Universitatea Bucureşti

Facultatea de Istorie-An II
Istoria Imperiului Otoman
NEDELCU IZABELA
 

Analiza sursei Regimul negustorilor străini în Imperiul otoman. Regimul Capitulațiilor

1. Prima parte din documentul analizat este un privilegiu-invitaţie acordată de

Sultanul Ahmed I în anul 1021/1612 Olandei prin care invita negustorii şi pe oricine din
Olanda meargă şi să facă negoţ în porturile teritoriile pe care acesta le stăpânea, respectiv în
Tapezunt şi Kafa, ori în alt port care se află în teritoriile sale din Marea Neagră. Asigură pe
cei care vor veni să facă cormeţ în zonele stăpânite de Imperiul Otoman de faptul că acesţia
se vor bucura de siguranţă peste tot şi isi vor putea desfăşura comerţul fără să fie împiedicaţi
de cineva.
Totodată, Sultanul promite că anumite mărfuri nu vor fi supuse tagmei negustorilor fără
acordul acestora.
O altă promisiune-privilegiu este aceea că acestor negustori nu li se vor mai lua şi alte
mărfuri după ce au plătit taxele vamale pe mătase și alte mărfuri cumpărate la Alep și în alte
locuri din Țările sigure ale Imperiul Otoman, atunci când vor merge cu corăbiile în Cipru sau
alte porturi.(A.H. de Groot, OEDR, p. 243 – 245)
Acest document ne arată regimul aplicat negustorilor olandezi în cadrul Imperiului
Otoman şi a zonelor aflate sub influenţa acestuia.

2. Partea aceasta a documentului analizat este un privilegiu-invitaţie acordat de

Sultanul Mehmed al III-lea reginei Angliei, Elisabeta I, în anul 1010/1601şi prevede regimul
comercial stabilit între cele două state. Astfel, se decide că în Alep, Alexandria și în alte locuri
nu se mai poate cere şi lua vreun ban sau vreo parte cât de mică din marfă pentru care taxele
vamale au fost plătite în întregime.
Se mai prevede şi faptul că tuturor negustorilor englezi li se garantează efectuarea unui
comerţ pe cont propriu desfăşurat în Alep, Egipt şi restul zonelor din ţările aflate sub
stăpânirea otomană dar pentru acest drept aceştia trebuie să plătească o taxă de 3% din toate
mărfurile aşa cum era déjà stabilit, fără alte datorii suplimentare.
Această vămuire trebuie să se facă în porturi şi nu în alte locuri, pe mărfurile care sunt
îmbarcate în corăbii şi care au fost aduse în respectivul port, dar și pe cele pentru a fi
exportate, iar dacă mărfurile negustorilor englezi nu au fost vândute în porturile în care au
plătit vama aceştia sunt liberi să le ia și să le transporte în alt port fără a plăti din nou la intrare
taxa de 3%.
Negustorii englezi sunt scutiţi de plata acestei taxe pentru aurul și gurușii aduși din
ţările stăpânite de otomani, precum şi cei care merg sub steagul Angliei, iar dregătorii
otomani responsabili cu strângerea acestor taxe să respecte aceste decizii ale sultanului şi să
nu se solicite taxe suplimentare. (Feridun, Münșe 'at, II, p. 382).
Acest document ne arată regimul aplicat negustorilor englezi în cadrul Imperiului
Otoman şi a zonelor aflate sub influenţa acestuia.

3. Partea aceasta a documentului analizat este o prevedere dintr-un Tratat juridic

dintre Sultanul Ahmed I şi regale Poloniei, Sigismund III Wasa, în anul 1010/1607 ce
prevede regimul juridic al judecării celor care au datorii băneşti în Imperiul Otoman şi
pentru a nu plăti fug şi se refugiază în ţara stăpânită de regele Poloniei pentru a scăpa de
aceste datorii.
Această prevedere spune că guvernatorul locului unde se ascunde datornicul Imperiului
Otoman să cerceteze plângerea contra datornicului şi dacă aceasta se dovedeşte corectă
atunci cel gasit vinovat să fie obligat să restituie datoriile către cel faţă de care le are.
În ceea ce priveşte datoriile negustorilor care se refugiază în regatul Poloniei pentru a nu
le plăti trebuie să fie înregistrată, iar dacă această plângere nu este înregistrată şi nu se
prezintă dovada acestui fapt atunci nu poate fi judecată.
Dacă este vorba de restituirea unei garanţii sau împrumut de către cel care se ascunde în
regatul Poloniei la judecarea plângerii şi a cererii trebuie să se ţină cont doar dacă aceasta a
fost înregistrată şi numai de această plângere şi dovada datorii si de nimic altceva
suplimentar, fără a fi admisă mărturia în lipsa uneia dintre părţile acelei judecăţi.
Aceleaşi regului se aplică şi în cazul în care cel nemulţumit se adresează direct regelui,
regale fiind obligat să nu judece o plângere care priveşte astfel de cazuri până ce aceasta nu
se adusă la cunoştinţa judecătorilor ţării sale.
În cazul în care datornicul faţă de otomani este un polonez care se presupune că ar fi luat
un împrumut de la un ottoman, se prevede că această datorie nu se poate cere decât dacă se
prezintă un act care să aibă pecete şi care să ateste existenţa împrumutului. (Feridun,
Münșe'at, II, p. 416).

4. Această parte a documentului analizat este un privilegiu acordat de Sultanul

Süleyman Kanunî (1520 – 1566), Magnificul, Veneției la 17 Muharrem 928 / 17 decembrie
1521 şi prevede perioada de 3 ani pentru trimisul Veneţienilor la Constantinopole, perioadă
în care poate sta singur sau cu familia, şi în care poate îndeplini orice sarcini date de cei care
 l-au trimis, dar înainte de împlinirea acestui termen trebuie să părăsească Constantinopole şi
să fie înlocuit de alt trimis al Veneţienilor în aceleaşi condiţii. (M.H. Șakiroglu, 1521 Tarihli
Osmanlı–Venedik Andlașması, p. 396).

5. Ultima parte a documentului analizat este un privilegiu acordat de Sultanul

Ahmed I regelui Franței, Henric IV, la 20 Zilhicce 1012 / 20 mai 1604: prin care se stabileşte
regimul juridic referitor la cine trebuie să plătească datoria unui farncez către un otoman. Se
prevede că nu se poate cere o datorie decât de la cel care a făcut acea datorie, care doar el
poate fi reţinut şi obligat să o plătească, sau doar acelora care s-au pus chezaşi a le achita în
locul acestor datornici şi nimeni altcineva care nu este dovedit a se înscrie în aceste cerinţe
(Feridun, Münșe'at, II, p. 403).