UNIVERSITATEA “BABEȘ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE ISTORIE ȘI FILOSOFIE

SECȚIA DE ISTORIE-ARHIVISTICĂ

LUCRARE DE DIPLOMĂ

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
Conf. univ. dr. Marcela Sălăgean

ABSOLVENT:
Ciogolea Emil Cosmin

CLUJ-NAPOCA
2009

UNIVERSITATEA “BABEȘ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE ISTORIE SI FILOSOFIE
 SECTIA DE ISTORIE-ARHIVISTICA

ORDONAREA ARHIVEI ISTORICE.

STUDIU DE CAZ.
FONDUL „OFICUL PAROHIAL ORTODOX ROMÂN CHINTELNIC
1850-1950”

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
Conf. univ. dr. Marcela Sălăgean

ABSOLVENT:
Ciogolea Emil Cosmin

CLUJ-NAPOCA
2009
 CUPRINS

Introducere.................................................................................................3

Capitolul I..................................................................................................5

Istoricul parohiei ortodoxe române Chintelnic, județul Bistrița-Năsăud.....

Grigore Pletosu – note biografice

CapitolulII ...............................................................................................11

Documente in legătura cu parohia ortodoxa Chintelnic..............................

Capitolul III.............................................................................................23

Ordonarea fondului Oficiul Parohial ortodox român Chintelnic.................

Concluzii..................................................................................................42

Anexe.......................................................................................................43

Bibliografie..............................................................................................50
 Introducere

Există în sufletul oricărui istoric ori student al facultății de istorie dorința de a-și cunoaște
trecutul, originile. Astfel și eu, căutând prin fondurile care ar putea avea legătura cu localitatea din
care îmi trag și eu rădăcinile am descoperit fondul ”Oficiul Parohial ortodox român Chintelnic” -
fond necercetat până acum. Am conștientizat valoarea istorică al acestui fond și m-am hotărât să fiu
primul care cercetează aceste documente iar informațiile extrase să le încorporez in lucrarea mea de
licență. Menționez că această lucrare nu are un caracter strict istoric, ci îmbină o pagină de istorie
locală cu elemente tehnice de arhivistică.
În viziunea mea, arhivistul nu e doar persoana care păstrează si pregătește documentele
istorice pentru cercetarea acestora de către istorici, ci dimpotrivă, arhivistul este în primul rând un
bun istoric, un cercetător. Prin mâna acestuia trec toate documentele dintr-o arhivă, documente care
sunt studiate si analizate cu maximă precauție.
Lucrarea de față reprezintă un studiu de caz pe fondul ”Oficiul Parohial ortodox român
Chintelnic” din județul Bistrița-Năsăud, referindu-se în special la ordonarea si inventarierea
documentelor de arhivă istorică. Anii extremi ai acestui fond sunt 1850-1950. Fondul poate fi găsit
la Direcția Județeană Bistrița-Năsăud a Arhivelor Naționale. În registrul general al fondurilor ocupă
poziția 231.
Pentru o mai bună înțelegere a studiului, lucrarea este structurată pe trei capitole, fiecare
având titlu reprezentativ. Astfel, în prima parte, pentru înțelegerea contextului și specificitatea
acestei localități, voi prezenta o istorie structurată cronologic, care se întinde până undeva la
sfârșitul secolului IX.
Cel de-al doilea capitol continuă acest istoric, cu informații găsite în fondul arhivistic
studiat. Acest capitol tratează în mod special evoluția parohiei Chintelnic. La sfârșitul capitolului II
am amintit principala personalitate a acestei perioade de trecere dintre secole – Grigore Pletosu,
profesorul lui George Coșbuc și protopopul de Bistrița, fiu al satului Chintelnic.
Capitolul trei tratează probleme de teorie arhivistică. Voi descrie principalele operațiuni
care au fost aplicate fondului ”Oficiul Parohial ortodox român Chintelnic” în cadrul Arhivelor
Naționale, pentru a înțelege drumul documentelor care pleacă de la creator și ajung pe masa de
studiu al istoricului sau cercetătorului.
 CAPITOLUL I

Istoricul satului Chintelnic, județul Bistrița-Năsăud

- scurtă cronologie -

Localitatea Chintelnic este așezată în județul Bistrița-Năsăud pe prima terasă a râului Șieu
(Sajo), pe malul drept, la granița Câmpiei Transilvaniei cu dealurile Bistriței intracarpatice, pe un
spațiu plan, împrejmuit de mai multe dealuri: Lazuri, Bunguri, Pleșca. Distanța dintre satul
Chintelnic și reședinta de județ – Bistrița este de 18 km putând fi parcursă pe drumul național
(DN17) iar între Chintelnic si centrul de comună Șieu-Măgheruș fiind doar 1,5 km 1.

1 Ioan Pintea, Pro memoria: preot protopop Grigore Pletosu, Aletheia, Bistrița, 1999
2

Numele satului provine de la întemeietorul localității si anume Kend. Astfel în prima atestare
documentară, in 1279, apare cu numele de Kendtelek, urmând ca în anul 1300 sa fie pomenit cu
numele de Kenteluk. În 1355 se revine la numele de Kendtelek, în 1458 Kentheleke, în 1612
Kendtelke iar în 1615 Kentelke. În limba vlahă satului i se spunea Tyintyelek 3.
Inițial, Kentelke a fost un teritoriu ce aparținea castelului Doboka. Astfel, regele Bela al IV-
lea, cu siguranță dupa invazia tătară (1242-1270), a dăruit acest teritoriu voievodului de
Transilvania Lorincz. După moartea voievodului a aparținut mai multor posesori pe nedrept, dar
într-un final a ajuns in mâinile celui care avea drept asupra ei, fiul voievodului, banul Lorincz de
Severin. Acesta din urmă, in 1279, cu acordul ”luminatului principe, regele Bela” 4, a vândut
localitatea proprietarului din vecini și în același timp rudei sale, fiul lui Radnai Brendelin
(Brendulinus de Rodna), lui Henrik – șeful cetății din Buda.
După Henrik se pare că a urmat ca proprietar fiul său, Radnai Miklos, iar acesta, prin
1300, a împarțit pămîntul nepoților lui care au rămas orfani și în 1345 este amintit unul dintre ei,
Miklos, ca proprietar al Kentelke5.
De la Miklos satul a ajuns la neamul Kachich, mai exact la cei din familia Szechenyi,
voievodul Tamas din Transilvania și la fiul acestuia, la Konya, asta din cauza că ar fi fost un cadou
din partea regelui. Miklos a intentat proces pe care l-a și câștigat, dovedind cu ajutorul
manuscrisului lui Bela al IV-lea dreptul pe care îl are ca proprietar. Judecatorul – voievod din
Transilvania – a restituit localitatea în anul 1355, dar se pare că făra rezultat, pentru că satul ajunge
la fiul lui Palasti Rado, Miklos, care este tot din neamul Kachich.
În anul 1492, Kentheleke aparține cetății Balvanyos, iar în 1553 aparține de Gherla și este
menționat ca având o moară cu trei pietre.
În jurul anului 1590 Bathory Zsigmond îi dăruiește acest sat lui Szabo Balazs. În 1598
Kentheleke încă aparține de Gherla și dintre locuitori sunt amintiți Boldizsar Marton și Venkler
Andras.
În 1600 voievodul Mihaly (Mihai Vitezul) a daruit acest ținut lui Bornemisza Miklos, pentru
toate serviciile acestuia de pâna atunci, dar fiindcă acesta nu a dorit să vină in Transilvania,
voievodul a dăruit satul mai departe lui Peressy Mate si norei Torni Zsofia, aceștia doi din urma
fiind proprietari de drept în conformitate cu legile din Transilvania până în 1602. Pentru o scurtă
perioadă de timp (in anul 1603) satul aparține Doctorului Piterle – angajatul împăratului, pentru ca

2 Imagine preluată cu ajutorul Google Earth

3 Joszef Kadar, Solnok-Dobokavarmegye, Monographiajo , 1901
4 Ioan Pintea, op. cit.
5 Joszef Kadar, op cit
in același an să revină în proprietatea lui Kentelkei Perusich Mate. În 1604, angajații împăratului
trec satul pe numele lui Kemeny Boldizsar. Încă apartinând de cetatea din Gherla, aceasta iși trimite
în Kentheleke trei soldați nobili, si anume pe Kovacsy Andras și Janos, respectiv Ferencyi Janos și
minorul Bolonya Gyorgy.
În 1615 Kemeny Boldizsar și fiul său Janos protestează din motiv că Torok Istvan,
Mocsonyi Gergely si Folty Gergely nu le restituie satul Kentheleke deși acesta a fost câștigat în
urma unui proces. În același an Bethlen Gabor trece satul Kentheleke pe numele lui Torok Istvan și
a norei acestuia Kun Borbala, respectiv Folty Gergely și fratele acestuia Pribek Tamas și norei
Tarczai Borbala și în final Mocsonyi Gergely și Torok Anna. În același an apare printre proprietari
si numele lui Koblosi Gergely6.
În 1616 satul îi este transferat lui Kemeny Boldizsar iar în 1631 Kemeny Janos deținea
satul și împrejurimile acestuia. Rakoczy Gyorgy menţine împărţirea dintre Kemeny Janos,
Boldizsar şi Peter din 1641chiar și în 1642; împărțire conform căreia ţinutul cândva al Gherlei
trebuia să ajungă la surorile acestora, Zsofia de Papolcz Mikes Benedeknenek şi la Katalin soţia lui
Bethlen Ferencz.
În 1678 Bethlen Gergely lasă moștenire această prorietate soţiei Toroczkai Maria și fiului
ei Ferencz, dar se pare că după aceasta a mai trăit mult timp. Urmează ca în 1682 Apaffy Mihaly să-
i cedeze acest pământ lui Bethlen Gergely şi celor doi fii al acestuia: Ferencz şi Farkas. Acest bun
tată al lor l-a primit de la Rakoczy Gyorgy al II-lea. În 1692 deţinător al ţinutului este Bethlen
Gergely.
În 1694 deținător este Bethlen Gergely care a avut fete: Katalin, văduva lui Apaffy
Mihaly al II-lea; Klara, soția lui Banffy Gyorgy și Judith, văduva lui Lazar Gyorgy.
În 1702 proprietar este contele Bethlen Ferencz iar în 1732 copiii lui Banffy Gyorgy cu
Bethlen Klara: Katalin, soția lui Wesselenyi Istvan; Klara, soţia grofului Bethlen Adam; Maria, soţia
grofului Gyulai Ferencz; Lazar Janos şi Lazar Anna, soţia lui Korda Laszlo. În 1738 Kentheleke îi
aparține lui Bethlen Adam și soției Bethlen Klara, lui Korda Gyogy și Lazar Janos. În anul 1772
groful Gyulai Samuel şi Bornemissza Kata cedează partea lor, ce include și Kentheleke lui Bethlen
Miklos şi soţiei lui Csaky Kata. În 1766 sunt proprietari contele Lazar Janos, contele Bethlen
Miklos, contele Kendeffy Elek I după soţia lui Lazar Anna, contele Gyulai Samu, Korda Gyorgy şi
văduva lui Wesselenyi Istvan căruia i s-a confiscat în 1769 ţinutul de către fisc. În 1782 fiscul a
şters de pe listă această proprietate şi o dă familiei contelui Bethlen în schimbul localității
Dumbrăveni.
Pentru anul 1786 găsim o listă a iobagilor din Kentheleke repartizați în funcție de groful
de care aparțineau. Astfel contele Bethlen Jozsef are 27 de iobagi, contele Bethlen Miklos are 5

