvania (secolele XIII-XIX), Fundaţia Cele Trei Crişuri, Oradea, 1994, p. 5.
99
Odată cu Henric VIII biserica anglicană s-a separate de Roma. Regele Angliei a rămas şeful Bisericii,
conacrând într-o manieră specifică uniunea între religia organizată şi naţiune. D. Schnapper, op. cit., p.124 .
100
R. Girardet, Mythes et mythologies politiques, Paris, Éd. du Seuil, 1986, p.142. E. Gellner, Naţiuni şi
naţionalism. Noi perspective asupra trecutului, p. 87-88. Naţiunea română. Geneză. Afirmare, Orizont
contemporan, p. 13-14.
101
P.Andrei, Filosofia valorii, p. 235. G. Noriel, État, nation et imigration, p. 89.

56
consimţământul naţional reactualizat, dorinţa de a trăi împreună alături de membrii
aceleiaşi naţiuni, de a păstra împreună moştenirea culturală comună. Acestǎ agregare
umanǎ, voinţa de a trǎi în ansamblu nu poate fi conceputǎ fǎrǎ memoria trecutului, pentru
că apare ca o voinţă mitică de a exista împreună. Istoria naţională devine o memorie
împărtăşită a voinţei de a fi împreună.102
Naţionalitatea rezidă esenţialmente, nu numai din factorii etnici, lingvistici sau
istorici, ci mai ales din sentimentul identitar, cel care o face capabilă să se modeleze în
conştiinţe şi să se manifeste în afară.
Crearea unei naţiuni este totdeauna legată de rezistenţa, de ostilitatea unei puteri, în
faţa căreia naţiunea trebuie să se prezinte de o etonantă vitalitate. Ea trebuie să se bazeze
pe sine, să aibă încredere în forţele sale materiale şi morale. Trezirea conştiinţei de sine,
aducerea acesteia în prim planul încrederii colective sunt considerate mijloacele de
salvare naţională în faţa faptelor nefericite ale istoriei!
Exaltarea sentimentului naţional (naționalismul) este cel mai adesea hrănită de
suferinţe şi de sacrificii demonstrate de întreaga evoluţie istorică. Naţiunea este victimă,
simte că suferă atavic, este întotdeauna defensivă ( deşi, paradoxal ea este imaginea
vitalităţii, a unei uriaşe şi seducătoare forţe). Ambiţiile naţionale sunt percepute legitime
de pe poziţia susţinătorilor şi răspund unor frustrări acumulate în timp. Crizele de
identitate sunt întotdeauna reflexul unor frustrări naţionale provocate de un adversar,
frustrări ancorate şi în present şi în trecut! Sentimentul de teamă şi insecuritate, agravate
şi de provocări reale duc la un conflicte identitare în care fiecare parte se consideră o
victimă! Lupta pentru salvarea identităţii, sau pentru excerbarea ei în faţa altor grupuri,
dusă în numele naţiunii a atins uneori un paroxism de violenţă şi de ură. Ultimele două
secole de naţionalism stau ca sumbră mărturie!
Bibliografie:
Ion Agârbiceanu, Unitatea sufletească (Material pentru conferință poporală), Caiete de antropologie
istorică, anul XVII, nr. 2 (33), Iulie–Decembrie 2018, pp. 97-101.
https://www.caieteantropologieistorica.ro/docs/R3/33cai10.pdf
G. Preda, Cum putem cimenta unirea noastră, Caiete de antropologie istorică, anul XVII, nr. 2 (33), Iulie–
Decembrie 2018, pp. 102-106. https://www.caieteantropologieistorica.ro/docs/R3/33cai11.pdf
Organizare națională, Caiete de antropologie istorică, anul XVI, nr. 1 (32), Ianuarie–Iunie 2018, pp. 137-
138. https://www.caieteantropologieistorica.ro/docs/R3/32cai13.pdf
Thiesse, Anne-Marie, La création des identitiés nationals (Europe XVIII-e-XX-e siècle), Paris, Éd. du Seuil,
1999;(trad. Crearea identităţilor naţionale în Europa. Secolele XVIII-XIX, Iaşi, Polirom, 2000.)
Naţionalism. Etnicitate. Minorităţi, în Xenopoliana, V, nr. 1-4, 1997.
Anne-Marie Thiessse, Crearea identităţilor naţionale în Europa. Secolele XVIII-XIX, trad. din lb. fr, Iaşi,
Polirom, 2000.
Garnot Benoît, Le Peuple au siècle des Lumières. Échec d’un dressage culturel, Paris, Éditions Imago,
1990.

