UNIVERSITATEA BUCUREȘTI

Facultatea de Istorie
Istorie/Anul II, curs ”România în Relaţii Internaţionale postbelice”
Student: GRIMALSCHI ANA

Relațiile dintre PCR și comuniștii din Occident în contextul

Primăverii de la Praga

Argument
Evenimentele din vara lui 1968, când Uniunea Sovietică împreună cu alte patru state
membre ale Organizației Tratatului de la Varșovia (O.T.V.) – Bulgaria, Polonia, Ungaria și
Republica Democrată Germană– sunt, în general, cunoscute, mai ales din perspectiva
românească. Specialiștii în istorie contemporană consideră decizia României de a critica
intervenția militară în urma căreia a fost înlăturat regimul reformator din Cehoslovacia drept
apogeul politicii externe a regimului comunist român și momentul de maximă popularitate a lui
Nicolae Ceaușescu. Deoarece rolul României este bine-cunoscut și există o bogată literatură de
specialitate pe această temă, ne-am gândit să abordăm chestiunea și din alt unghi de vedere, a
relațiilor cu partidele comuniste occidentale (PCO), mai ales cu comuniștii italieni, francezi și
spanioli.

Cercetarea noastră se bazează pe o varietate de izvoare istorice. Se știe, bunăoară, că, după
1965, producția documentelor secției Relații Externe a Comitetului Central al Partidului
Comunist Român(P.C.R.) a atins cote impresionante, chiar și numai dacă ne referim la relațiile
acestui partid cu PCO. În comparație cu perioada Gheorghiu-Dej, s-a schimbat până și tipicul
întâlnirilor, pe care însuși secretarul Nicolae Ceaușescu le frecventa, secondat de un membru al
Biroului Politic/Comitetului Politic Executiv și de un înalt responsabil al Secției Externe a
partidului. Așadar, documentele păstrate la Arhivele Naționale Istorice Centrale constituie baza
cercetării (stenograme de întâlniri, scrisori și alte tipuri de documente). Apoi, am utilizat Arhiva
Radio „Europa Liberă” (mai ales rapoartele/sintezele pregătite pentru staff-ul instituției,
organizate arhivistic în următoarele fonduri „World communist movement”, pentru fiecare țară
occidentală, și „Non-ruling Communist Parties” „Country Series/Romania”, „Foreign Relations
Series”). De mare folos ne-au fost articolele din presa de partid, mai ales oficioasele L’Unità

1
(Italia), L’Humanité(Franța), Mundo Obrero(Spania), Scînteia, săptămânalul Rinascita. În acest
sens, interesante sunt știrile, reportajele, articolele și eseurile referitoare la România, dar și
comunicatele seci ale întâlnirilor bilaterale (care redau doar partea vizibilă a negocierilor
politice).
Informații foarte utile se regăsesc în memorialistică. Pentru spațiul românesc, neprețuite
sunt în acest sens pe tema noastră lucrările lui Paul Niculescu-Mizil (șef al Secției propagandă și
agitație a C.C., 1956-1965, membru al C.P.Ex., 1974-1989) și Ștefan Andrei, ministru de externe
(1978-1985). Ambii oferă amănunte referitoare la aspectele relațiilor internaționale și ale relației
PCR cu alte partide. Mai sunt, desigur, și lucrările de specialitate, dar, din păcate, studierea
mișcării comuniste internaționale nu constituie o arie de interes pentru istoricii români (sunt
foarte puțini cercetători care s-au aplecat asupra temei).
În schimb, există nenumărate articole, studii și volume apărute în vestul Europei.

România în contextul desfăşurării crizei cehoslovace

În perioada premergătoare intervenției militare, PCO s-au implicat în dezamorsarea crizei

