I.

Teoria continuității

 Enunțul teoriei continuității

Teoria continuității susține formarea poporului român la nord de Dunăre prin simboza dintre daci și
romani. După ce romanii au cucerit Dacia în 105–106, a început un „proces de romanizare” a populațiilor
locale, dacii adoptând treptat limba și obiceiurile latine.

 Evoluția teoriei continuității de la romanitatea pură la dacism

Teoria continuității a fost formulată la finalul secolului al XVIII-lea de către reprezentanții Școlii Ardelene.
În Supplex Lubellus Valachorum se menționa că românii din Transilvania sunt urmașii Romei, românii
sunt nobili din naștere. Scopul lucrării era politic, iar argumentele originii romane, a vechimii și
numărului devin o armă politică a românilor în lupta acestora de a obține drepturi politice egale cu ale
celorlalte națiuni. Supplex-ul declanșează polemica în jurul continuității românilor la nord de Dunăre.
Reprezentanții Școlii Ardelene susțin originea pur latină a poporului român.

Teoria latinității a dăinuit aproximativ 70 de ani în spațiul românesc fiind adusă la sud și est de carpați de
către intelectualitea ardeleană emigată aici.

Dacii sunt descoperiți către 1840 de către Dimitrie Brătianu, I.C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu (dacii
sunt introduși în discursurile politice, sunt percepuți ca niște eroi - strămoşi mitici, cufundaţi într-o
vreme ante-istorică, pe un pământ care îşi amintea încă de neîmblânzita lor vitejie. Kogalniceanu ii
mentioneaza în discursurile politice, accentuand vitejia lor).

Ca o reacție la teoria romanității pure, B.P. Hașdeu publică studiul Pierit-au dacii? (introduce rolul dacilor
în etnogeneza românească, curent de redescoperire al dacilor).

* Dacă a fost adversar al latinismului pur, susţinând ponderea dacilor în sinteza românească, a încercat
să reducă la minimum -deşi slavist, dar, ca basarabean şi patriot român, adversar al Rusiei şi partizan al
solidarităţii latine (B.P. Hașdeu) - ponderea elementului slav în limba română şi în vechea cultură
românească.

La începutul secolului al XX-lea, școala critică este reprezentată de N. Iorga, Vasile Pârvan, Dimitrie
Onciul, Ioan Bogdan. Perioada interbelică influențată de mișcarea legionară (dacii sunt văzuți ca model)

În perioada postbelică, în timpul stalinismului, (Mihai Roller) se pune accentul pe rolul slavilor în
etnogeneza românească minimalizântu-se rolul dacilor. Prima fază a comunismului a însemnat un recul
atât pentru daci, cât şi pentru romani. Originile daco-romane nu au fost propriu-zis contestate, dar
problema originilor în sine nu mai prezenta importanţa de altădată. (Denunţarea romanilor
corespundea proiectului antiimperialist şi antioccidental)
După moartea lui Stalin, este eliminat rolul preponderent al slavilor, în favoarea dacilor. Spre sfârşitul
deceniului 1950-1960, factorii naţionali ai istoriei româneşti revin treptat în scenă, procesul
accentuându-se în prima parte a deceniului următor, paralel cu diminuarea treptată a ponderii
elementului slav, rus şi sovietic.

Anii ‘70, ’80 școala dacică de la Cluj (reprezentant Constantin Daicoviciu) evidențiază rolul dacilor
inclusiv în cărțile de istorie. Propaganda comunistă – 2050 de ani de continuitate între Burebista și
Ceaușescu, prezența cenzurii daciste.

Naţionalismul devine argumentul istoric şi politic decisiv. Caracteristică erei Ceauşescu a fost însă
notabila deplasare dinspre contemporaneitate spre origini. Legitimarea şi unitatea acolo trebuiau în
primul rând căutate.Marele eveniment se petrece în 1980, când este confecţionată din toate piesele
aniversarea a 2050 de ani de la constituirea statului dac "unitar şi centralizat" al lui Burebista. Burebista
îi oferea lui Ceauşescu suprema legitimare, statul lui prefigurând în multe privinţe (unitar, centralizat,
autoritar,

 Influența curentelor politice asupra teoriei continuității

Pluralismul ideologic și politic se traduce inevitabil prin pluralism istoriografic. Orice ideologie, orice
proiect necesită modele (trecut restructurat potrivit necesităţilor şi idealurilor prezentului)

Viziunea democratică de mijoc de secol XIX (Nicolae Bălcescu). Pentru Bălcescu, chestiunea principală nu
o reprezenta libertatea în sine, ci proprietatea de la care derivă tot restul. Atunci când romanii au
colonizat Dacia, "au împărţit, după obiceiul lor, pământul între colonişti". Societatea românească a fost
la origine şi a rămas multă vreme o societate de oameni liberi, proprietari de pământ. Ceea ce rezultă
din studiul lui Bălcescu este ilegitimitatea marii proprietăţi.

Evoluția orginii românilor în istoriografie - romani puri > romani mai mult sau mai puţin amestecaţi >
daco-romani > daci romanizați > daci puri >

După 1900 – naționalismul și autohtonismul (se evidențiază dacii)

mişcării legionare, expresia extremă a naţionalismului şi autohtonismului românesc

Problema continuitatii in epoca marilor migratii. Hasdeu mărginise "leagănul" poporului român la
Oltenia. Xenopol îşi exprimase preferinţa pentru alta dintre provinciile româneşti: Transilvania.

 Prezentarea critică a argumenelor care susțin teoria continuității

1.umaniștii italieni din secolul XV afirmă că românii sunt urmașii romanilor (asemănări de limbă,
numele, însă nu au metodă de cercetare și nu aduc argumente științifice)

2.toponimele și hidronimele de origine latină (exemplu Olt, Prut, Mureș, Dunăre etc) (denumirile s-
au păstrat datorită activității comerciale, toponimele fiind în mare parte slave și germane)
 3.dovezile arheologice atestă constinuitatea ( pt sec. II-IX nu există continuitate de locuire, fapt
demonstrat de studiile numismatice)

4.creștinismul preluat de la romani (influențe slave, puțin romane)

5.limba română de origine latină (cei 165 de ani de romanizare nu au fost suficienți)

II. Teoria imigraționistă și teoria admigrației

 Enunțul teoriei imigraționiste

Teoria imigraționistă sau roesleriană sau teoria originii sud dunărene a poporului român a fost formulată
în anul 1782 de către Franz Sulzer în lucrarea Istoria Daciei Transalpine și reluată de către Robert Roesler
în anul 1871 în lucarea Studii Românești. Conform teoriei, poporul român și limba română s-au format a
sud de Dunăre, de unde au migrat la nordul Dunării. Revitalizarea, prin contribuţia sa, a teoriei
imigraţioniste a avut darul de a servi proiectul politic maghiar, visul unei Ungarii mari şi al unei
Transilvanii fundamental ungureşti, unde românii ar fi apărut relativ târziu.

 Prezentarea critică a argumenetlor care susțin teoria imigraționistă

1.existența unui vocabular comun cu limba albaneză (aprox 70 de cuvinte de origine tracică)

2.dacii au fost exterminați în luptele cu romanii, dispariția toponimiei dace

3.procesul de romanizare nu s-a putu desfășura și finaliza în 165 de ani

4.După retragerea aureliană Dacia a rămas goală, populația retrăgându-se la sudul Dunării

5.românii s-au format la sud de Dunăre și au fost creștinați de slavi (lb slavonă, Metodiu și Chiril sec IX)

 Enunțul teoriei admigrației a lui D. Onciul

Teoria lui Dimitrie Onciul, numită admigrare, prezintă o soluţie de compromis între teza continuităţii şi
teza imigraţiei. Din punctul de vedere al lui Onciul, poporul român s-a format atât prin continuitatea
elementului daco-roman din provincia Dacia, cât şi prin aportul considerabil de populaţie romanizată de
la sudul fluviului. Ideea dublei origini, nord- şi sud-dunăreană, este exprimată clar şi de P. P. Panaitescu.

Lingviștii susțin la lb română s-a format la sud de Dunăre.

 Rolul slavilor în formarea poporului român

Reacţia de reabilitare a slavilor şi a culturii slavone în istoria românească a venit din partea junimiştilor în
ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, ca replică dată latinismului. Dar influenţa slavă a fost puternic
pusă în evidenţă de Ioan Bogdan la începutul secolului XX. Pentru el slavii devin element constitutiv al
sintezei româneşti. Ioan Bogdan a reprezentat, până la istoriografia comunistă, punctul cel mai avansat
al afirmării inflenței slave. În contextul atitudinii antirusești din societatea românească, teoria a fost
inițial ignorată. Limba română cuprinde 20 % elemente slave, instituțiile de cnezat și voievodat sunt de
origine slavă, iar din punct de vedere al gramaticii, lb română este mai apropiată de lb rusă decât de cea
latină.

Dacă mai înainte accentul cădea asupra slavilor sudici (bulgarilor), acum în prim-plan trece statul kievian,
care ar fi jucat un rol esenţial în formarea statelor româneşti. Directivele date de Mihail Roller, în 1952,
cu privire la orientarea cercetării istorice exprimă elocvent ceea ce pregătea: fuzionarea istoriei
românilor cu istoria slavilor,şi cu istoria slavilor de Răsărit în principal îndepărtarea de slavi s-a tradus
prin excluderea lor din alcătuirea etnică a românilor. Strategia a fost simplă: coborârea în timp a
"momentului" formării poporului român. Ceea ce s-a urmărit în faza comunismului naţionalist a fost nu
numai estomparea înrâuririi slave, ci îndeosebi aşezarea ei dincolo de pragul formării poporului român.
Elementele slave trebuiau preluate de un popor român gata fo rmat, oricum cristalizat în structurile lui
esenţiale.

III. Organizarea voievodatului Transilvania

 Așezarea ungurilor în Panonia și etapele cuceririi Transilvaniei

Ungurii sunt un popor de origine fino-ugrică, ramura ugrică, înrudiți cu populațiile din nord-vestul
Siberiei, zona munților Urali și nordul Mării Negre. Retragerea spre bazinul carpatic a maghiarilor, este
impusă de atacul unui popor turc venit din est, pecenegii. Pecenegii au fost constrânși să se deplaseze
de un alt popor turc, uzii. În anul 894, maghiarii nu cuceriseră întregul bazin carpatic, Panonia și partea
estică a Bavariei sunt invadate în 900. Atacurile pustiitoare maghiare împotriva țărilor creștine apusene
– în Italia, Germania, Saxonia, Franconia, Burgundia, Aquitania, Suabia, Spania etc. La 10 august 955,
regele Germaniei Otto I în înfrânge definitiv pe unguri în bătălia de lângă râul Lech.

În secolul al X-lea, maghiarii au format un stat păgân în Câmpia Panoniei ce avea la bază o uniune a celor
șapte triburi maghiare așezate în bazinul carpatic. În anul 1003, Ștefan I al Ungariei incorporează țara lui
Gyula din spațiul intracarpatic la regatul maghiar, încredințându-i administrația unui guvernator.

Procesul de cucerire al Transilvaniei durează aproximativ 200 de ani, până când ungurii își exercită
autoritatea până la Carpați. În jurul anului 1000 este cucerită valea Mureșului, pe la 1100 este atinsă
valea Târnavelor, la 1150, ungurii ajung la linia Oltului, iar în jurul anului 1200 ating pe linia Carpaților.

 Locul voievodatului în Regatul Ungariei

Voievodatul Transilvaniei a avut un statut de autonomie în cadrul Regatului Ungariei. Voievodatul

Transilvaniei este format din 7 comitate – Solnocul Inferior, Cluj, Dăbâca, Turda, Târnava, Hunedoara și
Alba.
  Instituțiile voievodului și vicevoievodului

*exact pasajul din caiet.

 Sașii și secuii din Transilvania

*pasajele din caiet.

IV. Țaratul Româno-bulgar al Asăneștilor

 Atestări ale românilor în sudul Dunării în sursele bizantine în secolele X-XII

În secolul al X-lea, împăratul bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul (912-959) în lucrarea dedicată
fiului său – De administrando imperio, vorbește despre așezările slavilor din Balcani și îi menționează și
pe români, ei fiind urmașii locuitorilor colonizați de către împărații romani.

În secolul al XI-lea, Kekaumenos îi menționează pe vlahii sud-dunăreni care trăiau în apropierea Dunării
și a râului Sava. Aceștia sunt urmașii dacilor, învinși de romani, care i-au împrăștiat.

În secolul al XII-lea, Ioan Kynnamos, secretarul împăratului Manuel I Comnenul relatează în cronica sa o
campanie bizantină împotriva ungurilor din anul 1166-1167. Pentru această campanie sunt recrutați și
români din Balcani. Despre vlahii care participă la campanie, Ioan Kynnamos afirmă că se zice că sunt
coloni veniți demult din Italia.

 Răscoala românilor și bulgarilor condusă de Asănești

Cauzele – sporirea impozitelor percepute de către bizantini în Balcani (măsurile fiscale ale împăratului
Isaac al II-lea Anghelos)

Toamna anului 1185 – răscoala românilor și bulgarilor sprijiniți de cumani, condusă de Petru și Asan.
Statul Asăneștilor este format.

 Ideea romanității românilor în corespondența cu papa Inocențiu al III-lea

Din partea lui Ioniță Caloian (1197-1207), corespondeța este redactată de Vasile, mitropolit la Târnovo,
școlit în mediul bizantin. Descendența romană a lui Ioniță este invocată de papă cu scopul de a
determina trecerea lui și a supușilor lui la catolicism. În schimb, papa recunoaște stăpânirea lui Ioniță și
statul vlaho-bulgar. Ioniță devine rege, sub formula Asăneștilor, deoarece legătura cu vechea familie de
țari bulgari îi justifica dreptul de conducere.
  Relațiile Țaratului Româno-bungar cu Imperiul latin de Constantinopol și cu Regatul Ungariei

Relațiile cu Imperiul latin de Constantinopol sunt tensionate în timpul lui Ioniță Caloian. Vlaho-bulgarii,
ajutați de cumani, îi înfrâng pe latini ca Adrianopol (1205), iar pe împăratul latin Balduin de Flandra îl fac
prizonier la Târnovo. În contextul semnării unui armistițiu între Imperiul latin de Constantionopol și
Imperiul de la Niceea, armatele imperiale îl înfrâng pe Ioniță Caloian, care este ucis în bătălia de la
Tessalonik (1207).