CURS 13-14
Identitate şi alteritate.Românii şi alterităţile.
Chipul cumsecade al naţiunii
Orizonturi ale românismului

Identitate şi alteritate. Românii şi alterităţile

102
Ernest Renan, Qu’est-ce qu’ une nation ?, Paris, Éd. Mille et une nuits, 1997, p. 34.

57
 Neîncrederea faţă de străin, - care deseori în discursul naţionalist este sinonim cu
barbar, apartinând de o civilizaţie inferioară !- este o mentalitate frecventă, din spaţiul
european… până în Ţara Soarelui Răsare. 103Asupra străinilor din interiorul şi din afara
națiunii sunt proiectate în proporţii diferite frustrările şi temerile etniei majoritare.
Aşezarea alterităţilor într-o lumină specifică în ceea ce priveşte pe români se datorează
reacţiei unei civilizaţii şi mentalităţi româneşti predominant rurale sub impactul masiv şi
neîntrerupt al modelelor străine. Imagologia etnică arată că părerea tradiţională a
românilor faţă de străini este mai curând defavorabilă, dacă analizăm, de pildă folclorul.
“Sa te fereşti române de ce-i străin în casă“, este expresia ce traduce rezervele elementare
faţă de străini, oricare ar fi acesţia. Dar, nu este vorba de o xenofobie, ci de o surprindere
ironică a viciilor sau chiar a virtuţilor, pe care le văd la străini ! Satira politică, aflată sub
influențe ideologice, este însă tendenţioasă, agresivă cu defectele fizice şi morale
străinilor, ca de pildă în cea intitulată Jos guvernul ciocoiesc, din 1861, care pomenea de
« grecul cel râios, turcul, lepră leşinată, rusul, hiara cea spurcată etc.104
Distincţia dintre Noi şi Ceilalţi este resimţită puternic şi în bine şi în rău.
Imaginea negativă faţă de străini din interiorul şi din afara cetăţii a fost alimentată de
frustrări sociale :germanii nu permiteau românilor din Transilvania să facă negoţ în
oraşele lor, ungurii, mai ales nobilii, au manifestat aroganţă şi dispreţ faţă de români,
grecii/fanarioţii în Ţara Românească ocupau funcţii privilegiate în detrimentul
autohtonilor, erau vinovaţi de starea de jale a ţării, ruşii erau ca nişte hiene gata să
devoreze spaţiul românesc, evreii prea se izolau în comunităţi şi-şi apărau machiavelic
interesele economice.Antiturcismul, antigrecismul, antirusismul s-au atenuat după 1900,
dar instaurarea comunismului sovietic a adus pe plin plan fobia rusească ! Pentru că
străinii (evrei, armeni etc) s-au aşezat mai ales în oraşe, comunităţile rurale au devenit
anticitadine, mentalitate care a fost speculată de ideologii. Străinul din interiorul cetăţii a
fost deseori culpabilizat de « decăderea calităţilor fizice şi intelectuale ale rasei române »,
de faptul că ţara noastră « nu mai e patrie, ci un mare (h)otel, în care un million de străini
din câteşpatru unghiurile lumei îşi dă randez-vous ! » (M.Eminescu, 1881).
Cea mai favorabilă imagine în cultura română au avut-o francezii, în care
romanticii vedeau solidaritatea latină şi reperul cultural. A funcţionat, este adevărat, din a
doua jumătate a sec. XIX şi sintagma că România va deveni Belgia Orientală. Dar, mitul
francez a fost puntea de legătură cu Occidentul. Tot din secolul al XIX-lea s-a vehiculat
şi contra-mitul german, admirat pentru raţiune/cinism şi disciplină de către elita
germanofilă junimistă, de către fidelii monarhiei(care era de origine germană !), iar în
timpul războiului de unele forţe politice favorabile Axei. Mitul englez a avut o uşoară
expansiune în comunism. Ideologiile naţionaliste, inclusiv legionarismul şi comunismul
în intenţia de a accentua tendinţele izolaţioniste a prezentat virtuţile româneşti,
ospitalitatea, inteligenţa şi toleranţa în opoziţie cu defectele naţiunilor vecine. Ea a
preluat clişeele critice tradiţionale şi le-a folosit ca argument pentru o pretinsă influenţă
dăunătoare a alterităţilor. Sunt consideraţi « fără minte » sârbii şi bulgarii, răi şi lacomi
grecii, lăudăroşi şi fricoşi ungurii etc. Străinătatea a fost invocată abuziv cu conotaţie

