Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Centrale şi de Est
I. INTRODUCERE
1
Jacques Droz, L'Europe Centrale. Évolution historique de l'idée de "Mitteleuropa", Paris, Payot,
1960, p. 20.
2
Cf. Piotr S. Wandycz, Preţul libertăţii. O istorie a Europei central-răsăritene din Evul Mediu pînă în
prezent.traducere: Mihaela Paraschivescu şi Valentin Dragu-Banu, Bucureşti, Central European University
Press, Editura ALL, 1998, p. 1. Această observaţie constituie un laitmotiv în scrierile majorităţii autorilor
contemporani care s-au ocupat de istoria Europei Centrale. Pentru Jacques Le Rider, de exemplu, această
noţiune (în forma Mitteleuropa) "nu corespunde unei realităţi geografice care poate fi clar definită" (cf.
Încercare de istorie semantică in Europa Centrală. Nevroze, dileme utopii. Antologie coordonată de Adriana
Babeţi şi Cornel Ungureanu, Iaşi, Polirom, 1997, p. 72).
3
Opiniile referitoare la ţările care intră în componenţa acestui spaţiu au variat, de-a lungul timpului,
considerabil. În anii '20, bunăoară, pentru unii autori francezi, "Europa Centrală" însemna Germania, Elveţia,
Polonia, Cehoslovacia, Austria, Ungaria şi România. La începutul deceniului următor, pentru alţi autori, din
harta acestei regiuni erau excluse Polonia, Germania şi Elveţia, fiind, în schimb, primită, Iugoslavia. După
cum constată un autor francez, acest indeterminsim geografic a fost o constantă a acestei regiuni, spaţiul
schimbîndu-şi conformaţia în funcţie de locul de unde era privit el: Viena, Berlin, Triest, Paris sau Londra
(Michel Foucher, Fragmente de Europa: unificări şi fracturi in Ibidem, p. 101).
Introducere. 1. Numele de "Europa Centrală" 3
4
Piotr S. Wandycz, op. cit., p. 1-2.
5
V. Milan Kundera, Tragedia Europei Centrale, in Europa Centrală. Nevroze, dileme, utopii… p. 222
6
Ibidem, p. 228, 229.
7
Prima ediţie, aceea maghiară, a cărţii a apărut în 1981, ediţia în limba engleză este din 1988.
8
Jacques Droz, op. cit., p. 21-22.
9
Jean W. Sedlar, East Central Europe in the Middle Ages, 1000-1500, University of Washington
Press, Seattle and London, 1994, p. IX-X.
Introducere. 1. Numele de "Europa Centrală" 4
dată fiind proximitatea lor geografică, aceste ţări "situate atît de aproape unele
de celelalte, trebuie, cu certitudine să aibă anumite trăsături comune" 10. De
fapt, singura trăsătură comună identificată de Sedlar (ţinînd tot de experienţa
istorică a ţărilor în discuţie) este aceea a îndelungatei lor absenţe de pe harta
politică a Europei, ca urmare a expansiunii Marilor Puteri vecine. Alte similitudini
nu par, din punctul de vedere al istoricului american, a mai exista.
Pentru Oskar Halecki, Europa se împarte în patru regiuni, delimitate
potrivit experienţei lor istorice şi particularităţilor geografice şi culturale:
Europa occidentală; Europa central-occidentală; Europa central-răsăriteană;
Europa răsăriteană 11. Istoricul polonez recunoaşte că Europa central-răsăriteană
nici nu a constituit vreodată o unitate istorică, în ciuda multor experienţe
împărtăşite în comun de popoarele din zonă, şi nici nu reprezintă o unitate
geografică. Dintre componentele teritoriale ale regiunii, Halecki exclude
Germania (parte – după părerea lui, a "Europei central-occidentale"), dar include,
pe lîngă Boemia, Moravia, Polonia şi Ungaria, şi partea de nord şi nord-vest a
Peninsulei Balcanice (regiuni locuite de bulgari, sîrbi, croaţi şi sloveni).
Mulţi istorici francezi preferă să folosească termenul de "Europă
mediană"12, care constituie o "titulatură din ce în ce mai utilizată pentru a numi
un spaţiu care nu mai este Europa de Est – concept geopolitic mort, odată cu
"cortina de fier" – şi nici Europa Centrală – concept geoistoric utillizat începînd
cu finele secolului al XIX-lea, pînă la începutul anilor '50" 13.
Dificultatea de a numi acest spaţiu se asociază cu dificultatea de a-l
delimita. Amîndouă oglindesc caracterul problematic al identităţii acestei regiuni,
cu atît mai confuză, cu cît factorii generatori de tensiuni şi conflicte se îmbină
aici cu particularităţile creatoare de consens. Pentru Violette Rey, din "Europa
mediană" fac parte toate ţările cuprinse între Germania şi Estonia: Polonia,
Lituania, Letonia, România, Austria, Slovacia, Ungaria, Cehia, în total 10 ţări14.
Alţi autori francezi – ca, bunăoară, Michel Foucher – consideră că această
regiune este formată din "vechea" Europă de Est (inclusiv ex-Iugoslavia, Bulgaria
şi Albania), fără partea ei germanică, ce ar aparţine de acum, potrivit autorului,
Europei Occidentale15. Michel Grésillon foloseşte, de asemenea, noţiunea de
"Europă mediană"16, ca şi Pierre Ricquet, pentru care acest termen are o
conotaţie preponderent geografică, desemnînd partea "istmică" a Europei,
10
Ibidem.
11
Cf. Borderlands of Western Civilization. A History of East Central Europe, The Ronald Press
Company, New York, 1952 şi The Limits of European History, 1960.
12
Cf. Violette Rey (sous la direction de), Les territoires centre-européens. Dilemmes et défis.
L'Europe médiane en question, Paris, Éditions La Découverte, 1998, p. 13 şi urm.
13
Ibidem, p. 18.
14
Ibid., p. 13.
15
Michel Foucher, Fragments d'Europe. Atlas de l'Europe médiane et orientale, Paris, Fayard, 1993.
16
Michel Grésillon, Europe médiane, Allemagne, Mitteleuropa… in Violette Rey (sous la direction de ),
op. cit., p. 34 şi urm.
Introducere. 1. Numele de "Europa Centrală" 5
17
Apud Michel Grésillon, op. cit., loc. cit., p. 37.
18
Ibidem, p. 37.
19
Emmanuel de Martonne fusese consilierul lui Georges Clémenceau la Conferinţa Păcii din 1919-1920
şi contribuise la stabilirea frontierelor Poloniei şi României (cf. Yves Lacoste, Introduction. Comment définir
l'Europe médiane? Géo-histoire et intersections d'ensembles spatiaux in Béatrice Giblin et Yves Lacoste,
Géo-histoire de l'Europe médiane. Mutations d'hieret d'aujourd'hui, Paris, Éditions La Découverte, 1998, p.
5-7).
20
Este cazul absenţei îndelungate în Europa Centrală a unor structuri statale proprii şi încorporarea
claselor politice din regiune (unele dintre ele fiind distruse sau deznaţionalizate) în imperiile care şi-au
împărţit stăpînirea acestei zone (otoman, habsburgic, rus şi – mai tîrziu – german). Acest fapt – cu urmări
incalculabile asupra evoluţiei tuturor popoarelor din regiune – a fost interpretat ca unul care ar diferenţia
negativ Europa Centrală de Occident, cu toate că evoluţii similare au existat şi în Apus (bunăoară, stăpînirea
franco-austriacă asupra Italiei, cea engleză în Irlanda, suedeză în Norvegia sau extrema fragmentare
teritorială a Germaniei însăşi).
Introducere. 1. Numele de "Europa Centrală" 6
21
Ca, bunăoară, în ceea ce priveşte urbanizarea, răspîndirea Renaşterii, a Reformei, a filosofiei
Luminilor ş. a. m. d.
22
Un exemplu de particularitate distinctivă a acestei regiuni îl constituie numărul mare al populaţiei
evreieşti, ale cărui implicaţii economice, culturale, religioase etc. asupra evoluţiei ţărilor din zonă şi a
raporturilor cu populaţiile locale au fost mai puţin luate în calcul per se, adică din unghiul contribuţiei lor
istorice, decît alte aspecte, cum ar fi statutul social şi juridic al acestei minorităţi în comparaţie cu
minorităţile iudaice din Europa apuseană.
23
V. History of East Central Europe ( http://www.arts.ubc.ca/german/natio.htm )
Introducere. 1. Numele de "Europa Centrală" 7
caracteristicile spaţiilor mai mari, care înglobează acest spaţiu (sau ţările care îi
aparţin)24.
* *
*
24
Violette Rey (sous la direction de), op. cit., p. 19.
