ACADEMIA ROMÂNĂ

SCOSAAR

Institutul de Istorie “Nicolae Iorga”

Relațiile Partidului Comunist Român cu Partidului Comunist

Italian. 1965-1989

Coordonator Științific
Prof. Univ. Dr. Ioan Chiper

Drd. Gabriel Sandu

București
2019
 Sumar

I. 1 Scurt istoric al relațiilor Partidului Comunist Român cu Partidului Comunist

Italian de la Congresul al XX-lea al P.C.U.S până în anul venirii la conducere a lui Nicolae
Ceaușescu....................................................................................................................... 3

I. 2 Relațiile P.C.I-P.C.R între 1965-1967. De la venirea lui Nicolae Ceaușescu la

conducerea partidului până la Conferința de la Karlovy Vary .................................9

I.3 Un nou pas în evoluția relațiilor bilaterale în preajma Consfătuirii

consultative a Partidelor Comuniste și Muncitorești de la Budapesta,
1968..................................................................................................................................25

I.4 A treia încercare de apropiere în relațiile bilaterale: Consfătuirea

internațională a Partidelor Comuniste și Muncitorești de la Moscova,
1968..................................................................................................................................43

I.5 De la vizita secretarului general al P.C.I Enrico Berlinguer în România până

la conferința de la Helsinki.............................................................................................53

I.6 Eurocomunismul văzut din Republica Socialistă România........................60

2
 Relațiile Partidului Comunist Român cu Partidului
Comunist Italian. 1965-1989

I. 1. Scurt istoric al relațiilor Partidului Comunist Român cu Partidului Comunist

Italian de la Congresul al XX-lea al P.C.U.S până în anul venirii la conducere a lui Nicolae
Ceaușescu

În prima jumatate a aniilor 1960, coincidența face ca fața Partidului Comunist Italian să
se îndrepte spre comuniștii români, pentru linia adoptată de aceaștia din urmă și anume
independența față de U.R.S.S. Notele informative erau multiplicate și cerute de către P.C.I., din
cauza situației din România. Un interes deosebit asupra căruia Partidul Comunist Italian s-a
arătat atras, a fost opoziția Partidului Muncitoresc Român în cadrul C.A.E.R., atunci când
Uniunea Sovietică a dorit să implementeze Planul Valev1. De altfel, comuniștii italieni au
observat că în interiorul Partidului Muncitoresc Român s-a subliniat mult respectul “
autonomiei” și al “ suveranității naționale”, ,,cu o atitudine polemică față de actualul grup de
conducere sovietic”. În paralel cu interesul comuniștilor italieni pentru toate aceste lucruri, care
s-au referit la aceeași politică autonomă în raport cu Uniunea Sovietică, a început să se dezvolte
relațiile secției externe a Partidului Comunist Italian o atitudine critică față de problemele
interne ale României. În special, critica s-a oprit asupra conducerii rigide a economiei și a lipsei
unei dezbateri libere atât în partid, cât și în țară, în jurul principalelor probleme de caracter
politic și în domeniul internațional, pentru care „ Nu apare nimic ”2. În ciuda faptului că grupul
de la conducerea partidului s-a aflat frecvent în dezacord cu U.R.S.S. iar în fața opiniei publice
a fost înălțată „ unitatea monolitică a câmpului socialist “ fără a face „ nici o indicație a
divergențelor” între diferitele țări.
Pe măsură ce privea liberalizarea interioară și cultul personalității, guvernul român
credea că este „ o problemă care interesa doar Uniunea Sovietică “.

1
„ Ei nu sunt pregătiți să accepte să fie doar un rezervor de produse agricole” vezi Fundația Institutului Gramsci,
fond C.C. al PCI, Secția Relații Externe, dosar nr. 493/1963, ff. 290-291.
2
Stefano Santoro, Il partito comunista italiano e la Romania negli anni sessanta e settanta, Editura Reuniti,
Roma, 2006, p. 11.