Sub Borilă (1207-1218) relațiile cu Imperiul latin de Constantinopol sunt bune, deoarece fiica sa se
căsătorește cu Henric de Flandra, iar Borilă se bucură de sprijinul imperial împotriva comploturilor
boierești.

Relațiile statului Asăneștilor cu Regatul Ungariei devin tensionate după anul 1228, când are loc o luptă la
nord de Dunăre pentru stăpânirea Severinului . Bătălia este finalizată cu înfrângerea lui Ioan Asan II
(1218-1241). În condițiile conflictului cu ungurii, a alianței cu Imperiul de la Niceea și a refuzării
catolicismului, papa îl declară de Ioan Asan II schismatic, îndemnând-ul pe regele Ungariei Bela al IV-lea
să organizeze o cruciadă împotriva lui (1238).

V. Formațiuni politice romanești între Dunăre și Carpați în secolul al XIII-lea

 Contextul aducerii cavalerilor ioaniți în Ungaria

1241-1242 – invazia mongolă, Ungaria și Transilvania sunt prădate de către mongoli. Diploma amintește
de pagubele materiale și umane cauzate de invazia mongolilor.

Ioaniții sunt alungați din Ierusalim în 1187 de către musulmani.

 Realitățile politice înregistrate de diploma din 1247

Țara Severinului, cnezatul voievodului Litovoi (pe Jiu), cnezatul lui Ioan (sud, fostul județ Romanați),
cnezatul lui Farcaș (vâlc? Lup? =Vâlcea) (în dreapta Oltului), voievodatul lui Seneslau (zona Câmpulung-
Argeș) și Cumania (în stânga Oltului) . Pâmântul cnezatului voievodului Litovoi, pe care îl lăsăm românilor
așa cum l-au stăpânit aceștia și până acum. (idem pentru țara voievodului Seneslau). Litovoi și Seneslau
se află în rapot de vasalitate direct cu regalitatea maghiară. Țara Hațegului râmâne sub vasalitate
ungară.

Cnezul = conducător cu atribuții administrative și judecătorești

Voievodul = cu atribuții judecătorești și militare, superior cneazului.

  Obilgațiile fiscale și militare în terioriile supuse ioaniților

Teritoriile dăruite de regalitatea maghiară cavalerilor ioaniți – întraga țară a Severinului împreună cu
munții ce țin de ea, cnezatele lui Ioan și Farcaș, până la râul Olt,

toată Cumania, de la râul Olt (timp de 25 de ani ioaniții vor strânge toate veniturile din Cumania, după
veniturile vor fi împărțite cu regalitatea maghiară. Cheltuielile privind paza sau întărirea cetăților sunt
împărțite jumătate cu regalitatea maghiară. Apărarea Cumaniei și ridicarea de cetăți aici era sarcina
ioaniților, ungurii contribuie cu sfatul și privirea)

Dacă o oaste atacă Ungaria, a cincea parte din ostașii Țării Severinului vor participa, iar dacă se va
organiza o campanie ungară în Bulgaria, Cumania sau Grecia, a treia parte să meargă la război. Ioaniții
vor primii o parte din pradă în raportu cu numărul ostașilor mobilizați din Țara Severinului.

Din aceste teritorii jumătate din toate foloasele, veniturile și slujbele revin regalității maghiare, jumătate
cavalerilor ospitalieri. Veniturile de pe pescăriile de la Dunăre aparțin regalității.

Veniturile bisericilor, morilor, pescăriilor, pășunilor clădite (și din cele care se vor mai clădi) revin în
întregime ospitalierilor.

Jumătate din veniturile românilor din țara Litua ce se vor strânge pe seama regelui să revină ioaniților.
Românii trebuie să-i ajute pe ioaniți în apărarea țării (similar și la Seneslau).

 Locul ioaniților în politica regalității maghiare

O sută de cavaleri ioaniți cu cai și înarmați trebuiau să vină în Ungaria în cazul unui atac al
păgânilor/schismaticilor.

Cincizeci de cavaleri ioaniți cu cai și înarmați trebuiau să vină în Ungaria în cazul lui atac din partea unei
armate creștine (și cu scopul apărării cetăților nord-vestice ale regatului). În jurul anului 1245, Bela al IV-
lea poartă lupte cu austriecii și boiemii.

Șaizeci de cavaleri ioaniți cu cai și înarmați trebuiau să vină în Ungaria în cazul lui atac din partea
tărarilor. Ioaniții se angazeajă să împoporeze ținuturile.

Prin intermediul ioaniților, regalitatea maghiară urmărește o extindere a autorității sale în Cumania
(inițial prin intermediari, fiind un teritoriul noi). De asemenea, prin intermediul ioaniților se urmărea o
consolidarea a poziției regalității maghiare în spațiul extracarpatic, o apărarea eficientă a Ungariei.
 VI. Întemeierea Țării Românești

 Seminificația răscoalei lui Litovoi

În 1277, voievodul Litovoi se răscoală împotriva regalității maghiare, profitând de criza internă a
Regatului Ungariei. Deși eșuată, acțiunea voievodului Litovoi de a îndepărta suzeranitatea maghiară și de
a unifica teritoriile de la sud de Carpați constituie geneza ideii de unire și emancipare.

 Suzeranitatea exercitată de tătari în Balcani

În cca. 1290, așezatați în teritoriul de la nordul Dobrogei, tătarii conduși de Nogai își exercitau
autoritatea până la Balcani, iar bizantinii, sârbii, bulgarii și românii le plătesc tribut pentru ca tătarii să nu
organizeze expediții de jaf. Tătarii aveau obiceiul de a stimula unificarea micilor structuri politice pe care
le întâlneau pe parcursul expansiunii lor (de exemplu, cnezatele rusești din sec al XIII-lea)

 Stingerea dinastiei arpadiene și criza politică din Ungaria

Pe plan intern, criza politică din Ungaria începe din timpul domniei lui Ștefan al V-lea (1270-1272) (când
au loc lupte între diverse grupuri nobiliare) și a continuat în timpul domniei lui Ladislau al IV-lea (1272-
1290) (regentă a fost mama lui, el avea 10 ani când ocupă tronul, se declanșează anarhia, regele este
acuzat de clericii catolici pentru că s-ar fi convertit la religia cumanilor, pe care ii simpatiza). Baronii
continuă să-și consolideze poziția în timpul lui Andrei al III-lea (1290-1301), când moare nu lasă urmași
de linie masculină.

Criza politică din Ungaria, declanșată la sfărșitul dinastiei arpadiene și până la venirea pe tronul Ungariei
a dinastiei de Anjou se caracterizează prin două decenii de război civil (anarhie), generată de confruntări
între diverse facțiuni nobiliare (care îi susțin pe Otto de Bavaria, Carol Robert de Anjou etc pentru tronul
Ungariei)

 Evoluția raporturilor cu regalitatea maghiară sub Basarab I și Nicolae Alexandru

a. Basarab I (1310-1352), primul mare voievod

1324 – documentul maghiar (vasalitatea ungară, atestarea țării unificate, recunoașterea lui Basarab ca
domnitor)

9-12 noiembrie 1330 – bătălia de la Posada (undeva între Rucăr și Câmpulung)

b. Nicolae Alexandru (1352-1364)

Asociat la domnie de către tatăl său, în 1344 i se închină lui Ludovic I Anjou, alături de care participă la
campaniile împotriva tătarilor. Dacă la începutul domniei Nicolae Alexandru este vasal Ungariei, la
sfârșitul domniei este numit de documentele ungurești rebel (cel din 1365).

VII. Întemeietrea Moldovei.

 Competiția pentru controlul Haliciului

Competiția pentru Halici între Ungaria și Polonia, pe de o parte, și Lituania și tătari pe de alta, după
moartea cneazului Daniil (1344?)

1345-1349 – campanii antitătare la răsărit de Carpați.

 Campaniile maghiare la est de Carpați și crearea mărcii Moldovei conduse de Dragoș

1345 – comitele secuilor organizează o campanie maghiară victorioasă la est de Carpați (tătarii sunt
înfrânți, iar o parte din pământurile lor sunt luate sub stăpânire maghiară). Ludovic cere papei, în 1347,
restaurarea episcopiei de Milcov (distrusă de tătari în 1241), iar guvernarea teritoriului cucerit i-a
încredințat-o lui Dragoș

 Revoltele moldovenilor și desprinderea de Ungaria sub conducerea lui Bogdan I

1360 – document ce atestă răscoala lui Bogdan

1365 – rege în confiscă lui Bogdan moșiile din Maramureș, din motivul răzbrătirii sale.

Dimploma regală din 2 februarie 1365 lua act de situația trecerii munților de către Bogdan, înregistra
desprinderea țării Moldovei de sub puterea regatului ungar și răsplătea credința urmașilor lui Dragoș,
cedându-le posesiunile familiei lui Bogdan din Maramureș.

1366, 1368, 1370 – dovezi ale campanilor maghiare la est de Moldova, Ludovic era în secuime.

 Consolidarea și expansiunea Moldovei în ultimele decenii ale secolului al XIV-lea

*caiet

Consolidare sub Latcu, Petru I Musat, Roman I

(Expansiune – de la marca militară de apărare de pe râul Moldova, cu centrul la Baia, statul moldovean
se extinde spre sud-est în deceniile următoare – unificarea țării de sus cu a țării de joi –până la Marea
Neagră)

VIII. Drumurile comerciale internaționale

 Integrarea spațiului românesc în comerțul Europei medievale

Țările Românești se află în secolele XIV-XV pe rutele carea leagă Europa de Asia, prin intermediul
stăpânirii mongole de la nordul Mării Negre și a coloniilor genoveze de aici (Caffa, Tana, Chilia).

În secolul al XIV-lea, Ţara Românească şi Moldova au fost cuprinse, prin marile drumuri ale comerţului
internaţional care le străbăteau teritoriul, în vastul sistem de schimburi comerciale în plină dezvoltare
între Europa apuseană şi centrală, pe de o parte, şi lumea asiatică, pe de altă parte.

 Principalele rute comerciale prin Țara Românească și Moldova

Pentru Țara Românească, de la Chilia la Brașov, apoi spre Ungaria și centrul Europei

Pentru Moldova, de la Cetatea Albă spre Liov, Polonia și centrul Europei

  Privilegiile negustorilor brașoveni și lioveni și poziția negustorilor autohtoni

1460 privilegiul liovenilor emis de Ștefan cel Mare. Domnitorul moldovean încearcă să impună drept de
etapă pentru Suceava în ceea ce privește comerțul cu postav.

Târguri la Roman, Bacău, Vaslui, Bârlad, Tecuci, Putna, Trotuși etc

Liovenii sunt scutiți de vamă în Cetatea Albă, dar plătesc vămile până acolo prin Moldova. Pentru
comerțul cu postav, în ceea ce îi privește pe lioveni, prețul de la Suceava se va socoti ca la Liov.

Moldova importă din Europa Centrală postavuri și obecte de fier.

Mărfuri orientale comercializate în Moldova - mătase, ornamente de șa, tămâie, scorțișoară piper

1413 – Privilegiu dat brașovenilor de Mircea cel Bătrân

Brașovenii plătesc vama la Rucăr, după au libertate în Țara Româneacă, plătind doar unde își vor vinde
marfa. Pentru obiecte meșteșugărești nu plătesc nicio vamă. = dependență mai mare față de Ungaria.

Poziția negustorilor autohtoni – acceptă concesii, permanentă competiție cu cei străini în Țara
Românească, pe când în Moldova, Ștefan cel Mare încurajează comerțul local.

Un act regal din 1358 înregistrează pentru prima oară existenţa legăturii comerciale între Braşov şi
Dunărea de Jos, urmare nemijlocită a succesului ofensivelor antitătare din anii precedenţi.

Faţă cu încercarea lui Ludovic de a crea o zonă de circulaţie liberă între Carpaţi şi Dunăre, în favoarea
braşovenilor, care urmau să vehiculeze mărfurile într-un sens şi în celălalt, scutiţi cu desăvîrşire de vămi
şi taxe (1358), domnul Ţării Româneşti, Nicolae Alexandru, îşi manifestă opoziţia, expresie a luptei
pentru controlul drumului comercial.

1368 - privilegiu conferit de Vladislav Vlaicu negustorilor braşoveni, actul s-a încheiat sub supravegherea
regelui Ludovic. Domnii Ţării Româneşti reconfirmau, de îndată ce erau înscăunaţi în domnie, privilegiul
pentru braşoveni, fie textual, emiţând noi acte privilegiale, fie prin referire la vechile privilegii.

*(reconfirmări ale privilegiului acordat braşovenilor, spre exemplu, în 1413, 1421, 1431, 1437, 1452,
1458, 1459, 1462 etc)
Două au fost privilegiile care au creat cadrul legal, statutul negoţului braşovean în şi prin Ţara
Românească, cel al lui Vlaicu, din 20 ianuarie 1368, şi cel al lui Mircea cel Bătrân, din 6 august 1413
(varianta latină din 25 august 1413).

Privilegiul din 1413 menţine scutirea de vămile interne din 1368, însă cu excepţia vămii de la Rucăr
pentru postav - introdusă în locul celei desfiinţate de la Câmpulung, a vămii târgului „unde vor vinde
acest postav” şi a Dâmboviţei, unde aveau să suporte jumătate din suma plătită la Rucăr. Scutite total de
vămi în Ţara Românească erau îndeosebi produsele meşteşugului braşovean (fier, in, pănură, pânză,
săbii, cuţite, arcuri, funie etc). Produsele naturale ale Ţării Româneşti cumpărate de braşoveni (peşte,
piei, animale, brânză) plăteau o taxă la Rucăr şi, în cazul peştelui, taxe la Brăila, Târguşor, Târgovişte,
Dâmbovița.

CITIT GENEZA SELECTAT!!! MAI SUNT INFORMAȚII

 Drum și stat la începuturile Țării Românești și Moldovei

Dispută istoriografică – N. Iorga – Drumurile de comerț creatoare ale statelor românești și Șerban
Papacostea Începuturile politicii comerciale a Țării Românești și Moldovei

Apariția statului asigură siguranța comerțului, astfel drumurile comerciale prin spațiul românesc apar
după constituirea statelor românești.

