Vorbind în faţa clubului naţional al presei în 12 ianuarie 1950, secretarul de stat american Dean

Acheson a declarat căperimetrul defensiv al Sua se întindea din Aleutine până în Japonia şi de acolo
până în Ryukyu şi Filipine, ceea ce nu implica în mod evident Coreea. El a adăugat Întrucât securitatea
militară a altor regiuni ale Pacificului este pusă în cauză, trebuie să fie deosebit de clar că nimeni nu
le poate apăraîmpotriva unui atac militar.
Într-un interviu acordat unui jurnalist britanic, chiar MacArthur s-a exprimat în acelaşi sens.
Stalin nu avea de unde să ştie că în aprilie 1950 Consiliul Securităţii Naţionale SUA abandonase
această doctrină şi decisese să reconstituie o mare unitate de luptă, capabilă să asigure ţării posibilitatea
de a răspunde tuturor provocărilor. Raportul adoptat de consiliu prevedea alocarea a 20% din venitul
naţional pentru înarmare, sporirea bugetului militar de la 13 la 50 miliarde de dolari.
Încă din 1943 în cursul conferinţei de la Cairo, China, SUA şi Marea Britanie se angajaseră să
recunoască independenţa peninsulei coreene aflată sub dominaţie japoneză.
Dar situaţia de la sfârşitul războiului provoacă divizarea ţării în 1948. Nordul era ocupat de armata
roşie până la paralela de 38 de grade şi sudul de armata americană.
În Coreea de nord au luat naştere comitetele populare finanţate de URSS, parte pentru a valorifica
subsolul bogat în cărbune, aur şi fier.
Generalul Kim Ir Sen, secretarul general al Partidului Muncitorilor instaurează un regim autoritar cu
principii sovietice: colectivizare, împărţirea pământurilor, partid unic, cenzură, epurare. Statul corean
de sud sub conducerea doctorului Syngman Rhee, este de asemenea autoritar. SUA nu a reuşit să
impună funcţionarea democratică a instituţiilor.
În primăvara anului 1949 ambele armate îşi anunţă retragerea, dar acesta e doar începutul incidentelor
de frontieră şi războiului care va izbucni.
În iunie 1950, trecerea în forţă a graniţei de către miliţiile nord coreene are aspectul unei invazii, deşi
Ziarele din Rusia de a doua zi afirmau că statul Corean de Nord a răspuns ofensiv unei tentative de
invazie a statului Corean de Sud. Dar nivelul de pregătire şi organizare al armatei nord coreene denunţa
premeditarea.
Preşedintele Truman determină condamnarea agresiunii nord coreene de către consiliul de securitate
ONU în absenţa sovieticilor, agitând problema extinderii comunismului.
Un contingent internaţional in care erau reprezentate inegal 15 state, comandat de MacArthur şi
legitimat de Naţiunile Unite a intervenit în scurtă vreme.
Au existat patru faze a conflictului. În primăvara şi vara anului 1950, trupele sud coreene se retrag în
faţa trupelor nord coreene comuniste sporite cu voluntari chinezi, până la vârful peninsulei.
La 14 septembrie, trupele lui MacArthur debarcă la Inchon, aproape de Seul. Peste câteva săptămâni
trupele comuniste sunt respinse la N de paralela 38 şi urmărite pe propriul lor teritoriu. Aliaţii ocupă
Coreea de N până la câţiva km de graniţa chineză.
Urmează contraofensiva Coreei de N, susţinută oficial de China Populară
În acest context, MacArthur îi propune lui Truman să autorizze să neutralizeze

Istoria Universală Vol III Evolutia lumii contemporane, F.G. Dreyfus, A. Jourcin, P. Thibault, P. Milza,
Buc 2009, univers enciclopedic gold
andre fontaine, istoria razboiului rece vol ii si iii, buc 1993 ed militara,
Wilfried Loch, Impartirea lumii, Istoria razboiului rece, 1941-1955, Buc 1997, ed saeculum i.o.