6 Ibidem
iobagi, contele Bethlen Janos are 21, contele Bethlen Gergely are 6 iar contele Bethlen Laszlo 12. O
listă asemănătoare există și pentru anul 1809 dar de această dată sunt menționați proprietarii
loturilor de pământ existente la acea dată în Kentheleke. Potrivit acestei liste contele Bethlen Janos
avea 41 loturi, contele Bethlen Daniel 9 loturi iar biserica reformată 2 loturi.
În 1820 proprietari sunt văduva contelui Bethlen Janos, contele Bethlen Daniel şi
biserica reformată. În 1863 se efectuează o decontare a serviciilor feudale către contesa Haller
Borbala, văduva contesă Bethlen, contele Bethlen Ferencz, soţia lui Wesselenyi,, contesa Bethlen
Zsuzsanna, contele Bethlen Sandor şi Zacharias Maria. 7 Proprietarii cu drept nobil au fost Valyi
Elek, Racz Jozsef şi Vaszil, Botyog Gyorgye, Moldovay Janos, Szocs Gavrila şi Todor.Aceștia
dețineau în 1866 15 locuințe nobile dintre cele 141 existente în totalitate.
La 1898 proprietari sunt contele Bethlen Bela, care a moștenit averea unchiului său
contele Bethlen Balazs și a mai cumparat 3,67 hectare de la contele Bethlen Jozsef si frații acestuia;
Theil Anna, care a moștenit de pe urma soţului ei Pattantyus Jakab, şi terenul contelui Bethlen
Sandor respectiv a lui Miklos.
Localiatea, după cum îi arată şi numele a fost cândva maghiară. În 1070 deja exista, în
mod tradiţional ca târg de schimburi. Kunii, pecenegii şi tătarii au exterminat ungurimea. Voievodul
Lorincz a populat-o din nou. În secolul al XVI-lea satul e locuit de saşi şi maghiari.
Conform unei notări din 1603, din cauza războiului din anul precedent, satul a fost distrus,
a rămas fără nici o casă şi fără nici un locuitor. Haiducii lui Basta au ucis populaţia. Singura casă
din centru, a rămas şi ea fără locatari.
La începutul secolului al XVII-lea populaţia era compusă din saşi şi maghiari. La
sfârșitul secolului IX locuiau aici valahi, cultivatori şi vânzători de animale (vite). Casele lor erau
făcute din lemn şi acoperite cu paie.
La marginea vestică a comunei, lângă zona numită Bonger, se înălţau două grămezi de
pământ, la începutul secolului IX erau clar observabile, azi e câmp arabil şi e plat; se spune că aici
sunt înmormântaţi cei care au murit în lupta de la Kerles, în special kunii. Cealaltă „ grămadă a
kuniilor” e mai departe, la poalele dealului. Pe patea vestică a localităţii, cea de peste râul Sajo, au
existat urmele bisericii vechi săseşti care a fost construită din piatră, ruine distruse de comuniști
prin procesul de colectivizare din zonă.
În 1849 din partea Sajo-Magzaros (Șieu-Măgheruș), la graniţa numită Akasztej, soldaţii
noştri a alungat armata lui Urban.
................................................................................................................................................................
La data de 12 Ianuarie 1622, averea bisericii era de un potir de argint şi farfurie, a avut
două clopote, pe cel mai mare l-au vândut. Potrivit scrierilor, fiecare gospodar a dat preotului 2 kg

7 Ibidem
de grâu, 12 dinari şi cărăuşii o căruţă de lemne. Au mai dăruit pui, porci şi caş iar pentru acestea,
preotul îi vizita la domiciliu. În cazul cununiilor, o găleată de vin, 2 dinari, un cozonac, şi o
plăcintă, la botez 2 dinari, pentru înmomântarea celor mari 9 dinari şi o găină, pentru
înmormântarea celor mai mici 6 dinari și un pui; o treime din bani au fost ai rectorului.
În 1674 s-au notat 5 bucăţi de ţesături de masa domnului din care una era podoabă
pentru locul unde se cânta în biserică.
În 1695 preotul reformat în Kentelke a fost Margitai Janos.
În jurul anului 1715, pe când erau în majoritate valahii, conţii Bethlen au înlocuit preotul
evanghelist cu cel reformat şi au construit biserică. Preotul de aici şi-a exercitat meseria şi în
Arokalja (Arcalia) respectiv la Kerles (Chiraleș). Contele Bethlen Janos, la sfârşitul secolului IX a
adus aici 6 familii de iobagi maghiari de la Czege (Țigău), dar aceștia au fost hărţuiţi şi deranjaţi de
către români şi s-au mutat. În 1810 au rămai doar 3 familii reformate: Lenart Marton, demnitarul
curţii, Czimbalmos Gyorgy şi Sebestyen Jozsef, dar urmaşii acestora au fost valahi, fiind supuși
unei romanizări accelerate.
În 1886 la deshiderea bisericii-mamă din Bistriţa, preotul s-a mutat acolo, ducând cu el
averea bisericii, produsele a 48 de hectare de pământ.
În 1890 sunt 2 suflete reformate. Iar în 1898 biserica de femei a lui Szasz-Czego
numără 27 de suflete.
Preoţii reformați au fost : 1754-1772 Vali Janos; 1772-1791 Matyas Zsigmond; 1791-1799 Jano
Andras; 1799 – 1843 Herczeg Istvan, care din 1827 e decanul canonului din Sajo; Valyi Elek şi-a
preluat funcţia în 1844 şi a rămas acolo până la desfiinţarea bisericii, adică pană în 1886. Canonul a
avut din 1848 decan.
Fiul lui Valyi Elek, decan de Mures, Valyi Pal s-a născut în 1820. În 1848 octombrie, a
fost căutat pentru a fi omorât din cauza unui articol apărut în „Kolozsvari Lapok” în primăvara şi
vara acelui an, respectiv pentru patriotismul său, iar în timp ce s-a ascuns în satul său natal, era să
fie executat. A luat parte la şedinţa de la Agyagfalva şi la taberele care au fost stabilte la această
şedinţă. În Reghin a salvat de la moarte un proprietar sas împreună cu soţia şi fiica lui şi pe fostul
medic de soldaţi Lepacsek cu familia lui şi pe Szabo Gyorgy, care era bolnav şi chinuit în casa
acestuia.Viaţa lui a fost ameninţată în repetate rânduri. Pe timpul războiului s-a ascuns 3 luni de zile
la Bistriţa. După armistiţiu, în 1849 s-a ascuns în judeţul Satu Mare, unde la Szamosujlak în curtea
contelui Bethlen lucra sub pseudonimul Balint Elek. Poliția din Zalău l-a arestat după ce l-a
recunoscut împreună cu un prieten al acestuia. A plecat din Szamosujlak, a devenit grădinar în
Tunyog, unde a rămas un cultivator de fructe şi un pomolog desăvârşit. În toamna anului 1850,
după sistemul d-lui profesor Bolyai a montat sobe. În 1851 l-au prins şi în 1852 l-au eliberat
obţinând iertare. A fost corespondent la „Comunicatul clujean” şi la „Sajomenti”. A scris „ Istoria
bisericii din Nagy-Sajo”. A fost maistru la scoala de pomicultură. După ce s-a pensionat din
activitatea lui de preot al Bistriţei a trăit pentru pasiunea sa – pomicultura , în livada sa din
Kentelke.
În 1837 Kentelke împreună cu Arokalja au alcătuit o biserică evanghelică. Azi nu mai
există. Mediul greco-catolic s-a înfiinţat în secolul IX . Biserica lor era din lemn. Făcută acum 150
de ani. Avea 2 clopote, unul vechi din 1713 şi celălat din 1817, pe care e inscrpţionat „ Ad Gloriam
Dei”. Preotul de la începutul secolului XX e Rusz Miklos. Întreţine şcoală din 1848.
Conform unei scrieri din 1721, Kentheleke are două tipuri de hotare, una înclinată spre
sud; pe partea asta solul e negru şi umed, parţial acoperit de pietre, cu ierburi şi destul de fertil; și
una înclinată spre nord – această parte este cea mai fertilă. În 1821, după clasificarea lui Cziraky,
Kentheleke are hotar de clasa 1. Din monografia lui Joszef Kadar aflăm ca terenul era arat cu 6 boi
de obicei; în zonele fără îngrăşământ, se plantează secară şi grâu; fânul are calitate bună; dispune de
pădure bună pentru alimentarea cu lemne de foc. E expus drumului de război. Sajo-ul (Șieul) îi
spală des hotarul, din această cauză suferă pagube mari. În moara moşierilor de aici se macină, iar
materia primă rezultată se duce la târg la Bistriţa, distanța până la târg fiind de 15 km.
Din 1778 are fântână sărată.
În 1837 are hotar foarte bun, pajişte îngustă, viile şi pădurile sunt puţine, străzile
mocirloase cu un aer nesănătos. Sajo-ul ameninţă des comuna cu revărsarea apelor. Un deal de vie a
lui Hodor este botezat Gyorgyhegye şi este denumit după eroul din bătălia de la Kerles care a
omorât kunul Bunger. Aste e mit. Gyorgy Laszlo a fost un prefect bun al contelui Bethlen Janos, iar
el a locuit la Kerles şi a amenajat o vie şi o livadă plină de rarităţi, deci a primit de la acesta numele
de Gyorgyhegye.
Roadele principale cultivate de sătenii din Kentheleke sunt : grâu, orz, secară, ovăz,
măzăriche, trifoi, lucernă, cartofi; creşteau bovine şi ovine. În ceea ce privește fructele, se cultivau :
mere de viţă nobilă, pere, prune, nuci şi diferite tipuri de piersici.
Apa potabilă o aveau din Sajo dar există şi izvoare bune.
Departamentul de pompieri s-a înfiinţat în 1893.
Puncte de graniţă ale satului erau în 1765 Akasztely, Bungrund, Tonsor, Lezetyen, Lumptyert sau
Luncserd, Mora, Buza Pogyerului, Krucse, Labucz, Koszta Szamszon, Kurtye, Koszta Barbatuluj,
Berkuluj, Gyalu Pleksi, Czucsa, Ptyrosza, Susore, Styobej, Sztina. În 1777 avem Tritczkoana,
Lezetyeana, Pogyej, Kerbunare, Krucse, Krisztur, Pleska, Fintina Andronyeszi, Lunken, Berku,
Sztan, Gyelnicze, padurea Trei forinţi, Gura Szigyetuluj, Sziget, Valye Maluluj, La Sajten, Hizsu.
În 1864 - Bungur, Stube, La Mora, Sziget, La basta morii, La Berety (locul Berkes), La balta cea
sărată, La Pogyerej, Plesca, Lazuri, Fântinele, Poderej, După Grădină, La hajtas.
Populaţia în 1553: sunt 26 de iobagi, 5 jeleri și în toată comuna există 31 de case. În
1600 există 55 de iobagi şi în tot satul 55 de case. Conform unei scrieri din 1603, din cauza
războiului din anul precedent, s-a distrus tot, nu a rămas nicio casă. În 1700, 33 de iobagi locuiesc
în tot atâtea case. În 1721 sunt 11 iobagi, 9 jeleri, 8 hoinari, rătăcitori, 3 văduve care cu excepţia
vagabonzilor locuiesc in 23 de case.
În 1750 locuieşte aici un om liber, proprietar, 56 de iobagi pe 35,5 de loturi, în 40 de case, 14 jeleri
pe 10 loturi în 12 case, 15 jeleri pe 3 loturi, în 15 case; şi cei care nu posedă nimic sunt 15
vagabonzi, 7 văduve şi un ţigan.
În 1831 numără 503 de locuitori. În 1837 sunt 511 și numărul caselor e de 96. În 1857
sunt în total 654 locuitori; din ei 640 ortodocşi, 6 reformaţi, 8 evrei, numărul caselor e de 122. În
acea perioadă Kenthelke aparţinea de sectorul Retteg. În 1886 din 906 locuitori 6 greco-catolici,
891 de ortodocsi şi 7 evrei. În 1891 din 828 de locuitori, unul este romano-catolic, 95 greco-
catolici, 681 de ortodocşi, 22 de reformaţi, 6 unitarieni, 23 de izraeliţi.
În ceea ce privește taxa ce trebuia platită de localitate statului maghiar, în 1721 aceasta era de 116
forinţi iar în 1898, 3529 de forinţi si 54 de craiţari 8.
Următorul capitol va continua această istorie a localității pe baza documentelor
fondului studiat : ”Oficiul Parohial Ortodox Român Chintelnic”.

