„Dezvoltarea domeniului arhivistic pe teritoriul Basarabiei”

A realizat : Svetlana Palii

A verificat: Inga Cernat, conferențiar universitar
 I. ISTORICUL ARHIVELOR REPUBLICII MOLDOVA

Activitatea arhivistică în Republica Moldova se desfăşoară sub egida Serviciului de Stat de

Arhivă al Republicii Moldova, structură subordonată Guvernului, succesoare a Secţiei Arhivelor
a Comisariatului Norodnic / Ministerului Afacerilor Interne (1944-1963) şi a Direcţiei Arhivelor
de pe lângă Sovietul (Consiliul) Miniştrilor al RSS Moldoveneşti (1963-1991), în conformitate
cu Legea privind Fondul Arhivistic al Republicii Moldova (nr. 880, adoptată la 22 ianuarie 1992,
ultima modificare la 7 iulie 2005), cu Regulamentul Fondului Arhivistic de Stat (aprobat prin
Hotărârea Guvernului nr. 352 din 27 mai 1992), cu Regulamentul Fondului Arhivistic Obştesc
(aprobat prin Ordinul Serviciului de Stat de Arhivă nr. 10 din 30 mai 1995) şi cu alte acte
legislative şi normative cu caracter mai restrâns de acţiune.

Cadrul legal stabilit prevede asigurarea condiţiilor de conservare a documentelor de arhivă şi

accesul la ele în plină conformitate cu normele internaţionale. Documentele ce fac parte din
Fondul Arhivistic al Republicii Moldova sunt supuse evidenţei de stat. Accesul la documente se
permite din momentul înregistrării lor în Catalogul Fondului Arhivistic, iar pentru categoriile
conservate în depozitele de stat accesul devine practic liber din momentul vărsării documentelor
în aceste depozite. Restricţiile asupra utilizării documentelor ce conţin informaţii clasificate
expiră, de regulă, după 25 ani de la data apariţiei, a celor privind drepturile şi interesele ocrotite
de lege ale cetăţenilor – după 75, iar a registrelor de stare civilă după 100 ani.

La baza fondării arhivisticii naţionale stă principiul provenienţei. Păstrarea intermediară a

documentelor este pusă în sarcina arhivelor departamentale de ramură sau a celor teritoriale
(municipale şi raionale)

În Basarabia anexată la Imperiul Rus în 1812 introducerea arhivisticii ruseşti s-a făcut odată cu
crearea noilor instituţii administrative. Prima arhivă provincială de nivel central a fost Arhiva
Guvernatorului Regiunii Basarabia, instituită în anul 1815. Cu toate că avea destinaţia unei
arhive curente, această instituţie, din necesităţi practice, a adunat o parte din arhivele istorice din
provincie şi este de facto cea mai veche precursoare a actualei Arhive Naţionale a Republicii
Moldova.

Bazele teoretice şi practice ale cercetării şi concentrării documentelor istorice în provincia dintre
Prut şi Nistru au fost puse, însă, abia la sfârşitul secolului al XIX-lea de Comisiunea Ştiinţifică a
Arhivelor din Gubernia Basarabia , care a activat în perioada 1898-1918 şi a publicat trei volume
de lucrări.

Prima instituţie de arhivă istorică în Chişinău a fost creată în cadrul Arhivelor Statului, în anul
1918, după unirea Basarabiei cu Regatul României. Arhivele Statului din Chişinău au desfăşurat
în perioada interbelică o activitate fructuoasă de concentrare şi ordonare a documentelor istorice
şi au sprijinit apariţia periodicului „Arhivele Basarabiei” (1929-1938) , precum şi mai multor
valoroase culegeri de documente medievale.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial o parte din arhivele provinciale ale Basarabiei, în
special cele ce ţineau de instituţiile administrative româneşti, au fost evacuate în 1940 şi 1944
peste Prut şi dispersate în diferite depozite ale Arhivelor Statului, de unde, în cea mai mare parte,
au fost reevacuate la Chişinău în 1954. În aceeaşi perioadă majoritatea fondurilor conservate de
arhivele centrale ale Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti (formaţiune
administrativă existentă în stânga râului Nistru în anii 1924-1940, în componenţa RSS
Ucrainene) au fost distruse fie la bombardarea trenurilor ce le evacuau în Asia Mijlocie, fie la
staţia terminus de evacuare, unde au rămas în vagoane până la sfârşitul Războiului, fără a fi
protejate de ploaie şi alte acţiuni climaterice nefaste hârtiei.