ce lua tot mai mult amploare și amenința să creeze o importantă breșă în sistemul politico-militar
elaborat de Uniunea Sovietică.
Partidul Comunist Italian (P.C.I.) a fost primul care s-a declarat public încântat de măsurile
regimului Alexander Dubček, pe care îl propuneau ca model și pentru alte țări socialiste. De
referință în acest sens este o declarație oferită de secretarul Luigi Longo, în 9 mai 1968, în timpul
vizitei în Cehoslovacia, unde a declarat că susține acest „experiment ce va ajuta țările socialiste
și, în particular, partidele comuniste din statele capitaliste în lupta pentru a crea o nouă societate
socialistă – tânără, deschisă, modernă”1.
De altfel, Luigi Longo a fost primul lider comunist care a mers la Praga după debarcarea de
la putere a lui Antonin Novotný (din martie 1968, acesta fusese înlăturat cu totul din fruntea
partidului și a țării). Dincolo de suportul mediatic și politic al noului regim reformator, comuniștii
italieni au strâns relațiile cu partidele critice la ideea hegemoniei sovieticilor, cu Liga
Comuniștilor Iugoslavi și cu P.C.R., cu Iosip Broz Tito și cu Nicolae Ceaușescu.

Jaromir Navratil (editor), The Prague Spring 1968: A National Security Archive Documents Reader, Central
1

European University Press, Budapesta, 1998, p. 126 și următ.

2
 Comuniștii francezi au luat exemplul italienilor în ceea ce privește situația din
Cehoslovacia, dar au practicat ceea ce s-a numit „diplomația paralelă”: întâlniri bilaterale cu cele
două tabere (reformiștii cehi și slovaci, respectiv cele cinci state nemulțumite din cadrul O.T.V.),
ceea ce a presupus nenumărate vizite la Moscova.
Trebuie menționat și un alt aspect foarte important. Criza cehoslovacă s-a suprapus cu un
eveniment foarte important pentru istoria mișcării comuniste internaționale: pregătirile pentru
Conferința partidelor comuniste și muncitorești de la Moscova, ce ar fi trebuit să se desfășoare
inițial în noiembrie 1968, dar care s-a amânat tocmai din cauza crizei cehoslovace pentru anul
următor. Conferința se dorea un instrument legal cu ajutorul căruia sovieticii să reafirme
hegemonia lor asupra lagărului socialist și a mișcării comuniste și să izoleze și mai mult Partidul
Comunist Chinez.
În acest context, în februarie 1968, în cadrul întâlnirilor pregătitoare s-a produs incidentul
de la Budapesta, când delegația română s-a retras de la lucrări și a refuzat participarea la
Consfătuirea de la Budapesta (aprilie 1968). A fost însă primul moment când P.C.R. a colaborat
strâns cu P.C.I., care, în absența românilor, participând în continuare la consfătuire, a condus
aripa partidelor critice cu principiul hegemoniei sovietice. Paul Niculescu-Mizil menționează în
volumul memorialistic De la Comintern la comunism național atitudinea pozitivă pe care a avut-
o Enrico Berlinguer, liderul comunist italian, față de delegația PCR: italienii chiar s-au opus unor
propuneri ale est-germanilor de a condamna public PCR (săptămânalul Rinascita a publicat
integral discursul lui Niculescu-Mizil, delegatul român la întâlnirile pregătitoare). 2 În 8 iunie
1968, când Gian Carlo Pajetta, unul dintre liderii italieni, a vizitat România, acesta a afirmat
foarte clar că PCI, cunoscând foarte bine posibilitatea ca români să fie izolați la Conferința de la
Moscova, au promis că vor face front comun cu ei, sugerând, în același timp, că și francezii „ar
acționa”3. Izolarea românilor în cadrul lagărului a atins atunci apogeul, mai ales dacă avem în
vedere că „Cei Cinci” nu au invitat România la consfătuirile de la Dresda (25 martie) și Moscova
(8 mai, când sovieticii, polonezii și est-germanii au optat pentru o acțiune militară împotriva
Cehoslovaciei).
O metodă foarte bună pentru a înțelege modul în care a perceput PCO atitudinea României
în contextul crizei cehoslovace o constituie parcurgerea presei de partid și identificarea referirilor
2
Paul Niculescu-Mizil, De la Comintern la comunism național. Despre consfătuirea partidelor comuniste și
muncitorești: Moscova, 1969, Editura Evenimentul Românesc, București, 2001.
3
Arhivele Naționale Istorice Centrale (în continuare, A.N.I.C.), fond Comitetul Central al Partidului Comunist
Român (în continuare, C.C. al P.C.R.), Secția Relații Externe, dosar 80/1968.
3
la România și la Nicolae Ceaușescu. Fiind vorba de oficioasele celor trei partide comuniste
importante din Occident (L’Unità, L’Humanité și Mundo Obrero), este evident că articolele
evocate au fost publicate cu aprobarea conducerii de partid și oglindesc, prin urmare, orientarea și
linia politică a acestora.
Astfel, se poate remarca insistența cu care ziarul italian L’Unità a urmărit activitatea
României, marcată fie prin articole de fond (uneori, de primă pagină), fie prin știri de dimensiuni
ceva mai restrânse. Prin intermediul corespondentului Sergio Mugnai, aflat la București, au fost
publicate articole ce subliniau poziția favorabilă a României față de regimul Dubček sau măsurile
politice interne adoptate cu mult curaj în Cehoslovacia.
Bunăoară, în câteva rânduri au fost descrise întâlnirile la nivel înalt dintre români și
iugoslavi (adică, exact cele două țări socialiste care sprijineau măsurile reformiste din
Cehoslovacia, ceea ce nu era, desigur, o întâmplare) – vizita lui Nicolae Ceaușescu, Ion
Gheorghe Maurer și Paul Niculescu-Mizil la Belgrad (ianuarie), apoi vizita lui Nicolae Ceaușescu
tot în Iugoslavia (mai). O largă expunere a primit vizita întreprinsă de președintele francez
Charles de Gaulle în România (mai).4
De asemenea, s-au publicat informații despre reabilitarea lui Pătrășcanu și schimbările de la
vârful Ministerului de Interne (aprilie)5, declarațiile lui Ceaușescu despre Reuniunea de la
Budapesta (februarie)6; despre unitatea țărilor socialiste, respectul pentru alianțe și autonomie
internă (februarie); despre „deplina încredere în Partidul Comunist Cehoslovac” (iulie)7.
Amănunt deloc lipsit de importanță: în câteva rânduri au fost menționate atacuri ale unor
state socialiste la adresa României și Iugoslaviei (de pildă, în presa ungară și sovietică).
Ce se poate observa din această enumerare?
Că sunt articole care pun regimul Ceaușescu într-o lumină favorabilă din diverse
perspective:
1) prestigiu internațional (vizita președintelui francez de Gaulle);