103
Alexandra Maria-Cucu, Chipul străinului în Japonia Erei Meiji (1868-1912) în In memoriam Alexandru
Duţu. Identităţi collective şi identitate naţională. Percepţii asupra identităţii în lumea medievală şi
modernă, coord. Mirela-Luminiţa Murgescu, Buc., Ed. Universităţii din Bucureşti, 2000, p. 168.
104
Vezi D. Drăghicescu, Din psihologia poporului, p. 357.

58
negativă , fiind invocate de către naţionalişti diferite criterii : cel religios în anii
interbelici. Nae Ionescu spunea că românul neortodox nu e chiar român !
Perioada stalinistă a comunismului a corespuns mitului sovietic. Lumina vine de
la răsărit (broşură propagandistică scrisă de Mihail Sadoveanu,1945) a fost impusă până
în anii ’60, când s-a afirmat naţionalismul autohtonist . Comunismul ceauşist a lansat
mitul modelului chinez de prin 1971(China apare drept prieten tradiţonal !) şi pe cel
coreean (care a inspirat uniformitatea socială ceauşistă), iar ca model negativ occidentul
decadent. După 1989 se produce o expansiune mitologică postrevoluţionară, centrată pe
obsesia străinătăţii : mitul Occidentului, dar şi cel al Istambuluilui, ambele apărând, dar
pentru medii diferite…un târâm al făgăduinţei.
Chipul cumsecade al naţiunii. Orizonturile românismului
De-a lungul istoriei societǎţile sau grupurule sociale îşi construiesc propriile
reprezentǎri globale, concepții prin care ele îşi exprimă propria identitate adică imaginea
de sine şi raţiunea ei de a fi. Dar, fiecare epocă istorică cunoaşte propriile moduri de a
imagina, de a cunoaşte, de a crede, de a simţi, de a reînnoi imaginarul identitar!
Imaginaţia socială, cu orientările şi manifestările sale multiple, produce reprezentări ale
societăţii în ansamblul ei sau ale unor instituţii sau grupuri ce o alcătuiesc, viziuni ale
ierarhiilor şi ale diviziunilor sociale. Ea dă expresie orizontului de aşteptare al
colectivităţilor, populat de speranţe, dar şi de deziluzii, de vise, dar şi de coşmaruri,
obsesii, fantasme etc. asociate coeziunii sau dezagregării, stabilităţii sau conflictelor ce se
ivesc în viaţa socială
O naţiune poate fi cunoscută în sine, dar acest sine naţional reflectă raportul cu
alte naţiuni. Conştiinţa despre alţii modelează întotdeauna conştiinţa despre sine.
“Un popor se descoperă sieşi şi lumii într-un proces îndelungat” (Emil Cioran), şi va
tinde întotdeauna să-şi facă despre sine o imagine avantajoasă, cumsecade. Fiecare
popor e absolutist în felul sǎu, spunea Mircea Vulcănescu, de a se vedea. Judecata lui
despre existenţǎ constituie un tipar cu care judecǎ pe alţii. Franţuzul considerǎ, de pildǎ
profunzimea neamţului nebuloasǎ; farmecul slavului, nesǎnǎtos; spiritul practic al anglo-
saxonului, absurd şi lipsit de discernǎmânt…Anglo-saxonul judecǎ, dimpotrivǎ, pretenţia
francezului de a pune logicǎ în toate, plicticoasǎ şi arbitrarǎ; adâncimea neamţului, voinţǎ
artificialǎ de sistem; misticismul slav, periculos şi inutil.”
Identitatea poate fi consideratǎ o “imagine narcisiacǎ,” în raport ce Celǎlalt,
care este o “metaforǎ a separaţiei.” Această imagine luminoasă este izvorul mândriei
naţionale:“Toate neamurile au mândrie naţională. Englezii se mândresc întru
înţelepciunea lor, francezii în duhul lor şi nemţii în filosofia lor, toţi au iubirea de
sine..naţională, mândrie” scria Barbu Paris Mumuleanu (Caractere ,1825).105
Calităţile native şi defectele acumulate sunt puncte de plecare, pentru un
diagnostic al caracterului naţional. Chipul propriu al unei naţiuni înseamnă un mod
specific de a-şi descrie modul de a fi şi de a-şi rǎsfrânge aceastǎ imagine asupra
Celorlalţi.
Impresiile pe care străinii, la rândul lor, şi le fac despre un popor sunt diverse şi
alunecoase, depinzând de factori intelectuali, ideologici, politici, culturali, religioşi etc.
Relatările folclorice sau cele scrise surprind întotdeauna o viziune simplificatoare, fie ea
pozitivă sau negativă! Contactul prin călătorie, de pildă, este o experienţă şocantă pentru
că străinii se aşteaptă să găsească în drumul lor oameni şi obiceiuri familiare! Punctul lor
105
Şt. Lemny, op. cit., p. 103.