25
Cf. Mitteleuropa, Berlin, Reimer, 1915. De fapt, cel dintîi autor care pare a-l fi folosit a fost
August Zeune, în 1808. Al doileaa a fost Carl Ritter (fondatorul geografiei ştiinţifice germane), în 1817.
După 1871 (data constituirii Imperiului german), "Mitteleuropa" dobîndeşte conotaţii politice şi mai apăsate,
devenind sinonimă cu "Germania Mare" (Grossdeutschland), iar mai tîrziu cu spaţiul vital german în Europa
(cf. Gabriel Wackermarm, La nouvelle Europe Centrale, Paris, Ellipses, 1997, p. 22). Înaintea lui Naumann,
cei dintîi care îi conferă acest sens pangermanic sînt geografii germani (A. Hetttner, H. Hassinger etc.) şi
geograful suedez R. Kjellen, fondatorul geopoliticii (Jacques Droz, op. cit., p. 18-20).
26
Jacques Le Rider, op. cit., loc. cit., p. 74
27
După părerea lui Jacques Droz, conceptul Naumannian de "Europă Centrală" "nu presupunea
primatul politic al vreuneia dintre naţiunile care locuiesc în această parte a continentului". Cei care vor
deforma gîndirea lui Naumann într-un sens pan-germanic vor fi cîţiva autori ulteriori: istoricul W. Schlüssel
(Deutsche Einheit und gesamtdeutsche Geschichtsbetrachtung, 1937), geograful Albrecht Haushofer şi
alţii (op. cit., p. 20-21 şi 207).
28
Jacques Le Rider, Mitteleuropa. Traducere: Anca Opric. Prefaţă: Andrei Corbea, Iaşi, Polirom,
1997, p. 121 şi urm.
Introducere. 1. Numele de "Europa Centrală" 8
29
Jacques Droz, op. cit., p. 207 şi urm.
30
Ibidem, p. 31-53.
31
Ibid., p. 53 şi urm.
Introducere. 1. Numele de "Europa Centrală" 9
marilor state din Europa Centrală) a intrat, pînă în 1914, într-o eclipsă aproape
completă32.
A doua jumătate a secolului al XIX-lea coincide cu reapariţia unei concepţii
habsburgice despre Europa Centrală (Zentraleuropa), opusă modelului
pangermanist: potrivit acestei viziuni, Europa Centrală ar reprezenta o entitate
istorică constituită prin legături regionale şi supranaţionale. "Destinul german" şi
"vocaţia austriacă" au fost, în linii generale, cele două perspective ale Europei
Centrale pînă la Primul Război Mondial33.
Dispariţia Imperiului Austro-Ungar după 1918 şi noua hartă politică a
Europei au produs "o breşă imensă în geografia conceptuală a continentului"34,
dislocînd sensul de pînă atunci al conceptului de "Europă Centrală". Cea mai
importantă transformare care s-a petrecut după 1918 a fost evacuarea
Germaniei din acest concept35. Nazismul şi înfrîngerea Germaniei în cel de-al
doilea război mondial au consolidat şi mai mult această evoluţie, asociindu-i o
alta, din ce în ce mai manifestă după 1945: eclipsa îndelungată a conceptului de
"Europa centrală" din sfera de interes a occidentalilor: ocupate de sovietici,
comunizate, ţările din "Mitteleuropa" au devenit o parte a "blocului sovietic",
dizolvîndu-se în noua entitate care s-a numit, în timpul Războiului Rece, "Europa
comunistă" sau "Europa de Răsărit". După cum scrie Tony Judt, "după 1945 pînă
aproape în zilele noastre, «Europa Centrală» a devenit invizibilă pentru
Occident…, ieşind din sfera de interes atît a politicienilor, cît şi a elitelor
occidentale" 36.
32
Ibid., p. 63 şi urm., 155.
33
Ibidem, p. 79 şi passim.
34
Tony Judt, op. cit., loc. cit., p. 18.
35
Un studiu francez din 1931 (Ernest Lemonon, La nouvelle Europe centrale et son bilan économique,
Paris, Alcan, 1931) considera ca fiind central-europene următoarele ţări: Austria, Ungaria, Cehoslovacia,
Polonia, România, Iugoslavia şi Italia.
36
Tony Judt, Redescoperirea Europei Centrale in Europa Centrală. Nevroze, dileme, utopii…, p. 19.
Introducere. 1. Numele de "Europa Centrală" 10
37
Quelque part, là-derrière, "Le Débat", janvier 1981; Un Occident kidnappé ou la tragédie de
l'Europe centrale, idem, novembre 1983; The Tragedy of Central Europe, "The New York Review of Books",
April 26, 1984 (traducere în limba engleză a studiului precedent).
38
Tragedia Europei Centrale in Europa Centrală. Nevroze, dileme, utopii…, p. 222.
39
Tony Judt, op. cit., loc. cit., p. 20 şi urm.
40
Jacques Rupnik, Europa Centrală sau Mitteleuropa? in Europa Centrală. Nevroze, dileme, utopii…, p.
43-44.
41
Ibidem
Introducere. 1. Numele de "Europa Centrală" 11
42
Cf. Tony Judt, op. cit., loc. cit., passim.
2. Europa Centrală (central-răsăriteană): trăsături
definitorii
1
Piotr S. Wandycz, Preţul libertăţii. O istorie a Europei central-răsăritene din Evul Mediu pînă în
prezent.traducere: Mihaela Paraschivescu şi Valentin Dragu-Banu, Bucureşti, Central European University
Press, Editura ALL, 1998, p. 5.
2
V. în acest sens Istvan Bibo, Misère des petits États d'Europe de l'Est. traduit du hongrois par
György Kassai, Paris, Albin Michel, 1993.
3
Şi anume: persistenţa îndelungată a relaţiilor de dependenţă – "a doua şerbie" – caracterul
predominant al sectorului agrar în economie, urbanizare tardivă şi mediocră, cu toate urmările ei economice,
sociale şi cultural-mentale, polarizare socială între o elită nobiliară restrînsă, versus o ţărănime foarte
numeroasă, dublată de precaritatea "claselor mijlocii".
Introducere. 2. Europa Centrală: trăsături definitorii 13
mod, graţie unei largi autonomii, societatea a putut mereu în Apus controla
statul, chiar şi în faza absolutistă a acestuia, din secolele XVII-XVIII.
Tipul diametral opus, cel rus, se caracterizează prin atotputernicia statului
faţă de societate. Potrivit lui Szücs, statul autocrat ţarist a "naţionalizat"
societatea, transformînd-o într-o masă amorfă de supuşi.
Europa Centrală constituie cel de-al treilea tip de dezvoltare europeană.
Este, potrivit, autorului, un tip hibrid, care îngemănează trăsături deopotrivă ale
tipului apusean şi ale celui rus. În timp ce aşa-numita "a doua şerbie" a fost o
particularitate a întregii regiuni, diferenţiind-o structural de partea apuseană a
continentului şi apropiind Europa Centrală de Rusia, ponderea şi rolul statului au
variat considerabil în fiecare din ţările acestei regiuni. La acest nivel, politic, se
observă cel mai bine caracterul "hibrid" al întregii zone. Statul a fost slab în
Polonia (unde s-a dezvoltat, începînd cu secolul al XVII-lea, o atotputernică
societate nobiliară), dar foarte puternic în Prusia, jucînd rolul unui factor politic
unificator, ca în Rusia. Maghiarii şi cehii s-au aflat sub stăpînirea unui stat
absolutist (Monarhia Habsburgică), care a avut trăsături atît apusene, cît şi
răsăritene: pe de o parte, acest stat a distrus "societatea politică" din Boemia (a
cărei dezvoltare generală în Evul Mediu şi la începutul epocii moderne avea un
evident caracter apusean) şi a ridicat obstacole în calea dezvoltării unei naţiuni
maghiare (a cărei nobilime a "îngheţat" într-o paradigmă premodernă de gîndire);
pe de altă parte, însă, Monarhia Habsburgică a dus politică de modernizare
intelectuală şi economică (prin intermediul ideologiei Luminilor), chiar dacă nu a
mers pînă la ultimele consecinţe ale acestei modernizări (emanciparea ţăranilor,
de pildă). În acelaşi timp, Monarhia nu a fost capabilă nici să realizeze o
omogenizare a naţiunilor componente, devenind treptat, aidoma Rusiei, o
anacronică "închisoare a popoarelor" într-o epocă de avînt a spiritului naţional.