Actualmente Arhiva Naţională a Republicii Moldova conservă toate arhivele istorice

(administrative, justiţiare, ecleziastice, economice, culturale etc.) ale Basarabiei din perioada
1812-1944 (cu excepţia celor transmise arhivelor regionale din Odesa şi Cernăuţi din Ucraina
sau altor arhive din teritoriul URSS, precum şi a fondurilor neevacuate din România după cel de-
al Doilea Război Mondial), arhivele administrative, economice şi culturale ale RSSM,
principalele arhive administrative ale Republicii Moldova, inclusiv Preşedinţia, Parlamentul şi
Guvernul, registrele de stare civilă de până la 1910 (majoritatea deja microfilmate de The
Genealogical Society of Utah), fonduri şi colecţii particulare etc. Cele mai vechi documente
datează de la sfârşitul secolului al XV-lea.

Volumul de documente pe hârtie-suport este de aproximativ un milion de unităţi de conservare,

fototeca numără circa 150 mii negative, fonoteca – peste 5 mii benzi magnetice, cinemateca –
peste 15 mii filme, fondul de asigurare – circa 10 milioane cadre de microfilm, biblioteca istorică
şi de documentare arhivistică – circa 60 mii volume şi colecţii anuale de periodice, unele foarte
rare, mai ales cele din secolele XIX-XX. Toate fondurile arhivistice au inventare şi alte
instrumente de răgăsire a informaţiei, dar majoritatea lor sunt în limba rusă, instrumentele de
arhivă au început a fi întocmite în limba română abia după independenţa Republicii Moldova.
Unele instrumente generale de regăsire au fost publicate . Sediul Arhivei Naţionale se află într-o
clădire construită special, ce datează din 1964, cu adresa poştală MD-2028, mun. Chişinău, str.
Gheorghe Asachi nr. 67-B. Capacitatea reală a depozitelor acesteia este de 13,5 km liniari de
rafturi. Arhiva Naţională are o filială în oraşul Tiraspol, creată în 1976, în special pentru
concentrarea fondurilor instituţiilor economice din regiunea din stânga râului Nistru din perioada
postbelică. În 1988 filiala deţinea 696 fonduri arhivistice. În prezent, transformată de autorităţile
secesioniste transnistriene în Arhiva Centrală de Stat a autoproclamatei Republici Moldoveneşti
Nistrene, nu poate fi controlată de autorităţile centrale din Chişinău
II. Aportul lui Ioan Halippa ân dezvoltarea domeniului arhivistic .

Născut în 1871, în familia dascălului Nicolae Halippa din satul Cubolta, județul Soroca.
Mama lui – Paraschiva – era fiica preotului din Vozdu, același județ Soroca. Soții Halippa au
avut cinci copii: Ion, Maria, Cazunia, Natalia și Pantelimon. Precum era și firesc, parinții l-
au îndemnat pe Ion să-și aleagă profesia tatălui, adică să intre în tagma bisericească. A
urmat, consecutiv, școlile: primară din Cubolta, duhovnicească din Edineț, Seminarul
teologic din Chișinău, Academia teologică din Kiev. În 1895 proaspătul candidat în teologie se
reîntoarce în capitală gubernială a Basarabiei fiind angajat în funcția de ajutor al
inspectorului seminarului din Chișinău. Își aduce o contribuție substanțială și în domeniul
arheologiei. În prima jumătate a secolului XX a fost asasinat de bolșevici într-o închisoare.

Activitatea publicistică a lui Ioan Halippa (1871-1941) se înscrie către sfârşitul secolului al XIX-
lea, în contextul fondării Comisiunii savante a arhivelor din Basarabia (1898). Este adevărat,
despre el se ştie foarte puţin. Şi mai puţin se cunoaşte despre activitatea lui publicistica, deşi
această din urmă este mai degrabă o „publicistică istorică”. Dincolo de faptul, că în anii din urmă
au fost întreprinse cercetări speciale în direcţia valorificării surselor ce ţin de reconstituirea
istoricului Comisiunii savante a arhivelor din Basarabia, iar în legătură cu acest subiect a fost
scos în evidenţă rolul şi contribuţia lui Ioan Halippa asupra istoriei basarabene. Aşa cum este
prezentat Ioan Halippa în istoriografia contemporană, orientarea tematică în publicistica acestuia
s-a conturat în contextul elaborării şi editării celor trei volume ale Comisiunii Savante ale
arhivelor din Basarabia , totuşi, multiple aspecte ale vieţii şi activităţii acestuia rămân în
continuare necunoscute.