4
Oggi De Gaulle giunge in Romania, L’Unità, 14 mai 1968, p. 12; Iniziati i colloqui De Gaulle-Ceausescu, 15 mai
1968, p. 12; De Gaulle e Ceausescu: Rafforziamo l'amicizia, 17 mai 1968, p. 12; Oggi ultimi colloqui De Gaulle
Ceausescu, 18 mai 1968, p. 15.
5
Ceausescu contro le violazioni della legalita, L’Unità, 29 aprilie 1968, p. 12.
6
Ceausescu sui problemi del movimento comunista, L’Unità, 19 februarie 1968, p. 12.
7
Ceaucescu: piena fiducia nel PC Cecoslovacco, L’Unità, 17 iulie 1968, p. 10.
4
 2) succese în plan intern (măsurile din domeniul justiției).Prezența română în presa italiană
de stânga a sporit, desigur, în lunile august–septembrie, în contextul intervenției militare și al
„normalizării”8 situației interne din Cehoslovacia.
În 17 august 1968, subiectul vizitei lui Nicolae Ceaușescu la Praga a deschis ziarul, titlul
mare fiind „Sicurezza europea”9.
În același număr al cotidianului L’Unità, sunt reluate declarații din urmă cu câteva zile ale
liderului comunist român despre O.T.V., unde acesta se arăta favorabil deciziilor naționale
adoptate în cadrului pactului.
În schimb, când parcurgem oficiosul comunist francez L’Humanité, descoperim că
trimiterile la regimul comunist din România sub foarte rare și modeste în comparație cu ziarul
italian mai sus amintit: o știre consistentă din 22 august 1968 despre ecoul intervenției la
București și un articol din 26 august despre întâlnirea dintre Ceaușescu și Tito.10
Desigur, și mai săracă este presa spaniolă, dar există circumstanțe atenuante: Mundo
Obrero se axează mai ales pe situația internă a Spaniei – Partidul Comunist Spaniol (P.C.S.)
acționa din ilegalitate, iar liderii săi trăiau în străinătate (Isidora Dolores Ibárruri la Moscova, iar
Santiago José Carrillo la Paris). Există însă un amplu material despre întâlnirea dintre Carrillo și
Ceaușescu, din februarie 1968.11
Atitudinea presei comuniste din Italia și Franța are totuși o explicație. Cele două mari
partide comuniste din Occident (cele mai influente, desigur) au avut, în anii 1960-1970 – până la
conturarea doctrinei numite „eurocomunism” –, o poziționare diferită în raport cu U.R.S.S.
În timp ce italienii au criticat tot mai intens Kremlinul, francezii au avut o atitudine
duplicitară, alternând izbucnirile violente cu gesturile de obediență totală față de Partidul
Comunist al Uniunii Sovietice (P.C.U.S.).Faptul că a existat o atitudine diferită a celor două
partide în 1968 o dovedește și frecvența întâlnirilor bilaterale: românii s-au întâlnit de mai multe
ori cu italienii și spaniolii, dar nu a avut loc nicio vizită a unui lider al Partidului Comunist
Francez(P.C.F.) la București în această perioadă. O afirmă răspicat chiar comuniștii români în
toiul evenimentelor, într-o comunicare către chinezi din 24 iulie 1968, când Emil Bodnăraș,