Analiza lui George Schöpflin (autorul eseului The Political Traditions of
Eastern Europe, 1991), datorează mult tipologiei lui Szücs, dar îi dezvoltă linia
argumentativă spre secolele XIX-XX, adică mult dincolo de perioada pe care o
are în vedere autorul maghiar. Pe de altă parte, tot spre deosebire de Jenö
Szücs, Schöpflin preferă să vorbească, în loc de "Europa Centrală", "Europa de
Est (Răsărit)", chiar dacă ţările pe care autorul le include în această expresie
sînt aceleaşi. Potrivit teoriei lui Schöpflin, Europa de Răsărit nu numai că a intrat
în epoca contemporană cu tradiţii politice care erau, în general, înapoiate, dar
însăşi modernizarea ei a împrumutat acelaşi specific. Reprezentînd o zonă de
tranziţie între tradiţia apuseană a diviziunii puterii şi tradiţia răsăriteană a
concentrării puterii, Europa de Răsărit a intrat în perioada modernă a dezvoltării
sale cu o societate mai slabă decît cele apuseane şi cu un stat mai puternic,
situaţie datorată atît specificului dezvoltării interne, cît şi dominaţiei, respectiv
stăpînirii străine. Alţi factori care au contribuit la rămînerea în urmă a Europei
de Răsărit au fost mediocritatea urbanizării (ceea ce a făcut ca centrele
Introducere. 2. Europa Centrală: trăsături definitorii 14
4
Béatrice Giblin et Yves Lacoste, op. cit., p. 15-17.
Introducere. 2. Europa Centrală: trăsături definitorii 15
întregii regiuni o mare diversitate, atît fizică, cît şi socială şi economică5. Europa
Centrală constituie un "spaţiu pe care numeroasele migraţii umane şi neîncetatele
vicisitudini istorice l-au făcut extrem de maleabil" 6;
5
Gabriel Wackermarm, op. cit., p. 11.
6
Ibidem.
7
Piotr. S. Wandycz, op. cit., p. 7-8. Această diferenţiere nu este acceptată de toţi autorii (sau nu
într-o măsură atît de netă). Joseph R. Llobera, de exemplu, consideră că, în Europa de Apus, se pot
identifica cel puţin trei modele diferite de formare a naţiunilor: francez (în care rolul statului a fost
covîrşitor), italo-german (întemeiat pe conştiinţa unei specificităţi culturale şi lingvistice) şi irlandez (în
care rolul factorului cultural în crearea identităţii naţionale este dublat de existenţa unui teritoriu istoric
şi, uneori, a unui stat, chiar dacă într-o perioadă scurtă de timp (apud Bogdan Czaykowski, op. cit., loc. cit.).
8
Istvan Bibo, op. cit., p. 153 şi urm.
9
Cf. Histoire des idées politiques de l'Europe Centrale. Sous la direction de Chantal Delsol et Michel
Masłowski, Paris, P.U. F., 1998, p. 2-4.
Introducere. 2. Europa Centrală: trăsături definitorii 16
10
Piotr. S. Wandycz, op. cit., p. 8.
Introducere. 2. Europa Centrală: trăsături definitorii 17
11
Cf. Jean W. Sedlar, East Central Europe in the Middle Ages, 1000-1500, University of Washington
Press, Seattle and London, 1994, p. 180-181.
12
Piotr. S. Wandycz, op. cit., p. 9 şi urm.
13
Jacques Rupnik, Europa Centrală sau Mitteleuropa? in Europa Centrală. Nevroze, dileme, utopii.
Antologie coordonată de Adriana Babeţi şi Cornel Ungureanu, Iaşi, Polirom, 1997, p. 43-44.
14
Vladimir Tismăneanu, Europa Centrală: o comunitate de supliciu şi memorie in Europa Centrală:
nevroze, dileme, utopii…,p. 8.
Introducere. 2. Europa Centrală: trăsături definitorii 18
şi bieloruşii, Wilna. Locuitorii oraşului vorbeau sau poloneza sau idiş; celelalte
limbi – lituaniana, bielorusa şi rusa – erau vorbite doar de mici minorităţi"15.
Astfel de exemple sînt nenumărate.
15
Jacques Rupnik, Europa Centrală sau Mitteleuropa? in Europa Centrală. Nevroze, dileme, utopii…, p.
9.
II. ÎNCEPUTURILE ISTORIEI EUROPEI
CENTRALE ŞI DE EST
1
Cf. Lucien Musset, Les invasions: le second assaut contre l'Europe chrétierme, p. 77-78.
2
Cf. Borderland of Western Civilization, p. 8.
Începuturile istoriei Europei Centrale. 3. Structuri etnice şi forme timpurii de organizare 20
Cert este că, iniţial, triburile vechilor slavi acopereau o zonă foarte întinsă,
cuprinsă, de la vest spre est, între Vistula şi Nipru şi, de la nord la sud, între
Pripet, Nistru, Bug şi nordul Carpaţilor. Departe de a fi omogenă (afară doar de
aspectul lingvistic), lumea slavilor era, dimpotrivă, aidoma tuturor populaţiilor
migratoare, extrem de diversă, atît din punct de vedere al organizării, cît şi al
culturii şi al relaţiilor cu vecinii.
Această diversitate constitutivă a lumii slave s-a accentuat şi mai mult în
timpul migraţiei acestor triburi (desfăşurată, pe scară largă, în secolele VI-VII
şi determinată, probabil de anumiţi factori de ordin climatic şi geografic),
desfăşurată într-o perioadă foarte lungă de timp (cu excepţia Peninsulei
Balcanice, unde instalarea triburilor slave a avut loc brusc, în urma invaziei din
602, precedată de cîteva decenii de succesive infiltrări). În urma acestor
migraţii (desfăşurate spre vest, în teritoriile de mai tîrziu ale Europei Centrale,
spre est şi spre sud), care au sfîrşit prin a acoperi un teritoriu foarte întins,
triburile slave s-au împărţit în trei ramuri (sau grupe) principale, criteriul acestei
diferenţieri fiind geografic (teritorial):
a) slavii răsăriteni (anţii), care au acoperit un teritoriu cuprins între Marea
Neagră şi Marea de Azov la sud şi Marea Baltică la nord. Aceştia vor fi
ruşii de mai tîrziu (nume generic, de origine finică, primit după apariţia
celor dintîi forme de organizare politică, constituite sub egida
normanzilor (varegilor);
Toate aceste denumiri sînt creaţii datînd din
b) slavii de sud (slovenii, croaţii, sîrbii şi perioada de sfîrşit a constituirii popoarelor din
bulgarii); Europa Centrală. Etnonimul "ceh", de ex., apare în
secolul X, fiind contemporan cu cea dintîi ocurenţă
c) slavii de apus: polonii (nume care a numelui "polanie", ambele fiind precedate cu numai
derivă din cel al unui trib – polanie (= un secol de "moravi".
3
Una din teoriile contemporane importante referitoare la geneza statelor medievale din Europa
Centrală consideră că acest proces a fost în întregime un rezultat al expansiunii politico-religioasă a
germanilor, mai precis, a Imperiului (restaurat în 962) şi, deopotrivă, a Bisericii catolice. Una din dovezile
peremptorii invocate în acest sens este că multe din aşezările urbane din regiune au fost, la origine, aşezări
episcopale (de ex., Havelberg, Oldenburg), fiind puse sub jurisdicţia arhiepiscopiei de Magdeburg (ridicată
la acest rang la 12 februarie 962) şi organizate potrivit noului jus commercium, adică a dreptului urban de la
apus de Elba (cf. Jacques Paul, L'Eglise et la culture en Occident, vol. I, p. 179-182). Fără a nega rolul
factorului extern colonizator, interpretarea autohtonă a acestui proces, formulată de istoricii polonezi şi
cehi, consideră că geneza statelor din Europa Centrală a avut determinări precumpănitor interne (v. şi
infra).
Începuturile istoriei Europei Centrale. 3. Structuri etnice şi forme timpurii de organizare 21
4
Avarii – uniune de triburi de origine asiatică – se stabiliseră aici în 568, înlocuindu-i pe gepizi (care
erau de origine germanică). Formaţiunea lor politică a dispărut sub loviturile francilor, în a doua jumătate a
secolului al VIII-lea.