Drumurile

- Influențează orientarea politcă externă a statelor

- Impactul asupra expansiunii spre Marea Neagră

IX. Direcțiile politicii externe a lui Mircea cel Bătrân

 Alinața cu Polonia și intensificarea amenințării otomane

Prin mijlocirea domnului Moldovei, Petru I Mușat, Mircea cel Bătrân încheie tratat cu regele Poloniei la
Radom, în 1389. Cei doi conducători își asigurau sprijin militar și politic reciproc, tratatul având însă un
caracater antiungar. La 20 ianuarie 1390 și în 1391 este reînnoit tratatul semnat anterior.
Intensificarea amenintății otomane – victoria otomană de la Kossovopolje (1389), în 1393 este cucerit
Țaratul de Târnovo (1393) iar în 1393 au loc primele raiduri de pradă ale achingiilor la nord de Dunăre, în
1396 este cucerit Țaratul de Vidin.

 Vasalitatea față de Ungaria în anii confrunării cu otomanii

Toamna anului 1394 – prima campanie militară sultanală desfășurată la nord de Dunăre. Armata
otomană trece în Țara Românească pe la Nicopole, cucerește cetatea Turnu, înaintând spre Argeș.
Mircea retrage copii și femeile înspre munte, iar la începutul campaniei otomane practică războiul de
uzură.

La 10 octombrie 1394 are loc bătălia de la Rovine. Lupta s-a dat undeva pe drumul ce lega Turnu de
Argeș, pe malul unui râu, într-o regiune deluroasă și împădurită. Domnitorul folosește caractersiticile
geografie ale locului ales pentru bătălie pentru a-și asigura un avantaj în fața superiorității numerice a
turcilor. Bătălia are un final indecis, însă după o retragere de ambele părți, oastea turcească refăcută
înaintă spre Argeș. În preajma scaunului domnesc de la Argeș are loc o altă ciocnire între munteni și
turci, iar românii sunt înfrânți și Mircea cel Bătrân își pierde tronul în favoarea lui Vlad Uzurpatorul,
probabil fiul lui Dan I.

Tratatul de la Brașov (7 martie 1395)

- Sprijin reciproc politic și militar împotriva turcilor

- Depunerea jurământului de vasalitate de către domn și boieri față de Sigismund de
Luxemburg
- Tratat de alianță antiotomană
- Atestă că ungurii l-au ajutat pe Mircea la Rovine
- Se întocmește planul de cruciadă de la Nicopole

Aprilie 1395 bătălia de la Nicopole, oferă ajutor și ungurii, dar creștinii pierd

Vara anului 1395, Sigismund intervine în Țara Românească în favoarea lui Mircea, dar este nevoit să se
întoarcă în Ungaria din cauza morții Mariei (în urma unei nașteri premature cauzate de o cădere de pe
cal). Vlad Uzurpatorul își păstrează domnia la Argeș. După moartea Mariei, Vladislav Iagello revendică
tronul Ungariei, însă acțiunea sa este stopată în Carpați.

 Implicarea în luptele dintre succesoriii sultanului Baiazid I

În 1409-1410 are loc sosirea lui Musa în Țara Românească, în urma soliei trimise de Mircea în Asia
Mică, unde domnul muntean îi făgădui acestui fiul al lui Baiazid tronul otoman. Musa devine sultan al
Imperiului Otoman în 1411, pentru ca în anul 1413, acesta să fie înfrânt de fratele său Mehmed.

În anul 1415, Mircea cel Bătrân îl găzduiește pe Mustafa, un pretendent al moștenirii împărăției lui
Baiazid I, sprijinindu-l în vederea obținerii tronului otoman. În contextul înfrângerii flotei otomane în
bătălia de la Gallipoli (1416) de către venețieni, începe operațiunea lui Mustafa de dobândire a tronului
turcesc, însă la Salonic, Mustafa este luat prizonier și predat lui Mehmed I.

În toamna anului 1416 are loc răscoala împotriva sultanului Mehmed I condusă de șeicul Bedr Ed Din
(Bedreddin) (filosof, profet, reformator politic și agitator social) în Bulgaria, ajutat de Mircea cel Bătrân.
În scurt timp însă, răscoala pornită în Balcani este înfrântă, iar Bedr Ed Din este spânzurat.

Toate aceste intervenții ale domnului român în politica internă a împărăției otomane vor declanșa
reacția sultanului Mehmed I – campania otomană de pedepsire a domnului muntean, la nord de
Dunare.

 Între Ungaria și Polonia în primele decenii ale secolului XV

Contextul internațional din sud-estul Europei la începutul secolului al XV-lea

- Anarhia din Ungaria (1401-1403)

- Bătălia de la Ankara (iulie 1402)
- Omagiul vasalic al Moldovei față de Polonia (martie 1402)
- Mircea cel Bătrân reînnoiește tratatul de vasalitate cu Polonia (septembrie 1403)
- Criza dinastică din Imperiul Otoman (1402-1413)

1406 – întâlnirea de la Severin între Mircea cel Bătrân și Sigismund de Luxemburg (se discută despre criza
dinastică otomană, despre un plan comun antiotoman, Mircea și Ștefan Lazarevici se împacă).

În timpul celui de-al doilea război civil în Ungaria (1401-1403, Sigismund este închis în mănăstire de către
nobilii de nemuțumiți că regele numea străini în funcțiile de conducere), Mircea se orientează din nou
spre Polonia, reînnoind tratatul de vasalitate cu Vladislav Iagello la 1403. Când Sigismund de Luxemburg
reușește să restabileasă situația internă, are loc întâlnirea de la Severin (1406) cu Mircea. În anii 1411,
Mircea reînnoiește tratatul de alianță cu Polonia, menționându-se sprijinul reciproc militar și politic
împotriva Ungariei (în contextul afirmării regelui polon în urma bătăliei de la Grunwald, iar Sigismund
devine rege al Germaniei în 1410). În consecință, regalitatea maghiară îi retrage lui Mircea Banatul de
Severin. Conflictul dintre Ungaria și Polonia, generat de acuzațiile lui Sigismund (care îi învinuia pe poloni
că au sprijinit răscoala nobililor unguri) și de sprijinul militar ungar acordat cavalerilor teutoni contra
polonilor, se va finaliza prin tratatul de pace de la Lublau (15 martie 1412, prin intervenția papalității,
prevenere în anexa tratatului privind împărțirea Moldovei lui Alexandru cel Bun). (Reînnoirea tratatului
de vasalitate dintre Polonia și Moldova din 1411, realizată în contextul conflictului polono-ungar, avea
un caracater antiungar).

1417 – campanie otomană la nord de Dunăre.

Revenit în Țară din Apus, Sigismund de Luxemburg intervine în 1418 în Țara Româneacă, în favoarea lui
Mihail (politica statului tampon).

X. Iancu de Hunedoara

 Originea și ascensiunea politică a lui Iancu

Tatăl lui Iancu de Hunedoara, Voicu, a fost un nobil român (orginar din Transilvania sau din Țara
Românească) pe care Sigismund la primit la curtea sa ca și cavaler, iar în 1409 îi dăruiește, cu titlul de
moștenire, domeniul Hunedoara din Transilvania.

Cariera familiei a început cu Voicu Olachus, cavalerul a curții regale, dăruit la 1409 cu posesiunea şi
cetatea Hunedoara. Iancu de Hunedoara, născut în 1405-1407, şi-a început cariera în anturajul unor
magnaţi ai regatului. În perioada 1431-1433 s-a aflat la Milano, apoi l-a însoţit pe regele Sigismund până
la moartea sa.

Dregătoriile lui Iancu de Hunedoara: viceban, apoi ban de Severin, comitele de Timiş şi voievod al
Transilvaniei, comite al secuilor (apoi guvernator al Ungariei și căpitan general)

Acumulează avere din timpul tinereții, se afirmă în bătăliile cu turcii. Îl susține pe Vladislav Jagello al
Poloniei pentru obținerea tronului Ungariei (și de papă este susținut), după moartea lui Albert. Ajuns și
rege al Ungariei, Vladislav îl numește voievod al Transilvaniei și îl însărcinează cu apărerea graniței
sudice a regatului împotriva turcilor.
  Unirea de la Florența și inițiativele de cruciadă în apusul Europei

La conciliul de la Florența din anul 1439, unirea dintre biserica catolică și cea ortodoxă a fost
consfințită, dar concretizarea ei era împiedicată, considera Roma, de prezența turcilor în Balcani.
Obiectivul unirii se îmbina cu planul de eliberare a peninsulei Balcanice de sub stăpânirea otomană.
Papa Eugen al IV-lea îl trimite după conciliu pe cardinalul Giuliano Cesarini în Ungaria pentru a grăbi
pregătirile pentru războiul ofensiv împotriva turcilor. (repararea schismei, unirea Bisericii, ajutorul
occidental pentru depresurarea Constantinopolului). La conciliu participă Iosif – patriarhul de la
Constantinopol alături de o delegație de clerici ortodoxi. În cadrul Conciliului de la Florența este întocmit
planul de cruciadă antiotomană de la mijlocul secolului al XV-lea.

 Campaniile anti-otomane din anii 1438-1448

În anul 1438, turcii organizează o campanie militară la hotarele Ungariei, la Severin, unde se remarcă
Iancu de Hundoara.

a.În primăvara anului 1442 turcii atacă Transilvania, după o întrângere la Sântimbru, Iancu de Hunedoara
îi respinge pe truci, care se retrag la sud de Carpați. Iancu de Hunedoara îl numește voievod pe Basarab
al II-lea (1442-1443).

Paricipă trupe din Ungaria, Polonia, cavaleri occidentali (80.000 de oameni). Trimisul papei îl pune pe
Vladislav să jure că nu va opri acțiunea militară până când turcii nu vor fi izgoniți, iar Constantinopolul
eliberat de presiunea otomană. Creștinii îi înving pe turcii la Sofia și Niș. Sub conducerea regelui
Vladislav și a lui Iancu de Hundeoara, în octombrie 1443, o numeroasă armată cruciată a pătruns în
teritoriul imperiului otoman, avansând până la Sofia. Din cauza iernii aspre, armata începe să se retragă
învingătare spre Belgrad, în ianuarie 1444, după ce îi învinseseră pe turci în trei bătălii mai importante.
Murad al II-lea solicită pacea cu creștinii.

b.Tratatatul de pace dintre Ungaria și Imperiul Otoman (vara anului 1444)

În contextul succesului campaniei creștine din Balcani și a formării coaliției antiotomane, sultanul Murad
solicită pacea. Chiar dacă regele Vladislav se afla sub jurământ față de papă că va continua lupta
împotriva turcilor, tratatul va fi negociat la Segedini, în anul 1444,și semnat de Iancu de Hunedoara la
Oradea.

La Szeged, trimișii lui Murad s-au întâlnit cu Vladislav și reprezenații nobilimii ungare, iar negocierile au
fost mediate de despotul sârb Gheorghe Brancovici. Prevederile păcii erau deosebit de avantajoase
pentru Ungaria, deoarece se prevedea evacuarea Serbiei de către turci, plata către regele ungar a
100.000 de florini de aur drept despăgubire de război, dacă Ungaria urma să participe la un alt conflict
militar, turcii să-i pună la dispoziție 30.000 de soldați. Tratatul era valabil pentru 10 ani. Ungaria nu
respectă pacea, începând pregătirea pentru război după retragerea delegaților otomani.

Pentru o colaborare ulterioară, în cazul unei victorii, Vladislav i-a promis lui Iancu coroana Bulgariei.
c.Cruciada de la Varna (1444)

În contexul victoriei din iarna anilor 1443/1444, se formează o coaliție creștină ce urmărea eliberarea
întregii peninsule Balcanice, formată din papă, Vladislav al Ungariei și Poloniei, Filip cel Bun duce de
Burgundia, precum și din republicile venețienă și genoveză.

Planul cruciadei. Flota puterilor navale avea scopul de a închide strâmtorile Bosfor și Dardanele,
împiedicând pătrunderea turcilor din Asia Mică în Europa, iar forțele militare otomane rămase în Europa
vor fi înfrânte de armata condusă de Iancu de Hunedoara. Ulterior se dorea ca forțele creștine să ajungă
la Constantinopol. Au participat – trupe ungare și polone, domnul Țării Românești, mercenari plătiți de
papalitate ( însă sunt mobilizate mai puține trupe)

La 22 septembrie 1444, oastea creștină aliată, mergând de-a lungul Dunării, a invadat teritoriul
otoman. În ciuda blocadei veneto-genoveze, sultanul nu a întâmpinat dificultăți în transferarea trupelor
sale din Asia Mică în Balcani.

La 10 noiembrie 1444, la Varna, turcii au repurtat o victorie zbrobitoare în fața creștinilor. Vladislav și
cardinalul Cesarini au murit, mulți cavaleri și nobili au căzut pe câmpul de luptă. Iancu de Hunedoara
reușește să-și salveze viața și să treacă la nord de Dunăre. Vlad Dracul participă cu oastea munteană la
Varna.

d.Expediția pe Dunăre din anul 1445, realizată cu ajutorul flotei burgunde, avea drept pretext căutarea
cadavrului lui Vladislav. La expediție participă și oastea lui Vlad Dracu care jefuiește așezările de la sud
de Dunăre.

e.Bătălia de la Kossovoploje 1448. În anul 1448, la îndemnul papalității, este organizată o nouă cruciadă
antiotomană, la care participă doar trupe din Ardea, Ungaria ș Tările Române. Iancu este înfrânt în
bătălie, este luat prizonier de către despotul sârb Gheorghe Brancovici (dispută asupra orașelor
subordonate de Iancu). Iancu este eliberat după ce îi cedează cetățile și se încheie o alianță
matrimonială.

În contextul în care Frederic al III-lea nu îl elibera pe Ladislau al V-lea ce fusese recunoscut de nobilii
maghiari ca rege după moartea lui Vladislav la Varna, la data de 6 iunie 1446, dieta Ungariei îl alege ca
regent, cu titlul de guvernator (’’gubernator’’), pe Iancu de Hunedoara. Ladislau este eliberat în 1452,
însă adevăratul conducător al regatului rămâne Iancu de Hunedoara, ce primește titlul de ’’căpitan
suprem al țării’’.
  De la compromisul cu otomanii la apărearea Belgradului

a.Tratatele cu turcii – 1448, 1451

În anul 1448, Ungaria încheie tratat de pace cu turcii, pace mediată de Gheorghe Brancovic. Se
precizează regimul dublei suzeranități asupra Bosniei, Serbiei și Țării Românești. În anul 1451, turcii
solicită ungurilor reînnoirea păcii din anul 1448. În contextul eforului militar otoman de cucerire a
Constantinopolului, sultanul acceptă acest compromis.

b.Asediul Belgradului

În contextul efortului otoman de asediere a Constantinopolului, în 1450 sultanul Murad semnează un

armisițiu cu ungurii. După cucerirea Constantinopolului, Mehmed I (1451-1481) redeschide expanisunea
otomană în Europa.