59
de observaţie critică are ca reper poporul din care provin, de aceea firea altora este
inacceptabilă şi deci preponderent negativă! De pildă, notele călătorilor străini despre
Țările Române (sec XVI-XVIII) relevă aproape toate în firea românilor câteva trăsături
negative considerate drept structuri mentale specifice: românii sunt veşnic nemulţumiţi,
dar răbdători la orice munci şi lipsuri, sunt foarte puţini primitori, au fire nestatornică,
impulsivă, îşi nesocotesc domnii şi îi schimbă pe aceştia cu multă uşurinţă, au supersiţii,
sunt lacomi de bani şi mâncare, sunt născuţi pentru dezmăţ şi furt, de aceea nu socotesc
beţia un păcat, şi nu se spovedesc decât în pragul morţii. Nepăsarea, lenea fizică şi
mintală, adică lipsa de iniţiativă, resemnarea, lipsa de încredere în sine, şi mai presus de
toate fatalismul, încrederea oarbă în soartă sunt observaţii ce se regăsesc constant secole
de-a rândul în desrierile străinilor.
Cunoaşterea şi recunoaşterea de sine este considerată esenţială în viaţa şi destinul
orcărei naţiuni! “Nu este de ajuns să fii tare, să ai însuşiri sufleteşti superioare.Dacă nu ai
conştiinţa clară a tăriei şi a însuşirilor ce posezi este aproape ca şi cum nu le-ai avea!”(D.
Drăghicescu, Din psihologia poporului român). Profilul identitar românesc apare ca o
sinteză de elemente spirituale, dedusă din procesul etnogenezei româneşti care combina
mai multe grupuri etnice! O asemenea alchimie originară ar putea presupune
temperamentul deschis şi vioi al dacilor, spiritul generalizator şi abstract al romanilor,
precum şi darul poetic al slavilor. Dreptatea, libertatea frăţia, toleranţa au devenit
etichetele romantice ale firii românilor! Dintre trăsăturile pozitive ale românului sunt
consecvent amintite: agerimea (mai ales când sunt în afara ţării lor), dorinţa de schimbări,
vitejia înnăscută şi mila, iertarea (nimeni nu este fără păcat), devenită şi regulă politică.
Imaginea de sine a românilor apare, astfel, ca un imens aluat excepţional, grav,
alterat, dar nu iremediabil, de vicisitudinile istoriei. O adevărată “ipohondrie sufletească”
s-a creat în raport cu străinii care au contribuit la “alterarea sufletului naţional”. Cauza
majoră a deformării sufletului românesc este legă de stăpânirile străine, considerate
apăsătoare şi lungi. Această îndelungată raportare la puterea politică străină, turcă, rusă;
austriacă este punctul de plecare al unui complex de inferioritate al sufletului etnic
românesc ce a generat atitudini ca: pasivitatea, rezistenţa defensivă, resemnarea pasivă,
frica, lenea etc. Numai că aceste aspecte morale şi etice, care pentru lumea orientală au o
oarecare justificare, mai ales de ordin religios, sunt considerate ca mari defecte pentru
români. Defecte pentru că sunt puse în comparaţie cu spiritul occidental, evaluat
întotdeauna pozitiv. Paradoxala formulă leneş, dar inteligent a devenit un clişeu în faţa
căruia valurile de naţionalism au luat o atitudine de resemnare, dar chiar şi de mândrie.
Influenţa Orientului a fost apreciată ca global dăunătoare, dând naştere la un clişeu care a
devenit deseori un suport al justificărilor!
Bibliografie:
D.Barbu,(coord.), Firea românilor, Buc., Ed. Nemira, 2000.
E.Cioran,Schimbarea la faţă a României, Buc., Humanitas, 1990.
D.Drăghicescu, Din psihologia poporului roman. Introducere, Buc., Ed. Albatros, 1995
.T.Todorov, Nous et les autres. La reflexion sur la diversité humaine, Paris, Éd. du Seuil, 1989.
Tóth I., Zoltán, Primul secol al naţionalismului românesc ardelean, 1697-1792, Buc., Ed.
Pythagora, 2001.
L.Vlad, Imagini ale identităţii naţionale. România şi Expoziţiile universale de la Paris, 1867-
1937, Buc., Ed. Meridiane, 2001.
Idem, Propagandă şi identitate. România la Expoziţiile universale belgiene, 1897-1935, Buc.
CRIS, 2001