Începuturile istoriei Europei Centrale. 3. Structuri etnice şi forme timpurii de organizare 22
convertire a slavilor la creştinism, care s-a prelungit timp de cîţiva ani. "Apostolii
slavilor", cum au fost ei numiţi, au întîlnit aici o situaţie deosebit de complexă,
caracterizată, pe de o parte, prin opoziţia misionarilor bavarezi (care încercau de
mai mulţi ani să convertească populaţiile din regiune), a arhiepiscopului de
Salzburg şi a episcopului de Passau (care pretindeau că întregul teritoriu al
Moraviei face parte din dioceza lor), sprijiniţi de regatul francilor de est, iar pe
de altă de sprijinul tacit al
Importanţa culturală a acestei activităţi a fost colosală. Mai întîi,
papalităţii, care prefera Chiril şi Metodiu (care sînt recunoscuţi ca sfinţi atît de Biserica
organizarea în Moravia a unei ortodoxă, cît şi de cea catolică) au fost creatorii primului alfabet
slav. Numit la început glagolitic (constituit fiind pe baza cursivei
biserici independente, sub propria greceşti şi unor caractere orientale), el a fost dezvoltat, după
sa egidă, decît a uneia dominată de moartea lui Constantin, într-un alfabet mai complex, numit chirilic,
care combină uncialele greceşti cu unele semne adiţionale, pentru
reprezentanţii clerului secular sunetele slave specifice. În ciuda progresului cultural indiscutabil
local, manevraţi de regii franci. simbolizată de această creaţie, alfabetul chirilic a fost şi un factor
care a contribuit la adîncirea diferenţierilor din lumea slavilor, mai
Întrucît principalul argument al ales între acele grupuri care au adoptat noul alfabet şi cele care,
celor ce se opuneau prezenţei în creştinate fiind, în rit latin, au adoptat alfabetul latin. În al doilea
rînd, Chiril şi Metodiu au fost şi traducătorii în noua limbă creată de
Moravia a celor doi fraţi era că ei (slava veche sau slavona, constituită pe baza dialectului slav din
Metodiu şi Constantin urmăreau să regiunea Thessalonik-ului) a celor dintîi cărţi religioase şi, în primul
rînd, a Bibliei. Limba creată de ei a rămas pînă astăzi limba liturgică a
înlocuiască limba latină universală celor mai mulţi dintre slavii ortodocşi.
cu graiul nativ al populaţiei slave
considerată încă semi-păgînă, apostolii slavilor au fost obligaţi să meargă în 868
la Roma pentru a obţine din partea papei Adrian al II-lea aprobarea formală
pentru misiunea lor şi stabilirea unei organizări ecleziastice separate pentru
Moravia. Argumentele lor l-au convins pe papă, care, cu acelaşi prilej, a hotărît
crearea noului arhiepiscopat de Pannonia, cu reşedinţa la Sirmium (liber deci, de
jurisdicţia înaltului prelat de la Salzburg), în scaunul căruia a fost înălţat
Metodius (Constantin murise, în 869, după ce primise pe patul de moarte cel mai
înalt rang monastic şi numele de Chiril). Întors singur în Moravia, Metodius a
continuat, probabil în calitate de legat al papei, opera pe care o începuse cu
fratele său, trebuind să facă faţă intrigilor clerului german. În 870, aceste
intrigi trebuie să fi dat roade, de vreme ce Metodius este judecat şi închis de
Ludovic Germanicul. În acelaşi an (870), Rostislav este răsturnat de Sviatopluk şi
predat francilor. După această dată, influenţa politică germană şi aceea
religioasă a Romei tind să devină preponderente în Europa Centrală.
În 879, Metodius (eliberat din închisoare în 873, la insistenţele lui Ioan al
VIII-lea) este chemat încă o dată la Roma pentru a se justifica împotriva
acuzaţiilor pe care continuau să i le aducă detractorii săi. Reuşind să-şi pledeze
convingător cauza, Metodius obţine, din nou, aprobarea papei pentru a folosi
limba slavă în Biserică, dar cu condiţia citirii în limba latină a Evangheliilor. Pînă la
moartea sa (885), Metodius a continuat să-şi promoveze cu succes opera,
păstrîndu-şi funcţia de arhiepiscop.
Începuturile istoriei Europei Centrale. 3. Structuri etnice şi forme timpurii de organizare 23
În acelaşi an, noul papă, Ştefan al V-lea, schimbă radical atitudinea de pînă
atunci a Sf. Scaun faţă de folosirea limbii slave ca limbă de cult şi, printr-o
scrisoare către Sviatopluk, a cărei autenticitate este incertă, interzice folosirea
ei în liturghie şi îi alungă pe discipolii celor doi apostoli din Moravia5 (hotărîre
sprijinită de Sviatopluk şi de clerul german).
Slavii apuseni vor rămîne, astfel, definitiv, în sfera de influenţă a culturii
apusene, ceea ce reprezintă, din perspectiva actuală a lucrurilor, un indiciu
semnificativ al separaţiei din ce în ce mai profunde dintre Apus şi Răsărit,
devenită, începînd din acest secol, ireversibilă. Moravia Mare va dispare în 902
(sau 906) fiind distrusă de maghiari, nu înainte însă ca triburile cehilor,
organizate încă din 874 în forma unui cnezat (ducat) propriu, să se desprindă de
această entitate, pentru a se organiza de sine stătător, sub protectoratul
Bavariei (895, în timpul cneazului Vratislav).
5
Aceştia se vor refugia în Bulgaria, unde vor contribui la creştinarea populaţiei de aici, introducînd în
noua Biserică şi noua limbă de cult creată de Chiril şi Metodius.
4. Cehia (Boemia), Polonia şi Ungaria din jurul anului
1000 pînă la începutul secolului al XIV-lea
1
Cf. Jacques Paul, L'Eglise et la culture en Occident, I, p. 182-184.
4. Cehia (Boemia), Polonia şi Ungaria pînă la începutul secolului al XIV-lea 27
2
Guy Devailly, L'Occident du Xe siècle au milieu du XIIIe siècle, p. 91, 291-292.
3
O competiţie întreţinută şi de intrigile lui Ottokar I, care, mai întîi, îl sprijină pe Filip de Suabia (în
schimbul confirmării drepturilor concedate de Frederic Barbarossa), trecînd, apoi, de partea lui Otto de
Braunschweig, care fusese recunoscut şi de Papă.
4. Cehia (Boemia), Polonia şi Ungaria pînă la începutul secolului al XIV-lea 28
4
Pentru toate aceste informaţii, v. Oskar Halecki, op. cit., passim şi, pe larg, Francis Dvornik, Slavii
în istoria şi civilizaţia europeană. Traducere de Diana Stanciu, Bucureşti, Editura ALL, 2001, p. 19 şi urm.
5
După opinia lui Francis Dvornik, uniunea ceho-polonă ar fi putut conduce la "o dezvoltare de mare
importanţă pentru cehi, polonezi şi chiar pentru întreaga Europă. Dacă [ea] ar fi durat mai mult, istoria ar fi
fost martora unei situaţii similare aceleia din Franţa în această parte a Europei. Acolo, nordul şi sudul se
uniseră într-o singură naţiune, folosind o singură limbă literară, deşi idiomurile lor erau mult mai diferite
decît erau poloneza şi ceha în secolul al XIV-lea" (Ibidem, p. 29-30). În realitate, cele două cazuri nu sînt
întrutotul echivalente. Una dintre diferenţele majore dintre cele două regate consta în tradiţia lor dinastică
diferită (imposibil de neglijat, în ciuda căsătoriei lui Wenceslas cu fiica unuia din principii (cnezii) polonezi.
Istoricul ceh are însă dreptate într-o altă privinţă, şi anume, atunci cînd consideră că tripla uniune cehă,
4. Cehia (Boemia), Polonia şi Ungaria pînă la începutul secolului al XIV-lea 29
polonă şi maghiară a arătat, pentru prima dată, că ideea unei mari monarhii central-europene părea posibilă
(ibid.).
6
Cel mai important sediu religios al Poloniei va fi însă Gniezno, ridicat la acest statut în timpul vizitei
făcute aici de împăratul Otto al III-lea în anul 1000.
7
Jacques Paul, op. cit., I, p. 184.
4. Cehia (Boemia), Polonia şi Ungaria pînă la începutul secolului al XIV-lea 30
8
Despre caracterul special al relaţiilor dintre Polonia şi Papalitate în această perioadă, v. şi Jean W.
Sedlar, op. cit., p. 150.
9
Potrivit unor opinii, această regiune ar fi fost anexată la sfîrşitul domniei lui Mieszko I.
4. Cehia (Boemia), Polonia şi Ungaria pînă la începutul secolului al XIV-lea 31
10
Episcopul martir a fost canonizat, devenind un sfînt "naţional", patronul polonezilor.
4. Cehia (Boemia), Polonia şi Ungaria pînă la începutul secolului al XIV-lea 32
11
După opinia lui Oskar Halecki, crearea noului stat german al Prusiei a reprezentat cel mai mare
succes al întregii colonizări germane, influenţînd întreaga structură politică şi etnică a Europei Centrale şi
de Est pînă astăzi. În aceleaşi împrejurări, partea apuseană a Sileziei va fi treptat germanizată (cf.
Borderlands of Western Civilization, passim).