1454, 1455 – turcii atacă Serbia

În perioada 1454-1455 pregătirile împotriva tucilor încep, papa Nicolae al V-lea anunță o cruciadă
antiotomană, impulsionarea luptei contra turcilor apare și la următorul papă, Calixt al III-lea (1455-
1458), călugării franciscani predică în favoarea războiului sfânt, în Ungaria se proclamă mobilizare
generală etc.

1454-1456 – acțiuni de propagandă în Europa în favoarea organizării unei cruciade antiotomane, în

Ungaria se remarcă Ioan de Capistrano, care va conduce alături de Iancu de Hunedoara operațiunie
militare de la Belgrad.

iulie 456 – campania otomană condusă de Mehmed I la Belgrad.

La 4 iulie 1456 începe asediul turcilor asupra Belgradului, sultanul conducând o armată de aproximativ
70.000 de oameni. Ofensiva turcilor este înfrântă la 21 iulie, iar sultanul este nevoit să se retragă.

În tabăra creștina izbucnește ciuma datorită supraaglomerării, Iancu de Hunedoara moare de ciumă la
11 august 1456 în tabăra de la Zemun, iar Ioan de Capistrano moare în octombrie 1456. Fiul cel mare a
lui Iancu, Ladislau, dorind să obțină tronul Ungariei este omorât, iar moartea neașteptată a lui Ladislau al
V-lea, la Praga, la 23 noiembrie 1457, pune în Ungaria din nou problema succesiunii la tron.
 XI. Vlad Țepeș

 Relațiile cu Ungaria și Imperiul Otoman în primii ani de domnie

La bătălia de la Kossovopolje din 17-19 octombrie 1448, dintre Iancu de Hunedoara și sultanul Murad al
II-lea, participă și domnul Țării Românești, Vladislav al II-lea, care conducea cei 8.000 de ostași munteni
și moldoveni.

Vlad Ţepeş, fiul lui Vlad Dracul, apare pentru prima oară citat în documente la 20 ianuarie 1437, iar
primul act cunoscut de la el este scrisoarea din 31 octombrie 1448. În 1442-1443 şi 1446-1448 a fost
ostatic la turci, iar în lunile septembrie-noiembrie 1448 a ocupat scaunul domnesc al Ţării Româneşti cu
sprijin turcesc, în momentul în care Vladislav II, fiul lui Dan II şi aliat al lui Iancu de Hunedoara, părăsise
ţara şi participa la bătălia de la Kossovopolje.

 Implicarea lui Țepeș în cruciada proiectată la Montova

Conciliul de la Mantova, care are loc în anul 1459, este convocat de papa Pius al II-lea, în cadrul căruia se
planifică o curciadă împotriva turcilor. Matia urma să fie liderul cruciaților, primind de la papa bani
pentru organizarea campaniei antiotomane. În contextul negocierilor de la Mantova, Țepeș pregătește
cruciada.

În contextul politic creat de Conciliul de la Mantova (1459), alianţa lui Vlad Ţepeş cu Matia Corvin,
campania lui Țepeș din iarna anilor 1461-1462, războiul purtat de domnitor în 1462 contra Imperiului
Otoman au constituit cele dintâi acţiuni de însemnătate diplomatică şi militară ale coaliţiei creştine.

 Confruntarea cu otomanii și conflictul cu Ștefan cel Mare în 1462

Reapariţia lui Vlad Ţepeş pe tronul Ţării Româneşti, în prima jumătate a anului 1456, într-o domnie ce va
dura până în 1462 s-a petrecut în contextul pregătirilor pentru asediul Belgradului, apărat de Iancu de
Hunedoara, de către sultanul Mehmet II (4 iulie-23 iulie 1456).

La 6 septembrie 1456, Vlad confirmă din Târgovişte înnoirea legământului de credinţă faţă de regele
Ungariei. Pentru ca în anul 1459, Vlad Țepeș, având tronul consolidat, să refuze plata tribului către
Imperiul Otoman. În anul 1459, domnul român refuză plata tributului față de sultan.
Campania lui Vlad Țepeș la sud de Dunăre în iarna dintre 1461-1462

În iarna dintre 1461 și 1462, Vlad Ţepeş datora sultanului haraciul pe trei ani, adică suma de 30.000 de
galbeni. Spre sfărșitul anului 1461, turcii hotărăsc să-l înlăture pe Țepeș printr-un vicleșug. Un grec pe
nume Catavolinos îi transmite lui Țepeș că Hamza pașa se află la Giurgiu, unde îl aștepta pe domnitor să
regleze o chestiune de hotar. Vlad Țepeș cunoscând adevăratele intenții ale turcilor îi atacă și îi învinge.

După cucerirea cetății Giurgiului, ostașii munteni trec Dunărea înghețată și atacă așezările turcești de pe
malul sudic al fluviului. Turnu, Silistra, Turtucaia au fost trecute prin ‘’foc și sabie’’. În scrisoarea adresată
lui Maria Corvin, se dă cifra totală de 23.884 de oameni ucişi în timpul incursiunii la sudul Dunării, iar în
catastiful trimis regelui se indică în detaliu socoteala victimelor pe fiecare localitate în parte. Campania
condusă de Vlad Țepeș la sud de Dunăre este singura acțiune antiotomană ofensivă, în cadrul înțelegerii
de la Mantova.

În iunie 1462 are loc trecerea Dunării de către turci și pătrunderea oastei otomane (de aprox. 90.000 de
oameni) în Țara Românească. În fața numeroasei armate otomane, Țepeș dispunea de aproximativ
20.000 de oameni, la care se adăugau ajutoarele din Transilvania, aproximativ 7.000 de ostași. Țepeș a
aplicat tactica pământului pârjolit şi a retragerii populaţiei în codru şi la munte. Fântânile au fost
otrăvite, iar detașamentele otomane trimise după pradă erau distruse de ostașii lui Țepeș. Radu cel
Frumos l-a însoțit pe sultan în timpul expediției. Pe parcursul campaniei nu s-a dat nicio bătălie decisivă,
domnul român aplicând tactica războiului de uzură.

În timpul campaniei otomane la nord de Dunăre are loc atacul de noapte al domnitorului de la
Târgoviște contra taberei sultanului din 16/17 iunie 1462. Intenţia voievodului a fost de a pătrunde în
cortul sultanului pentru al omorî. Atacul de noapte a fost condus de însuși Vlad Țepeș alături de un corp
de oaste muntean, degizați în ieniceri, deși sultanul nu a fost ucis (muntenii greșesc cortul), ostașii
domnitorului au creat panică în tabăra otomană. Modelul pentru Țepeș l-a reprezentat acțiunea
soldatului sârb din anul 1389, când la Kossovopolje pătrunde în tabăra turcească și îl omoară pe Murad I.

Turcii trași în țeapă de lângă Târgoviște, la care se adăuga și problema aprovizionării turcilor, vor
determina pe Mehmed al II-lea să dea semnul retragerii, așezându-l pe Radu cel Frumos pe tronul Țării
Românești.

Matia Corvin nu era interesat în purtarea războiului antiotoman, ci politica sa externă era concentrată în
Europa Centrală în relațiile cu Imperiul german. Punerea în scenă a trădării lui Țepeș, la care contribuie și
sașii, și arestarea lui Țepeș (noiembrie 1462) nu reprezentau decât pretextul pentru o dezangajarea
onorabilă a regelui Ungariei față de responsabilitatea războiului antiotoman. Țepeș va fi întemniţat la
Vişegrad.

În anul 1462, Ștefan cel Mare, în colaborare cu turcii, atacă Chilia, unde staționa o garnizoană ungară.
Primul asediu al cetății organizat de Ștefan, care se rănește la picior, eșuează datorită intervenției lui
Vlad Țepeș, vasalul Ungariei.
  Geneza tradițiilor divergente despre personalitatea sa

În primăvara anului 1460, Vlad Țepeș organizează o campanie de pedepsire în Țara Bârsei împotriva
brașovenilor care îl susținuseră pe pretendentul Dan, ucis de Țepeș. Altă expediție în Brașov și Amlaș
este organizată în august 1460. În condițiile în care boierimea munteană se refugia în Ardeal și sprijinea
diverși pretendenți împotriva lui Țepeș, orașele Brașov și Sibiu aveau un rol important în adăpostirea
pretendenților la tronul Țării Românești. Exista obiceiul ca noul domnitor să confirme la urcarea pe tron
privilegiile comerciale ale brașovenilor, însă Vlad dorește ca și boierii români să poată face comerț în
Transilvania și Ungaria în mod liber.

Se cristalizează două imagini despre Țepeș, prima (bun conducător, bun administrator), a doua (crud,
tiran, barbar, viclean).

XII. Ștefan cel Mare (1457-1474)

 Relațiile cu turcii

Înscăunat cu ajutorul Transilvaniei și al lui Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare (1457-1504) a urmărit inițial
consolidarea tronului pe care îl ocupase prin forța armelor.

În prima parte a domniei sale, Ștefan cel Mare continuă să plătească tribut față de turci, obligație pe
care o moștenise de la predecesorul său, Petru Aron.

 Relațiile cu Polonia

Pentru a scăpa de presiune boierilor (Petru Aron și o parte dintre marii boieri, ex Mihu, s-au refuguat în
Polonia) Ștefan își reglementează relațiile cu Polonia.

Prin tratatul de vasalitate de la 4 aprilie 1459, încheiat cu regele Poloniei Cazimir al IV-lea la
Overchelăuți, Ștefan recunoștea suzeranitatea polonă (printr-un omagiu vasalic prin delegație), obținea
îndepărtarea lui Petru Aron de la hotarele Moldovei, domnul trebuia să primească boierii aflați în
pribegie în Polonia, restabilindu-le moșiile. Tratatul reglementa și statutul cetății Hotin (punct de vamă
important între Polonia și Moldova.
În anul 1460, Ștefan trimite un corp de oaste moldovean în sprijinul lui Cazimir al IV-lea împotriva
Ordinului teuton. În consecință, în 1461, Ștefan reintră în posesia Hotinului, unde se afla o garnizoană
polonă, însă prima încercare de asediere a Chiliei (1462, în aliață cu turcii care veneau de pe mare), unde
staționa o garnizoană ungară eșuează.

Restabilirea raporturilor cu Polonia, însemna depărtarea lui Ștefan de aliații inițiali Țara Românească și
Ungaria. În 1461, Ștefan organizează o expediție în estul Transilvaniei, deoarece Petru Aron trecuse
Carpații în speranța obținerii spirijinului ungar împotriva lui Ștefan.

 Relațiile cu Ungaria

În perioada 1462-1463 Ștefan cel Mare a contribuit cu o sumă de bani în răscumpărarea coroanei
Sfântului Ștefan de către Matia Corvin de la Frederic III de Habsburg.

Ocuparea Chiliei de către Ștefan (printr-o trădare a negustorilor din cetate), orientarea politicii externe a
domnului moldovean către Polonia, sprijinul acordat de Ștefan mișcării stărilor privilegiate din
Transilvania (1467) împotriva lui Matia, determină intervenția regelui ungar la est de Carpați.

În 1467, Matia intervine cu armata în Transilvania pentru înnăbușirea răscoalei izbucnite ca o reacție a
nobililor față de noul sistem de impozite impus in Transilvania

La mijlocul lunii noiembrie 1467, oastea ungară condusă de Matia Corvin, ce îl avea în suita sa și pe
Petru Aron pătrundea în Moldova pe valea Oituzului. Sunt jefuite Romanul, Bacăul, Târgul Neamț. În
final regele hotărâ să pătrundă în Baia, fosta reședință domnească a țării și sediul unei episcopii catolice
(este primit de episcop), intenționând să ocupe și Suceava. După lupte de hărțuire (război de uzură)
defășurate pe tot parcursul înaintării oastei ungare prin Moldova, lupta decisivă se poartă la Baia. În
noaptea de 14/15 decembrie 1467, Ștefan a pornit atacul împotriva oastei maghiare (sub forma unei
ambuscade), ce își așezase tabăra în Baia. Flăcările incendiului declanșat din ordinul domnitorului au
îngreunat regruparea armatei ungare. În timpul luptei, Matia Corvin este rănit grav, fiind nevoit să
ordone retragerea. Campania ungară din Moldova nu și-a atins obiectivul – de readucere a Moldovei sub
suzeraniatatea Ungariei și de recucerire a Chiliei.

În 1469, Ștefan a trimis un corp de oaste până la Baia Mare, unde se afla o monetărie, pentru a-și
recupera pagubele provocate de unguri în 1467. În anul 1469, Ștefan îi întinde o cursă lui Petru Aron, pe
care îl omoară.
  Războaiele lui Ștefan cel Mare cu Radu cel Frumos

Domnul Țării Românești a încercat, fără succes însă, să recupereze Chilia în 1469 cu ajutor turcesc,
prădând sudul Moldovei (sunt organizare campanii reciproce).

Radu cel Frumos contruiește o cetate pe Siret, pe granița dintre cele două țări. Ștefan cel Mare mută
cursul râului Siret și construiește în apropiere cetatea Crăciuna.

La sfărșitul lunii februarie 1470, Ștefan pătrunde în Țara Românească și incendiază Brăila și Târgul de
Floci, iar ofensiva munteană din anul 1471 este respinsă de Ștefan cel Mare la Soci.

În anul 1473, Ștefan organizează o campanie în Țara Românească și reușește să-l înlocuiască pe Radu
cel Frumos cu pretendentul susținut de el, Laiotă Basarab, urmărind declanșarea operațiunilor militare
împotriva turcilor, cu susținerea Țării Românești. Însă, turcii îl reînscăunează pe Radu cel Frumos la
sfârșitul anului 1473 și jefuiesc sudul Moldovei.

XIII. Ștefan cel Mare (1475-1486)

 Războaiele cu turcii în anii 1475-1476

Cauza războiului cu turcii – schimbarea de pe tron a lui Radu cel Frumos (intervențiile în Țara
Românească)

În anul 1473, Ștefan cel Mare refuză să mai plătească haraciul, pe care îl plătise Porții de la urcarea sa pe
tron, deschizând asfel lupta cu Imperiul Otoman.

Pe tot parcursul războiului antiotoman, Ștefan a încercat să impună pe tronul Țării Românești domni
favorabili luptei împotriva turcilor. Ștefan întervine în anul 1474 în Moldova în favoarea lui Laiotă
Basarab, dar pretendentul susținut de Ungaria, Țepeluș, va deveni domnitor în toamna anului 1474.