60
Al.Zub,Cunoaştere de sine şi integrare, Iaşi, Ed. Junimea, 1986.
Caiete de antropologie istorică. Arhiva.
https://www.caieteantropologieistorica.ro/index.php?p=arch

Concluzii

Studierea temei despre națiune și naționalism se referă și la momentele

celebrative, jubiliare. Evocarea evenimentelor din 1918 și a stărilor de spirit, care au
dominat acele generații sunt un prilej de cunoaștere a conjuncturilor, privind sfârșitul
Marelui Război, cât și suita de evenimente, care au dus la unirile succesive. Fără îndoială,
1918, a fost pentru națiunea română, un an tumultuos, dar cu o evoluție în care și-a pus
amprenta o anumită fermitate, în deciziile politice ale elitelor. Contextul devenise
favorabil tuturor națiunilor, care doreau emanciparea națională, prin consacrarea, la nivel
internațional, al acelui principiu wilsonian al autodeterminării. Harta politică a Europei
centrale a fost distrusă, fi ecare naționalitate tinzând spre unitate cu națiunile-mamă. A
fost cazul destrămării Imperiului austro-ungar, când strategiile emancipatoare ale
naționalităților nu au ajuns la nici un consens cu puterea imperială. Dramatismul Marelui
Război a tensionat și mai mult relațiile dintre națiunile, care s-au afl at în tabere adverse.
De aceea, sfârșitul Războiului și convocarea democratică a dorinței de unire cu Patriile,
considerate leagănul național, a creat o debordare de entuziasm, o dorință de schimbare a
tuturor aspectelor, care ținuseră de vechea situație națională.106
Mentalitatea revoluționară a Marii Uniri se traduce prin starea de spirit politică,
culturală și religioasă a acelei vremi. Întregul discurs politic și cultural din proximitatea
Unirii a subliniat miracolul împlinirii unității naționale, o unitate considerată, pe de-o
parte, rezultatul ajutorului divin și, pe de altă parte, al efortului tuturor generațiilor, fi
ecare punând o cărămidă la edifi ciul ei. Căci, o componentă importantă a mentalității
naționale a fost aceea că, împlinirea unei aspirații unitare și libertare, nu poate fi decât
rezultatul unor jerfe sau ale unor trăiri mesianice. Iar Marele Război oferise ocazia
jerfelor de sânge al generațiilor Unirii.1 Războiul a fost nu numai o confruntare între
armate, ci a fost o bătălie între principii și organizări politice diferite și chiar divergente;
„Războiul mondial a pus în lumină importanța, mărimea și forța dinamică a principiului
național”, sublinia Ioan Lupaș, evocând factorii istorici ai vieții naționale
Momentul unirilor din 1918 a fost perceput ca un punct culminant al
sentimentului de împlinire a unor așteptări seculare, un moment de exprimare deschisă și
solemnă a sentimentului de comuniune și fraternitate națională. De aceea, a fost invocată,
cu evlavie, întreaga istorie națională, din vechime, până la Unire. Alături de istorie
mentalitatea revoluționară a Unirii din 1918 a evocat și alte elemente, ca etnia, patria,
limba, confesiunea, tradițiile, legile, instituțiunile, moravurile românești, considerate
marginale sub vechile regimuri politice. „Factorul etnografi c” a fost mereu un element
de specifi citate, de individualitate, de subliniere a profi lului românesc, în raport cu cel al
alterităților naționale. De aceea, în mentalitatea revoluționară a Unirii apare subliniată
frumusețea dimensiunii etnografi ce, distincția aparte a creativității și culturii naționale,
în raport cu celelalte națiuni. Acest profil idealizat al românilor nu a fost refl exul unei
xenofobii, așa cum ar fi tentați, unii analiști să spună, ci al unei trăiri profunde a
încrederii în natura antropologică și etnică a națiunii române. Această antropologie este