8
Termenul se referă la măsurile întreprinse după înlăturarea lui Alexander Dubček de la putere și înlocuirea sa cu
Gustáv Husák, dar denumește și perioada din istoria Cehoslovaciei cuprinsă între 1968 și 1987.
9
Sicurezza europea. Impegno comune cecoslovacco-rumeno, L’Unità, 17 august 1968, p. 1.
10
Pas d’intervention dans les affaires intérieures des autres, L’Humanité, 22 august 1968; Rencontre Tito –
Ceaucescu, L’Humanité, 26 august 1968.
11
Entrevista entre Nicolae Ceausescu y Santiago Carrillo, Mundo Obrero, XXXVIII, Nr. 6, 1 februarie 1968, p. 8.
5
membru al Biroului Politic, a apreciat curajul P.C.I. (care „acționează cât poate după capul său”),
dar a criticat „poziția șovăitoare, neclară” a P.C.F., care „n-a avut propria sa personalitate”12.

Intervenția militară

În august 1968, s-a desfășurat intervenția militară a celor cinci state împotriva
Cehoslovaciei, spre indignarea întregii opinii publice, iar L’Unità a prezentat reacția și măsurile
întreprinse de România pe prima pagină, alături cu alte reacții la cald din Italia, Iugoslavia și
URSS. Există o vastă corespondență trimisă de la București în legătură cu declarațiile liderului
român și măsurile întreprinse peste tot în țară pentru apărarea teritoriului în cazul unui atac.
Cunoaștem, de asemenea, că a existat o legătură telefonică permanentă în acea vară între PCI,
România și Iugoslavia.
Dar imediat după ce lucrurile s-au liniștit – în lipsa vreunei reacții mai dure din partea
statelor membre NATO –, PCO și-au atenuat criticile la adresa sovieticilor și au căutat soluții
politice de ieșire din criză. În presa italiană de stânga, de pildă, deja tonul scade spre sfârșitul
lunii august și în întreaga lună septembrie, chiar dacă sunt reproduse diverse declarații și știri
despre regimul român ori despre întâlnirile bilaterale ale celor două partide (vizita lui Gian Carlo
Pajetta la București) – ceea ce sugera noua politică a PCI de expectativă și de critică măsurată
față de „normalizarea” din Cehoslovacia.
În perioada următoare, s-a pus problema unor întruniri ale comuniștilor europeni care să
abordeze chestiunea cehoslovacă. Au fost două puncte de vedere. Încă înainte de invazie, PCR îi
propusese lui Mihail Suslov, ideologul neoficial al P.C.U.S., o întrunire la Praga cu Alexander
Dubček, la care să participe toate țările socialiste și cinci partide din țările capitaliste. Propunerea
nu a fost întâmpinată cu entuziasm de către comuniștii occidentali: P.C.I. a răspuns că aștepta un
punct de vedere de la cehoslovaci, P.C.F. a preferat să aștepte rezultatele întâlnirii de la Moscova,
doar comuniștii nordici și austrieci au fost de acord, în principiu.
Apoi, la aproape o săptămână după intervenție, C.C. al P.C.I. a dezbătut câteva măsuri,
inclusiv amânarea Conferinței de la Moscova. S-a vehiculat inclusiv ideea organizării unei
întâlniri a PCO pentru a pune presiune pe statele invadatoare.