3
 Pe scurt în relațiile rezervate ale Partidului Comunist Italian, a început să apară neliniște
evidentă pentru cenzura practicată pe toate acestea, care ar putea dăuna imaginii regimului: „În
general, despre erorile din trecut și deficiențele reale, nu se vorbește. Totul este în regulă. De
exemplu, încă mai lipsește carnea”3. Pe aspecte ce țineau de politică internațională, ambele
partide au avut numitori comuni, mai ales pe “ coabitarea Est-Vest” și autonomia partidelor
comuniste în fața Moscovei, spre exemplu comuniștii români au dat o apreciere pozitivă asupra
poziției politicii externe a Partidului Comunist Iugoslav. Partidul Comunist Italian a continuat
să observe cu o anumită neîncredere regimul autoritar al Partidului Comunist Român, care părea
că a salutat doar noutățile expuse după Congresul al XX-lea al PCUS. Partidul Comunist Italian
a recunoscut cuceririle pozitive ale statului socialist, ca “ impulsul grandios acordat educației
populare și accesul la universități”.
În martie 1965, la câteva zile după moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae
Ceaușescu a fost ales secretar al Partidului Comunist Român. Nicolae Ceaușescu a continuat
aceeași politică de autonomie națională și deschiderea spre țările din Occident și a permis, în a
doua jumătate a anilor 1960, o liberalizare moderată pe plan intern4.
Perioada luată în considerare – de la venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu până în 19755-
vede o evoluție a mișcării comuniste internaționale, de la cadrul războiului rece și al alinierii
tot mai strânse în jurul Uniunii Sovietice a tuturor partidelor comuniste, la dezarticularea
progresivă a spațiului socialist. În asemenea context se plasează relațiile dintre PCI, cel mai
mare partid comunist din Europa Occidentală și P.M.R (și apoi P.C.R.). România, o țară care
s-a caracterizat, începând cu sfârșitul anilor cincizeci și apoi progresiv, printr-un fel de
”naționalism comunist”, care a avut expresia sa deplină în persoana lui Nicolae Ceaușescu.
De altfel, între anii cincizeci și anii șaizeci partidul comunist român s-a ”românizat”,
afirmându-se acum – după cum a scris François Fejtö „nu ca secția română a Internaționalei
moscovite, ci ca o forță autohtonă, ca un instrument puternic structurat al naționalismului român
”6. Este interesant de analizat relația dintre PCI și PCR și asta, în mod evident, nu pe motivul
că ar exista o consonanță politică generală, ci pentru că ambele au împărtășit, în anumite

3
Ibidem, ff. 296-301.
4
Fundația Institutului Gramsci, fond C.C. al PCI, Secția Relații Externe, dosar nr. 520/ 1965, ff. 151-153.
5
Cu limitare la prima jumătate a anilor șaptezeci, conform Daniel Pommier Vincelli, Relațiile între PCI și PCR
la începutul anilor șapezeci (1972-1974) în Comunism și comunisme. Modelul românesc. Documentele conferinței
de la Messina, 3-4 mai 2004, sub îngrijirea lui G. Mândrescu și G. Altarozzi, prefață de A. Biagini, Cluj-Napoca,
Accent, 2005, pp. 203-219
6
F. Fejtö, Storia delle democrazie popolari doppo Stalin, 1953-1964, Editura Vallechi, Firenze, p. 195.

4
perioade și conform anumitor modalități, unele poziții referitoare la probleme internaționale
importante.
Anticipând cele ce vor fi expuse în prezenta lucrare, atât P.C.I cât și P.C.R și-au
manifestat exigența, începând cu cel de-al XX-lea congres al PCUS (1956), de a revendica o
anumită autonomie față de linia dictată de Moscova pentru mișcarea comunistă internațională,
dorindu-și apoi, în cursul anilor șaizeci, o depășire treptată a blocurilor contrapuse.
Interesant e faptul că PCI și PCR împărtășiseră aceste linii strategice, chiar dacă au
rămas în mod substanțial străini unul de celălalt în practica politică : dacă PCI le vedea în fapt
funcționale desfășurării ”democrației progresive” în sens togliattian (Palmiro Togliatti) și mai
apoi berlinguerian (Enrico Berlinguer) – substanțiala acceptare, nu doar tactică, a sistemului
democratic occidental – Partidul Comunist Român le vedea mai degrabă ca un instrument
pentru a putea afirma un fel de autarhie naționalistă și pentru a încetini legăturile sale cu
Moscova.
Pe aceste premise deci, începură să se lege, în primii ani după 1960, relații din ce în
mai semnificative între PCI și Partidul Muncitoresc Român (PMR)7, condus atunci de Gheorghe
Gheorghiu-Dej, care își asumase o putere în mod substanțial de necontestat, după expulzarea
din partid a celorlalți lideri, cum ar fi ministrul Finanțelor, Vasile Luca, ministrul Internelor,
Teohari Georgescu, acuzați de ”deviaționism” de dreapta și ministrul Externelor, Ana Pauker.
Asigurându-și puterea absolută, Dej a început un marș treptat spre o poziție autonomă
față de URSS, pe baze naționaliste8. Și într-adevăr, România lui Gheorghiu-Dej parcursese,
începând de la jumătatea anilor cincizeci, pași prudenți, fără echivoc, în direcția unei demarcări
progresive de un control sovietic considerat prea opresiv.
Era vorba despre o demarcare în mod evident niciodată declarată explicit – cel puțin
pentru toți anii cincizeci -, care totuși era vizibilă și lega în mod indivizibil aspectul politic cu
cel economic. Al treilea congres9 al Partidului Muncitoresc Român din iunie 1960 pune bazele
efective ale independenței economice a țării față de tutela sovietică, în timp ce declarația făcută
cu ocazia adunării plenare a comitetului central al partidului din aprilie 1964 semnala o efectivă
îndepărtare de întregul plan de integrare economică dorită de Moscova pentru țările satelit din
CAER.