106
Caiete de antropologie istorică, anul XVI, nr. 1 (32), Ianuarie–Iunie 2018, pp. 5-9.

61
considerată amprentată, în primul rând, de tenacitate, tradusă prin întregul fond cultural și
spiritual românesc. Generațiile Unirii au subliniat rolul factorului religios și lingvistic în
păstrarea specifi cității românești. Factorul tradițional sau comunitatea istorică de
obiceiuri, datini și amintiri a fost, de asemenea, unul de importanță „netăgăduită” în viața
națională.
Unirea din 1918 a rămas, în memoria colectivă, a generațiilor, care le-au înfăptuit,
momentul fondării României Mari, iar pierderea Basarabiei și Bucovinei în 1940 a avut
consecințe dramatice în mentalul celor care au trăit aceste evenimente. Nenorocirea a fost
și mai mare, când cei care salvaseră România în timpul Marelui Război (1916-1918) și
înfăptuiseră întregirea națională au fost, după 1948, subiectul batjocurii și persecuțiilor
regimului comunist. Comunismul a distrus intenționat vechile valori și repere naționale,
în favoarea internaționalismului proletar. Această ideologie s-a defi nit incompatibilă cu
naționalismul tradițional, pe care l-a denigrat neîncetat și cu agresivitate. Nici acum
istoriografi nu evaluează onest și ferm impactul, pe care comunismul l-a avut prin redefi
nirea națiunii, punerea ei pe baze socialiste, care a îndepărtat-o fatal de orizonturile
naționale și democratice occidentale.Sunt puse în banca acuzării extremismele perioadei
interbelice, care au deturnat spiritul național spre xenofobii condamnabile și irepetabile,
dar se uită că naționalismul interbelic nu a fost în întregime ideologizat, el s-a păstrat ca o
formă a întăririi culturale, sociale, economice, într-o perioadă extrem de agitată, ca cea
interbelică. Penalizarea insistentă, care se face astăzi la adresa naționalismului și
patriotismului, vine din două orizonturi diferite: unul neocomunist, altul cosmopolit sau
mai bine zis globalizant și progresist.Aceste asalturi ideologice încearcă să submineze
formele de agregare, ca familia și națiunea, în favoarea individualismului și
comunismului.
Formarea Uniunii Europene a fost concepută ca o uniune a națiunilor, în care
fiecare trebuie să-și păstreze identitatea, aspirațiile și interesele. Și să și le respecte
reciproc! Ca o completare a identităților naționale ar fi fost necesată o identitate
europeană, care înseamnă găsirea unor repere identitare comune: istoria, creștinismul,
cultura, teritoriul comun continental etc.
Națiunea, în sensul unor valori solide, compatibile cu lumea civilizată, există doar
dacă este întreținută mentalitatea națională, iar mentalitatea națională, în registrul său
sănătos, de comuniune și solidaritate de valori, trebuie modelată prin educație,
spiritualitate, cultură și festivism. Rolul acestora este de a tempera zelurile unor ideologii,
atunci când acestea au tentația de a deveni învrăjbitoare, de a distruge temeliile unor
instituții verifi cate de istorie, precum familia, de a forța uitarea trecutului, în favoarea
unui prezent, bântuit în consumism, incultură și jocuri. Festivismul centenar are un rol
terapeutic, un rol de catharsis, este, mai ales, un mijloc de a întări solidaritatea națională,
zdrențuită de interesele divergente, individuale sau de grup.
După 1989, mulți dintre oamenii de cultură au îmbrățișat relativismul cultural,
civismul democratic, cosmopolitismul sau chiar neo-stalinismul nostalgic, mai puțin
atașamentul față de valorile și interesele naționale. Nașterea elitei noastre culturale post-
decembriste a fost difi cilă, pentru că spiritul elitar ar fi trebuit să fi e aristocratic și
moral. Cultura noastră se numește națională, dar aplecarea spre național a creat polemici
și dezbateri, multe dintre acestea nefi ind favorabile naționalismului. Din interese
ideologice evidente s-a răspândit ideea că a fi naționalist înseamnă a fi xenofob.
Demnitatea, atașamentul față de propria patrie și națiune nu implică ura față de celelalte