8 Ibidem
 CAPITOLUL II

DOCUMENTE PRIVIND PAROHIA ORTODOXĂ ROMÂNĂ CHINTELNIC

Fondul ”Oficiul Parohial Ortodox Român Chintelnic” cuprinde documente din anii
1850-1950. O grupă importantă o constituie circularele emise de episcopie, de mitropolie și de
Protopopiat, dar și corespondența purtată cu aceste instituții superioare; documentele relevă
probleme de cult, administrative, școlare și financiare. Informații interesante găsim și în procesele-
verbale ale sinoadelor și comitetelor parohiale.
Un loc important il ocupă documentele care reflecat situația legată de școli: situații
statistice, buletine școlare.
Situația proprietatilor e reflectată de o serie de documente: liste de inventar, precum și
de documentele centralizatoare referitoare la veniturile si cheltuielile parohiei. Observăm din aceste
documente starea materială a parohiei.
Situatiile statistice vin si ele să aducă informații cu privire la structura populației pe
categorii sociale, sexe. Aceste informații sunt completate de cele referitoare la problemele
matrimoniale: acordarea de dispense, certificate de căsătorie si de deces 9.
La sfârșitul fondului sunt grupate tematic registrele.
Fondul Oficiul Parohial ortodox român Chintelnic are numărul 231 iar numărul de
inventar este 230. Cantitatea este de 0,75 metri lineari, sau 36 unități arhivistice (u.a.). Inventarul
conține 2 pagini și a fost întocmit și tehnoredactat de arhivist Vlașin Cornelia-Nicoleta la data de
25.06.1999.
În cele ce urmează vom parcurge o istorie a parohiei ortodoxe Chintelnic, istorie ce
orbiteză în jurul clădirii bisericii. Descoperire trecutului în acest caz poate fi produsă prin studierea
documentelor fondului ”Oficiul Parohial Ortodox Român Chintelnic”, în special proceselor-verbale
ale comitetului bisericesc și statisticelor create de preotul paroh.

9 Din prefața inventarului numărul 230

 Inventarul fondului : Oficiul Parohial ortodox român Chintelnic. Pagina 2

După unirea cu Biserica Romei, Biserica Ortodoxă a românilor transilvăneni a rămas

fără un cârmuitor bisericesc până în anul 1761, când împărăteasa Maria Tereza, în urma
numeroaselor memorii ale credincioșilor ortodocși, a acceptat numirea unor episcopi ortodocși
pentru Biserica Transivană, dar de neam sârbesc.
Între anii 1783-1786, această biserică a fost pusă sub dependența canonică a
Mitropoliei Ortodoxe Sârbe din Carlowitz. Biserica orodoxă a rămas în această stare de fapt până în
anul 1864.
Abia în anul 1810, Curtea de la Viena a acceptat să fie ales un episcop de neam
românesc, în persoana lui Vasile Moga (1810-1845). În anul 1846 a fost numit ”vicar general” al
Episcopiei Ortodoxe române din Sibiu, tânărul arhimadrit Andrei Șaguna (1808-1873), care în anul
1864 a reușit să restaureze vechea Mitropolie Ortodoxă Română a Transilvaniei și separarea
ierarhică a bisericii noastre de cea sârbă.
Data înființării Parohiei ortodoxe-române Chintelnic nu se cunoaște, dar probabil exista
înainte de 1793.
Până la 1907 în satul Chintelnic a existat o Biserică de lemn pe locul căreia s-a ridicat
cea de cărămidă, pe care o întâlni și astăzi în localitate. Discuțiile asupra locului de construcție a
noului edificiu spiritual încep din 13 august 1905 când printr-o scrisoare oficială de la consistoriul
eparhial ortodox român Cluj, din Gherla se comunica îndemnul preotului paroh Alecsandru Rusu,
ca pe data de 8 septembrie 1905 – după slujba Sfintei Sărbători a Nașterii Născătoarei de
Dumnezeu, să se întrunească sinodul parohial și să se hotărască locul noii biserici.
Biserica ortodoxă Chintelnic – Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril

Contractul cu echipa de meseriași a fost semnat cu un an înaintea stabilirii locației

finale a bisericii – a fost încheiat în data de 24 noiembrie 1904 între Comitetul Parohial Chintelnic
pe de o parte și meșterul Ioan Moldovan din Bethlean (Beclean), câștigătorul licitației din 1/14
august 1904, privind construirea noii biserici în comuna Chintelnic, comitatul Szollnok-Doboka.
Suma maximă disponibilă de comitetul parohial era de 18.603 coroane – sumă obținută prin credit
de la bancă. Din acestă sumă meșterului Ioan Moldovan îi era alocată suma de 1600 coroane.
 Prima pagină a contractului încheiat la data de 24 noiembrie între Comitetul
Parohial Chintelnic și meșterul Ioan Moldovan

Comitetul parohial stabilește 23 de condiții în acest contract, prin care își ia măsuri de
precauție în ceea ce privește plata în tranșe a banilor către constructor, cât și a datei la care trebuie
să fie terminată lucrarea ( 1 noiembrie 1906), data de începere a lucrărilor este primăvara anului
1905.
Întreprinzătorul va primi prețul lucrării în rate, direct proporțional cu lucrul făcut, și
conform licitației va primi numai 95% din suma totală, restul de 5 % reprezentând garanția. Suma
va fi predată complet la un an după "colaudare" (predarea construcției).
La condiția contractului numărul 19 sunt stipulate următoarele: "19. Întreprinzetoriul
este obligat a începe lucrul îndată după predarea planului si preliminariului si cu 1 Novembre anu
1905 este dator a da edificiul gata sub coperișul ei până în 1 Juli 1906 a da întreg edificiul cu turn
cu tot și până în 1 Novemb. 1906 al da de tot așa încât sese potă face colaudarea."
 În cazul în care constructorul nu va respecata această dată de predare el va fi sancționat
cu câte 20 de coroane pe zi, bani care vor intra în vistieria bisericii.

Eșalonarea ratelor:
”-rata 1 =2400 cor fundamentul
-rata 2 =1600 cor zidurile vor avea înaltimea de 7 m
-rata 3 =1600 cor înaltimea totală zidurilor
-rata 4 = 1000 cor turnul va fi gata
-rata 5 = 2500 cor ambele acoperișuri vor fi gata
-rata 6 = 1000 cor lucrul de mezar
-rata 7 = 2600 cor tot lucrul va fi gata
rata 8 = 2500 cor la colaudarea întregii clădiri
Total: 15200 restul de 800 se va preda la un an de la colaudare.”

Au semnat:
-Moldovan Macarie
-Dan Lukos
-Marica Ioan Stefan
-Marica Vasile
-Cailean C.
-Osan Vasile
-Marica Luca
-Baba Niculae
-Ioan Moldovan

Au existat neîntelegeri în ceea ce privește locul pentru amplasarea noii biserici a

comunei Chintelnic. Există o serie de documente, în special procese-verbale ale comitetului
parohial și corepondența cu autoritățile bisericești superioare care fac referire la acest lucru.
La 28 mai 1906 Oficiul Parohial greco ortodox Chintelnic primește o scrisoare de la
Oficiul presbiterial greco ortodox care impune comitetului parohial Chintelnic locul de construire al
noului locaș de cult, și anume pe locul vechii biserici.
Ca reacție la decizia Oficiului presbiterial, s-a organizat "referendum" în cadrul
comitetului parohial Chintelnic : din 65 de semnatari 49 au fost pentru zidirea pe amplasamentul
vechii biserici, 15 au fost împotriva, și a existat o abținere.
La 14 Iulie 1906, se trimite o înștiințare protopresbiteriatului printr-o scrisoare, prin
care se aducea la cunoștință faptul că Ioan Moldovan, prin avocatul lui Weisel Erno, cere încă 3713
coroane din cauza că prețul materialelor de construcție a crescut de la data încheierii contractului.
La 4 februarie 1907 preotul paroh se adresează prin avocatul Vasilie Pahone Oficiului
Parohial greco-ortodox Bistrița pentru a soluționa problema întârzierii finalizării bisericii de către
constructor, căruia îi cere conform contractului semnat, despăgubiri în valoare de 100 de coroane.
La 24 aprilie 1908 se semnează contractul pentru construirea iconostasului.
Contractantul este Ștefan Romiser (Romischer) sculptor din Aldorf, comuna Bistrița-Năsăud.
Contractul este semnat pe suma de 1980 de coroane și are forma celui încheiat pentru ridicarea
bisericii(sunt speculate aceleasi clauze si condiții) : dacă iconostasul nu va fi gata și ridicat pe
poziție pana la 1 octombrie 1908, din ultima rata(a 5-a) se vor retrage 400 de coroane.
La 18 iunie 1908 Oficiul protopresbiteriatului român al Bistriței îl propune ca pictor pe
George Russu din Munchen :"care a dat dovezi și până acuma că este pregătit în stil curat oriental"
Printr-o scrisoare adresată comitetului la data de 5 iulie 1908, locuitorii din San-Iacob
(Sîntiacob) cer donarea vechii biserici din chintelnic deoarece bisericuța din San-Iacob a ars (1908)
lovită de un fulger in timpul unei grele furtuni. Biserica cea veche este vandută la licitatie (doar
piesele de lemn, icoanele si clopotele se pastrează) locuitorilor din San-Iacob.
Între parohie și protopopiatul Bistrița există o foarte bună comunicare. Este un vast
material arhivistic în acest sens. Problemele tratate în corespondența cu protopopiatul sunt dintre
cele mai diverse, de la probleme de cult până la probleme administrative.
Până în 1908 preot paroh în satul Chintelnic este Alecsandru Rusu.
Obiceiul jocului sau balului însuraților de la sfârșitul lunii ianuarie, care are loc în
fiecare an în satul Chintelnic, apare amintit în documentele de arhivă pe la anul 1930. La 15
ianuarie 1930, preotul Valeriu Cândean trimite o cerere la autoritatea locală a plasei Lechința, de
eliberare a unei autorizații pentru joc/petrecere cu ocazia sărbatoririi a Trei Sfinți Arhierei cu
taxarea persoanelor participante.
Din inventarele anuale ale parohiei găsim informații despre bunurile mobile și imobile
ale bisericii și despre stare acestora. Datorită faptului că formatul acestor inventare nu s-a schimbat
studierea este foarte ușoară. De exemplu, din inventarul anului 1926 aflăm că parohia deține
următoarele bunuri:
• ”biserică de piatră acoperită cu eternit, zidită în anul 1907, renovată în anul 1922

