Sunteți pe pagina 1din 4

Cristian Tănăsescu

Anul II

Sovietizarea Europei de est

Motto: ”Războiul acesta nu e ca-ntrecut; cine ocupă; un teritoriu


dictează si organizarea socială. Fiecare îsi impune sistemul până unde
ajunge puterea sa armată. Astfel nu se mai poate”
Stalin
Sovietizarea este un termen folosit în general cu două înţelesuri distincte,
dar înrudite:
• adoptarea sistemului politic bazat pe modelul sovietelor – sfaturile
muncitoreşti şi
• adoptarea modului de viaţă şi a mentalităţii modelate după cele ale
Uniunii Sovietice.
„Sovietizarea”, ca proces de adoptare a sistemului politic şi social al
Uniunii Sovietice, a avut loc în ţările Europei Răsăritene după încheierea
celui de-al doilea război mondial. În sensul cel mai larg, sovietizarea
Europei Răsăritene a inclus adoptarea (de multe ori silită) instituţiilor,
legilor, obiceiurilor, tradiţiilor şi modului sovietic de viaţă, atât la nivel
naţional cât şi la nivelul comunităţilor mici, locale. Schimbările erau
promovate şi accelerate de propaganda oficială şi aveau ca scop crearea unui
mod comun de viaţă în statele aflate în sfera de influență sovietică. În multe
cazuri, sovietizarea a fost acompaniată de deportări ale aşa-numiţilor
„duşmani ai poporului” (culacii sau osârdnicii de exemplu) în lagărele de
muncă ale gulagurilor sau în exil.
Într-un sens mai restrâns, termenul „sovietizare” desemnează schimbările
mentale și sociale din cadrul populației Uniunii Sovietice şi a sateliţilor ei
care ar fi trebuit să aducă noul om sovietic (după susținătorii ideii) sau a
Homo Sovieticus (după criticii ideii).
Sovieticii au dus rzboiul pentru a învinge Germania si a readuce pe
scena politică internatională o Rusie puternică. Indiferent de ce s-ar fi
întmplat în Europa după cel de-al Doilea Razboi Mondial Rusia trebuia să îşi
asigure granitele vestice si nu putea lăsa la o parte teritoriul dintre ea si
Germania. În arcul de la nordul Finlandei pâna în Iugoslavia se gaseau o
serie de state mici a caror guverne interbelice au fost defavorabile Uniuni
Sovietice. Singurul rezultat acceptabil in ochii lui Stalin legat de acceste
state era instaurarea unor guverne pro-sovietice despre care putea fi sigur ca
nu vor atenta la siguranţa sovietică.
Părea un ţel relativ uşor de atins mai ales in tari ca România şi
Ungaria unde vechea elita era compromisă: în multe locuri armata rosie era
primită ca eliberatoare si aducatoare de reforme. In afară de armata, Uniunea
nu avea nici o greutate in afacerile externe ale statelor. Mai peste tot
comuniştii au fost trecuti in ilegalitate de aproape 25 de ani iar acolo unde
erau in legalitate ei nu se bucurau de popularitate, fiind identificaţi cu Rusia
si adoptau tacticile rigide impuse dupa 1927 de Moscova. Partidele
comuniste erau subrezite si din interior chiar de URSS care a exclus din
partid sau chiar arestat mulţi dintre comuniştii polonezi, maghiari sau
iugoslavi refugiati la Moscova. Astfel, la sfarsitul lui 1944 şi începutul lui
1945 situaţia era delicată pentru comunisti: Partidul Comunist Maghiar se
putea sprijini pe 4000 de oameni, în România avea mai puţin de 1000 de
membri, iar in Bulgaria undeva la 8000 (aceste cifre erau in mare parte
bazinul electoral al partidului).
Încă in bune relaţii cu puterile occidentale Moscova a fost precaută şi
a adoptat o politică binecunoscută din anii Frontului popular si ai războiului
civil spaniol, favorizând formarea guvernelor “de uniune nationala”(coaliţii
formate din comunişti, socialisti şi alte partide antifasciste) care urmau să-i
persecute pe susţinătorii vechiului regim. Înainte de sfarsitul razboiului sau
imediat după aceea, fiecare ţară est Europeana avea un asfel de guvern.
Coaliţiile erau doar o etapă necesară pentru accesul comuniştilor la putere în
zone in care in mod traditional partidele comuniste erau slabe. În guvernele
naţionale comuniştii încercau să detina ministerele cheie: Ministerul de
Interne, care le asigura controlul asupra poliţiei si serviciilor secrete, precum
si controlul presei, prin autorizaţiile de apariţii; Ministerul Justiţiei, care
veghea asupra epurărilor, tribunalelor si judecătoriilor; Ministerul
Agriculturii, care controla reforma agrară şi cumpăra loialitatea a milioane
de ţarani. De asemenea, ei şi-au gasit poziţii cruciale in comitatele de
denazificare şi în comisiile regionale şi în sindicate. Pe de altă parte,
comuniştii din Est nu doreau functii de Preşedinte, Prim-ministru, Ministru