Victoria de la Vaslui (ianuarie 1475)

Intervențiile lui Ștefan în Țara Românească și refuzul de a plăti tributul (încă din 1473), determină
organizarea unei expediții otomane la nordul Dunării, condusă de Soliman Hadâmbul.

Trupele turcești pătrund în decembrie 1474 în Țara Românească, Radu cel Frumos este reînscăunat și
contribuie cu contigent la oastea otomană. Campania de iarnă (având scopul de a-l supune pe domnitor)
pătrunde în Moldova la sfârșitul anului 1474. Ștefan cel Mare a mobilizat oastea cea mare, primind
sprijin și de la secui. Domnitorul Moldovei a aplicat tactica pământului pârjolit, pustiind terenurile și
îngreunând aprovizionarea turcilor. Soliman înainta pe valea Bârladului, spre Vaslui. La Vaslui, sau Podul
Înalt (10 ianuarie 1475), ajutați de ceața deasă lăsată, ostașii moldoveni conduși de Ștefan cel Mare
obțin victoria împotriva turcilor. Dezordonați și împotmoliți în mlaștinile spre care fuseseră atrași, turcii
declanșează retreagerea, fiind însă urmăriți de oastea lui Ștefan spre Dunăre.

Reîntros la Suceava, la 25 ianuarie 1475, Ștefan cel Mare aducea la cunoștință principilor creștini victoria
împotriva tucilor printr-o scrisoare, în care Moldova era caracterizată drept poarta Creștinătății.
Înțelegând inevitabilitatea unei noi ofensive turcești, Ștefan încerca să-și găsească aliați în lumea
creștină. Domnul Moldovei s-a angajat într-o intensă activitate. Soli moldoveni sunt trimiși la Veneția,
Roma, în Crimeea și Caffa, în Ungaria și Polonia. Ștefan urmărea, în cadrul unui vast program de alianțe,
stabilirea unei unități de acțiune antiotomană cu Uzun Hassan, cu care luase contactul.

În anul 1475, în urma unei expediții în Marea Neagră, Caffa și Mangop sunt supuse turcilor, iar tătarii din
Crimeea se aliază cu Imperiul Otoman.

Campania lui Mehmed al II-lea. Lupta de la Valea Albă (Războieni) (1476)

Laiotă Basarab se supune turcilor, iar tătarii din Crimeea așteptau semnalul sultanului pentru a-și porni
călăreții asupra Moldovei. Domnul Moldovei și-a intensificat acțiunile diplomatice atât în Veneția și
Polonia, ce refuza conflictul cu Imperiul Otoman, cât și cu Hanatul de pe Volga, ostil celui din Crimeea.

Sultanul a pornit în campania (de pedepsire) împotriva Moldovei în primăvara anului 1476, primind un
corp de oaste de 10.000 de oameni din partea lui Laiotă Basarab. Simultan cu înaintarea turcilor spre
Moldova, tătarii pătrund în Moldova, jefuind și distrugând așezările țării. Ștefan este nevoit să permită
țăranilor să-și apere gospodăriile în fața năvălitorilor tătari, rămânând să reziste în fața turcilor doar cu
oastea de curte. Sultanul și armata otomană intră în Moldova în luna iunie, domnul Moldovei aplicând
tactica pământului pârjolit (lăsând oastea invadatoare să înainteze pe un teren pustiit și pârjolit). Ștefan
cel Mare și instalat tabăra pe un platou înalt, construind o fortificație din trunchiuri de copaci. În fața
puhoiului turcesc, cei 10.000 de oameni ai lui Ștefan, ce formau oastea de curte, au fost înfrânți de
armata otomană. Ștefan cel Mare se retrage în pădure, spre munți, iar armata otomană de divide
asediind cetățiile. La Suceava, Hotin, Cetatea Neamțului, turcii nu au reușit să ocupe cetățile. După ce își
reface armata, Ștefan pornește contraofensiva împotriva turcilor. Trupele transilvănene conduse de
voievodul Ștefan Bathory urmând să se alăture domnului muntean. Deoarece oastea otomană avea
dificultăți de aprovizionare, iar în tabăra turcească a izbucnit ciuma, sultanul a dat semnul retragerii.

Pătrunzând în Țara Românească la începutul lunii noiembrie 1476, oștile voievodului Transilvaniei și ale
domnului Moldovei l-au înscăunat pe Vlad Țepeș, care însă va fi ucis în luptă cu turcii, fie în urma unui
complot pus la cale de Laiotă Basarab.

În anul 1477, Ștefan în trimite pe Ioan Țamblac ca solie de Veneția.

  Suzeranitatea maghiară instituită în 1475 și consecințele ei

Alianța lui Ștefan cel Mare cu Ungaria (1475)

Tratatul de alianță cu Ungaria este semnat de Ștefan cel Mare la Iași, la 12 iulie 1475, iar Matia Corvinul
în semnează la Buda, la data de 15 august 1475. Tratatul avea un caracter antiotoman, prevedea
obligația reciprocă asumată de domnul Moldovei și regele Ungariei de cooperare în lupta împotriva
turcilor. Ștefan se angaja să participe la campaniile despășurate de Ungaria, iar Matia Corvin iși asuma
îndatorirea de a apăra Moldova în fața turcilor și tătarilor. Atât la Vaslui, cât și la Războieni, Ștefan este
prijinit de un corp de oaste maghiar.

 Cucerirea Chiliei și Cetății Albe de către turci

Noul sultan, Baiazid al II-lea, hotărăște cucerirea Chiliei și Cetății Albe, cetăți care sunt supuse de turci în
vara anului 1484. Scopul era transformarea Mării Negre în lac turcesc (tratatul otomano-ungar din 1483
nu prevedea nicio clauză cu privire la Țara Românească și Moldova). Cucerirea otomană a Mării Negre
conduce la retragerea capitalului genovez, stimulează descoperirile geografice și afectează vistieria
Moldovei.

 Relațiile cu Polonia – omagiul de la Colomeea

Drept consecință a pierderii Chiliei și Cetății Albe, la 15 septembrie 1485, la Colomeea, domnul Moldovei
Ștefan cel Mare prestează în persoană jurământ vasalic regelui Cazimir (care se angaejază să mobilizeze
oastea polonă pentru recuperarea cetăților, acțiune care eșuează). În urma jurământului de credință,
sprijinul polon a contribuit la respingerea ofensivelor otomane în Moldova (la Căltăbuga în 1485 și la
Șcheia în 1486), dar nu a fost suficient pentru reluarea cetăților Chilia și Cetătea Albă de la turci.
 XIV. Ștefan cel Mare (1487-1504)

 Pacea cu turcii și relațiile cu Poarta

Contextul internațional și pacea moldo-otomană (1479-1480)

- Veneția încheie pace cu turcii în 1478

- Țara Românească revine sub suzeranitatea otomană
- Polonia refuză implicarea sa într-un conflict cu turcii etc
- Ungaria încheie pace cu turcii în 1483

Noua pace cu turcii (1486-1489)

Ștefan deschide în primele luni ale anului 1487 negocieri de pace cu turcii, acceptând plata tributului
față de sultan.

 Relațiile cu Polonia

Începuturile conflictului cu Polonia (1489-1494)

În 1490, Ștefan pătrunde cu armata în Pocuția, asediind Colomeea, iar în 1491, domnul Moldovei
organiza noi acțiuni militare în Pocuția și Podolia.

Campania lui Ioan Albert în Moldova (1497)

Noul rege al Poloniei, Ioan Albert (1492-1501) s-a simțit dator să readucă Moldova la dependența față
de Polonia. Ștefan își consolidează alianța cu turcii, tătarii, rușii, cu Țara Românească și Ungaria.

Campania polonă din vara anului 1497, la care paticipă și teutonii, a fost condusă de regele Poloniei,
care a ținut ascus scopul real al campaniei sub pretextul eliberării Chiliei și Cetății Albe. Solul lui Ștefan l-
a informat pe rege că armata Moldovei se va alătura celei polone numai atunci când aceștia se vor fi
aflat în fața ce lor două cetăți. Hărțuită de moldoveni, oastea lui Ioan Albert pătrunde prin nordul
Moldovei ajungând în septembrie la Suceava, ce rezistă asediului. Intervenția diplomatică a regelui
Ungariei Vladislav îi va determina pe poloni să înceapă retragerea. Polonii sunt atacați la Codrii
Cosminului, fiind surprinși în pădure, pierd în fața lui Ștefan cel Mare, în cadrul unei ambuscade, la 26
octombrie 1497.
Pacea cu Polonia (1499)

În 1498, Ștefan și aliații săi desfășoară acțiuni militare în sudul Poloniei (tătarii și turcii, Ștefan ajunge
până la Liov), determinându-l pe Ioan Albert să solicite pacea. Semnat la Hârlău, la 12 iulie 1499, tratatul
de pace dintre Polonia și Moldova (mediat de regele Ungariei și Boemiei, Vladislav) prevedea oprirea
ostilităților, cooperare politică și militară între cele două state. Însă problema Pocuției nu a fost
rezolvată, Ștefan ocupând teritoriul aflat în litigiu în 1501. Polonia renunța la pretențiile de suzeranitate
față de Moldova

 Relațiile cu Ungaria

După încheierea păcii cu turcii, în contextul eșecului campaniei poloneze de recuperare a celor două
cetăți, Ștefan a revenit la regimul de vasalitate față de Ungaria, părăsit în 1485, în speranța unui sprijin
care să-i permită recucerirea celor două cetăți. Matia Corvinul i-a cedat lui Ștefan două cetăți din
Transilvania, cu titlul de feud – Ciceiul (care avea 80 de sate) și Cetatea de Baltă. Apropierea de Ungaria
reprezenta depărtarea de Polonia. În schimb, Ștefan cel Mare se angajează să-l sprijine pe Ioan Corvin
pentru obținerea tronului Ungariei. De asemenea, este încheiată și o alinață matrimonială – fiul lui
Ștefan cel Mare, Alexăndrel, s-a căsătorit cu un membru al familiei Dragfi.

Ștefan cel Mare îi recunoaște suzeranitatea și noului rege al Ungariei, Vladislav Iagello, care în schimb îi
confirmă posesiunile din Transilvania și îi va achita cei 1000 de florini ca ajutor militar Moldovei.

 Relațiile cu Imperiul Habsburgic și cu cneazul Moscovei

Ștefan reia legăturile cu Ivan al III-lea (1462-1505), dușman al Poloniei, încercând să încheie inclusiv o
alianță matrimonială.
 XV. Constituirea principatului autonom al Transilvaniei

 Luptele pentru tronul Ungariei după Mohacs

*luptele dintre cele două tabere, cea care îl susține pe Ferdinand de Habsburg și cea care îl susține pe
Ioan Zapolya. (1528-1534).

*intervențiile turcilor în 1529,1532, 1541

 Rolul lui Ștefan Mailat în separarea Transilvaniei de Ungaria

În contextul răscoalei nobililor din Transilvania, conduși de Ștefan Mailat, acesta trimite o scrisoare
sultanului prin care îi propune lui Soliman ca Transilvania să se desprindă de regatul Ungariei, să
plătească tribut separat sultanului = ideea politică de separare a Transilvaniei de Ungaria. Sultanul
refuză.

1540 – liderul mișcării separatiste din Transilvania, Ștefan Mailat a cerut Porții recunoașterea dreptului
libera electio.

 Stăpânirea habsburgilor în Transilvania între 1551-1556

Habsburgii vor încerca să organizeze Transilvania ca înainte de Mohacs, sub forma unui voievodat,
numind 2 voievozi în fruntea Transilvaniei. Sunt introduse reforme administrative și fiscale. Austriecii
introduc sistemul poștal. Toate aceste reforme accentuează nemulțumirea nobilimii.

1553 – Soliman promite garantarea dreptului libera electio în condițiile readucerii Principatului sub
suzeraniatatea Porții.
  Libera electio și statutul principatului Transilvaniei față de Imperiul Otoman

În anul 1566, în contextul închinării de la Zemun, sultanul emite actul, acordat lui Ioan Sigismund
Zapoyla, care garantează în mod oficial dreptul stărilor de a-și alege principele, a cărui numire urma să
fie confirmată de sultan prin trimiterea însemnelor puterii. La moartea lui Ioan Sigismund Zapoyla stările
privilegiate și-au exercitat, în 1571, pentru prima dată dreptul de libera electio, alegându-l principe, la
Alba Iulia, pe Ștefan Bathory. (1566 – rescunoscut dreptul libera electio, exercitat din 1571)

?Proces complex și îndelungat, care impune adaptarea vechilor instituții (cancelaria voievodatului) și
apariția instituțiilor noi (consiliul principelui, curtea princiară)

XVI. Regimul dominației otomane

 Contextul internațional al instaurării dominației otomane la mijlocul sec. XVI

Ruperea echilibrului de forțe în sud estul Europei după bătălia de la Mohacs (înfrângerea Ungariei în
1526, Ungaria devine stat tributar, organizarea Pașalâcului de la Buda, constituirea principatului
autonom al Transilvaniei sub suzeranitatea otomană)

Efectul înfrângerii ungurilor la Mohacs – instaurarea regimului dominației otomane asupra Țării
Românești și Moldovei.

 Radu de la Afumați și Petru Rareș în relațiile cu Poarta

Radu de la Afumați (1522-1523, 1524, 1525 – 1529) este ales de către boieri domn al Țării Românești în
contextul amenințării transformării țării în pașalâc. În urma vizitei la Istambul, Radu de la Afumați
obținea din partea Porții recunoașterea sa ca domn al Țării Românești, cu sprijiul Craioveștilor, cu
condiția măriri haraciului la 14.000 de galbeni. Între 1522-1527 – domnul român poartă mici bătălii cu
turcii, conduși de pașale. În perioada 1523-1524, domnul primește ajutor din Transilvania. Rezistența sa
armată va îndepărta pericolul transformării Țării Românești în pașalâc.
Petru Rareș (1527-1538, 1541-1546) este un fiu nelegitim a lui Ștefan cel Mare. Acesta incheie tratat de
alianță cu Polonia în 1527. În anul 1529, două campanii ale lui Petru Rareș în Transilvania urmăreau
menținerea stăpânirii moldovene asupra Ciceiului și Cetății de Baltă, în contextul victoriei lui Ferdinand
de Habsburg în Transilvania. Ambele campanii s-au finalizat cu înfrânderea oștilor ferdinandiste, Ioan
Zapolya fiind așezat de sultan conducător în Ungaria. În anul 1530, Petru Rareș ocupă Pocuția, motivând
că are acordul sultanului. Redeschiderea problemei Pocuției, va răci relațiile moldo-polone, Polonia
semnând în 1533 pacea cu Imperiul Otoman. Bătălia de la Obertyn dintre Petru Rareș și hatmanul
Poloniei a avut loc pe 22 august 1531, după ce Petru Rareș invadase Pocuția în 1530. Aceasta s-a soldat
cu înfrângerea trupelor moldovene și recucerirea Pocuției de către polonezi. În situația în care sultanul a
hotărât depunerea lui Petru Rareș în 1533, Moldova încheie tratat de alianță cu Ferdinand de Habsburg
în 1535. Prin tratat, Petru Rareș obține ajutor habsburgilor împotriva inamicilor. De asemenea, domnul
Moldovei a căutat să-și asigure spijin împoriva turcilor, apelând la voievodul Transilvaniei, Ștefan Mailath
și la domnii Țării Românești. În vara anului 1535, Petru Rareș a întreprins o nouă expediție în Pocuția. În
consecință, în anul 1538 are loc campania otomană condusă de Soliman Magnificul în Moldova, în
colaborare cu tătarii, și sfărșitul primei domnii a lui Petru Rareș. Deși inițial reușește să-i respingă pe
tătari, acțiunile lui Petru Rareș sunt paralizate de boierimea moldoveană, convinsă de inutilitatea
rezistenței antiotomane. Petru Rareș i-a calea pribegiei, reușind să se adăposteasă în cetatea Ciceiului.