62
națiuni. O națiune, care se întărește în specificul ei național, își respectă tradițiile,
obiceiurile, limba, istoria, patria, cultura, fără a face acest lucru contra altor națiuni.
Dimpotrivă, astăzi respectul față de fi ecare națiune este modelul cel mai democratic de
comportament. Cultura și educația națională sunt cele care conduc naționalismul și
patriotismul spre tărâmul decenței.
Instrumentate politic, naționalismul și patriotismul au încăput pe mâna
demagogilor, oportuniștilor, servililor politici, al celor lipsiți de capacitatea și de
inteligența, de a iniția o strategie coerentă, inteligentă, generoasă, de încurajare a culturii
și științei românești. Cu fața „împietrită” de revoltă și „moralitate” mediocrii vremurilor
noastre afișează mândria națională doar ocazional, în folosul propriilor orgolii și interese.
Mihai Eminescu spunea astfel despre cei care pretind că personifică idealurile naționale:
„nu au în vedere decât utopii cosmopolite, proprii a ne dezorganiza și mai mult, a slăbi în
noi simțul de conservațiune națională și, dacă se servesc din când în când de ideile
comune poporului românesc, o fac numai debitându-le ca pe o marfă, pentru a-și câștiga
popularitate” (Mihai Eminescu, „E greu a afl a …”, în Timpul, 27 noiembrie 1882).
Eminescu a fost revoltat și de defi citul moral al intelectualității vremii sale și al liderilor
politici, denunțând că „sute de nulități, elemente flotante, care nu trăiesc decît din falsifi
carea spiritului instituțiilor noastre și din amăgirea opiniei publice – ajung în statul nostru
a fi însărcinate cu generarea afacerilor celor mai mari și mai delicate ale țării, și care
privind slujba ca pe o sinecură sau ca pe o chestie de diurnă, iar esența ei ca pe o jucărie –
au ca scop, nu realizarea ideilor lor, … ci căpătuirea ...”. (Mihai Eminescu, articole din
Timpul, 26 mai 1883 și 2 martie 1885). Eminescu, Caragiale, Goga, Bârseanu, Blaga și
mulți alții, numai sunt astăzi modele de ținută intelectuală și eleganță culturală.
Răstălmăcirea cuvintelor eminesciene sau caragialești, cum că aceștia criticau, de-a
valma naționalismul și patriotismul este tendențioasă. Ceea ce detestau Eminescu,
Caragiale și Goga, de pildă, erau „maimuțărelile cosmopolite”, mediocritatea,
oportunismul, care au slăbit educația culturală a poporului. „Să nu ne mai facem inimă
rea și spaimă gândindu-ne că lumea românească ar fi mai stricată de- cât altele, spunea