4. Cehia (Boemia), Polonia şi Ungaria pînă la începutul secolului al XIV-lea 33
Maghiarii au o Cele mai vechi menţiuni documentare referitoare la maghiari, în perioada timpurie
a istoriei lor, se găsesc în textele unor autori arabi şi persani din sec. X, precum şi
origine fino-ugrică, fiind o în binecunoscuta scriere a lui Constarmtin Porphyrogenetus, De administrando
ramură etnică foarte imperio (mijlocul sec. X). Mai consistente sînt izvoarele interne din sec. XII-XIII,
care ne permit să reconstituim istoria maghiarilor începînd cu perioada decisivă a
apropiată de aceea a
sec. IX: Gesta Hungarorum, cronica notarului anonim al regelui Bela III (1172-
finlandezilor, după cum o 1196) şi cronica cu acelaşi titlu a lui Simon de Keza, scrisă în ultima parte a domniei
lui Ladislau IV Cumanul (1272-1290). Dintre izvoarele externe care se referă, între
indică prezenţa
altele, şi la incursiunile maghiare în Apus, pot fi citate Analele mănăstirii St. Bertin
dialectelor vogul şi ostiak, (Armales Bertiniani) şi Analele mănăstirii Fulda (Armales Fuldensis).
12
Pentru toate informaţiile care urmează, v. Paul Lendvai, Ungurii. Timp de un mileniu învingători în
înfrîngeri. Traducere din germană de Maria şi Ion Nastasia, Bucureşti, Humanitas, 2001, p. 13-71. Victor
Spinei, Ultimele valuri migratoare de la nordul Mării Negre şi al Dunării de Jos, Iaşi, Editura Helios, 1996, p.
10-52 şi Lucien Musset, Les invasions: le second assaut contre l'Europe chrétierme, p. 60 şi urm.
4. Cehia (Boemia), Polonia şi Ungaria pînă la începutul secolului al XIV-lea 34
adiţionarea unor straturi diverse (turci, iranieni, finici) la un nucleu iniţial mai
omogen, probabil ugrian. În această alcătuire eterogenă, maghiarii (megyeri) –
componenta fino-ugrică – şi onogurii – componenta turcică – erau două minorităţi
distincte şi cele mai importante. Patria de origine a maghiarilor este Asia
centrală, mai precis, spaţiul cuprins între Munţii Altai şi nordul Iranului. În
secolul I d. Hr., maghiarii au plecat din această regiune, statornicindu-se
temporar în ţinuturile dintre Urali şi Volga, pe fluviul Kama, fără îndoială ca
supuşi ai marelui imperiu khazar. În secolele VII-VIII, se instalează în Ucraina
orientală, în regiunea numit Lebedia (între Don şi Nipru), adoptînd un mod de
viaţă din ce în ce mai nomad. Sub presiunea pecenegilor, cea mai mare parte a
maghiarilor se mută, către 830, în regiunea numită (în scrierea lui Constantin
Porfirogenetul, De administrando imperio) "Atelkuz", (Etelköz = "ţara dintre
ape") a cărei localizare este imprecisă (fie între Nipru şi Prut, fie între Bug şi
Siret, fie între Nistru şi Prut, în cîmpia Bugeacului). În orice caz, ea era cu
siguranţă situată în nordul Mării Negre, fiind locuită, la data apariţiei maghiaro-
onogurilor de o populaţie foarte diversă, de origine turanică, alană şi slavă. După
unele interpretări, aici a ar fi avut loc uniunea definitivă (potrivit tradiţiei,
printr-un "legămînt de sînge") a triburilor maghiare cu triburile onogure, care
trăiau în regiunea Dunării de Jos ca descendente ale acelor triburi de onoguri
care se aflaseră în secolele anterioare în Pannonia, ca aliate ale avarilor13.
Conducerea uniunii tribale ar fi fost încredinţată unui şef onogur, "ducele"
Almus, căruia avea să-i succede Arpad, aparţinînd aceleiaşi ramuri14.
Instalarea maghiar-onogurilor în Pannonia (896) a avut loc în contextul
raporturilor complexe din Peninsula Balcanică dintre bizantini şi bulgari, mai
exact, al conflictului dintre împăratul Leon al VI-lea şi hanul (mai apoi) ţarul
Simeon, care ameninţa stăpînirea Bizanţului în întreaga zonă. Potrivit
binecunoscutei strategii bizantine de a-i pune pe Barbari în conflict unii cu
ceilalţi, împăratul a reuşit să-i determine pe maghiari să-i atace pe bulgari, ceea
ce s-a şi întîmplat în anul 894, cînd ultimii sînt înfrînţi, după ce maghiarii
trecuseră Dunărea la Durostorum şi atinseseră Preslav-ul. Îngrijorat de acest
succes prea rapid, Leon al VI-lea – care nu dorea să schimbe un duşman cu altul,
prea puternic – îi abandonează pe maghiari în faţa coaliţiei bulgaro-pecenege
(ultimii, pecenegii, devastînd ariergarda maghiarilor rămasă în Atelkuz). Pentru a
scăpa de un dezastru sigur, maghiarii (organizaţi în şapte triburi) au trecut
13
Această interpretare, care aparţine apărătorilor tezei "dublului descălecat" maghiar în Pannonia
(ce valorifică, la rîndul ei, bogata mitologie construită de maghiari în jurul propriilor origini istorice, potrivit
căreia "descălecatul" de la sfîrşitul secolului al IX-lea se înscrie în continuarea directă a migraţiei hunilor
din secolul al IV-lea şi a unei prezumate prezenţe onogure în Pannonia, alături de avari), nu mai este astăzi
considerată corectă. Teza "dublului descălecat" a fost elaborată, în datele ei esenţiale, încă din secolul al
XIII-lea, de către Simon Kézai (Paul Lendvai, op. cit., p. 68-70) şi reprezintă unul din miturile întemeietoare
ale identităţii maghiare.
14
Jean W. Sedlar, East Central Europe in the Middle Ages, 1000-1500, University of Washington
Press, Seattle and London, 1994, p. 9-10.
4. Cehia (Boemia), Polonia şi Ungaria pînă la începutul secolului al XIV-lea 35
15
Incursiunile maghiare în Europa Centrală sînt însă mai timpurii, datînd din perioada nord-pontică a
istoriei lor. Cea dintîi incursiune maghiară în această regiune este menţionată în 862 (Armales Bertiniani), în
sprijinul lui Rastislav, răzvrătit împotriva lui Ludovic Germanicul şi sprijinitor al fiului acestuia, Carloman,
care se ridicase contra tatălui său. A doua expediţie spre vest are loc în 881, cînd maghiarii ating Viena (cf.
Victor Spinei, op. cit., p. 30).
4. Cehia (Boemia), Polonia şi Ungaria pînă la începutul secolului al XIV-lea 36
16
Creştinarea maghiarilor în rit catolic a fost precedată de o "perioadă bizantină" în care
Constantinopolul a încercat să atragă regatul arpadian în sfera sa de influenţă. Mai întîi, încă de la mijlocul
secolului al X-lea, doi şefi de trib (Bulcsù şi Termács) se aflau la Constantinopol, unde s-au creştinat,
întorcîndu-se însoţiţi de un episcop misionar (acest act a rămas fără urmări, cei doi revenind la păgînism).
Documentele amintesc apoi de prezenţa a patru mănăstiri de rit grecesc în Ungaria, care beneficiau de
protecţia regală şi de un "episcop de Turkia" (adică de Ungaria), învestit de Patriarhul Constantinopolului cu
un rol misionar în regiune. În final, balanţa a înclinat în favoarea Apusului, ca urmare a ascendentului
Imperiului, cîştigată prin victoria lui Otto I (955) şi a relaţiilor strînse dintre regalitatea maghiară şi ducii
Bavariei (cf. G. I. Brătianu, Byzance et la Hongrie. À propos du récent article de M. Fr. Dölger, "Revue
Historique du Sud-Est Européen", XXII [1945], p. 149-150; Gyula Moravcsik, Hungary and Byzantium in the
Middle Ages in The Cambridge Medieval History, volume IV, The Byzantine Empire, Part I, Byzantium and
its neighbours. Edited by J. M. Hussey, with the editorial assistance of D. M. Nicol and G. Gowan,
Cambridge, 1966, p. 572).
17
Canonizarea a avut loc în 1083, Ştefan fiind primul dintre cei 8 regi arpadieni sanctificaţi, calitate
care i-a conferit şi sfînt protector şi patron al Ungariei.