Observaţia despre motivaţia tematicii publicistele a lui Ioan Halippa este valabilă, numai că ar
trebui să punem în evidenţă faptul că destinul ingrat al acestuia nu i-a oferit şi alte şanse de a-şi
continua opera sa de gândire. La o anumită etapă în activitatea Comisiunii Savante a arhivelor
din Basarabia au intervenit anumite schimbări şi Ioan Halippa este expulzat de către autorităţile
ţariste în interiorul imperiului în repetate rânduri: în 1905, la Novomoskovsk, iar în 1910 – la
Berdeansk, de unde n-a mai reuşit să revină niciodată în Basarabia. În legătură cu cele enunţate
mai sus, ar trebui să consemnăm că publicistica lui Ioan Halippa poate fi urmărită pe un segment
cronologic redus: între anii 1898-1908.
Contextul istoric.

Constituirea cadrului organizatoric al diferitelor societăţi ştiinţifice în Basarabia se observă abia

la intersecţia secolelor XIX-XX. Acestea din urmă, la rândul său, fiind marcate de influenţa
centrului imperial care impunea provinciei anumite modele socio-culturale şi ştiinţifice.
Comisiunea savantă a arhivelor din Basarabia a fost instituită în baza decretului emis de către
Ministerul Afacerilor Interne al Imperiului Rus (nr. 103). Şi-a deschis lucrările pe 23 august
1898. Respectiv, în şedinţa de constituire – Ioan Halippa, sub inspector la Seminarul teologic din
Chişinău, a fost ales secretar al Comisiunii arhivistice din Basarabia. În conformitate cu statutul
societăţii noucreate, aceasta urma să cerceteze şi să structureze prioritar arhivele organelor
guvernamentale locale. Astfel, în baza cercetărilor întreprinse de către membrii activi ai
Comisiunii vor fi elaborate si publicate primele volume de studii. Ioan Halippa s-a încadrat într-o
muncă enormă de elaborare, examinare şi sistematizare a arhivelor guberniale locale. În cadrul
acestei societăţi, Ioan Halippa a desfăşurat o activitate publicistică constantă. Vom consemna
doar, că în baza unor investigaţii asidui asupra surselor locale în revista societăţii (Analele
Comisiunii) au fost publicate un şir de studii semnate în exclusivitate de Ioana Halippa. Spre
exemplu, din cele opt studii publicate în tomul al doilea – şase sunt semnate de Ioan Halippa

Cercetătorul este o conştiinţă receptivă la adevărul istoric. Dovadă că Ioan Halippa reuşeşte să
depăşească clişeele înţepenite ale regimului imperial ne servesc de minune anume studiile
publicate în volum. Spre exemplu, tomul al II-lea al Comisiunii, după cum este stipulat pe pagina
de titlu, era dedicat „memoriei de neuitat a eroilor războiului de eliberare din anii 1877-1878 , iar
în compartimentul privitor la „etapele principale ale istoriei Basarabiei” va stipula la subsolul
paginii, precum că „s-a condus de materialele publicate de Zamfir Arbore” (1899). Astfel, o
istorie a Basarabiei, în viziunea lui Ioan Halippa, se conturează firesc în contextul general
românesc: „Începând cu domnia lui Ştefan cel Mare, Basarabia, atât partea de sus, cât şi cea de
jos, va fi prezentă în toate evenimentele istorice ale poporului român, împărţind destinul
Moldovei”, apoi după 1812 „ea duce mai departe anii grei ai acestea”. În contextul citat Ioan
Halippa frecvent utilizează sintagma „Românii moldoveni”. Nu mai puţin important este faptul
că Ioan Halippa a fost cel care şi-a asumat iniţiativa elaborării unui indice general bibliografic,
pe cât posibil complet, referitor la istoria Basarabiei. În acest scop a îndreptat activitatea
Comisiunii arhivelor spre fondarea şi completarea unei biblioteci cu carte românească. Va fi
mereu preocupat de achiziţia unor importante colecţii de carte. În şedinţa din 7 noiembrie 1898,
secretarul Comisiei Ioan Halippa a propus spre examinare „lista cărţilor referitoare la istoria
Basarabiei […], cărţi ce se află în vânzare la magazinul de anticariat al fraţilor Saraga din Iaşi”.
Decizia Comisiei era următoarea: „A comunica editorului şi anticarului Şaraga din Iaşi să vină cu
cărţile pentru a fi selectate pe loc” , adică la Chişinău. Era o decizie destul de îndrăzneaţă, care
din păcate nu s-a realizat. Motive au fost mai multe. Despre unul din ele aflăm din „darea de
seamă” din 17 ianuarie 1899: „Comisiunea nu dispune de suficienţi bani, cu atât mai mult că
preţul acestei colecţii de rarităţi bibliografice se ridică la câteva mii” Preţioase informaţii
referitor la lista unor cărţi solicitate din Iaşi, pe la 1895, ne oferă Onisfor Ghibu (revista Arhiva
din Iasi, 1895, p. 105)