12
A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R., Secția Relații Externe, dosar 103/1968.
6
 Când Santiago Carrillo, secretarul P.C.S, a vizitat România în 27 august, ca o formă de
protest față de intervenția militară, după cum a recunoscut el însuși (Boris Ponomariov, șeful
Secției Externea C.C. al P.C.U.S., chiar i-a spus că nu înțelegea rostul vizitei), Nicolae Ceaușescu
a anunțat că P.C.R. dorea emiterea unei declarații prin care să afirme principiile relațiilor dintre
țările socialiste (cu alte cuvinte, în sensul Declarației din aprilie 1964 a C.C. al Partidului
Muncitoresc Român) și, în același timp, o acțiune comună a partidelor comuniste și muncitorești
din Europa, poate chiar „o consfătuire care să ajute la restabilirea sau la afirmarea unor principii
și în care să se angajeze toate partidele și din țările socialiste și capitaliste”.13
Inițiativa nu a găsit însă ecou la partidele cu adevărat importante ale stângii vest-europene,
după cum o dovedește atitudinea delegaților P.C.I. care au vizitat România în 7 septembrie 1968.
Atunci, GianCarlo Pajetta i-a spus clar lui Nicolae Ceaușescu faptul că tovarășii săi de partid
apreciau „compromisul de la Moscova” și că, împreună cu francezii, nu aveau să adopte poziții
publice favorabile unor „acțiuni colective”: „Cât de dureroasă este situația, trebuie să evităm ca
ea să devină tragică.”14A apărut chiar o discuție contradictorie legată de o întrunire potențială
între PCO și partidelecomuniste din țările socialiste. Pe de o parte, Nicolae Ceaușescu sugera ca
partidele comuniste italian, francez, portughez, spaniol și austriac să acționeze în comun, pe o
„linie mai restrânsă”, cu țările socialiste și cu un grup de partide. În schimb, Pajetta s-a opus,
deoarece nu accepta ca doar cinci partide să participe din partea PCO. Optau, mai degrabă, pentru
relații bilaterale.15

Concluzii

Se poate, așadar, observa că, în 1968, relațiile dintre PCR și extrema stânga din Europa
Occidentală au fost strânse, mai ales cu italienii și spaniolii, fiind concretizate printr-un front
comun împotriva ideii de hegemonie a sovieticilor în cadrul mișcării comuniste și muncitorești
internaționale. A existat un contact permanent prin intermediul consfătuirilor internaționale și al
întâlnirilor bilaterale. La Roma, în presa comunistă, România s-a bucurat de o expunere
mediatică semnificativă, ce punea accent pe poziția favorabilă față de regimul Dubček și pe ceea
ce erau considerate „succesele regimului Ceaușescu”. După intervenția militară, relațiile s-au