• școală de lemn acoperită cu șindrilă, edificată în anul 1898

• casă parohială de lemn acoperită cu șindrilă, edificată în 1924

• grajd, șură, șopru de fân

• grânar de lemn”
În continuare se enumeră toate obiectele din biserică: sfeșnice, vase pentru serviciul religios, cruci,
icoane, vestminte, cărți bisericești, mobilier.
La 1948, proprietățile bisericii sunt următoarele:
arabil: 11,26
fânaț: 1,29
pășune: 3,09
cimitir: 0,86
necultivat: 1,14
La 1950 biserica deținea:
teren arabil: 12 ha
fânaț: 3
pășune: 1ha
grădini: 5653 m2
neproductiv: 2 ha
păduri: 3 ha
total: 21 ha
Model de Inventar, de la anul 1926
 La 1922 biserica din Chintelnic intră într-un proces de reabilitare. Contractul de
reabilitare a bisericii este încheiat la data de 19 martie 1922. Este semnat între comuna bisericească
greco ortodoxă Chintelnic din protopresbiteriatul Bistrița județul Solnok Dobaka si meșterii:
Ferdinand David și Coloman Faig, și maeștri zidarii Martin Horvodh și Ioan Soanec, locuitori din
Beclean. Prețul lucrării este de 42.000 lei. Lucrările încep la 1 mai 1922 și au termenul limita 1 iulie
1922.
Contractul presupune următoarele lucrări:

”Repararea edificiului bisericii este îndeplinita din materialul meșterilor, si anume:

-acoperiș din tinichea (plev) inclusiv pe turnul bisericii
-ceternii și țevi noi
-crucea din vârf și încă 5 cruci mai mici din plev
-acoperișul foișorului de deasupra ușii principale
-reparația para-fulgerului din marerial propriu
-crucea principală (din turn) din fier de grosimea unei osii de car
-coroana de pe turn care îmbrățișează anul in care a fost edificată biserica
-repararea zidurilor atât pe dinafară cțt și pe dinăuntru
-ușa principală se va repara cu aceeași esență de lemn la fel si ferestrele toate cât și cele din turn și
vor fi vopsite în culoarea inițială
-se va înlocui sticla spartă sau care lipsește
-se va construi din beton un mic pod care să facă trecerea din drum spre curtea bisericii cât și un
trotuar în jurul bisericii
-ușile din pod reparate cât și fereastra din turn stricată
-toata biserica va fi vopsita de 2 ori în culoarea ei originală”

Biserica din Chintelnic a mai fost reabilitată o dată în anul 1928. Actul care ne atestă
această informație este un contract ” de recepțiune definitivă”, contract semnat la data de 26
noiembrie 1928 în prezența Protopopului Bistriței – Grigore Pletosu.
Actul viza finalizarea lucrărilor de renovare a bisericii ortodoxe române a comunei
Chintelnic. Firma contractată este Vidican-Laor, reprezentată de George Vidican și Ioan Laor. Suma
pentru care s-a făcut lucrarea de reamenajare este 130.000 de lei. Concluzia la care s-a ajuns este că
lucrările au fost executate corespunzător iar termenul nu s-a depășit.
Punctul 6 al actului prevede următoarele mențiuni: "Restul pretensiunii să poate plăti
antreprenoriul fără nici o subtragere pe baza că lucrările sunt bine executate și că în contract să
obligă a garanta 20 de ani pentru trainicirea lucrărilor esecutate."

Preoții satului Chintelnic în perioada 1848-2009:

• Vasile Sigmirean

• Nicolae Rusu

• Alexandru Rusu

• Alexandru Boieru

• Grigore Căilean

• Valer Cândean

• Ion Orășanu

• Vasile Ursucaș

• Dănuț Pintea

• Vasile Naghiu

• Ioan Pintea

• Grigore Linul

Eroii satului Chintelnic:

• Moldovan Macarie

• Rus Ioan

• Bălan Ștefan

• Oșan Ioan

• Voivod Vasile

• Oșan Bazilu

• Târgoveț Ioan

• Pop Iulius

• Dan Grigore
 Grigore Pletosu
I Notă biografică

Grigore Pletosu10 s-a născut la 21 iunie 1848, în satul Chintelnic, din județul Bistrița-
Năsăud.
După primele clase primare, urmează cursurile Liceului grăniceresc din Năsăud, pe
care îl încheie strălucit în iulie 1871.
Între 1871-1874, este student la Institutul Teologic Ortodox din Sibiu. Continuă studiile
la Universitatea din Budapesta, obținând în 1874 diploma de licență în litere și în filosofie.
Ultimul an de studii de la Budapesta îl face ”în particular”, deoarece, cunoscută-i fiind
capacitățile intelectuale, directorul Liceului, dr. Paul Tanco, începând cu 1 septembrie 1878, îl

10 Ioan Pintea, Pro memoria: preot protopop Grigore Pletosu, Aletheia, Bistrița, 1999, p.56-48
încadrează ca profesor și catehet ortodox. Aici va funcționa treizeci și unu de ani, până la 1
septembrie 1909. Din 16 septembrie 1898 este și paroh ortodox al Năsăudului, până la aceeași dată
de 1 septembrie 1909, când este ales paroh-protopop de Bistrița, cu largi atribuții în întregul
Comitat.
În această funcție va rămâne până la moartea sa, la 4 noiembrie 1934. Este
înmormântat lângă zidul Bisericii – Catedrala Ortodoxă de pe strada Alexandru Odobescu din
Bistrița.
Grigore Pletosu s-a făcut remarcat ca un intelectual de excepție. După eminente studii
la Năsăud, Sibiu, Budapesta – de teologie, litere, filosofie – după ce-și însușise următoarele limbi:
germană, maghiară, franceză, latină, greacă și nu în ultimul rând limba română – vine la Năsăud
unde, în anul școlar 1879-1880, a predat religia pentru tinerimea greco-orientală în toate clasele
liceului, în limba latină, limba gracă și română; va preda limba română, filosofia, cântul bisericesc,
limba maghiară și limba germană.
Concomitent cu activitatea la clasă, publică în Anuarul liceului o serie de studii
filosofice și pedagogice. Remarcabilă e lucrarea ”Educațiunea și instrucțiunea în gimnaziu”, amplu
studiu de peste 100 de pagini, prin care face accesibile marile idei pedagogice ale epocii cadrelor
didactice din ținut.
Grigore Pletosu l-a avut elev pe George Coșbuc în clasa a VI-a de liceu, în anul școlar
1881-1882, și i-a predat limba română, câte trei ore pe săptămână.
Se învăța: ”Stilistica și Retorica. Stilu și formele lui; condițiunea estetică, logică
gramaticală. Stilistica specială: proza istorică, proza filosofică, proza oratorică și formele ei”.

II Activitatea în plan confesional-bisericesc

La 1 septembrie 1874, Grigore Pletosu11 absolvă Institutul Teologic Ortodox din Sibiu,
după care continuă studiile la Budapesta. Din 1878 este dascăl și catehet ortodox la Liceul din
Năsăud. La 16 septembrie 1892 este ale paroh al nou înființatei Parohii ortodoxe din Năsăud, pe
care o va sluji până în septembrie 1909. La 27 septembrie 1896 este hirotonisit protoiereu de
Arhiepiscopul Miron Romanul.
La 1 septembrie 1909 este ales paroh și protopop la Bistrița, funcții pe care le va sluji
până la 4 noiembrie 1934.
Deși perioada în care a funcționat ca profesor și catehet ortodox, la Năsăud, școala era

11 Ioan Pintea, Pro memoria: preot protopop Grigore Pletosu, Aletheia, Bistrița, 1999, p.48-49
frecventată în mare parte de elevi de confesiune greco-catolică - și chiar denumirea instituției de
învățământ era Gimnaziul Superior Român Greco-Catolic – nu au fost consemnate în istorie
neînțelegeri între confesiuni.
În Bistrița, de numele Grigore Pletosu este legată chiar întemeierea propriu-zisă a
parohiei și a Protopopiatului Ortodox, inclusiv construirea Bisericii Catedrale Ortodoxe, de pe
strada Alexandru Odobescu.
Armonia între confesiuni a fost generatoare de fapte mari pe planul afirmării conștiinței
naționale, a unității în luptă, a credinței într-un mai bun viitor pentru România; armonie care s-a
datorat, în ținutul Bistriței, în mare parte lui Grigore Pletosu.
 CAPITOLUL III

Ordonarea fondului Oficiul Parohial ortodox român Chintelnic

Arhivistica este disciplina ˝a cărei sferă de cercetare o constituie izvoarele scrise pe suporți
friabili, pe baza cărora se efectuează cercetări fundamentale și aplicative in vederea stabilirii
soluțiilor optime de ordonare, selecționare, inventariere,conservare și valorificare a documentelor˝ 12.
Este știinta care se ocupa cu teoria și practica muncii in arhive 13. Arhivele ocupă un loc de seamă în
activitatea cercetătorilor din domeniul istoriei, filologiei, lingvisticii, bibliologiei, ele oferindu-ne
informațiile de primă importanță pentru elaborarea lucrărilor, pentru verificarea si consolidarea
științifică a unor ipoteze si teorii 14. Vasile Alecsandri menționează referitor la această temă
următoarele: ˝Arhiva unui stat este o avere publică ce merită cea mai de aproape îngrijire a
Cârmuirii. Ea este colecția tuturor actelor publice, atât administrative, cât si judecatorești si politice,
care slujesc de temei legiuirilor si istoriei țării.˝
Pentru a înțelege modul în care a fost ordonat fondul ”Oficiul parohial ortodox român
Chintelnic” vom trata în această secțiune a lucrării modul de prelucrare arhivistică a arhivei istorice
respectiv a celei bisericești și un caz particular – arhivele ecleziastice.
Pentru început vom începe prin a explica termenul de document15. În sens arhivistic
definește toate sursele pe suporți friabili, create prin intermediul grafiei, fotofragiei, înregistrărilor
audio, video sau altor imagini, care prezintă un interes pentru cercetarea istorică. În sens larg,
termenul este unul generic, înglobând inscripțiile, urmele de civilizație materială, acte, adică toate
categoriile de surse ce pot transmite date istorice. Fondul arhivistic este definit ca fiind ”totalitatea
documentelor create în decursul activității de o organizație independentă din punct de vedere
organizatoric și operativ, care nu și-a schimbat profilul activității, de o familie sau de o persoană
fizică”.16 Un fond arhivistic este constituit organic din documente provenite de la un singur creator;
cu alte cuvinte fondul reprezintă materializarea în documente a activității unui creator de fond. 17

12 Dicționar al științelor speciale ale istoriei, Bucuresti, Ed. Șt. Enciclop., 1982, p. 45
13 Adina Berciu-Drăghicescu, Arhivistica, Bucuresti, Ed. Universitații din Buc.1997, p. 9
14 ibidem
15 Ungureanu, Gheorghe, Probleme de terminologie arhivistică, În RA, nr. 1/1965
16 Tratat de arhivistică, vol. I, p. 27.
17 Adina Berciu-Drăghicescu, Arhivistica, Bucuresti, Ed. Universitații din Buc.1997, p. 12
 Pagină din Registrul General al Fondurilor al Direcției Județene Bistrița-Năsăud a
Arhivelor Naționale

Unitatea arhivistică este elementul component al unui fond arhivistic sau al unei
colecții arhivistice, care se individualizeaza prin forma sa, referindu-se la o acțiune, problemă sau
lucru și ocupă o poziție distinctă într-un instrument de evidență. 18 În cuvântul arhivă se reunesc trei
înțelesuri; primul denumește un ansamblu de documente constituite organic referitoare la un popor,
la activitatea unei unități/instituții, la persoane particulare, destinate prin natura lor, a fi conservate.
Prin cel de-al doilea sens înțelegem locul special amenajat pentru colectarea și păstrarea
documentelor rezultate din activitatea unei unități, in scopul cercetării lor. Sensul numărul trei
desemnează o unitate sau o parte structurantă a unei unități care efectuează primirea și păstrarea
documentelor, organizând folosirea lor în scopuri științifice, economice, politice, sociale ori
culturale19.