Şi tot el descoperea un document veritabil „de la anul 1900, scrisoarea d-lui Ion N. Halippa,
directorul [secretarul] comisiunii Arhivelor Statului din Chişinău ,scrisoare în care se face apel la
Românii din România să trimită la Chişinău cărţi şi manuscrise româneşti. Iată partea din urmă a
acestei scrisori, adresată de I. Halippa, compozitorului Gavriil Muzicescu din Iaşi, originar şi el
din Basarabia: Comisiunea vă roagă în ajutor cu feliu de susţinere (în formă de sacrificiu de cărţi,
manuscrise, care va fi mai lesne. Credem că d-voastră nu ni-ti lăsa fără atenţie acest sincer
rugământ”.

Ioan Halippa a fost printre puţinii basarabeni care a întreţinut o permanentă legătură (prin
corespondenţă) cu fraţii din dreapta Prutului. Aceste gânduri îşi pot găsi confirmarea în nişte date
istorice legate de vizita istoricului Nicolae Iorga în Basarabia, în 1904. Istoricul ne mărturisea,
între altele: „Aveam o cunoştinţă aici, pe avocatul G […]. Se întâmplă însă că e plecat fără soroc.
Mă gândeam iarăşi la archivariul Halippa, care a tipărit două volume groase de acte, unele
româneşti, cu privire la trecutul Basarabiei, dar nimeni nu-i poate da de capăt. Orice gând de a
pătrunde în Arhiva senatorilor, unde se păstrează toate hărţile administraţiei ruseşti la noi, în anii
1806-1810, trebuie părăsit” . Informaţiile istorice ce se cuprind în cele trei volume publicate ale
Comisiunii ne permit să constatăm, că pe parcursul unui deceniu (1898-1908) în colecţia
bibliotecii au fost acumulate în jur de 179 volume (139 titluri). Consemnam doar unele titluri:
Analele Academiei Române, seria I-II, din 1878- 1901, însoţite şi de o ediţie specială Appendix
(indice alfabetic), 26 de volume; Acte şi documente relative la istoria renaşterii României,
publicate de A. Sturdza şi C. Golescu (8 vol.); Documente privitoare la istoria românilor culese
de Eudoxiu de Hurmuzaki, pe anii 1199-1796 (20 vol.); Publicaţiunile fondului Vasile Adamachi
(Bucureşti, 1898); Bibliografia Românească Veche (1508- 1830) de Ioan Bianu etc . Nu avea de
unde şti, pe atunci, istoricul Nicolae Iorga, că „archivariul Halippa” în primăvara anului 1905,
fusese expulzat de autorităţi să trudească pentru binele „patriei” în altă parte a necuprinsului
imperiu.

Pagini mai puţin cunoscute din activitatea publicistică lui Ioan Halippa sunt cele ce reflectă
preocupările acestuia de valorificarea folclorului rural din ţinutul Orheiului. Autorul ne-a lăsat un
impresionant material autentic cules din zona Orheiului şi publicat în revista Albina din Iaşi la
1899. Сырку, Святочные обычаи и песни у бессарабских молдаван на Рождество и Новый
Год, Кишиневские Епархиальные Ведомости, № 5, 1874, стр. 207-221; П. Сырку, Из быта
бессарабских румын (с предисловием А.И. Яцимирского), Живая старина, Петроград,
1914, стр. 147-182; А.И. Яцимирский, Разбойники Бессарабии и рассказы о них,
Этнографическое Обозрение, № 1, 1896, стр. 54-90. (nr. 38, 42, 43, 44, 45).