Sultanul ocupă Tighina, organizând raiaua Tighina.

În 1541, din ordinul sultanului, Petru Rareș organizează o nouă campanie în Transilvania, unde își
recapătă posesiunile, simultan însă cu expediția otomană ce înfrânge la Buda imperialii, transformând
Ungaria răsăriteană în pașalâc.

 Consecințele politice ale dominației otomane

- Domnul este numit de sultan, trebuie să se închine sultanului din 3 în 3 ani

- Modificarea ceremonialului de învestire și însemnele puterii
- Domniile devin mai scurte
- Domnilor li se interzice să facă o politică externă proprie
- Cumpărarea tronului (tronul se obținea în schimbului unor mari sume de bani)

 Impact economic și transformări sociale

- Creșterea tributului (cauzele – numărul mare al pretendenților și devalorizarea argintului)

 - În momentul în care datoriile față de turci sporeau, presiunea fiscală apasă pe clasa țărănească
(birul sporește, ori pe cap de familie, ori este perceput de mai multe ori pe an). Neavând cum să
plătească dările, țăranii se împrumutau la boieri, sfărșind prin a se aservi.
- Creșterea datoriilor Țărilor Românești față de Poartă (până la incapacitatea de plată)

XVII. Unirea Transilvaniei cu Țara Românească și Moldova sub Sigismund Bathory

 Proiectul lui Castaldo din anii 1550

Ideea unirii celor trei principate apare la mijlocul secolului al XVI-lea, din rațiuni strategice militare
(ruperea echilibrului de forțe în sud-estul Europei după înfrângerea Ungariei la Mohacs).

În anul 1551, trupele imperiale conduse de Giovanni Castaldo au pătrund în Transilvania și o ocupă. În
perioada 1551-1556, Transilvania este administrată de către austrieci. Generalul Castaldo (era de origine
italian, era învățat, cunoștea istoria Daciei) va propune împăratului Imperiului romano-german
Ferdinand I un proiect intitulat Regatul Daciei, care prevedea unificarea celor trei principate într-un
regat al Daciei, care urma sa fie condus de un rege din familia Habsburg (integrând regatul în imperiu).
Regatul Daciei urma să preia principalul effort militar împotriva turcilor (o încercare de refacere a
echilibrului de forțe distrus la Mohacs).

 Proiectul lui Gaspar Bekes și Ioan Sigismund în 1569-1570

După finalizarea conflictului dintre Transilvania și Imperiul Habsburgic (început în 1562 de către Ioan
Sigismund) în anul 1568, încep negocieri pentru semnarea tratatului de pace. La aceste negocieri, din
partea Transilvaniei participă Gaspar Bekes (nobil român, originar din Banat). Gaspar Bekes era omul de
încredere al lui Ioan Sigismund Zapolya. S-a păstrat o ciornă a tratatului de pace dintre Transilvania și
Habsburgi, propusă de Gaspar Bekes autorităților austriece. În acestă ciornă se prevedea supunerea
Țării Românești și Moldovei de către habsburgi. Un alt document din perioada 1569/1570 atestă dorința
boierilor munteni și moldovei de a-și îndepărta domnitorii și de a se supune principelui Transilvaniei.
  Implicarea Transilvaniei în Războiul de 15 ani

Războiul de 15 ani s-a desfășurat între Liga sfântă (fondată în 1591) și Imperiul Otoman, până în anul
1606. Habsburgii trimit solie în Moldova și în Transilvania. În Transilvania, austriecii l-au convins pe
principele Sigismund Bathory să renunțe la vasalitatea față de sultan și să treacă în Liga Sfântă.

Prin intermediul Transilvaniei, în urma prestării omagiului de vasalitate lui Sigismund Bathory de către
delegația munteană (tratatul din 5 noiembrie 1594), Țara Românească intră în Liga Sfântă.

Participarea Transilvaniei, Țării Românești și Moldovei la bătălia de la Giurgiu (octombrie 1595).

 Rolul lui Ștefan Josika în unirea Transilvaniei cu Țara Românească și Moldova și principalele
prevederi ale Tratatului de la Alba Iulia din 1595

În anul 1594 este numit Ștefan Josika mare cancelar al lui Sigismund Bathory, (funcție pe care o ocupă
din august 1594 până în aprilie 1598), este un principe fără coroană, este nobil român din Banat,
sfetnicul lui Sigismund Bathory.

- Ștefan Josika era principalul negociator al principelui, cel care trasa direcțiile de politică externă
ale principatului Transilvania. Cancelarul a exploatat inteligent capriciile, ambițiile și șovăiala
principelui
- Poziția lui Ștefan Josika a fost una antihabsburgică
- Scopul urmărit de Ștefan Josika era consolidarea statutului internațional al principatului
Transilvaniei.

Tratatele care consființesc unirea Transilvaniei cu Țara Românească și Modova în 1595.

(negociate de Ștefan Josika)

(la baza formulării acestor pretenții de suzeran, apoi de stăpânitor ale lui Sigismund Bathory se aflau
raporturile suzerano- vasalice dintre regii Ungariei și domniorii Țării Românești și Moldovei înainte de
Mohacs)

20 mai 1595 – tratatul dintre Țara Românească și Moldova

În primăvara anului 1595, Aron Vodă (refuză recunoașterea lui Sigismund ca suzeran) este înlocuit cu
Ștefan Răzvan, care se supune față se Sigismund în condiții identice cu cele ale lui Mircea.

*prevederile Tratatului din 20 mai 1595, caiet.

Clauza* recunoașterea lui Sigismund drept stăpânitor al celor 3 principate.

Boierii munteni participă la Dieta Transilvaniei, veniturile erau cheltuire cu acordul lui Sigismund (dovezi
ale unirii). Unirea din 1595 a constituit un model pentru Mihai.

O clauză a acelor tratate prevedea controlul principelui asupra modului de cheltuire a veniturilor
domnești.

XVIII. Unirea lui Mihai Viteazul

 Cauzele Unirii lui Mihai Viteazul

-Nevoia Habsburgilor de a deţine controlul în Ardeal, a lui Mihai de bani pentru mercenari şi de a nu mai
domni în TR, care era prima linie a frontului. Înlăturarea influenţei polone din regiune

 Cucerirea Transilvaniei

Sigismund Bathory se hotărăeşte să părăsească, iarăşi, tronul şi îl lasă fratelui său Andrei. În acest
context, influenţa Poloniei în regiune devine o ameninţare pentru Habsburgi, căci atât Andrei, cât şi
Ieremia Movilă erau susţinători ai politicii polone. Văzut înconjurat de duşmani, Mihai trimite o solie la
Praga o solie pentru a cădea la o înţelegere cu împăratul în legătură cu ceva 12 articole, care practic
prevedeau acţiunea lui Mihai în Erdely în conformitate cu interesele Habsburgilor. Împăratul îşi dă
acordul, iar Mihai primeşte ajutorul generalului Basta pentru a-l depune pe cardinalul Bathory. Totuşi,
Basta îl dispreţuia pe Mihai şi pentru că motive, îl lase să dea singur cea mai importantă bătălie. La
Şelimbăr, cei 20.000 de ostaşi (mercenari în mare parte şi fără artilerie) a lui Mihai înfrâng oastea
ardeleană, domnul însuşi conducând atacul, reuşind eroic să întoarcă soarta bătăliei. Totuşi, ştiind că
putea pierde, înainte de bătălie îşi luase nevasta şi plozii şi făcuse pregătiri pentru a se refugia în Silezia,
unde împăratului îi dăruise un palat. În ciuda propagandei naţionaliste, ardelenii nu s-au bucurat de
domnia noului cuceritor. Cu toate acestea, pentru a păstra liniştea, Mihai le-a împărţit pământurile
cucerite şi confiscate, fără a da măcar unul românilor care l-au urmat până atunci. A cerut să fie
recunoscut de împărat drept principe, dar titlul era promis lui Maximilian, ducele Austriei. Cu toate
acestea, Mihai a acţionat întocmai ca un principe şi actele i-au fost recunoscute, motiv pentru care nu au
fost anulate după moartea lui.
  Campania din Moldova și cauzele eșecului Unirii

Din cauza apropierii dintre turci şi poloni, care făcuseră front comun împotriva austriecilor, Ieremia
Movilă, pus pe tron de polonezi, duce o politică dictată de către aceştia, fapt ce îl determină pe Mihai să
demareze o campanie în Moldova. Aceasta a fost scurtă, căci după bătălia de la Bacău, unde numeroase
corpuri de oaste moldovene i s-au alăturat lui Mihai, căci moartea nu le suna bine şi nici pe polonezi nu-i
plăceau, Ieremia a fost înlăturat şi exilat. Atunci, în titulatura lui Mihăiţă a intrat şi domn al Moldovei,
fapt ce marca înfăptuirea unirii celor trei principate. În tot acest timp, nobilii ardeleni (în special saşi,
nemulţumiţi de jafurile armatelor muntene), profitând de absenţa guvernatorului, s-au răsculat şi cu
ajutorul generalului Basta au reuşit să-l înfrângă pe Mihai, care pierde Erdely. La scurtă vreme, polonezii
recuceresc Moldova şi ocupă TR, unde îl înlocuiesc pe plodu lu Mihai cu Simion Movilă. Astfel, unirea se
duce naiba.

 Comparație între Unirea lui Sigismund Bathory și Unirea lui Mihai Viteazul

-Unirea lu Sigismund a fost una înfăptuită pe baze diplomatice. În primul rând, unirea cu Moldova s-a
realizat în contextul cooperării lui Aron Vodă cu Habsburgii, cărora le oferea informaţii despre planurile
otomanilor. În 1594, acesta semnează un tratat de alianţă, în urma căruia, cel puţin formal, devine vasal
al principelui Transilvaniei. Unirea cu Ţara Românească s-a realizat în contextul neînţelegerilor dintre
nobilimea ardeleană şi austrieci. Un actor important al politicii anti-imperiale a fost Ştefan Josika, care îi
propune lui Mihai să devină rege al bulgarilor, ardelenilor şi românilor, deşi proiectul nu s-a aplicat
niciodată. Totuşi, având nevoie de aliaţi, din cauza ameninţării otomane şi a incapacităţii de a întreţine o
oaste de mercenari (după pierderea unei treimi din oameni la Călugăreni) Mihai trimite o solie de boieri
la Sigismund pentru a semna Tratatul de la Alba Iulia. Practic, boierii fiind cei ce îl aleg pe domn,
Sigismund devine voievod al Ţării Româneşti, iar Mihai un fel de vicevoievod, fără nici o putere asupra
boierilor săi.

Unirea lui Mihai s-a realizat prin cucerire, aproape nerecunoscută de nimeni. Nu s-a bucurat de
susţinerea nici un partide boiereşti din cele trei principate şi, în final, nici de a împăratului.
 XIX. Instituțiile domniei în Țara Românească și Moldova

 Titulatura domnului

Suveranul țării purta titlul de domn, originar din latinescul „dominus”, adică stăpân. Domnul era
stăpânul recunoscut al ţării, căreia i se închinau boierii. Domnul era singur stăpânitor, adică
„samodârjeţ” în slavona documentelor de cancelarie, termen care echivala cu grecescul autocrator.
Acest termen reflectă situaţia de independenţă, chiar dacă de multe ori era doar o aspiraţie din cauza
presiunilor externe.

Un alt titlu purtat de domnitorii Ţărilor Române a fost cel de mare voievod, adică, comandant militar.
Marele voievod era căpetenia voievozilor locali, care şi-au unificat formaţiunile lor politice şi au
constituit țara.

Înaintea numelui domnitorului s-a aflat până în secolul al XIX-lea particula Io. Majoritatea istoricilor
consideră că Io ar fi prescurtarea numelui teofor „Ioannes”, adică cel ales de Dumnezeu pentru a domni.

Domnitorii Ţării Româneşti care au stăpânit Ţara Făgăraşului şi Ţara Amlaşului din Transilvania au mai
purtat şi titlul de herţeg, adică duce. Acest titlu le-a fost conferit de către regii Ungariei, cei care le-au
dăruit aceste posesiuni în Transilvania cu drept temporar, limitat de credinţa faţă de rege.

Mircea și titlul din 1406

 Însemnele domniei

- Însemnele domniei:

- coroana  era deschisă, prevăzută cu cinci colţuri fleuroane, câteodată trilobată, ornată cu pietre
preţioase;

- buzduganul  era purtat în cadrul ceremoniilor de marele spătar;

- sceptrul, sau marele sceptru  era un toiag sau baston ornamentat;

  Succesiunea la tron

În Ţările Române succesiunea la domnie a fost ereditar-electivă, adică orice membru al familiei
domnitoare putea deveni domn, dacă era ales de către stările ţării. În cazul în care candidatul era impus
prin forţa armelor, fie de către ei înşişi, fie de către o putere externă, se respecta măcar formal dreptul
boierilor de a-şi alege domnul. Pentru a asigura tronul pentru urmaş, domnul apela la asocierea la
domnie a fiului său încă din timpul vieţii sale. Asocierea la domnie era realizată cu acordul stărilor.
Domnului asociat i se delegau o parte dintre atribuţiile suverane, pentru că guverna împreună cu
domnul titular.