18 Laurențiu Mera, Îndreptar Arhivistic,Cluj, Ed. Cartimpex,2001, p. 52

19 Ibidem, p. 33
Unități arhivistice aparținând fondului : Oficiul Parohial ortodox român Chintelnic

În funcție de importanța lor practică și știițifică arhiva se împarte în: arhiva curentă,
arhiva de depozit si arhiva istorică. Arhiva curentă este constituită din documente primite,
expediate sau întocmite pentru uz intern, rezultate din activitatea cotideană a unităților/instituțiilor,
documente care sunt păstrate la compartimente un timp limitat – de maximum 2 ani, timp în care
sunt constituite în dosare și urmează să fie depuse la arhiva unității 20. Arhiva de depozit este un
stadiu intermediar între arhiva curentă si cea istorică, în care dosarele constituite la compartimente
sunt depozitate într-un spațiu special amenajat pentru o perioadă determinată de timp; de aici
dosarele se predau pe bază de proces verbal de predare-primire și inventare la Arhivele Naționale,
moment în care documentele iau caracterul de arhivă istorică. Aurelian Sacerdoțeanu optează pentru
termenul de arhivă generală în schimbul aceluia de arhivă istorică. Arhivele Naționale sunt o

20 Ibidem
instituție de stat, specializată în preluarea, păstrarea, conservarea si valorificarea documentelor care
au caracter istorico-documentar. Prin Legea nr. 16/1996 denumirile Direcția Generală a Arhivelor
Statului, Arhivele Statului și filialele pentru instituțiile județene, au fost înlocuite cu denumirile
Arhivele Naționale și direcțiile județene ale Arhivelor Naționale 21. Între Arhivele Naționale și
creatorii de arhivă trebuie să existe o relație strânsă de cooperare pentru a cunoaște și a aduce la
îndeplinire dispozițiile oficiale în materie și pentru a primi instrcțiuni și lămuriri în vederea
eficientizării muncii arhivistice 22.
Arhiva generală reprezintă așezămîntul instituit cu scopul de a adăposti în depozitul său
toate sau mai multe arhive speciale dintr-un ținut determinat 23. Totalitatea documentelor aflate în
Arhivele Naționale formează ”Fondul Arhivistic Național al României”, fond care desemnează acte
oficiale și particulare, diplomatice si consulare, memorii, manuscrise, proclamații, chemări, afișe,
planuri, schițe, hărți, pelicule cinematografice și alte asemenea mărturii, matrice sigilare, precum si
înregistrari video, audio si informatice, cu valoare istorică, realizate in țară sau de către creatori
români în străinatate 24.
În lucrarea ”Le Musee du livre” Jean Cuvelier clasifică arhivele în arhive vechi sau
istorice și arhive moderne sau administrative, precizând că:” Nu sunt decât arhive: arhivele istorice
de azi erau ieri administrative; arhivele administrative de azi vor fi istorice maine.” 25 De aici
observăm împarțirea arhivelor în arhive istorice – de care erau interesați istoricii, cercetătorii, și în
arhive administrative – cele cerute de toată lumea.
Arhivele nu se clasifică doar după criteriul utilității, în arhiva curentă si arhiva istorică,
ci există o întreaga serie de criterii de clasificare:
1. După deținerea arhivelor:
• arhivele deținute de unitațile creatoare de arhivă;

• arhive ale Arhivelor Naționale;

• arhive deținute de ate organizații și persoane particulare.

2. După etapele procesului de formare a arhivelor:
• arhive curente

• arhive de depozit

• arhive istorice
3. După orânduirea socială:
• arhive feudale;

21 Ibidem
22 Aurelian Sacerdoțeanu, Arhivistica, București, Ed. Didactică și Pedagogică, 1970,p. 145
23 Ibidem p. 146
24 Legea Arhivelor Naționale nr.16/1996
25 Jean Cuvelier, Le Musee du livre, Bruxelles, 1911, p. 250
• arhive moderne;

• arhive capitaliste;

• arhive socialiste.
4. După etapele istoriei arhivelor:
• arhiva la destinatar (actul era necesar, însă grija păstrării lui revenea destinatarului și
beneficiarului);
• arhiva la emitent (se păstreaza la emitent);

• arhiva de registru ( se executa o copie în registru); se mai numește si arhivă de secretariat

sau administrativă.
5. După creatorii arhivelor:
• arhive centrale, ale instituțiilor de stat;

• arhive administrative, ale prefecturilor, primăriilor și consiliilor locale;

• arhive judecătorești sau judiciare, create de instituții precum Sfatul Domnesc, tribunale, curți
de apel etc. ;
• arhive polițienești – documente de epocă modernă provenite de la instituțiile de stat
însărcinate cu menținerea ordinii;
• arhive economice – documente provenite de la instituții economice diverse cât si de la
Ministerul Agriculturii, Industriei și Comerțului. În componența arhivelor economice se
regăsesc și arhivele statistice. Acestea din urmă apar începând din 1859, prin înființarea
oficiilor statistice;
• arhive militare, ale armatei, Ministerului de Război, Marelui Stat Major si Marelui Cartier
General;
• arhive sanitare, ale instituțiilor de sănatate: Ministerul Sănătății, spitale, etc. Apar la
instituțiile sanitare create la sfârșitul secolului al XIX, acestea amintind de tratamente pentru
diferite afecțiuni, măsuri de prevenire, epidemii;
• arhive sociale ale unor organizații pe ramuri de producție – bresle și corporații;

• arhive de învățământ – apar în feudalism, când învățământul era reprezentat de activitatea

din mănăstiri. În secolul XIX învățămâtul se organizează, arhivele fiind create de școli,
licee, universitați;
• arhive culturale, ale instituțiilor de cultură precum ASTRA, Ateneul Român, biblioteci,
muzee;
• arhive ecleziastice sau bisericești – sunt cele mai vechi documente. Fondurile arhivistice
bisericești sunt foarte bogate atât cantitativ cât și calitativ;
 • arhive personale, create de diferite persoane și personalități;

• arhive familiale – totalitatea documentelor create și primite de membrii unei familii, de

familie ca persoana juridică sau de organe administrative ale familiei, care prin destinația lor
s-au păstrat în proprietatea succesivă sau colectivă a acesteia;
5.După materia subiacentă documentele de arhivă pot fi scrise pe:
• hârtie, lemn, mătase, metal, papirus, pergament, scoarță de copac.
5. După modul de percepere de către om:
• arhive vizuale;

• arhive sonore;

• arhive audio-vizuale.26

Este bine de amintit și formele sub care pot fi întâlnite documetele; arhivistul notează
această caracteristică a documentului în momentul întocmirii fișei. Conceptul este o formă
pregătitoare/premergătoare documentului. Folosim termenul de ”ciornă” pentru a desemna
conceptul dar în paleografia latină îl întâlnim sub denumirile de nota, minuta ori imbreviatura.
Conceptele pot cuprinde unele informații care din diferite motive nu se regăsesc în documentul
original. Originalul este forma completă a actului, care întrunește toate semnele de validare și care
poate avea valoare probatorie juridică deplină. 27
Document original din fondul: Oficiul Parohial ortodox român Chintelnic

26 Adina Berciu-Drăghicescu, Arhivistica – Curs general – Editura Universității din București, 1997, p. 16
27 Laurențiu Mera, Îndreptar Arhivistic,Cluj, Ed. Cartimpex,2001, p. 47
Variantele sunt documente originale reînnoite sau confirmate de același domn într-o domnie
ulterioară sau de urmașii acestuia. 28 Copia este forma de păstrare a documentelor, facută respectând
caracteristicile originalului ori numai unele părți ale acestuia. Copia poate fi autentică (certificată de
autoritate), figurată (reduce cuprinsul actului original) și liberă (copie neautorizată). Ultima formă
de pastrare a documentului este falsul; nu pot fi catalogate ca fiind un gen de documente deoarece
au fost create pentru a înșela o autoritate în scopul obținerii unor privilegii.
Fiind amintite principalele forme de păstrare a documentelor, văd obligatorie o trecere
în revistă a principalelor tipuri de documente prezente în arhivă. Astfel avem actul autentic –
acesta dă autenticitate conținutului său prin anumite reguli legale de formulare care prezintă forme
de validare. Acesta este un document veridic, deci intră într-o relație de opoziție cu falsitatea. Actul
public – face referire la o autoritate din domeniul public; actul privat angajează părțile implicate
într-o acțiune de drept privat; actul scris este creat pentru a servi ca dovadă sau pentru a exprima
dorința autorului din actul pe care îl raportează; bula este emisă de Cancelaria papală și are atașat
un sigiliu de metal pentru autentificare, sigiliu numit bulă; charta este un act juridic redactat pe
pergament fiind de regulă validat de un sigiliu; cererea este un act de sesizare scris, adresat unei
autorități publice; diploma este o carte imperială sau regală redactată după formele diplomatice cele
mai solemne; titlu – act ce doveditor al unor drepturi. Mai există citația, mandatul, notița, misiva,
ordonanța, placarda, procesul verbal, rezoluția, scrisoarea și scrisoarea închisă.29
În Arhivele Naționale există și o serie de documente atipice; acestea sunt grupate în doua categorii:
A. Documentele figurative și B. Documentele sigilate și matrice sigilare. Documentele figurative
sunt acele documente în care se face o reprezentare plastică și ușor identificabilă a unui fapt real,
trecut sau contemporan.În cadrul acestei categorii întâlnim:
1. Documente cartografice. Documente care prezintă grafic, în plan orizontal o suprafață a
Pământului, conform unei scări de proporții. Astfel de documente sunt atlasul, harta ori
planul.
2. Documente fotografice. Documente care reprezintă fixarea unei imagini din plan real pe o
placă sau pe o hârtie fotografică cu ajutorul unui aparat fotografic. Acest gen de document
poartă numele de ”fotografie”.
3. Documente grafice. Documente care transpun realitatea printr-o reprezentare grafică pe o
suprafață plană cu ajutorul unor tehnici precum:
• desenul

• gravura

28 Adina Berciu-Drăghicescu, Arhivistica – Curs general – Editura Universității din București, 1997,p. 15-17
29 Ibidem, p. 19
 • miniatura

• stampa
În cadrul celei dea doua categorii: Documentele sigilate și matrice sigilare, întâlnim
următoarele elemente: 1. sigiliul și 2. matricea sigilară.
1. Sigiliul este alcătuit dintr-o placă pe care este gravată amprenta rămasă pe suportul
documentului în urma aplicării matricei sigiliare ce poartă o emplemă și un text pentru
individualizarea posesorului; o emblemă, o efigie etc. și care se aplică, muiat în tuș, pe acte
oficiale, pentru a le da autenticitate. 30 Sigiliul desemnează amprenta rămasă pe un material
determinat în urma aplicării tiparului.
2. Matricea sigilară reprezintă obiectul gravat, creat dintr-un material rezistent, cu ajutorul
căruia se realizează amprenta sigilară. 31

