Contradicția: principiu al unei construcții teatrale posibile în dramaturgia lui Eugène

Ionesco

Deși beneficiază de o importantă exegeză și calificare, de la teatrul absurdului (Martin Esslin,

The Theatre of the absurd (Garden City, NY: Doubleday, 1961) la teatrul deriziunii, farsă
metafizică, teatru al paradoxului, comedie neagră, tragicomedie modernă, metateatru, teatru
nou, teatru al protestului, antiteatru, teatru de avangardă, teatru experimental, teatru al
inadaptaților, teatru de șoc, teatru apocaliptic, ateatru (Emmanuel Jaquart, Le Théâtre de
dérsion, Gallimard, Paris, 1974), teatru oniric (Saint Tobi), dramaturgia lui Eugène Ionesco
râmâne încă un teren virgin pentru cercetători.
Avem convingerea că demersul nostru, care are la bază metodologia transdiciplinară,
teoretizată de academicianul Basarab Nicolescu și, în egală măsură, logica dinamică a
contradictoriului teoretizată de epistemologul Stèphane Lupasco va schimba radical percepţia
asupra dramaturgiei lui Eugène Ionesco.
Prin studiul de față ne propunem să evidențiem rolul pe care viziunea dualist
antagonistă, ireductibilă, structurală şi funcţională teoretizată de epistemologul Stèphane
Lupasco în lucrarea Logica dinamică a contradictoriului, îl are asupra lumii dramatice
construită de dramaturgul Eugène Ionesco şi modul în care această viziune determină
descompunerea/ integrarea personajelor dramatice în cupluri opoziţionale de natură logică
contradictorie. De asemenea, am avut în vedere rolul pe care noțiunile de actualizare-
potențializare, terț inclus, noțiuni pe care Eugène Ionesco le transformă în principii dramatice,
îl au în construcția personajului ionescian, devenit întrebare și sistem-detașare, dezvăluind
astfel o algebră psihică a personajului dramatic, definită de Stèphane Lupasco ca fiind ceea
ce se petrece invizibil și nereprezentabil în spatele aparenței perceptive. (Logica dinamică a
contradictoriului, Editura politică, 1982, p. 394).
Eugène Ionesco anulează principiul identităţii şi pe cel al non-contradicţiei prin
construirea unei logici fictive care coincide cu starea T (cea a terţului inclus) a logicii
lupasciene. Teatrul lui Eugène Ionesco provine dintr-o nouă logică și o nouă psihologie, o
logică a antagonismelor. Esenţa sa constă în dinamismul perpetuu al gândirii-care-se-face.
Dramaturgul își construieşte piesele de teatru pe cupluri de contradictorii care se actualizează
şi se virtualizează reciproc creând astfel iluzia resorbţiei contradicţiei dramatice. Piesea de
teatru ionesciană devine o memorare a ceea-ce-nu-s-a-manifestat încă, o potenţializare a
fenomenului dramatic aflat într-o continuă devenire, concluzie care ne permite să dezvoltăm
răspunsuri la întrebarea lansată de dramaturgul însuși: Oare trăim pe mai multe planuri de
conștiință și ele sunt contradictorii?