7
Partidul Muncitoresc Român. PMR își schimbă apoi numele în 1965, devenind Partidul Comunist Român.
8
F. Fejtö, Storia delle democrazie popolari. L’era di Stalin 1945/1952, Editura Bompiani, Milano, 1977, pp.
235-238.
9
Congresul al III-lea al P.M.R. din 1960, p. 33.

5
 Atacul lansat de Hrușciov Chinei lui Mao, cu ocazia Congresului PMR din iunie 1960
și energicul răspuns al delegatului chinez, care îl definește ca fiind un ”comportament tiranic”
dar și ”trista impresie” că vorbele liderului sovietic, prin ”tonul lor agresiv”10 provocaseră la
delegații celorlalte partide comuniste fractura care a urmat a monolitismului comunist și
lansarea discutării dreptului partidului sovietic de a conduce întreaga mișcare comunistă
internațională, îl convinseseră pe Gheorghe Gheorghiu-Dej că Uniunea Sovietică ar fi trebuit
să acorde o mai mare autonomie fiecărui partid socialist în parte.
Pe de altă parte însă, Gheorghe Gheorghiu-Dej era gata să scoată avantaje din
deschiderea hrușcioviană către Occident, în cadrul politicii ”coexistenței pașnice”, având ca
întâietate scopul de a strânge relațiile economice cu unele țări occidentale.
În mod efectiv, comerțul României cu Occidentul cunoaște în acei ani o creștere
semnificativă : importurile din Germania Occidentală, din Franța și din Anglia au crescut mai
mult de trei ori între 1959 și 1961, iar creșteri similare s-au constatat în exporturile directe spre
Italia, Franța și Elveția. Nu mai puțin important era faptul că dezvoltarea relațiilor economice
și culturale cu Franța, Italia și – afirma președintele Consiliului românesc, Chivu Stoica – ”chiar
și cu alte popoare de origine latină din Europa și din America de Sud”, era folosită în scopuri
propagandistice, pentru a insista pe tema latinității României și deci pe respectarea diversității
respectului său pentru lumea slavă, după ani de rusificare11.
Deschiderea României lui Gheorghe Gheorghiu-Dej către Occident și criticarea mono
centrismului sovietic era – și este important să subliniem lucrul acesta – pur și simplu
instrumental și nu presupunea în niciun fel vreo liberalizare a climatului politic intern.
Dimpotrivă, Gheorghiu-Dej a impus o politică îndreptată spre o întărire granitică a unității
partidului în jurul figurii sale, lansând în mase campanii de îndoctrinare și de propagandă, cu
scopul de a eradica influența ”educației burgheze” și a revizionismului antimarxist, împletind
astfel, în mod înțelept, comunismul și naționalismul. Raportul lui Hrușciov la cel de-al XXII-
lea Congres al PCUS, din octombrie 1961, acolo unde erau atacate din nou stalinismul și
crimele sale, ar fi putut în mod potențial să-i pună pe Gheorghiu-Dej și anturajul său, de marcă
stalinistă, într-o situație stânjenitoare. Echivocul, dacă se dorește asemenea denumire – este că
Gheorghiu-Dej dădea termenului de ”stalinism”, o semnificație deloc diferită de cea a lui
Hrușciov.

10
G. Boffa, Storia dell’ Unione Sovietica. 1945-1964 Guerra fredda e stalinismo. Gli anni di Chruscev. Crisi del
movimento comunista, vol. 4, Ediura L’Unità, Roma, 1990, pp. 327-328
11
F. Fejtö, op. cit. pp. 153-154. Vezi și ADMAE, fond Italia, dosar 210/1954. Relaţii între RPR şi Italia (23 august-
decembrie 1954), ff. 44-48.