În Ţara Românească domnul a fost confirmat de sultan încă din prima jumătate a secolului al XV-lea.
După instaurarea regimului dominației otomane la mijlocul secolului al XVI-lea, puterea suzerană,
Poarta, a numit domnii dintre membrii familiilor domnitoare, acordându-i însemnele puterii: caftanul,
buzduganul, calul şi steagul. Boierii au fost nevoiţi să accepte schimbarea impusă de puterea suzerană.

Datorita faptului că toţi descendenţii familiilor domnitoare aveau dreptul la tron, luptele pentru tron au
fost o caracteristică permanentă a vieţii politice a Ţărilor Române. Acest sistem ereditar-electiv de
transmitere a coroanei a permis creşterea rolului puterilor străine în destinele ţării, care alimentau
pretenţiile candidaţilor la domnie pentru a-şi impune suzeranitatea.

 Principalele atribuții

- Atribuţiile domniei:

- el era conducătorul administraţiei statului, îi numea pe marii dregători, înfiinţa noi dregătorii şi
poruncea acestor funcţionari în chestiunile legate de administrarea ţării;

- era comandantul suprem al oastei, cel care putea mobiliza oastea cea mare a ţării; uneori
atribuţiile militare puteau fi delegate unor demnitari care conduceau contingentul militar;

- avea iniţiativa şi răspunderea în planul politicii externe; declara război şi pace (desigur după
consultarea stărilor), încheia tratate de pace, de alianţă şi de vasalitate;

- era judecătorul suprem al ţării, asistat de Sfatul domnesc şi urmând cutuma ţării;

XX. Dregătorii publice și dregătorii de curte în Țara Românească și Moldova

  Definirea dregătoriilor publice și a celor de curte

Dregătoriile au fost înfiinţate treptat, odată cu organizarea statului nou înfiinţat. Chiar dacă izvoarele
atestă aceste dregătorii treptat şi târziu, cele mai multe dintre ele datează din perioada de început a
statului. Dregătorii puteau îndeplini sarcini din porunca domnească indiferent de atribuţiile principale
ale funcţiei lor. În general pot fi deosebite două tipuri de dregătorii: dregătorii publice, în care posesorul
avea atribuţii publice (administrative şi judecătoreşti) şi dregătorii de curte, în care posesorii prestau în
primul rând slujbe la curtea domnească.

 Dregătorii publice și atribuțiile lor

-Dregătorii publice:

Banul  principalul dregător în Ţara Românească, conducea administraţia din Oltenia, judecător cu
dreptul de a pronunţa sentinţa capitală în acest teritoriu supus jurisdicţiei sale;

Vornicul  iniţial a fost conducătorul curţii domneşti; treptat a cumulat importante atribuţii
judecătoreşti în Ţara Românească şi Moldova; în Moldova au existat doi vornici, în perioada împărţirii
ţării între urmaşii lui Alexandru cel Bun şi permanent din secolul al XVI-lea;

Logofătul  era conducătorul cancelariei domneşti, ocupându-se de redactarea actelor domneşti, punea
sigiliul domnesc pe aceste acte, iar treptat devine primul dregător în sfatul domnesc;

Vistierul  se ocupa de administraţia fiscală a țării, de evidenţa veniturilor şi cheltuielilor, a

contribuabililor şi a scutiţilor;

Spătarul  avea un rol mai important în Ţara Românească în domeniul militar, conducând corpul de
oaste călare, dar purta și spada domnului la ceremonii.

Pârcălabii  aveau atribuţii administrative şi judecătoreşti în teritoriul circumscris jurisdicţiei lor, adică a
ţinutului din jurul cetăţilor;

Armaşul  apare în documente în timpul lui Ştefan cel Mare şi al lui Vlad Ţepeş; avea sarcina îndeplinirii
pedepselor decise de domn şi de sfat;
Portarul  în Ţara Românească se ocupa de hotărnicirea moşiilor, de primirea soliilor la curte, iar în
Moldova soliile erau primite de uşar; portarul de Suceava, care avea şi atribuţii militare, a fost chiar
membru al Sfatului domnesc o perioadă în timpul lui Ştefan cel Mare;

Hatmanul  apare în secolul al XVI-lea, ca substitut al portarului în Moldova; principala atribuţie era cea
militară, pe care a preluat-o de la portari şi pârcălabi; în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, hatmanul
a ocupat locul al patrulea în sfatul domnesc, treptat cumulând şi atribuţii fiscale;

 Dregătorii de curte și atribuțiile lor

-Dregătorii de la curte:

- Postelnicul  era dregătorul cel mai apropriat de persoana voievodului, putând intra în iatacul
domnului chiar şi nechemat.; treptat a dobândit sarcina de a introduce soliile şi cei veniţi în audienţă la
domnitor; era ultimul membru al sfatului domnesc, numărul lor crescând în secolul al XVI-lea;

Medelnicerul  îi turna apă domnului pentru a-şi spăla mâinile; în secolul al XVI-lea marele medelnicer
era membru al Sfatului domnesc;

Paharnicul - se ocupa de aprovizionare şi de ospeţele domneşti, în special cu vin; gusta vinul înainte de a
fi servit de domn, pentru a verifica dacă nu era otrăvit și va apărea mai târziu în Sfatul domnesc;

Stolnicul  răspundea de masa voievodului şi de servirea acestuia la ospeţe, precum și de aprovizionarea

cu alimente;

Clucerul  răspundea de magaziile şi depozitele domneşti, iar în Moldova exista şi jitnicerul, care se
ocupa de depozitele de grâne;

Pitarul  pregătea pâinea pentru domn şi pentru slujitorii sau ostaşii cu raţie zilnică de pâine; în secolul
al XVII-lea a devenit membru al sfatului;

Slugerul - se ocupa cu aprovizionarea şi distribuirea raţiilor de carne;

Comisul - avea grija grajdurilor şi a cailor domneşti;

Şetrarul - a apărut în secolul al XVI-lea şi se ocupa de corturile armatei în timp de război; rolul său
sporeşte în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, când apare în sfat;
Aga - a apărut în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, fiind comandantul pedestraşilor, subordonat
spătarului în Ţara Românească şi hatmanului în Moldova;

La mijlocul secolului al XV-lea dregătorii au început să ocupe un rol mai important în sfatul domnesc. La
finele aceluiaşi secol sfatul domnesc ajunge să fie format numai din dregători şi foşti dregători.
Dregătorii nu aveau leafă, fiind răsplătiţi cu danii şi scutiri de către domn, cu plata serviciilor prestate
locuitorilor (judecăţi, hotărnicii, strângerea dărilor), cu daruri. La finalul secolului al XVI-lea Sfatul
domnesc a început să se cheme divan, sub influenţa otomană.

 Sfatul domnesc

Sfatul domnesc era o instituţie formată din marii boieri, cu şi fără dregătorii, precum şi de clerul înalt.
Actele domniei nu aveau putere dacă lipsea acordul membrilor sfatului, care apar în documente în
partea finală, în aşa numita listă de martori. (inițial cuprindea boieri în calitatea acestora de mari
proprietari de pământ, ulterior doar pe cei cu dregătorii precizate)

Sfatul domnesc avea circa 20-30 de membri în Moldova şi 10-15 în Ţara Românească. Ordinea
menţionării în documente indică locul în cadrul sfatului domnesc al fiecărui membru. De obicei marii
proprietari de pământ erau primii membrii ai sfatului. Alături de membrii familiei domneşti, aceştia
purtau titlul de pan sau jupan în Moldova, iar în Ţara Românească, de vlastel sau vel. Dregătorii nu
menţionau mărturia fiilor lor, deoarece demnităţile nu erau ereditare. Din rândul membrilor Sfatului
Domnesc erau desemnați, de regulă, soliile care plecau în misiuni diplomatice.

Sfatul domnesc îl asista pe domn în toate chestiunile importante de politică internă şi externă. Atribuţiile
sfatului domnesc se manifestau cu ocazia confirmării sau dăruirii unei moşii, judecăţilor (domnul nu
putea judeca fără sfat), încheierea acordurilor cu ţările străine.
 XXI. Breslele și organizarea lor în Transilvania

 Dezvoltarea orașelor medievale

Cucerirea Transilvaniei de către Ungaria și colonizarea cu sași și secui (sec XI-XIII) au contribuit la
dezvoltarea orașelor medievale din Transilvania. Există situații în care coloniştii aşezaţi lângă o mai
veche aşezare locală au primit un statut privilegiat. Înflorirea urbană a Transilvaniei medievală este
legată de sași. Regele Ungariei a colonizat sașii și secuii, acordându-le o serie de privilegii și automonie
juridică și administrativă (sașii se judecau după „legea germană”). Coloniştii germani veneau cu
cunoştinţe mai avansate în ceea ce priveşte tehnicile de lucru în agricultură (asolamentul bienal şi
trienal), în domeniul metalurgiei sau mineritului, fiind activ implicaţi şi în negoţ. Nici din punct de vedere
militar saşii nu erau mai prejos, ajutorul lor în această privinţă fiind cu siguranţă foarte util. În plus, ei
veneau dintr-o regiune mai avansată din punct de vedere al urbanizării şi al raporturilor comerciale, fiind
consideraţi o sursă de dezvoltare şi prosperitate pentru regatele în care se aşezau.

 Definiția și organizarea breslei

Breslele este o corporații meșteșugărești de tip feudal constituite în vederea reglementării producției, a
desfacerii produselor meșteșugărești, a procurării materiei prime, a înființării de noi ateliere, în vederea
reglementării concurenței, în vederea apărării intereselor profesionale ale meșteșugarilor.

Breasla este administrată de un consiliu de meșteri. Breslele cuprindeau pe meșterii calificați din aceeași
branșă, practicând aceeași meserie sau din branșe înrudite. Conducătorii breslei, doi sau mai mulți, erau
aleși și se numeau staroști. Breasla își avea statutele, elaborate, dezbătute și adoptate în adunarea
generală a membrilor ei. (Statute de breastă) – statutele au fost întărite de sfatul orașului. Breasla își
avea tribunalui propriu, unde se judecau pricinile și neînțelegerile dintre meșterii breslași sau între calfe
și meșteri, dar mai ales abaterile de la dispozițiile statutelor.

Organizarea breslei cuprinde și o ierarhie a membrilor săi – staroste, foștii staroști, meșterii bătrâni
(urmau meșterii după vârstă), meșterii tineri.

 Etapele formării profesionale (ucenic, calfă, meșter)

Pentru a deveni membru al breslei trebuia parcurs un traseu – ucenicia și călfia

a. Ucenicia – ucenicul trebuia să învețe un număr de ani la un meșter breslaș.

Condițiile de primire a tinerilor devin tot mai restrictive odată cu trecerea timpului - să fie de sex
bărbătesc, să fie născut din familie legitimă, în orașele săsești, din sec. XV, să fie de origine
germană. Sunt eliberate certificate copiilor (de la 10-12 ani) care deveneau ucenici, iar copii de
meșteri erau privilegiați. Înainte de a fi acceptat ca ucenic, candidatul trebuia să facă un timp de
probă, de cca 2-4 săptămâni. Dacă era acceptat trebuia să plăteacă anumite taxe în bani și în
natură. După ce candidatul devenea ucenic, el trecea de sub autoritatea părintească sub aceea a
meșterului. Ucenicul trebuia să servească pe stăpân nu numai în meseria aleasă, ci și în treburile
gospodărești. Ucenicul putea să schimbe stăpânul dacă era înfometat, dacă era trimis să lucreze
la alți meșteri, dacă era bătut. După terminarea uceniciei, i se elibera ucenicului un certificat
despre învățarea meșteșugului, plătind o taxă de 25 de dinari breslei. Pe baza acestui certificat
ucenicul putea fi angajat calfă. Uceniciea dura 2-3-4 ani, în funcţie de breslă.

b. Călfia. Prin obținerea certificatului de ucenicie, ucenicul devenea calfă. Existau două posibilități
– să rămână în oraș și să se angajeze la un meșter sau să călătorească prin alte centre urbane
pentru a-și însuși mai bine meseria. Timpul de călfie varia între 2-4 ani. De acum putea să și
vândă forța de muncă unui meșter în schimbul unui salariu, fixat de breaslă. Ca și ucenicul, calfa
aparținea familiei meșterului, primind îngrijire și adăpost pentru timpul angajării sale.
Majoritatea statutelor de breaslă nu permiteau căsătoria calfelor. În viața calfelor, două
momente aveau o deosebită importanță – călătoria, anii de plimbare, și lucrarea de măiestrie.
În timpul anilor de călătorie, calfa vizita și lucra în mai multe orașe. Când sosea într-un oraș nou,
calfa se prezenta la părintele calfelor cu cartea de calfă, pentru a fi repartizat unui meșter.

Examenul de meșter (lucrarea de măiestrie) Calfa trebuia să prezinte în prealabil - un certificat de

naștere, un certificat de ucenicie, un certificat de moralitate, cererea personală a calfei care dorea să
devină meșter.

Examenul consta într-o probă practică, o lucrare de măiestrie sau o capodoperă. Lucrarea isprăvită era
prezentată breslei, care alegea o comisie de examinare. Dacă lucrarea era apreciată de comisie,
candidatul era declarat meșter și trebuia să dea o masă meșterilor din breasla respectivă. Tânărul
meșter putea să și deschidă atelier, după ce depunea jurământ în fața judelui orașului că va respecta
statutele breslei și va contribui la înflorirea orașului. Acesta trebuia, de asemenea, să se căsătorească.

c. Meșterii. După îndeplinirea tuturor condițiilor și după depunerea jurământului în fața judelui,
noul meșter devenea membru al breslei = cei care lucrau în breasla respectivă și aveau un atelier
propriu.
- Un singur atelier, un singur meșteșug, un singur meșter și familia sa.
  Funcțiile breslei în comunitate

-Funcţii:
1.Religioasă. Fiecare breslă avea un altar în lăcaşul de cult local, membrii erau obligaţi să participe la
procesiunui îmbrăcaţi de sărbătoare şi bresla avea un patron ales dintre sfinţi. De ziua sfântului, breslele
înstărite făceau sărbătoare în tot oraşul, fapt ce le conferea şi o imagine bună, care avea să-i ajute la
alegerile pentru dregătoriile oraşului. Membrii breslei erau obligați să participe la slujbele și la
procesiunile religioase, îmbrăcați în haine de sărbătoare, cu steagul breslei pe care era cusută stema ei.