18
Cercetările istoricilor maghiari au demonstrat că diploma pontificală care consfinţea receptarea
coroanei regale de către Vaik era, de fapt, un fals din sec. XVII, realizat de un cleric zelos, care, conform
obiceiului timpului, încerca să fabrice retrospectiv dovezi în sprijinul drepturilor Bisericii catolice în
Ungaria. Inserat de iezuitul Mathias Imhofer în lucrarea sa Armales Ecclesiastici Regni Hungariae (1644),
acest document a indus în eroare timp de mai bine de 200 de ani critica istorică, pînă ce falsul a fost
desluşit de istoricul Kárácsony. Cît despre coroana regală care s-a păstrat până astăzi, ea este
incontestabil, cel puţin în partea ei inferioară, de origine bizantină, nu romană "reprezentînd de fapt… o
diademă de sebastocrator bizantin trimisă regelui maghiar de împăratul Mihail VII, într-un moment în care
imperiul grec, confruntat cu toţi vecinii săi din Balcani şi Asia Mică, era fără îndoială fericit să strângă
legăturile de prietenie şi să afirme un fel de patronaj moral asupra noului stat creştin din Europa
dunăreană" (G. I. Brătianu, Byzance et la Hongrie. À propos du récent article de M. Fr. Dölger, "Revue
Historique du Sud-Est Européen", XXII [1945], p. 147-157; citatul la p. 154). Regele maghiar care a primit
de la Constantinopol partea inferioară a coroanei a fost, probabil, Geza I (1074-1077), cu ocazia căsătoriei
sale cu o prinţesă bizantină (1075) şi a unui (probabil) tratat de pace maghiaro-bizantin, care punea capăt
conflictului desfăşurat între cele două părţi în anii precedenţi (Gyula Moravcsik, op. cit., loc. cit., p. 578-
579).
4. Cehia (Boemia), Polonia şi Ungaria pînă la începutul secolului al XIV-lea 37
şefilor tribali este pus în evidenţă de tulburările care au marcat ultimii ani ai
domniei lui Geza I (1074-1077)19, cînd mai mulţi şefi locali se răzvrătesc
împotriva regelui şi a tînărului său moştenitor, victoria decisivă împotriva celui
mai puternic dintre aceştia, Koppany, fiind obţinută de Vaik-Ştefan, cu sprijinul
aliaţilor săi germani, de abia în 998, în lupta de la Veszprem. Această victorie a
constituit un moment decisiv în transformarea stăpînirii maghiare din Pannonia
dintr-o simplă uniune de triburi într-un stat creştin solid articulat.
Actul esenţialmente politic al creştinării (ce va lega definitiv Ungaria de
partea latină, mai tîrziu catolică, a Europei) şi primirea de către Vaik-Ştefan a
coroanei regale vor stabili între maghiari şi Roma o relaţie directă, de
dependenţă spirituală, ceea ce lămureşte caracterul apostolic, de propagator al
noii credinţe, asociat, încă de la început, tînărului stat. Ambele evenimente
(creştinarea oficială şi încoronarea) vor fi urmate, foarte repede, de
organizarea, între 1001-1014, a infrastructurii ecleziastice a noului regat. În
1010 au luat naştere arhiepiscopia de Esztergom – cel mai important centru
religios al Ungariei medievale –, mănăstirea benedictină Sf. Martin din
Parmonhalma – aşezămîntul monastic cel mai puternic şi influent din întreg
regatul –, precum şi o reţea întreagă de alte episcopate mai mici, simultan cu
crearea unei capitale politice, la Szekésfehèrvàr, locul încoronării regilor
maghiari şi, totodată, al înhumării lui Ştefan cel Sfînt. Relaţia specială dintre
regalitatea maghiară şi Sf. Scaun a făcut ca regele să primească privilegiul
important de a-i numi pe prelaţi în funcţiile ecleziastice înalte (un drept pe care
papalitatea îl contesta Împăratului). Faptul că unii dintre aceştia erau şi membrii
a consiliul regal ("Curia Regis") subliniază şi mai bine unitatea strînsă "dintre tron
şi altar" care a caracterizat, încă de la început, organizarea politică a Ungariei
medievale20.
Se cuvine însă observat că, în ciuda caracterului special al relaţiilor dintre
Ungaria şi Roma (respectiv, lumea catolică a Apusului), regii maghiari nu au rupt,
după aceea, legăturile cu Răsăritul şi nici nu au respins toate "posibilităţile de
evoluţie diferită" (expresia îi aparţine lui G. I. Brătianu) care decurgeau de aici.
Cucerirea Bulgariei de către bizantini, la începutul secolului al XI-lea (1018) şi
faptul că, în urma acestui eveniment Bizanţul şi Ungaria au devenit vecini a făcut
19
În timpul căruia începuse, de fapt, procesul creştinării maghiarilor.
20
Această confluenţă dintre Biserică şi regalitatea maghiară şi, pe de altă parte, legătura directă cu
Roma vor avea două consecinţe importante: Ungaria nu a fost afectată de convulsiile politice prin care au
trecut celelalte state monarhice europene în contextul conflictului dintre Papalitate şi Imperiu (secolele
XI-XIII) şi nici de tensiunile care au caracterizat, de pildă, raporturile dintre regii Franţei şi propriul cler
(sprijinit de Sf. Scaun). În calitatea sa de avanpost al catolicismului în Europa Centrală şi de Sud-Est,
regalitatea maghiară va rămîne mereu loială Papalităţii, de sprijinul politic al căreia a avut în permanenţă
nevoie. În al doilea rînd, dreptul regilor de a-i numi pe prelaţi în funcţiile lor va crea un fel de etatism
timpuriu în raporturile statului cu clerul catolic din Ungaria, nemaiîntîlnit, în acea epocă, nicăieri în Europa,
care a durat cît şi statul feudal maghiar. Loialitatea regilor maghiari faţă de Roma a fost, astfel, dublată de
loialitatea Bisericii din Ungaria faţă de propria sa regalitate.
4. Cehia (Boemia), Polonia şi Ungaria pînă la începutul secolului al XIV-lea 38
21
Bunăoară, în urma instaurării dinastiei Comnenilor, între Ungaria şi Bizanţ s-au stabilit relaţii
familiale prin căsătoria urmaşului lui Alexios I, Ioan al II-lea Comnenul, cu o prinţesă maghiară, fiica lui
Ladislau I, botezată în rit ortodox sub numele de Irina (1104). Căsătoria pecetluia o alianţă care, la rîndul ei,
dădea expresie unor interese politice comune: bizantinii au primit sprijinul regelui împotriva normanzilor din
sudul Italiei (preocupaţi, în acea epocă să-şi constituie un vast regat mediteranean în dauna posesiunilor
bizantine din Grecia), în timp ce maghiarii au putut cuceri Dalmaţia, ajungînd cu stăpînirea la Marea
Adriatică (1105).
În timpul lui Manuel I Comnenul (1143-1180) – fiul lui Ioan al II-lea –, raporturile bizantino-maghiare
înregistrează un nou moment de vîrf, poate cel mai spectaculos din întreaga istorie a acestor relaţii.
Ambiţiile împăratului bizantin, care vizau cucerirea părţii de apus a fostului Imperiu Roman şi refacerea
vechii unităţi a acestuia făceau din Ungaria o bază de operaţiuni cum nu se poate mai potrivită pentru acest
scop, căruia Manuel i-a subordonat, timp de două decenii, toate eforturile sale militare şi diplomatice21.
Domnia sa coincide, totodată, cu perioada celei mai mari apropieri dintre Ungaria şi Bizanţ, în ciuda
nenumăratelor războaie dintre cele două părţi, care au marcat-o.
Conflictele bizantino-maghiare au început în 1150, cînd împăratul i-a atacat pe sîrbi care, cu
încuviinţarea Ungariei se aliaseră împotriva Bizanţului cu normanzii din sudul Italiei. Un an mai tîrziu, Manuel
a lansat un atac direct împotriva Ungariei, peste Dunăre.
Căsătoria principelui Ştefan (viitorul Ştefan al IV-lea), refugiat la Constantinopol, cu o nepoată a
împăratului şi moartea lui Geza al II-lea (1162) i-au oferit lui Manuel încă un pretext pentru a interveni
nemijlocit în afacerile regatului maghiar. Considerînd totuşi că şansele pretendentului pe care îl susţinea
erau prea mici, împăratul şi-a schimbat planurile, solicitînd, în 1163, regelui Ştefan al III-lea, printr-o
ambasadă, acordul acestuia în vederea căsătoriei fiicei împăratului, Maria, cu fiul cel mai tînăr al lui Geza al
II-lea, Bela, care ar fi urmat astfel să moştenească tronul imperial. În schimbul acestui aranjament, Manuel
primea înapoi Dalmaţia, care era patrimoniul tînărului prinţ (Bela s-a stabilit la Constantinopol, s-a căsătorit
cu prinţesa Maria şi s-a creştinat sub numele de Alexios, primind titlul – nou creat pentru el – de "despot".
În 1169, însă, cînd lui Manuel i s-a născut un moştenitor (viitorul Alexios al II-lea), planul din 1163 a devenit
inactual. Căsătoria dintre Bela şi Maria a fost desfăcută, Bela a fost recăsătorit cu Arme de Châtillon,
cumnata împăratului, a primit titlul de Caesar, inferior celui precedent şi, pînă la urmă, a recîştigat şi
coroana Ungariei, în urma morţii lui Ştefan al III-lea, în 1172).