În Arhivă există, și continuă să intre documente organizate în fonduri și colecții,

acestea având sau nu intrumente de evidență. În cazul în care instrumentele de evidență lipsesc cu
desăvârșire, materialul arhivistic este supus unor operațiuni specifice: selecționarea, ordonarea și
inventarierea.
A) Selecționarea este o operațiune extrem de importantă în activitatea arhivistică
deoarece prin acestă procedură se stabilește valoarea documentelor în vederea păstrării acelora cu
valoare practică și istorico-documentară și se elimină cele fără valoare. Are ca principale obiective:
stabilirea izvoarelor documentare de importanță științifică și păstrarea documentelor cu valoare
documentar-istorică. Operațiunea de selecționare se realizează restectând patru principii de bază:
1. Principiul concepției istorice. Fără a intenționa o ierarhizare a principiilor care stau la
baza selecționării documentelor, așa cum aprecia și Ioan Pușcaș, într-un articol publicat în
anul 1982, în ”Revista Arhivelor” nr. 3, unul dintre cele mai importante poate fi considerat
principiul concepției isorice, al abordării istorice, conform căruia în aprecierea valorii
documentelor au o deosebită importanță condițiile în care și-a desfășurat activitatea
creatorul de fond ale căror documente sunt supuse selecționării 32. Valoarea științifică a
documentelor poate fi corect determinată numai în urma abordării sale istorice,
multilaterale, a descoperirii și dezvăluirii conținutului lor. Principiul concepției istorice cere
cunoașterea împejurărilor istorice concrete în care documentele au fost create, au fost
constituite în fonduri arhivistice, au devenit izvoare documentare. 33
2. Principiul complexității. În cadrul selcționării, analiza și aprecierea documentelor se

30 Dicționarul științelor speciale ale istoriei. p. 33-43

31 Adina Berciu-Drăghicescu, Arhivistica – Curs general – Editura Universității din București, 1997,p. 24
32 Tratat de Arhivistică, p. 489
33 Laurențiu Mera, Îndreptar Arhivistic,Cluj, Ed. Cartimpex,2001, p. 211
 realizează și ținându-se cont de locul și importanța lor în cadrul unor complexe de izvoare
documentare.34 Aceasta cere o analiză profundă și a legăturilor și interdependenței
documentelor ce compun un complex de documente. Principiul complexității impune ca
valoarea documentuilui să nu fie apreciată separat, pe fonduri, ci în funcție de
interdependența și legăturile reciprice ale creatorilor de fonduri, de relațiile documentelor
într-un fond cu cele ale altor fonduri. 35
3. Principiul istorismului. Ca bază a teoriei și practicii în stabilirea valorii documentelor,
acest principiu are în vedere perspectiva folosirii acestor documente în viitor, impunând
necesitatea de a ține seama nu numai de punctul de vedere al prezentuilui, ci și de
perspectivă, când, în legătură cu noi factori, documentele pot căpăta altă însemnătate, așa
încât ceea ce pare a fi în prezent fără importanță, poate avea în viitor o însemnătate
neașteptată.36
4. Principiul multilateralității. Este principiul care pretinde că evaluarea documentelor să se
realizeze având în vedere documentul în ansamblul fondului și nu în cadru grupelor ,
seriilor, compartimentelor. Indiferent de cantitatea documentelor care constituie obiectul
selecționării, documentele unui creator de fond trebuie privite ca o componentă din sistemul
documentar din domeniul căruia îi aparțin documentele, apreciate în funcție de interferențele
cu documentele altor domenii, iar fiecare document în parte, ca o componentă a sitemului de
documente al instituției creatoare. 37
Criteriile care stau la baza acestor operațiuni sunt următoarele:
• criteriul cantității

• criteriul caracteristicior externe

• criteriul frecvenței în cadrul Fondului Arhivistic Național

• criteriul importanței (creatorului de fond)

• criteriul tipologic al unităților arhivistice

• criteriul valorii practice

• criteriul vechimii unităților arhivistice 38

În situația în care dintr-un fond, pentru anumiți ani, există puține documente, se rețin toate
documentele existente din anii respectivi. Documentele din perioada feudală de obicei nu se
selecționează; cele create de la 1821 la 1878 în Țara Românească și Moldova și până în 1920 în
Transilvania, Banat și Bucovina se elimină, în mod cu totul excepțional numai acelea considerate a
34 Idem
35 Adina Berciu-Drăghicescu, Arhivistica – Curs general – Editura Universității din București, 1997,p. 127
36 Laurențiu Mera, Îndreptar Arhivistic,Cluj, Ed. Cartimpex,2001, p. 211
37 Idem
38 Dicționarul științelor speciale ale istoriei, p. 211
fi lipsite de orice valoare documentară sau practică. Selecționarea acestora trebuie să fie avizată de
Directorul General al Arhivelor Naționale.
Documentele care se elimină din fonduri inventariate sunt trecute în inventare cu
rubrici speciale iar în inventarul fondului la poziția respectivă, la rubrica ”Observații” se trece litera
S (selecționat).
În cazul fondurilor neordonate, selecționarea se efectuează bazându-se în mod special
pe gruparea documentelor ce urmează a fi eliminate pe categoriile stabilite prin planul metodic de
lucru. Apoi se înscriu la o singură poziție în inventarul care se realizează.
Inventarele documentelor care se elimină sunt însoțite de un proces-verbal întocmit și
semnat de arhivistul sau colectivul care ordonează și inventariază fondul. Apoi se supun confirmării
Comisiei de Selecționare care funcționează în cadrul DANIC. După caz, pot fi supuse aprobării de
către șeful direcției județene. 39
În cazul arhivelor curente sau de depozit ale instituțiilor selecționarea unui fond,
indiferent de metodologia aplicată, potrivit legislației arhivistice, este o problemă de maximă
răspundere care reprezintă o etapă importantă în procesul de pregătire a documentelor în vederea
celor cu valoare documentar-istorică la Arhivele Naționale, ca bază documentară. Selecționarea
documentelor de orice fel fără confirmarea Arhivelor Naționale sau direcțiilor județene ale
Arhivelor Naționale atrage după sine răspunderi penale. Instruirea periodică a membrilor comisiilor
de selecționare și legătura permanentă a arhivarilor sau responsabililor cu arhiva de la creatorii și
deținătorii de documente cu Arhivele Naționale sau direcțiile județene ale Arhivelor Naționale,
poate contribui la efectuarea în bune condiții a acestei delicate operațiuni arhivistice.
B ) Ordonarea40 este operațiunea prin care se grupează documentele pe fonduri și
colecții potrivit unor criterii prestabilite: cronologic-structural, structural-cronologic, alfabetic, pe
probleme, pe corespondenți etc. Criteriul este ales în funcție de cantitatea și calitatea documentelor.
Ordonarea se face diferit, în funcție de perioada din care provin documentele.
Ordonarea este o operațiune importantă care trebuie să redea ordinea inițială a
documentelor așa cum au fost la creator. De felul cum se desfășoară ordonarea depinde cercetarea
documentului în fondul respectiv. După studierea fondului arhivistic se face schema de ordonare. 41
Ordonarea documentelor se face în mai multe etape: 1) fondarea sau delimitarea
fondurilor arhivistice sau ordonarea pe fonduri; 2 ) ordonarea documentelor în cadrul
fondului; 3) constituirea unităților arhivistice și ordonarea cronologică a documentelor în
interiorul acestora.

39 Adina Berciu-Drăghicescu, Arhivistica – Curs general – Editura Universității din București, 1997,p. 128
40 Tratat de arhivistică, p. 497; Dicționar al științelor speciale, p. 178-179
41 Cozac Ion, Considerații asupra ordonării și inventarierii documentelor din epoca cantemporană, în Revista
Arhivelor, an LVI, vol. XLI, nr. 1/1979, p. 22
 1. ”Fondarea sau determinarea apartenenței documentelor la fond este operațiunea arhivistică
de delimitare a documentelor aparținând unui creator”. 42

Denumirea fondului trebuie să reprezinte ultima titulatură oficială a creatorului său,

sau este dată de titulatura cea mai bine cunoscută, folosită de creator pentru o perioadă mai lungă
de timp, în cazul în care ultima titulatură a fost de scurtă durată, în timp ce unitatea este mai bine
cunoscută după o titulatură anterioară. 43
Este necesară o studiere prealabilă a fondului, a conținutului și formei documentelor,
elementelor de constituire, de înregistrare, de arhivare, și să se respecte următoarele norme:
• documentele intrate aparțin unităților care le-a primit. Se întâmplă ca de multe ori fondurile
arhivistice să fie trimise la Arhivele Naționale amestecate, dezorganizate, fără intrumente de
evidență. În acest caz trebuie stabilită apartenența la fond, respectând următoarele norme:
apartenența se stabilește conform adresei destinatarului, a ștampilei de înregistrare, a
rezoluțiilor, a notelor tergale, a sistemului de arhivare, a conținutului actelor, a
semnăturilor.44
• exemplarele documentelor trimise aparțin fondului unității care le-a emis . Emitentul se
stabilește după elementele din antet, după semnături, după conținutul actului. Documentele
care rezultă din activitatea instituției, din exercitarea atribuțiilor funcțiilor, administrarea
bunurilor proprii, fac parte din fondul organizației sau persoanelor fizice care le-au creat. 45
• documentele cu caracter intern aparțin unității care le-a creat și se identifică după antet,
semnături, denumirea unității indicată în document etc. Dacă lipsesc aceste date, se mai
studiază persoanele oficiale care sunt menționate, scrisul autograf al unor emitenți etc. 46
Pentru determinarea și delimitarea corectă a fondurilor trebuie respectate și
câteva principii sau criterii care stau la baza activității de organizare internă a unui fond sau
colecții.
• Principiul provenienței . Documetele create de o unitate, o persoană fizică sau familie,
formează un singur fond.
• Principiul apartenenței la fond. Documentele fondului fac parte dintr-un ansamblu de
documente create sau acumulate într-o anumită perioadă de o unitate, o persoană fizică sau
familie.