de exterene, preferând sa lase colegilor de coaliţie aceste funcţii. Partidul nu
urmarea colectivizarea ci, dimpotriva, împarţirea pământului şi
improprietărirea ţaranilor. Despre “socialism”, ca obiectiv final, se vorbea
rareori.
Scopul declarat al comuniştilor in 1945 şi in 1946 era să
desăvârşeasca revoluţiile burgheze neterminate din 1848. Într-o serie de
alegeri locale şi naţionale din Austria, Germania de est şi Ungaria s-a
dovedit că aceste “programe” erau dezavantajoase tocmai pentru comunişti.
În ciuda ocupaţiei militare şi a influenţei economice de care beneficiau,
candidaţii comunişti erau sistematic surclasaţi la urne de vechile partide.
Prin urmare, partidele comuniste au trecut mai intâi la strategii de
presiune mascată, apoi la represalii si la teroare declarată. În cursul anilor
1946 si 1947, opozanţii politici au fost calomniaţi, ameninţaţi, bătuţi,
arestaţi, judecaţi ca fascişti sau colaboraţionişti şi incarceraţi sau chiar
împuşcaţi. Ţărănistii, liberalii si partidele tradiţionale s-au dovedit o pradă
uşoară, fiind împroşcati cu acuzaţii de fascism sau sentiment antinaţional ei
au fost eliminaţi in etape. Un impediment a fost mişcarea social-democrată
care nu putea fi acuzată de fascism, membrii ei fiind, ca şi comuniştii,
victime ale represiuni. În masura in care putem vorbi de un proletariat
industrial in Europa de est, preponderent agrară, sprijinindu-i cu predilecţie
pe socialişti în defavoarea comuniştilor. Astfel, neputând să-i invinga pe
socialişti, comuniştii au hotarat să li se alăture, mai exact, să-i facă să li se
alature. Era o strategie clasică, folosită şi de Lenin în 1918 si 1920. Prin
urmare, in 1946-1948 comuniştii le-au prezentat socialiştilor (mai numeroşi)
perspectiva unificării stangii sub egida comunistă. După eliberare, în
circumstanţe specifice Europei de Est, propunerea le-a parut socialiştilor
perfect rezonabilă. Chiar şi in Vest, membrii mai radicali ai Partidelor
Socialiste au fost seduşi de invitaţiile comuniştilor de a se uni intr-o singură
forţa politică. Procesul a început in Estul Germaniei, aflat sub ocupaţie
sovietică. Într-o întâlnire secreta în februarie 1946, la Moscova, comuniştii
au hotarât fuziunea cu “aliaţii” lor mai numeroşi (socialiştii). Două luni mai
târziu s-a format Partidul Unitaţii Socialiste. Un număr important din foştii
lideri social-democraţii din Germania de est au primit funcţii onorifice în
noul partid şi în guvernul corespunzător. Socialiştii care s-au opus au fost
excluşi din partid şi, in cel mai bun caz, marginalizaţi din viaţa publică sau
constrânşi să se autoexileze.
În 1948 uniuni comunist-socialiste cu o structură similară au impânzit
blocul sovietic: România in februarie 1948, Ungaria şi Cehoslovacia in
iunie, Bulgaria în august si Polonia in decembrie. Între timp, partidele
socialiste erau atât de scindate, incât nu mai reprezentau o forţă politică. Şi
la fel ca şi in Germania de Est, foşti social-democraţi care au marşat alaturi
de comunişti au fost rasplatiţi pe masură, cu titluri goale: Primul şef de stat
al Ungariei comuniste, desemnat la 30 iulie 1948 era Árpád Szakasits (fost
socialist)
Chiar si atunci când acceptau pactul comunist, situaţia nu era cu mult
mai bună, erau acuzaţi permanent de sabotaj şi de nesubordonare (uneori
chiar persecutaţi)
După decimarea, arestarea sau absorbţia principalilor adversari,
rezultatele comuniştilor s-au imbunatatit la alegerile din 1947 si dupa
practicile violente asupra adversarilor ramasi, intimidarea la sectia de vot si
falsuri grosolane in numararea voturilor. Alegerile au adus de la guvernari de
coaliţii, la una de monopol comunist iar strategia sovietica a redevenit in
anii1948-1949 radicală, obiectivele fiind: o etatizare extrema, colectivizare,
distrugerea clasei de mijloc si pedepsirea duşmanilor reali sau imaginari.
Această relatare a impunerii puterii sovietice în Europa de est descrie
un parcurs comun al tuturor ţarilor din zonă.

Bibliografie:

1. Nicholas V. Riasanovski, O istorie a Rusiei, Institutul European Iaşi

2. Alexandru Zub şi Flavius Solomon, Sovietization in Romania and


Cyechoslovakia, Plirom, Bucureşti, 2003

3. Christophor Andrew şi Oleg Gordievski, KGB istoria secretă a


operaţiunilor sale externe de la Lenin la Gorbaciov, editura ALL,
Bucureşti,1994

4. Tony Judt, Epoca postbelică O istorie a europei de după 1945, Polirom,


Bucureşti, 2008

5. http://ro.wikipedia.org/wiki/Sovietizare