Caragiale. Nu, hotărât; neamul acesta nu e un neam stricat, e numai nefăcut încă; nu e
pân’acum dospit cumsecade. E încă nelimpezit de mizeriile seculare, sub care a mocnit
cu junghetura frântă; încă nu crede în dreptate; încă nu poate scoate din sânu-i pe cine să-
i poată comanda; încă nu știe de cine să asculte – fi indcă nu are deocamdată încredere în
nimeni (…) Fript cu lapte, suflă și-n brânză. N’a ajuns să cumpănească bine ceea ce i se
pune împotrivă; și, astfel, încă nu înțelege că în mâna lui ar sta să-și îndrepteze soarta și
să dispună apoi de ’ntregul de ea – precum e drept și precum are să și fi e odată” (I.L.
Caragiale, o epistolă, 1894).
Criticile de astăzi, la adresa stării culturale, sunt mult mai lipsite de optimism, dar
și de soluții rezonabile. Nemulțumirile intelectualilor s-au adunat într-un imens inventar
de exasperări, dezamăgiri și apeluri la „luciditate”. Sentimentul de deziluzie al multor
intelectuali poate fi un refl ex al poverii vremurilor schimbate, vremuri în care nu se mai
regăsesc. Cele mai multe reproșuri lucide se referă la faptul că marile foruri naționale,
căzute sub vraja „artei” manageriale și plafonate cu aceeași „specialiști”, neclintiți din
loc, au fost permanent în complicitate cu slabele politici culturale, au lăsat educația
națională „pe apa sâmbetei”, la îndemâna valurilor ideologice și a ingineriilor
educaționale. O serie de personalități, ofuscate de starea educației și culturii, au ocupat și
ocupă funcții ministeriale și academice.

63
 Astăzi, prioritățile valorice nu se mai referă la memorie, istorie, spiritualitate și
moralitate. Milioanele pentru cultură nu se întâlnesc mereu cu bunele intenții și bunul
gust! Modelele valorice – care exprimă puterea creatoare, disciplina, eleganța, modestia,
generozitatea – există, dar sunt acoperite de fondul zgomotos (Vasele goale sună
întotdeauna mai tare!) al unei business-culturi, devenită izvor de bani, titluri, premii și
glorii personale. Cultura națională și spirituală nu se poate construi fără educație și
cultură. Ele trebuie să devină un scop solidar, o lumină de creație diversă, care să exprime
spiritul nostru profund, la toate nivelurile sociale. Ceea ce se poate constata în timpurile
noastre este că avem doar „flăcări” de cultură! Numai că, și în iad sunt flăcări, dar nu este
lumină107
***

Sfârșitul cursului

107
Caiete de antropologie istorică, anul XIV, nr. 1-2 (26-27), Ianuarie–Decembrie 2015, pp. 5-8.

64