42 Norme Tehnice privind desfășurarea activităților în Arhivele Naționale, București, 1996, p. 7

43 Marcel Dumitru Ciucă, Ordonarea și inventariere documentelor aflate în depozitele Arhivelor Statului, în Revista
Arhivelor, nr. 3/1979, p. 287
44 Adina Berciu-Drăghicescu, Arhivistica – Curs general – Editura Universității din București, 1997,p.128
45 Idem
46 Laurențiu Mera, Îndreptar Arhivistic,Cluj, Ed. Cartimpex,2001, p. 233-234
 • Principiul intergrității fondului. Materialele arhivistice create de o instituție trebuie
păstrate la o singură arhivă. Integritatea fondului este asigurată prin denumirea comună dată
tuturor părților din fond.
• Principiul valorii. Documentele unui fond arhivistic trebuie să prezinte valoare
documentar-istorică.47
• Principiul istorismului. Duce la fragmentarea în mai multe fonduri a materialelor provenite
de la același creator, în funcție de orânduirile sociale

2. Ordonarea documentelor în cadrul fondului. ”După delimitarea fondului, se trece la

ordonarea documentelor în cadrul acestuia. Este o operațiune de mare răspundere, pentru că,
pe de o parte, ordonarea trebuie să redea ordinea inițială a documentelor, așa cum a fost ea la
creator, pe de altă parte de modul cum se efectuează ordonarea depinde, în viitor, cercetarea
și folosirea documentelor fondului. Arhivistul nu trebuie să distrugă logica după care sunt
create fondurile, căci fără această logică, documentele devin neinteligibile. În urma studierii
fondului se vede care a fost schema de organizare a instituției creatoare, și în funcție de
aceasta se adoptă schema de organizare, care se trece în ălanul metodic de lucru” 48. Deci,
schema urmează organizarea unității.
Schema de ordonare cronologic-structurală se folosește pentru fondurile create de
unități care au avut compartimente și care au suferit numeroase transformări în decursul activității.
În acest caz, documentele se ordonează pe ani și în cadrul fiecărui an pe compartimente.
Documetele neconstituite în dosare se ordonează pe probleme, din care se vor forma dosare.
Unitățile arhivistice care cuprind documente din mai mulți ani se vor ordona la anul cel mai mic,
fără a fi luate în considerare datele actelor anexate acestora. Numărul de ordine al unităților
arhivistice se dă în continuare, în cadrul anului, fără a se ține cont de compartiment.
Schema de ordonare structural- cronologică, se aplică pentru fondurile ale căror
unități au avut aceeași formă de organizare sau au suferit puține modificări de-a lungul activității
lor. În acest caz, ordonarea documentelor se face pe compartimente, în cadrul acestora pe ani, iar în
cadrul anilor pe probleme. Numărul de ordine al unităților arhivistice se dă în cadrul fiecărui
compartiment, fără a se ține cont de ani.
Schema de ordonare cronologică pe probleme se utilizează pentru fondurile create de
unități care nu au avut compartimente sau când nu se poate stabili căror compartimente au aparținut
documentele, precum și pentru fondurile din care s-au păstrat puține documente. După această
schemă se ordonează și documentele aflate în cantitate mică și care inițial au fost ordonate
47 Idem,p 134
48 Marcel Dumitru Ciucă, Ordonarea și inventariere documentelor aflate în depozitele Arhivelor Statului, în Revista
Arhivelor, nr. 3/1979, p. 289
cronologic, dar starea lor nu mai permite reconstituirea ordinii inițiale.
Documentele răvășite vor fi constituite în dosare, pe ani și în cadrul acestora pe
probleme și se ordonează ca atare.49
Schema de ordonare cronologică, se folosește pentru fondurile unităților ale căror
documete au fost constituite în acest fel, iar reconstituirea poate fi făcută cu ajutorul instrumentelor
contemporane de evidență și informare. Această situație se întâlnește la fondurile din Transilvania.
Potrivit acestei scheme, documetele se grupează după data creării lor. Dacă data emiterii lipsește, se
ia în considerare data înregistrării documentului. 50
Schema de ordonare alfabetică se utilizează în cadrul unităților doar la unele
compartimete pentru anumite categorii de documente: dosare de personal, caziere, dosare studenți,
dosare de corespondență cu clinții etc. Gruparea documentelor în unități arhivistice se face în ordine
alfabetică.51
Ordonarea și fișarea documetelor feudale se face diferit față de cele din perioada
modernă și contemporană. Acestea se fișează mai întâi pentru a se cunoaște data, conținutul,
emitentul, destinatarul și după aceea se ordonează.
Documentele din epoca modernă și contemporană se ordonează întâi și apoi se
fișează. La ordonarea documentelor din perioada feudală se parcurg următoarele etape:
• gruparea documentelor după forma exterioară(foi volante, condici, dosare etc.)

• fișarea fiecărui document

• ordonarea fișelor conform principiului ales și apoi ordonarea documentelor asemănătoare

fișelor
• cotarea definitivă a fișelor și documentelor

• întocmirea inventarului. 52
3. Constituirea unităților arhivistice și ordonarea cronologică a documentelor în interiorul
acestora. În cazul în care fondurile nu au dosare constituite este necesară operația de
constituire a acestora. Constituirea dosarelor se face pe probleme, și în cadrul acestora
cronologic. Potrivit acestui criteriu, documentele din luna ianuarie vor fi la începutul
dosarului iar cele din decembrie la sfârșit, în ordinea constituirii lor. Data documentelor se
stabilește după data înregistrării pentru cele intrate, și după data emiterii pentru cele
expediate. Anexele și referatele se conexează la actele de bază; se adaugă de asemenea
răspunsurile și revenirile.
După constituire, dosarele se vor coase sau lega între doua cartoane flexibile și fiecare
49 Laurențiu Mera, Îndreptar Arhivistic,Cluj, Ed. Cartimpex,2001, p.134-135
50 Ibidem, p. 135
51 Ibidem
52 Adina Berciu-Drăghicescu, Arhivistica – Curs general – Editura Universității din București, 1997,p.129
dosar va avea la început și la sfârșit câte o filă liberă. Dosarul nu trebuie să depășească 300 de file.
Pe coperta superioară se va scrie: denumirea organizației creatoare a fondului,
denumirea compartimentului, numărul unității arhivistice conform inventarului, datele extreme ale
dosarului, numărul filelor.
Fiecare filă a dosarului se numerotează cu creionul negru în colțul din dreapta, sus;
fiecare dosar începe cu fila numărul 1.
După ce s-au cusut și după ce s-au verificat și numerotat dosarele se certifică pe fila
albă de la sfârșit. Certificarea trebuie să cuprindă: numărul filelor în cifre și litere, data certificării,
numele clar și semnătura celui care a facut certificarea ; și se face după formula următoare:
”Prezentul dosar conține ... file” 53. Când întâlnim dosare cusute sau legate dar care cuprind mai
multe probleme, de valoare diferită și implicit cu termen de păstrare diferit, după ce se parcurge cu
atenție cuprinsul acestor dosare, atât pe coperta lor cât și, apoi, în inventar, se va reda doar
problemele cele mai importante (două-trei), care au termen de păstrare permanent. În intrucțiunile
de aplicare a Legii nr.16/1996 se precizează că ”pe parcursul ordonării documentelor fără evidențe,
aflate în depozitul de arhivă, se separă documentele de același fel, cu termene de păstrare 1-5 ani, în
vederea eliminării lor globale, cu ocazia selecționării, la expirarea termenului de păstrare” 54 . După
ordonare începe fișarea documentelor.
Fișarea55 reprezintă operațiunea de transpunere succintă a conținutului documentului
și a elementelor de identificare ale acestuia.
Fișa este un dreptunghi din carton, de aceeași mărime care se completează cu
următoarele elemente:
• câmp rezervat trecerii codurilor

• indicii

• data documentului

• locul emiterii

• cota

• caracteristici

• cuprinsul documentului

• data întocmirii fișei

• numele arhivistului care întocmește fișa.

C) Inventarierea56. După încheierea ordonării materialului arhivistic, se trece la

53 Adina Berciu-Drăghicescu, Arhivistica – Curs general – Editura Universității din București, 1997,p. 130
54 Legea Arhivelor Naționale nr.16/1996
55 Adina Berciu-Drăghicescu, Arhivistica – Curs general – Editura Universității din București, 1997,p. 130
56 Tratatul de Arhivistică, p. 550-558
operațiunea de inventariere. Inventarierea este practic luarea în seamă a unității arhivistice în urma
căreia rezultă inventarul fondului sau al colecției. Inventarierea se face pe baza fișelor redactate
definitiv și clasatîn așa fel încât să se constituie fondul în clasele și seriile sale originare.
Inventarul este forma cea mai obișnuită de evidență și are un scop dublu: pe de o parte
să asigure o cât mai rapidă și completă informare despre o temă dată iar pe de altă parte, să
servească de control și de verificare, impunând responsabilitatea administrativă pentru fiecare
document dintr-un depozit de arhivă. Inventarul pune în lumină structura instituției creatoare. El
ogrindește un fond în întreaga sa complexitate: dosare, registre, pergamente, mape, pachete, suluri
etc.
Inventarul rezultă din transcrierea fișelor clasate reprezentând descrierea analitică a
fiecărei unități arhivistice din fond. Fiecare partidă din inventar are un număr, fie că este vorba de o
singură piesă, fie că este vorba de un dosar. Numerele sunt continue.
Inventarul are o prefață în care se dau o serie de lămuriri privind istoricul fondului,
cantitatea de documente, subcapitolele inventarului, sistemele de arhivare folosite, starea de
conservare a documentelor, observații de ordin general.
Inventarierea se poate face prin două metode: metoda directă și metoda indirectă sau
fișe. Metoda directă presupune munca directă cu materialele documentare; inventarierea se face
nemijlocit cu documentele. Toate datele se trec direct pe coperta dosarului și de aici direct în
inventar.
Prin metoda indirectă se înțelege executarea inventarierii pe bază de fișă. Întâi se
realizează fișele apoi acestea se înregistrează, respectiv se face înventarierea într-un registru, cu o
rubricație specială.
Inventarul este deci un registru în care sunt transcrise într-o anumită ordine fișele
documentelor unui fond sau colecții arhivistice. El este un instrument de evidență obligatoriu și
primul intrument de informare indispensabil atât arhivistului cât și oricărui cercetător. Așadar are un
caracter administrativ, enumerând documentele fondului și servind și contrplului financiar, pe baza
lui verificându-se existența sau inexistența documentelor. În același timp are și funcție de informare
deoarece oferă și cota documentelor. În acest sens ele se includ pe calculator servind sistemele
informaționale generale.
Inventarele se dactilografiază în trei exemplare pe formulare tipărite. Un exemplar se
dă la sala de studii, altul la depozitul care păstrează fondul și al treilea la evidența centralizată a
fondurilor și colecțiilor.
Rubricația pentru documentele foi volante este următoarea:
• numărul curent – se dă număr în continuare documentelor din fond

• numărul de inventar – se trec numerele documentelor după fișe în ordinea acestora,

 fondurile feudale, ordonate pe pachete, vor avea numerele începând de la 1 pentru fiecare
pachet
• data și locul de emitere

• observații.
Rubricația pentru dosare este următoarea:
• numărul de inventar – se trec numerele dosarelor, începând de la 1 pentru fiecare parte
structurală sau an, respectând numerele date pe fișe
• numărul vechi al unității arhivistice – în cazul fondurilor neinventariate

• cuprinsul unității arhivistice

• datele extreme

• numărul filelor

• observații.
Inventarul fondului : Oficiul Parohial ortodox român Chintelnic. Pagina 1

Pentru o mai bună înțelegere a modalității ordonării și inventarierii Fondului ”Oficiul