13
A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R., Secția Relații Externe, dosar 116/1968.
14
A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R., Secția Relații Externe, dosar 126/1968.
15
Ibidem.
7
păstrat, dar au scăzut în intensitate, deoarece majoritatea PCO s-au repliat rapid și, într-un grad
diferit, desigur, s-au împăcat cu situația existentă. Francezii au acceptat „normalizarea” în
noiembrie 1968, pe când italienii au criticat moderat evoluția politică internă din Cehoslovacia.
Propunerile lui Nicolae Ceaușescu, dornic de a sancționa public sau de a statua principiile
de independență, suveranitate și neamestec în treburile interne printr-o acțiune conjugată a
comuniștilor din Vest și din Est, au fost respinse.Treptat, P.C.R., la rândul său, a adoptat treptat
un ton mai moderat și a participat totuși la Conferința partidelor comuniste și muncitorești de la
Moscova, din 1969, când, contrar așteptărilor sovieticilor, nu s-a restabilit hegemonia acestora în
cadrul mișcării internaționale, dimpotrivă.
În documentul final, P.C.U.S. a fost obligat la numeroase concesii: nu a primit niciun statut
special, s-a adoptat principiul neamestecului în treburile altor partide și s-a proclamat inexistența
vreunui centru al mișcării comuniste internaționale. Tot atunci, comuniștii români, italieni,
austrieci, englezi și belgieni au condamnat lovitura militară din Cehoslovacia, iar 14 partide au
refuzat să semneze declarația care aproba intervenții militare și existența unui centru de putere în
cadrul mișcării.
Din punctul de vedere al relațiilor din PCO și P.C.R., în 1968 s-a inaugurat o colaborare
fructuoasă, de peste un deceniu, ce s-a manifestat în cadrul conferințelor internaționale ale
partidelor comuniste și muncitorești: 1973 (Conferință pan-europeană), 1976 (Conferința din
Berlinul de Est). În ambele ocazii, a fost blocată orice afirmare a puterii sovieticilor în interiorul
mișcării comuniste.
PCO au preluat ideea reformelor politice și culturale după Primăvara de la Praga. În 1968,la
Roma s-au reluat teze mai vechi, cum ar fi ideile lui Palmiro Togliatti, secretarul general al P.C.I.
între 1938-1964, care declarase în 1956 că „nu există partid sau stat conducător al mișcării
comuniste”.În august 1968, Santiago Carrillo recunoștea că evenimentele din Cehoslovacia au
ajutat PCO „să țină seama de independența lor reală și completă și pentru responsabilitatea lor
deplină”. „Nu mai există un centru conducător și toți suntem egali și noi toți gândim cu capetele
noastre” afirma el.16
Din punct de vedere teoretic, ideologic, atunci s-au pus bazele intelectuale ale
eurocomunismului, inspirat (și) din „socialismul cu fața umană” al lui Alexandr Dubček.

16
A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R., Secția Relații Externe, dosar 116/1968.
8
 Pentru PCO au existat și alte consecințe pe termen lung: în 1968, s-au pus bazele colaborării
dintre P.C.I. și P.C.F., care au înțeles importanța unei poziții comune în fața pretențiilor sovietice
de hegemonie.
Dar contactul strâns, întâlnirile tête-à-tête, dintre comuniștii români și cei occidentali au
avut și alte consecințe, care se vor vedea mai târziu, într-un alt context istoric diferit, mai ales
după 1977, când tot după o inițiativă pornită din Cehoslovacia (Charta 77), s-a pus problema
drepturilor omului și a democrației.

9
BIBLIOGRAFIE:

1. A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R., Secția Relații Externe, dosar 103/1968.

2. A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R., Secția Relații Externe, dosar 116/1968.
3. A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R., Secția Relații Externe, dosar 126/1968.

4. Arhivele Naționale Istorice Centrale (în continuare, A.N.I.C.), fond Comitetul Central al
Partidului Comunist Român (în continuare, C.C. al P.C.R.), Secția Relații Externe,
dosar 80/1968

5. Ceausescu sui problemi del movimento comunista, L’Unità, 19 februarie 1968,

6. Ceausescu contro le violazioni della legalita, L’Unità, 29 aprilie 1968,
7. Ceaucescu: piena fiducia nel PC Cecoslovacco, L’Unità, 17 iulie 1968,
8. Entrevista entre Nicolae Ceausescu y Santiago Carrillo, Mundo Obrero, XXXVIII, Nr.
6, 1 februarie 1968

9. NAVRATIL Jaromir (editor), The Prague Spring 1968: A National Security Archive
Documents Reader, Central European University Press, Budapesta, 1998

10. NICULESCU-MIZIL Paul, De la Comintern la comunism național. Despre

consfătuirea partidelor comuniste și muncitorești: Moscova, 1969, Editura Evenimentul
Românesc, București, 2001.

11. Oggi De Gaulle giunge in Romania, L’Unità, 14 mai 1968,; Iniziati i colloqui De
Gaulle-Ceausescu, 15 mai 1968,; De Gaulle e Ceausescu: Rafforziamo l'amicizia, 17
mai 1968,; Oggi ultimi colloqui De Gaulle Ceausescu, 18 mai 1968,.
12. Pas d’intervention dans les affaires intérieures des autres, L’Humanité, 22 august 1968;
13. Rencontre Tito – Ceaucescu, L’Humanité, 26 august 1968.
14. Sicurezza europea. Impegno comune cecoslovacco-rumeno, L’Unità, 17 august 1968,

10