2.Militară. Membrii breslei trebuiau să apere zidurile oraşului şi turnul, care aparţinea breslei, în caz de
primejdie. Pe timp de pace, trebuiau să întreţină turnul. iar în război constituiau o unitate militară
separată, membrii breslei trebuiau să apere zidurile orașului și turnul repartizat în caz de primejdie).

3.Socială. Maeştrii erau consideraţi membrii onorabili ai comunităţii, ei având primul cuvânt de spus în
cazul unei judecaţi sau în adunarea oraşului. Ei erau cei mai bogaţi şi influenţi locuitori ai oraşului,
deţinând întotdeauna cele mai prestigioase dregătorii.
4.De într-ajutorare. Fiecare membru cotiza la lada breslei, iar, la nevoie, aceştia puteau fi împrumutaţi.
În cazul în care un membru murea, familia urma să fie întreţinută de breslă până ce soţia sau o fiică a
răposatului se căsătorea cu un alt membru. De cele mai multe ori, atelierele rămăneau în familie, iar
dacă nu, în breslă.
 XXII. Instituții bisericești în Țara Românească, Moldova și Transilvania

*situația inițială,

*aici sunt doar menționate evenimentele.

 Mitropoliile și episcopiile ortodoxe din Țara Românească

1359 – înființarea primei mitropolii a Țării Românești, cu sediul la Curtea de Argeș

1371 – înființarea celei de-a doua mitropolie a Țării Românești, cu sediul la Severin

sec. XV – mutarea sediului mitropoliei Țării Românești de la Curtea de Argeș la Târgoviște (și ulterior la
București în secolul al XVII-lea)

cca. 1500 – reorganizarea Bisericii din Țara Românească (de către Nifon, fost patriarh) Se înființează
două episcopii: Episcopia Buzăului, Episcopia Râmnicului și Severinului.

 Mitropoliile și episcopiile ortodoxe din Moldova

după înființarea statului – Episcopia de la Rădăuți

1387 – Petru Mușat încearcă să înființeze prima mitropolie a Moldovei

1402 – rezolvarea conflictului cu Constantinopolul, mitropolia Moldovei cu scaun la Suceava

1436-1437 – existența a două mitropolii (în contextul diarhiei)

mijlocul secolului XV – Episcopia de Roman

sfârșitul secolului al XVI – Episcopia de Huși

  Organizarea bisericească a românilor ardeleni

1391 – Drag obține privilegiu de la patriarhia din Constantinopol pentru mănăstirea Peri Maramureșului

1442 – călugării de la Peri Maramureșului obțin 2 documente de la regele Ungariei Vladislav II, prin care
mănăstirii îi sunt confirmate proprietățile (călugării sunt numiți frați călugări acum uniți în credință cu
noi).

Anii 1460 – întemeierea mitropoliei Feleacului, la care contribuie Macarie, fost episcop al Haliciului.

1489 – Ștefan cel Mare înființează epscopia Vadului (supusă mitropoliei de la Suceava)

1520-1530 – episcopul de Geoagiu (Alba?)

1569 – dieta Transilvaniei a hotărât numirea unui episcop calvin pentru românii din Transilvania, cu
scopul convertirii lor la calvinism

1572 – Ștefan Bathory confirmă un episcop și mitropolit român venit din Moldova în Transilvania

1600 – Mihai Viteazul ocupă Transilvania și înființează la Alba Iulia o mitropolie ortodoxă românească.

 Organizarea bisericii catolice în Transilvania, Moldova și Țara Românească

1. Organizarea bisericii catorice în Transilvania

Biserica catolică din Transilvania era organizată în parohii, diaconate, arhidiaconate și episcopate

sec. XI (cca. 1015-1020) – înființarea episcopiei catolice de la Alba Iulia

cca. 1190 – printr-un privilegiu, sașii devin supuși direct arhiepiscopiei de la Eszteregon.

mij. sec. XVI – reforma pătrunde în Transilvania

1556 – secularizarea averilor Bisercii Catolice

1568 – Dieta din Transilvania recunoaște bisericile calvină, luterană și catolică

1572 –Dieta Transilvaniei acceptă și antitrinitarismul ca biserică oficială

 2. Organizarea bisercii catolice în Moldova

1340 – un document polon menționează Episcopia catolică de la Siret

Sfârșitul sec. XIV – este atestată Episcopia catolică de la Siret

Sec XV – atestat episcopul catolic de la Baia

Cca 1600 – înființarea episcopiei catolice de la Bacău

3. Organizarea bisericii catolice în Țara Românească

*caiet, bitch iei notă mare

XXIII. Nobilimea românească din Transilvania și Ungaria

 Definiția nobilului în general și a nobilimii românești în special

Nobilul își definește statutul social prin calitatea sa de stăpân de pământ, prin libertatea personală și
prin obligațiile militare față de rege.

Nobilii români sunt descendenți din cnezi sau voievozi. Nobilimea românească este formată, în general,
din mici nobili, stăpâni peste moșii reduse ca număr și suprafață, și posedând puțini iobagi sau deloc. Cu
câteva excepții, rolul ei politic a fost minor.

 Elitele românești – cnezii, boierii, nobilii

Cnezii – lideri cu atribuții administrative și juridice

Cnezii români s-au afirmat pe câmpul de luptă, iar unii dintre ei au primit documente de la regii Ungariei
care le confirma dreptul de proprietate peste satele pe care erau cnezi. (înnobilarea în contextul
afirmării în luptele cu turcii (în Hațeg și Banat) și tătarii (Maramureș)

Cnezii sunt sursa fundamentală a nobilimii româneşti. Sunt însăşi nobilimea românească dinainte de
segregaţia religioasă şi juridică impusă de statul feudal maghiar. Fiind o stăpânire a pământului
(dominium) cnezatul îndeplit condiţia primă a nobilităţii medievale.
Voievozii constituiau categoria cea mai înaltă în ierarhia feudalităţii româneşti, voievodatul fiind o
funcţie (officium), superioară celei a cnezatului. Ca proprietari de pământ, erau şi ei deţinători fie cu
drept cnezial, fie cu drep nobiliar, fie ambele.

De la bun început este de remarcat faptul că, prin originea sa cnezială românească, nobilul român
aparţine unui sistem juridic specific, complet şi în facţiune, constituit din legea nescrisă (lex
Olachorum, ius valachicum) şi instituţii proprii de aplicare a ei.

funcţionau după străvechile cutume, numeroase scaune de districte româneşti neprivilegiate,

conduse de voievozi, cnezi

Din această categorie făceau parte cnezii şi voievozii de pe mari domenii şi boierii făgărăşeni. Aici avem
în vedere doar pe acei cnezi şi voievozi de pe domeniile episcopale, din districtele româneşti ale unor
foste cetăţi regale, puse sub stăpânire privată, care au reuşit să evite căderea în servitute şi care şi-au
păstrat şi chiar consolidat atributele nobilităţii, dar numai în limitele acelui domeniu, altfel spus o
nobilitate locală.

La adăpostul structurilor locale şi al cutumelor româneşti, cnezii şi-au folosit posesiunile şi şi-au afirmat
statutul feudal, fără acte de proprietate, timp de circa un secol de la măsurile de igoare şi discriminatorii
de la mijlocul secolului al XlV-lea. Au avut în favoarea lor şi interesul regalităţii ungare de a-i folosi ca
forţă militară împotriva dușmanilor interni şi externi şi de a nu le stârni ostilitatea, în condiţiile
vecinătăţii cu ţările româneşti libere de peste Carpaţi.

Doar în Ţara Făgăraşului, care a evoluat mai mult de un secol înaintea anexării sale în cadrele Ţării
Româneşti, stăpânii de pământ şi supuşii s-au numit boieri, chiar de către oficialitate în epoca cercetată.
În acest timp mai exista în Transilvania, pe lângă boierimea făgărăşană, o emigraţie politică de peste
Carpaţi, naturalizată sau temporară, precum şi o stăpânire românească efectivă, în posesiunile obţinute
de către domnii şi boierii români de peste Carpaţi. – erau nobili condiționari

(nobil într-un anumit domeniu limitat)

 Geneza și evoluția nobilimii românești în sec. XIV-XV

Nobilimea nu a posedat inițiat acte pentru posesiunile sale funciare (se invoca vechimea familiei
care posedă pământul sau mărturia vecinilor)

Unii nobili români au fost servenți regali și se afirmă în luptele interne, primind moșii de la rege.
În Maramureș două exemple de nobili români, foști servenți regali - 1317 – Giula din Giulești,
1335 Dragoș din Bedeu.

În anumite cazuri de judecată, nobilii erau nevoiţi să obţină mărturii de la alţi nobili, fapt
aproape imposibil pentru cnezii români care erau puţini şi răsfiraţi. Astfel, regele a hotărât ca
nobililor români să li se permită să obţină mărturia oamenilor de rând, privilegiu pe care ceilalţi
nobili nu îl aveau.

În anul 1366 este reglementat statutul juridic al nobilimii românești (cnezii cu diploma sunt
asimilați rangului nobiliar). Nobilimii români (care nu puteau să aducă ca martori alți 50 de
nobili) primeau dreptul de a-și completa numărul de martori și prin oameni nenobili (de rând) în
funcție de valoarea mărturiei lor.

Până la 1366, româniii participă la congregații ca corp separat (ex în 1291, 1355). După 1366 românii nu
mai apar în documente fiind asimilați nobilimii

Pentru că după anul 1366, documentul de proprietate dovedește rangul de nobil, cnezii români încearcă
să dobândească astfel de acte.

Elitele nobilimii românești tind să se integreze restului nobilimii regatului, prin căsătorii și prin adoptarea
culturii maghiare și a religiei catolice.

 Rolul nobilimii românești în viața politică din regatul Ungariei

Dintre familiile româneşti se remarcă familia Hunedoreştilor, prin Iancu, care a fost voievod al
Transilvaniei și guvernator al Ungarieiși fiul său Matia, care a fost rege al Ungariei (1458-1490).
Descendenții lui Dragoş, întemeietorul Moldovei, Balc şi Drag, s-au retras în Ungaria după ce au fost
alungaţi de Bogdan şi după 1365 au stat la curtea regală. Au ocupat numeroase funcţii în a doua
jumătate a secolului al XIV-lea, cumulând la un moment dat patru funcţii de comiţi. Urmaşii lui Drag au
format familia Dragfi, din membrii căreia se remarcă Bartolomeu Dragfi (mare paharnic al regelui şi apoi
voievod al Transilvaniei) şi fiul său Ioan, care a fost jude al curţii regale.

Dragfieştii - primii magnaţi de origine română, fiii voievodului Sas din Moldova, fideli regelui Ungariei,
au fost răsplătiţi cu danii importante şi dregătorii: voievozi şi comiţi ai Maramureşului între anii 1378-
1382 şi 1385-1399, comiţi ai secuilor 1387-1390, de Satu Mare 1377-1388 şi Ugocea 1392.
 XXIV. Structuri sociale în Țara Românească și Moldova

 Evoluție demografică

Țara Românească, în timpul lui Mircea cel Bătrân, a avut cca 400.000 de locuitori. În secolul al XV-lea
populația scade relativ (datorită conflictului cu turcii). Epidemiile, fiscalitatea excesivă și perioadele de
războaie (epoca lui Radu de la Afumați, a lui Mihai Viteazul etc). În jurul anului 1600, populația Țării
Românești se situa între 300.000-400.000 de oameni.

În Moldova, în timpul lui Ștefan cel Mare, erau cca 400.000 de locuitori, cifră care nu spirește
semnificativ în secolul al XVI-lea.

Totalizare pe spațiul românesc – 1 milion (sec III-XIII), 1,5 milioane (sec XIV), către anul 1500 se
depășeau 2 milioane.

Densitatea de locuire era mai mare în regiunile de deal și mai mică la munte și câmpie.

Cauzele densității refuse – vicisitudinile politice, nivelul redus al tehnicii agricole etc

 Țărănimea liberă și țărănimea dependentă

În secolele al XIV-lea – XV exista o categorie numeroasă a țăranilor liberi (juridic și cu pământ), însă în
momentul în care datoriile față de turci creșteau, presiunea fiscală apăsa pe clasa țărănească (birul – pe
cap de familie este sporit sau perceput de mai multe ori pe an). Neavând cum să plătească dările, țăranii
se împrumută la boieri, sfârșind prin a se aservi (boierul le șterge datoria, dar ei devin dependenți, iar
pământurile țăranilor intră în moșia boierească).

Deja, din a doua jumătate a secolului al XV-lea, datorită prăbușirii veniturilor statelor românești
extracarpatice legate de comerțul pontic (Marea Neagră devenise lac turcesc), elitele românești se
reorientează în exploatarea unor resurse alternative, precum pământul și lucrătorii ei.

Țăranii dependenți se numesc rumâni în Țara Românească și vecini în Moldova.

 Raporturile între boieri și țărani

În Țara Românească și în Moldova, raporturile dintre țărani și boieri până în epoca lui Mihai Viteazul
sunt influențate de o serie de factori, precum densitatea redusă a populației (care acționa ca o frână în
limitarea exploatării, între stăpânii de domenii o concurență pentru atragerea de forță de muncă).

Legarea de glie a țăranilor este legată de epoca lui Mihai Viteazul (în Țara Românească) și de primele
decenii ale secolului al XVII-lea în Moldova. În raport cu boierii, obligațiile țăranilor sunt predominant în
natură. Sub presiunea fiscală otomană, cuantumul dărilor către stat depășește pe cel al obligaților față
de boieri (exploatarea fiscală mult mai apăsătoare decât cea feudală)

 Robii

Apariția țiganilor în Țările Române este pusă în legătură cu tătarii, în secolul al XIII-lea (se crede că erau
robii tătarilor). De asemenea, exista practica transformării în rob a dușmanului capturat.

În secolul al XIV-lea, țiganii sosesc la nord de Dunăre, având deja statutul de robi, sub presiunea luptelor
cu tătarii și turcii. Mai ales în Moldova, alături de robii țigani există și robi tătari. Datorită superiorității
numerice a țiganilor, tătarii se topesc în masa lor.

În funcție de criteriul apartenenței la un stăpân, robii pot fi – robi domnești, robi mănăstirești, robi
boierești, robi domnești sau robii doamnei (atestați în Moldova în secolul XV)

Robii țigani aveau o serie de obligații față se stăpân, însă aceste grupuri și-au păstrat un carcater semi-
nomad, deoarece călătoreau prin țară practicând diverse meșteșuguri pentru a putea să-și asigure
existența. Din această perspectivă, țiganii joacă un rol important în meșteșuguri (fierari, aurari, lingurari,
potcovari etc).