Iar acest eveniment publicistic se întâmpla numai la un an de la apariţia periodicului ieşean.

Publicaţia avea „scopul de a forma gustul de citit al maselor şi a susţine acest gust prin
procurarea de lecturi frumoase şi folositoare”. Aceste constatări sumare (necesită o cercetare
solidă asupra personalităţii lui Ioan Halippa) sunt completate de multe alte argumente istorice,
care ni le oferă studiul lui Ioan Halippa- Moravurile basarabenilor din ţinuturile Chişinăului sau
Orheiului .

Istoricul şi „arhivarul” Ioan Halippa susţine că „viţa moldovenilor crescuţi în umbra codrilor
măreţi, ce acoperă ţinuturile numite, au păstrat neatinsă o fizionomie cu care i-a găsit timpul de
la 1809-1812, când au fost Basarabia alăturată către Imperiul Rus”. Pe când codrenii de „pe
lângă drumurile cele mari şi aproape de târguri […] au pierdut originalitatea, uitând multe din
calităţile sale naţionale bune, moravurile vechi şi cântecele” .

Ce ne spune, de fapt, Ioan Halippa? .

 Este vorba de o succintă introducere la care a apelat Ioan Halippa pentru a lămuri cititorul
neavizat asupra vieţii codrenilor basarabeni aflaţi sub stăpânirea ţaristă. De acest fenomen este
marcat, în totalitate, conţinutul contribuţiei lui Ioan Halippa. Studiul a fost publicat în patru
numere de revistă şi cuprinde două subiecte majore: „traiul familiar” (la naşterea pruncilor; la
botezul pruncilor) şi „ceremoniile nunţii”. Autorul urmăreşte atent elementele specifice ale
moravu-rilor basarabene. Astfel în „traiul familiar” al codrenilor domneşte „o veneraţiune şi
plecăciune către capul familiei”, iar toată gospodăria e pe „capul femei”. Toate acestea exprimă
un caracter „de popor bun, priincios. Rodinile, cumetria, nunta, prohodul, sfeştania casei sunt
urmate de banchet”. Ceremoniile nunţii la codreni le găseşte „renumite şi interesante”. Din
materiale culese pot fi scoase în evidenţă câteva momente semnificative în ritualul nunţii la
codreni: „flăcăul tânăr îşi alege singur mireasa”; „părinţii mai de fel nu se amestecă [...] şi nici se
întâmplă să-l facă pe fecior (sau fiică) cu dea sila”; „negăsindu-şi mireasă după plăcere în sat”
mirele putea să-şi caute mireasă în satele din apropiere; starostele este „persoana onorată”,
peţitorul care asigură logodna tinerilor etc .

Numele lui Ioan Halippa devine, astfel, unul notoriu pentru breasla istoricilor basarabeni de la
intersecţia celor două secole mai sus amintite. Comisia Gubernială Ştiinţifică a Arhivelor (1898)
a fost un teren propice de afirmare a personalităţii lui Ioan Halippa. Cele trei volume de studii ale
Comisiunii arhivelor sunt tributare totalmente scrisului lui Ioan Halippa. Comisia Gubernială
Ştiinţifică a Arhivelor condusă de acesta a fost unica instituţie din Basarabia care întreţinea
legături şi primea literatură ştiinţifică editată de Academia Română. Acest fenomen cultural îl
datorăm de asemenea lui Ioan Halippa. Si nu în ultimul rând constatăm că, apariţia studiului de
folclor – Moravurile basarabenilor din ţinuturile Chişinăului – în presa ieşeană nu este un
fenomen întâmplător. Dincolo de faptul ca publicaţia (Albina, revistă enciclopedică populară) a
cunoscut o anumită răspândire în mijlocul clerului basarabean, istoricul Ioan Halippa a apelat la
periodicul ieşean din motive mult mai grave. În provincia de la est de Prut, la acea vreme (sf.
sec. XIX), nu exista nici o publicaţie de limbă română. Este adevărat, studii de folclor apar
sporadic în diverse publicaţii basarabene, insă toate erau scrise în ruseşte (adaptate la limba
rusă). Or, creaţia folclorică odată tradusă îşi pierde din autenticitatea şi splendoarea limbii în care
aceasta a fost zămislită.