În pofida acestui aranjament, conflictele bizantino-maghiare au continuat şi în anii următori, cauza
principală constituind-o refuzul lui Ştefan al III-lea de a ceda Dalmaţia şi, pe de altă parte, preocuparea lui
Manuel de a face din Ungaria cucerită o pavăză împotriva expansiunii lui Frederic I Barbarossa. Dar, aceste
tentative de cucerire s-au terminat cu tot atîtea eşecuri.
Răscoala din 1185 a Vlahilor şi Bulgarilor, ca şi aceea a sîrbilor, au contribuit din nou la apropierea
dintre cele două părţi, după intervenţia directă a lui Bela al III-lea în afacerile bizantine, prilejuită de criza
dinastică de la finele domniei Comnenilor (este vorba de actul de uzurpare al lui Andronic I – 1183-1185 –
împotriva lui Alexios al II-lea, fiul minor al lui Manuel I Comnenul, un act care avea şi importante implicaţii
politice, fiind expresia unei opţiuni diferite a Bizanţului în ceea ce priveşte relaţiile cu Ungaria şi, în general,
cu Occidentul, cărora Manuel I le acordase prioritate). Cu acest prilej, în virtutea acordului din 1163, Bela a
solicitat pentru sine coroana imperială, dar eşecul proiectatei căsătorii – care ar fi trebuit să legitimeze
această revendicare – dintre regele maghiar şi Theodora, sora lui Manuel şi, pe de altă parte, înscăunarea lui
Isaac Angelos, în urma unei răscoale a populaţiei din Constantinopol împotriva uzurpatorului Andronic I au
pus capăt ambiţiilor lui Bela. Reapropierea dintre cele două părţi s-a materializat totuşi prin căsătoria noului
împărat bizantin cu fiica regelui maghiar. Aceste evenimente nu numai că au readus Dalmaţia sub stăpînirea
Ungariei. Ele au fost de aşa natură, încît Bela al III-lea s-a simţit îndreptăţit să le evoce şi pe plan simbolic:
lui i se datorează introducere crucii duble pe blazonul regilor maghiari (pînă la el, această emblemă fusese
crucea latină simplă) şi tot lui completarea coroanei regale cu partea ei superioară, de formă sferică (mai
precis: închisă), menită, prin asemănarea ei frapantă cu diadema imperială bizantină, să sugereze
universalitatea stăpînirii regelui maghiar. Aceeaşi idee, a egalităţii de statut dintre Ungaria şi Bizanţ este
4. Cehia (Boemia), Polonia şi Ungaria pînă la începutul secolului al XIV-lea 39
subliniată şi de preluarea (din 1190) a dublei cruci de la împăraţii din Răsărit, unde a servit ca emblemă
imperială din secolul al IX-lea pînă în secolul al XIII-lea.
Întemeierea celui de-al doilea ţarat bulgar şi constituirea regatului sîrb, la finele secolului al XII-lea,
au "rupt" definitiv Ungaria de Bizanţ, stînjenindu-i simţitor şi accesul spre zona adriatică şi mediteraneană.
Totuşi, în secolul al XIII-lea, Ungaria a reuşit să păstreze relaţiile cu grecii de la Niceea şi, după 1261,
legăturile cu imperiul restaurat (eveniment la care contribuiseră şi maghiarii) au devenit din nou, pentru mai
multe decenii, strînse. În secolele XIV-XV, unul din momentele cele mai importante în relaţiile maghiaro
bizantine l-a constituit tentativa de sprijinire a Constantinopolului înconjurat de turci, prin Cruciada de la
Varna, din 1444 (pentru îndelungata istorie a relaţiilor maghiaro-bizantine între anul 1000 şi secolul al XV-
lea, v. Gyula Moravcsik, op. cit., loc. cit., p. 579-592).
Continuitatea legăturilor dintre Ungaria şi Bizanţ de-a lungul secolelor sugerează că regatul
"apostolic" maghiar a devenit un element de politică şi civilizaţie occidentală, doar treptat şi în urma unor
eveniment adesea fortuite. O supremaţie bizantină la Dunărea mijlocie ar fi fost perfect posibilă în secolul
al XI-lea şi chiar mai tîrziu, aidoma cu aceea temporară, instaurată se mongoli în secolul al XIII-lea (Pentru
continuitatea acestor legături, v. G. I. Brătianu, op. cit., loc. cit., p. 155-157).
22
În viziunea Papalităţii, caracterul "apostolic" al regatului feudal maghiar îi obliga pe regii acestuia
să impună "adevărata credinţă" în teritoriile "schismatice" vecine, prin forţă şi, la nevoie, chiar prin
exterminarea necredincioşilor. Ei trebuiau să ducă, în spaţiul de influenţă care le fusese atribuit, o
necontenită Cruciadă, legitimată de sprijinul constant al Bisericii. Calitatea regilor maghiari de apărători şi
"propagatori" ai credinţei le-a fost periodic şi în mod formal confirmată de Sf. Scaun printr-o serie de
titluri oficiale, cum ar fi: "athleta Christi" (care era cel mai frecvent echivalent al epitetelor umaniste
"clipeus", "murus", "antemurale"), "propugnaculum Christianitatis" etc. (distincţii de care au beneficiat,
ocazional, şi domnii românii). Acreditarea acestei idei, a unei misiuni "speciale" încredinţată regelui maghiar
de către Papalitate, a avut loc la finele secolului al XI-lea, în timpul domniei lui Ladislau I cel Sfînt şi a
succesorilor săi, în contextul fervoarei suscitată de propaganda în favoarea primei Cruciade şi, pe de altă
parte, a Ceartei pentru Învestitură, care a slăbit Imperiul, dînd Bisericii posibilitatea de a-şi impune
influenţa în noile state formate în Europa Centrală. Tot acum, ca expresia a acestei influenţe, apare şi
versiunea coroanei regale trimisă după creştinarea lui Vaik de către Silvestru al II-lea, ca simbol al
relaţiilor privilegiate dintre Sf. Scaun şi regatul maghiar (Ibidem, p. 151-153; v. şi idem, Le Conseil du Roi
Charles. Essai sur l'internationale chrétierme et les nationalités à la fin du Moyen Âge, "Revue Historique
du Sud-Est Européen", XIX, 2, 1942, p. 49, 54 şi urm.).
4. Cehia (Boemia), Polonia şi Ungaria pînă la începutul secolului al XIV-lea 40
între pretendenţii la tron. Domnia lui Ladislau I cel Sfînt (1077-1095) – un rege
care, de asemenea, a fost canonizat – coincide cu începutul unei noi epoci de
înflorire a regatului şi cu victoria definitivă împotriva pecenegilor, uzilor şi
cumanilor. Acum, Ungaria anexează Croaţia (fiul lui Ladislau, Kàlmàn, alăturîndu-i
şi coasta dalmată). Expansiunea spre sud a Ungariei a făcut ca regatul
arpadienilor să intre în conflict cu interesele veneţiene şi – cum am menţionat –
bizantine. În secolul al XII-lea, regatul maghiar s-a consolidat simţitor, prin
colonizările masive de populaţie germană (flamandă şi saxonă), practicate de regii
din această perioadă, prin încurajarea dezvoltării oraşelor şi protejarea lor, prin
măsuri de stimulare a vieţii economice (îndeosebi a mineritului) etc. În timpul
domniei lui Bela al III-lea (1172-1196) – care, potrivit caracterizării lui Paul
Lendvai a fost unul dintre cei mai proeminenţi şi cosmopoliţi regi din dinastia
arpadiană23 – Ungaria devine, pe de o parte, şi mai strîns legată de Occident
(printr-o politică inspirată de alianţă matrimonială cu Ludovic al VII-lea, regele
Franţei, prin colonizarea în Ungaria a călugărilor cistercieni şi prin contacte
culturale cu Parisul), dar, pe de altă parte, păstrează – cum am văzut – şi
legăturile cu Bizanţul. În acelaşi timp, regatul arpadian îşi restabileşte
supremaţia asupra Croaţiei şi Dalmaţiei, intervenind şi în Răsărit, în conflictele
dintre cnezii ruşi şi luînd în stăpînire, pentru o vreme, cnezatul Haliciului (Galiţia
de mai tîrziu).
Domnia lui Andrei al II-lea (1205-1235) deschide o nouă perioadă critică
pentru regalitatea maghiară, prin concesiile considerabile pe care urmaşul lui
Bela al III-lea a trebuit să le facă nobilimii (Bula de Aur, 1222)24. Cîţiva ani mai
tîrziu, în 1241, dezastrul suferit de armata maghiară în bătălia de la Mohi, pe rîul
Sajo, în faţa marii invazii mongole aduce regatul la un pas de catastrofă. Pe lîngă
faptul că partea ei răsăriteană a fost aproape complet pustiită şi distrusă,
Ungaria a pierdut atunci, potrivit unor estimări actuale, aproape jumătate din
populaţia ei de 2 milioane de oameni, cît număra în ajunul cumplitului eveniment.