Parohial Ortodox Român Chintelnic” văd necesară prezența în acest capitol a unor lămuriri în ceea
ce privește evoluția arhivei bisericești sau ecleziastice pe teritoriul țării noastre și nu numai, cât și a
rolului arhivei într-o instituție bisericească.
Istoria instituțiilor religioase în perioada feudală se scrie cu ajutorul acelorași
documente în majoritate păstrate la destinatar. Există însă, în raport cu alte instituții ale statului, o
deosebire fundamentală: instituțiile religioase au avut o mai mare grijă față de documente, și au
început mai de timpuriu să își constituie arhive proprii. De aici putem concluziona că aceste arhive
sunt mai bogate.
Arhivele bisericești includ instituții incluse în scara ierarhiei Bisericii. Această
ierarhie a variat. În vărful piramidei, la început se aflau mitropoliile care erau subordonate spiritual
unor ierarhi din afară ( patriarhia ecumenică sau de la Constantinopol; sau Ohrida). Autocefalia a
fost câștigată decât foarte târziu – 1880. În 1924 mitropolia din București a devenit patriarhie cu
mai multe mitropolii, arhiepiscopii și episcopii în subordine. Organul central de coordonare
spirituală și administrativă este Sinodul, format din șeful Bisericii și toți arhiereii de scaun sau
vicarii lor.
Mitropoliile au în ascultare un număr variabil de episcopii iar episcopiile au în
subordine protopopiatele. În general jurisdicția lor teritorială se conformează sistemului
administrativ fără a i se supune: o episcopie are mai multe județe, un protopopiat un județ, dar s-au
întâlnit situații când au fost și mai multe protopopiate într-un județ.
La baza piramidei ierarhice se află parohiile, care uneori corespun cu comunele, dar
sunt constituite și în raport cu numărul bisericilor existente în comună și al enoriașilor. Sunt însă și
biserici fără enorie (catedrala), cu administrație proprie. Aceasta formează clerul secular (laic).
De cealaltă parte stau mănăstirile și schiturile în care trăiesc cei dedicați regulilor
călugărești (monasticii sau relularii). Acestea au o administrație proprie și depind de ierarhul în
eparhia căruia se află, dar pot fi și independente sau ascultând de un alt ierarh superior, în general
după voința ctitorului lor (stavropighiile), dar cu încuviințarea patriarhiei ecumenice.
Aceste arhive nu cuprind numai activitatea legată de spiritual sau de exercițiul
sacramental. În trecut, toate aceste așezăminte au fost deținătoare de mari domenii și administrarea
bunurilor materiale era tot atât de severă ca și a celor spirituale.
În afară de aceasta, unele mănăstiri aveau dreptul de transsumpta authentica, în care
calitate operau asupra unei întinse regiuni (jurisdicția). În nici un caz aceste arhive nu sunt clericale
fiindcă făceau funcție de notariat public.
O vreme, mănăstirilor le-a fost atribuită și calitatea de înregistrare a actelor de stare
civilă, acesta fiind o inițiativă clericală.
Învățământul mult timp a fost de asemenea clerical. Deci sub acest aspect, arhivele
prezintă un interes aparte.
 Am prezentat în linii mari structura instituțiilor bisericești ortodoxe. Dar trebuie să
ținem cont că pe teritoriul țării noastre s-au dezvoltat și alte culte, cu mai mare sau mai mic
răspândire. În principiu fiecare cult are acceași structură organizatorică. Dar sunt și deosebiri
esențiale. De exemplu catolicii au ordine religioase care nu se leagă de ierarhia temporară, ci numai
cu maestrul ordinului respectiv, care acela este legat direct de papă. În parte bunurile proprii merg la
sediul central, deci și arhivele, mai ales când se desființează ordinul. De exemplu nu se știe nimic de
arhiva mănăstirii Cîrța din Făgăraș (1202-1209). Probabil, arhiva a fost transferată ordinului
Cistercienilor cu sediul la Cîteaux în Franța. Tot așa s-a întâmplat și cu alte culte 57.
Fiecare din aceste instituții în parte formează tot atâtea fonduri, variate în ce privește
forma și conținutul lor.
În arhivele ecleziastice deosebim două feluri de documente: unele relative la chestiuni
spirituale și altele privitoare la chestiuni temporare. În mod deosebit ne interesează pe noi arhiviștii
cel de-al doilea fel de documente, care au strânsă legătură cu ținutul, cu persoanele, cu interesele
culturale și sociale în mijlocul cărora se află biserica, persoana juridică cu finalitate proprie.
În general biserica a avut o ierarhie proprie, slujitori ai oficiului religios și
administrativ, și o activitate cvasi-independentă. În ceea ce privește biserica în țara noastră, care este
considerată ca instituție autonomă, cu libertate de organizare, tutela statului se exercită în anumite
limite. Arhivele sunt bunurile sale proprii, întrând în patrimoniul bisericii 58.

57 Aurelian Sacerdoțeanu, Arhivistica, București, Ed. Didactică și Pedagogică, 1970,p. 66-68

58 Ibidem, p.110
 Organizarea Bisericii Ortodoxe Române

• Sfântul Sinod
• Adunarea Naţional Bisericească
Organele de conducere
• Consiliul Naţional Bisericesc

• Patriarhia Română
• Mitropolia Munteniei şi Dobrogei
• Mitropolia Moldovei şi Bucovinei
Organizarea
administrativ- • Mitropolia Ardealului • Mitropolia Clujului, Albei, Crişanei şi
teritorială Maramureşului
• Mitropolia Olteniei
• Mitropolia Banatului

• Mitropolia Ortodoxă Română a Europei Occidentale şi

Structuri diasporale Meridionale
în afara graniţelor ţării • Arhiepiscopia Ortodoxă Română din cele două Americi
• Episcopia Ortodoxă Română Dacia Felix
 Concluzii

Localitatea Chintelnic, din județul Bistrița-Năsăud, este atestată documentar încă din
1279, când apare cu numele de Kendtelek, urmând ca în anul 1300 sa fie pomenit cu
numele de Kenteluk. În 1355 se revine la numele de Kendtelek, în 1458 Kentheleke, în 1612
Kendtelke iar în 1615 Kentelke. La origine, după cum îi spune și numele, localitatea a fost una
maghiară, fiind proprietatea până la începutul secolului al XX-lea nobililor și grofilor unguri.
Fondul principal în care găsim informații extrem de prețioase despre Kentheleke în
perioada de trecere de la modernism la contemporaneitate este Fondul : ” Oficiul Parohial ortodox
român Chintelnic”. Aceste informații pot fi completate cu date din alte fonduri și colecții arhivistice
precum: Camera de agricultură a județului Năsăud 1929-1948; Primaria comunei Șieu-Măgheruș
1945- 1950; Colecția registrelor parohiale de stare civilă; protopopiatul român-ortodox - Bistrita
1787-1953; Oficiul Parohial greco-catolic Șieu-Măgherus 1940-1948 și altele.
Cercetând fondul vom găsi numeroase documente (în special corespondența oficiului
parohial cu protopopiatul Bistrița) semnate de Grigore Pletosu, mare personalitate a acestei
perioade, fiu al satului Chintelnic. Documentele din acest fond au o mare valoare științifică, ele
reprezentând o sursă istorică de documentare importantă atât pentru studierea localității de-a lungul
timpului, cât și pentru studierea evoluției parohiei.
Cu ajutorul acestui fond avem posibilitatea reconstituirii unei perioade de un secol de
istorie locală, și anume a satului Chintelnic, din județul Bistrița-Năsăud, să descoperim
caracteristicile unei comunități apuse, să studiem conflictele și mai ales să urmărim evoluția a celei
mai importante instituții – Biserica, deci să studiem istoria religioasă, spirituală, socială, politică și
culturală a unei localități, într-o perioadă de un secol.
ANEXE
ANEXA 1
ANEXA 2
ANEXA 3
ANEXA 4
ANEXA 5
 BIBLIOGRAFIE

Fonduri și colecții:
• Fondul ”Oficiul Parohial ortodox român Chintelnic” 1850-1950 -fond nr. 231,-inv. nr. 230

• Camera de agricultură a județului Năsăud 1929-1948 -nr. inv. 714

• Colecția registrelor de naționalități a județului Năsăud 1924-1946 nr. inv. 40

• Comitetul electoral al județului Năsăud 1902-1948 nr. inv. 741

• Consilieratul agricol al județului Năsăud 1919-1939 nr. inv. 1

• Îndrumător în Arhivele Statului -județul Bistrița- Năsăud

• Primaria comunei Șieu-Măgheruș 1945- 1950 . nr 193: procese verbale, recensamant

populatie, informari si rapoarte, planuri de culturi agricole
• Fond: Colecția registrelor parohiale de stare civilă, inventar anii 1729-1953, inv 160 f55

• Fond: protopopiatul roman-ortodox - Bistrița 1787-1953, inv.150, f 154

• Fond: Camera de agricultură a judetului Bistrița-Năsăud 1929-1950, inv 714 , f 4

• Fond: Consilieratul Agricol al județului Bistrița- Năsăud 1919-1939, inv 1, f 15

• Oficiul Parohial greco-catolic Șieu-Măgheruș 1940-1948, nr inv 254

Cărți, reviste, legislație:

•Joszef Kadar, Solnok-Dobokavarmegye, Monographiajo , 1901
• Coriolan Suciu - Dictionar istoric al localitatilor din Transilvania vol I , vol II
• Ioan Pintea, Pro memoria: preot protopop Grigore Pletosu, Aletheia, Bistrița, 1999

• Adina Berciu-Drăghicescu, Arhivistica, Bucuresti, Ed. Universitații din Buc.1997

• Aurelian Sacerdoțeanu, Arhivistica, București, Ed. Didactică și Pedagogică, 1970

• Legea Arhivelor Naționale nr.16/1996,publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 71

din 09.04.1996
• Laurențiu Mera, Îndreptar Arhivistic,Cluj, Ed. Cartimpex,2001

• Dicționarul științelor speciale ale istoriei, București, Editura Științifică și

 Enciclopedică, 1982
• Jean Cuvelier, Le Musee du livre, Bruxelles, 1911

• Marcel Dumitru Ciucă, Ordonarea și inventariere documentelor aflate în depozitele

Arhivelor Statului, în Revista Arhivelor, nr. 3/1979
• Norme Tehnice privind desfășurarea activităților în Arhivele Naționale, București,
1996
• Dicționar al științelor speciale ale istoriei, Bucuresti, Ed. Șt. Enciclop., 1982

• Cozac Ion, Considerații asupra ordonării și inventarierii documentelor din epoca

cantemporană, în Revista Arhivelor, an LVI, vol. XLI, nr. 1/1979
• Tudor Mateescu, Probleme de bază ale Tratatului de arhivistică, în: „Revista Arhivelor ” An
LV, vol XL, nr. 2, Bucuresti 1978
• Tratat de Arhivistică
• Botezan, Ioana, Aspecte privind tehnica întocmirii regestrelor arhivelor personale si rolul
lor în cercetarea stiințifică actuală, în: RA XXXV(1073) nr. 2
• Sacerdoțeanu, A., Instrucțiuni privitoare la întocmirea fișelor pentru evidența fondurilor
arhivistice, Bucuresti, 1953
• Regleanu, M., Ordonrea si inventarierea documentelor feudale din țara
Românească si Moldova, în: RA, V (1962) nr. 2
• Sacerdoțeanu, Aurel, Inventarele arhivistice, în: RA, VII (1947) nr. 2
• Sacerdoțeanu, Aurel, Ghidul Arhivelor Statului din Bucuresti, în: RA, VII nr. 2 (1947)
• Berciu, Drăghicescu Adina, Introducere în istorie și științele auxiliare ale istoriei, București,
Editura Universitatii ”Dimitrie Cantemir”, 1994
• Boeraș, Floarea, Considerații cu privire la noțiunea de fond arhivistic, În RA, 1974, nr. 1-2

• Mocanu Marin, Colecția arhivistică, În RA, anul XLIII, 1986, nr.1

• Pușcaș, Ioan, Principii si criterii de selectare a documentelor. În RA, anul LIX, vol. XLIV,
1982, nr.3
• Ungureanu, Gheorghe, Probleme de terminologie arhivistică, În RA, nr. 1/1965