În anii următori, sub guvernarea lui Bela al IV-lea (1235-1270), regatul s-a
refăcut, dar regalitatea a continuat să aibă un mare handicap în raporturile sale
cu o nobilime turbulentă şi adesea nesupusă, încurajată să se manifeste ca atare
de privilegiile smulse prin actul din 1222. Dispariţia fără urmaşi a lui Ladislau al
IV-lea Cumanul (1271/72-1290) a precipitat Ungaria arpadiană în cea mai gravă
criză dinastică de pînă atunci, care, după mai mulţi ani de lupte civile, s-a încheiat
în 1308, prin înscăunarea lui Carol Robert de Anjou (1308-1342), nepotul reginei
23
Op. cit., p. 51. Pentru biografia sa pînă la încoronare, v.infra.
24
Aidoma actului aproape contemporan promulgat de Ioan Fără Ţară în Anglia, Bula de Aur (numită şi
Marea Chartă) semnifica o veritabilă capitulare a regalităţii în faţa exigenţelor baronilor. Documentul
confirma în scris privilegiile nobilimii şi ale servitorilor regelui, mergînd pînă la a recunoaşte seniorilor
dreptul de conjuraţie şi de a recurge la arme, în caz de "felonie" regală.
4. Cehia (Boemia), Polonia şi Ungaria pînă la începutul secolului al XIV-lea 41
25
Toate aceste evenimente au fost de natură să confere nobilimii maghiare o poziţie şi mai puternică,
de fapt dominantă în regat. Guvernările mai stabile din secolul al XIV-lea şi al XV-lea nu vor modifica
această situaţie. Pînă în 1526, nobilimea va rămîne adevăratul arbitru al puterii în Ungaria, factor care
lămureşte marele ei prestigiu social şi cultural, ca şi forţa de atracţie pe care o va exercita, în secolele
următoare, asupra întregii societăţi, nealterată, nici chiar de dispariţia statului feudal, în 1541. Acest
prestigiu şi această forţă de atracţie s-au aflat la originea procesului de multiplicare a clasei nobiliare într-
o sumedenie de categorii strict ierarhizate, dar animate de un sentiment de superioritate şi de un spirit
comun, de castă. Creşterea numerică a nobilimii a fost, pe parcursul Evului Mediu şi în epoca modernă, atît
de amplă, încît a întrecut cu mult ponderea celorlalte grupuri sociale. Însemnătatea numerică a nobilimii,
aliată cu fascinaţia ei socială, au fost elementele decisive în procesul de constituire a paradigmei mentale
nobiliare a întregii societăţii maghiare, ceea ce i-a influenţat considerabil conduita pînă astăzi. O situaţie a
multe privinţe asemănătoare se întîlneşte în Polonia.
5. Statele din Europa Centrală în secolele XIV-XVI
1
Înfrîngerea acestuia de către Ludwig, în bătălia de la Mühldorf (1322) a exclus pentru mai mult de
un secol casa de Habsburg din afacerile Imperiului. În acest conflict, Ioan de Luxemburg a fost de partea
împăratului (Francis Dvornik, Slavii în istoria şi civilizaţia europeană. Traducere de Diana Stanciu, Bucureşti,
Editura ALL, 2001, p. 36).
5. Statele din Europa Centrală în secolele XIV-XVI 43
2
Pentru toate informaţiile care urmează, v. ibidem, p. 55 şi urm.
5. Statele din Europa Centrală în secolele XIV-XVI 44
3
Ibid., p. 191 şi urm.
5. Statele din Europa Centrală în secolele XIV-XVI 46
4
Ibid., p. 192.
5
Ibid., p. 197. Această interpretare este însă discutabilă.
6
Neavînd un moştenitor de sex masculin, Cazimir a decis încă din timpul vieţii ca succesiunea să-i
revină nepotului său, Ludovic I de Anjou, regele Ungariei. Interesat mai mult de recucerirea regatului
Neapole şi a Siciliei pentru ramura familiei de Anjou căreia îi aparţinea, decît de guvernarea Poloniei,
Ludovic a neglijat sistematic interesele acesteia, pierzînd unele din cuceririle nordice înfăptuite de
predecesorul său. Lipsit, la rîndul său, de urmaşi în linie masculină, Ludovic a schimbat, de comun acord cu
nobilimea poloneză, aranjamentele succesorale stabilite în 1370 de Cazimir cel Mare, în favoarea uneia din
fiicele sale. După moartea sa, cea care i-a succedat a fost Jadwiga.
5. Statele din Europa Centrală în secolele XIV-XVI 47
7
În 1569, uniunea dinastică polono-lituaniană s-a transformat, sub presiunea cnezatului Moscovei,
într-o federaţie (prin aşa-numita "Uniune de la Lublin"), care prevedea conducerea ambelor ţări de către un
rege (în acelaşi timp şi duce al Lituaniei), o Dietă unică, menţinerea statutelor lituaniene şi a limbii fostului
ducat (bielorusa, înlocuită treptat cu poloneza). Numele acestei structuri politice federative a fost
"Rzeczpospolita Polska", adică "Republica poloneză".
5. Statele din Europa Centrală în secolele XIV-XVI 48
8
În schimbul acestor concesiuni exorbitante, Ludovic a obţinut consimţămîntul nobililor polonezi
pentru a modifica aranjamentul dinastic stabilit de Cazimir cel Mare în favoarea uneia din fiicele sale (care,
după cum am menţionat deja, a fost, pînă la urmă, Jadwiga).
9
În 1505, regele Alexandru (fratele lui Ioan Albert) a reconfirmat, printr-o "constituţie" intitulată
Nihil Novi, puterea legislativă a Seimului, angajîndu-se, totodată, că "nimic nou" nu va fi decretat de
regalitate fără consimţămîntul nobiliar (Oskar Halecki, op. cit., passim). Aproape şapte decenii mai tîrziu,
printr-un document intitulat "Articolele Henriciene", încheiat în 1572 cu Henric de Valois, duce de Anjou
(viitorul Henric al II-lea, regele Franţei), în urma alegerii acestuia ca rege al Poloniei, nobilimea poloneză
obţinea o extensie considerabilă a privilegiilor anterioare, identică, de fapt, cu un veritabil control al
regatului. Potrivit acestui acord, regalitatea devenea complet electivă, regele angajîndu-se să nu intervină în
alegerea liberă a succesorului său, Seimul vota impozitele în două sesiuni anuale, declararea războiului şi
încheierea păcii trebuiau aprobate de consiliul permanent al senatorilor, iar nobilimea, în ansamblu, se putea
răzvrăti împotriva regelui dacă acesta îi încălca privilegiile (cf. Piotr S. Wandycz, op. cit., p. 74).
10
Pentru toate aceste informaţii, v. J. W. Thompson, E. N. Johnson, An Introduction to Medieval
Europe, 300-1500, p. 935-942; Fernand Braudel, Mediterana şi lumea mediteraneană în epoca lui Filip al II-
lea, vol. I, p. 350-353, 359-360; Guy Devailly, op. cit., p. 92, 292.
5. Statele din Europa Centrală în secolele XIV-XVI 49
* *
*
11
Cînd Wladisław, fiul mai mare al lui Cazimir al IV-lea, regele Poloniei, a fost ales, mai întîi (în 1471)
şi rege al Boemiei, iar în 1490 rege al Ungariei (pe care o va guverna pînă în 1516) (cf. Francis Dvornik, op.
cit., p. 210 şi urm.).
5. Statele din Europa Centrală în secolele XIV-XVI 50
12
Cf. Jean W. Sedlar, op. cit.., p. 264 şi urm.
5. Statele din Europa Centrală în secolele XIV-XVI 51
13
Cf. Paul Lendvai, op. cit., p. 82, 88-89; Jean W. Sedlar, op. cit., p. 51-52.
14
Aleksander Gieysztor, Les idées politiques dans l'Europe médiévale du Centre-Est in Histoire des
idées politiques de l'Europe Centrale. Sous la direction de Chantal Delsol et Michel Masłowski…, p. 27.
15
Ibidem, p. 27-28.
16
V. în acest sens şi Jean W. Sedlar, op. cit., p. 265-266.
5. Statele din Europa Centrală în secolele XIV-XVI 52
17
Aleksander Gieysztor, op. cit., loc. cit., p. 26.
5. Statele din Europa Centrală în secolele XIV-XVI 53
18
Leszek Hensel, Le mythe sarmate et le mythe scythe: une tentative de comparaison in Mythes et
symboles politiques en Europe Centrale. Sous la direction de Chantal Delsol, Michel Masłowski, Joarma
Nowicki. Préface de Pierre Chaunu, Paris, P. U. F., 2002, p. 41-51.
5. Statele din Europa Centrală în secolele XIV-XVI 54
– Bibliografie –