6
 Și într-adevăr, pentru români, stalinismul nu însemna putere despotică exercitată de o
singură persoană, ci imperialism sovietic asupra țărilor satelit : iată deci că ”staliniștii” fuseseră
chiar așa-numiții ”moscoviți”, eliminați de același Dej în 1952 : era vorba despre grupul de
adepți ai ideologiei sovietice, venit la putere în anii de după război, format din Ana Pauker,
Vasile Luca, Teohari Georgescu, doborât în numele unui socialism național și patriotic,
personificat chiar de Gheorghiu-Dej și de grupul său12. În opinia românilor, în definitiv, nu au
fost niciodată făcute greșeli și deci nu era nimic de corectat : «Pauker, Vasile Luca și tovarășii
lor erau prezentați ca niște ”dogmatici”, ”sectanți” sau ”oportuniști”, pe drept cuvânt
condamnați. Gheorghe Gheorghiu-Dej considera că nu avea niciun motiv care să-l oblige să
se întoarcă asupra trecutului»13.
În august 1962, la București, a avut loc o întâlnire a exponenților Partidului Muncitoresc
Român și ai Partidului Comunist Italian. Din partea română, participa, printre alții, Nicolae
Ceaușescu, pe atunci numărul doi din PMR, în timp ce delegația italiană era condusă de șeful
comunist Emanuele Macaluso, care se situa pe o linie de deschidere spre noutățile pe care le
aducea URSS-ul hrușciovian: strategia PCI se informa atunci de la cea stabilită de cel de-al
XXII-lea Congres al PCUS, care se concentrase pe lupta pentru pace și dezarmare. Referitor la
asta, Macaluso afirma că, comuniștii italieni se îndreptau nu doar spre social-democrați ci și
spre catolici, în special după înscăunarea papei Ioan al XXIII-lea. Din punctul de vedere al
economiei globale, Macaluso vedea, spre deosebire de sovietici, elemente pozitive în piața
comună europeană, în măsura în care capitalismul american ar fi fost inclus în criza apărută din
această nouă realitate. În afară de asta, urmând o reminiscență vag bernsteiniană, Macaluso
punea în lumină creșterea în Italia a numărului întreprinderilor mici și mijlocii, evidențiind
faptul că acestea ar fi putut pune probleme de ordin ideologic: ”afirmația, care a fost făcută
până acum, că dezvoltarea marilor întreprinderi monopoliste duce la crearea unui deșert în jurul
acestei mari întreprinderi, adică elimină firmele mici și medii, această afirmație nu este exactă,
pentru că la noi a avut loc o creștere a numărului de întreprinderi mici și medii”14. O altă
problemă era cea a naționalizărilor și deci, a capitalismului de stat.
În acest caz, Macaluso descoperea contradicții : pe de o parte capitalul monopolist italian
dorea naționalizări pentru a salva anumite sectoare aflate în dificultate, pe de altă parte,
naționalizările făceau parte din programul comunist de reforme. De exemplu, în ce privea

12
S. Ficher-Galați, Twentieth Century Rumania, Editura Columbia University Press, New York and London,
1970, pp. 159-182.
13
F. Fejtö, op. cit. pp. 99-100; Vezi și A Guerra, Ziua când Hrușciov a vorbit. De la cel de-al XX-lea Congres la
revolta ungară, Editori Riuniti, Roma, 1986, p. 123.
14
Ibidem.

7
naționalizarea energiei electrice, pusă în discuție chiar în acea perioadă, această măsură nu era
cu exactitate – după părerea lui Macaluso – cea mai bună pentru PCI, totuși aceasta diviza clasa
dominantă : o parte se împotrivea în mod deschis, iar cealaltă parte credea că statul ar trebui să
ajute sectoarele în dificultate pentru a permite dezvoltarea celorlalte. Se punea apoi problema
legăturii între PCI și PSI, având în vedere sprijinul partidului socialist pentru guvernul de centru
stânga al lui Fanfani : PCI nu trebuia să rupă unitatea cu PSI, dar nici să aibă poziții oportuniste,
susținea Macaluso.
Lui Ceaușescu, care cerea în mod expres legături între PCI și PSI, Macaluso îi
răspundea, admițând totuși că acestea se înrăutățiseră, deoarece, ”fără îndoială, Democrazia
Cristiana a făcut acest guvern pentru a scădea capacitatea de luptă a clasei muncitoare”15.
În concluzie, ceea ce ieșise la lumină era o evidentă diferență de opinie între metodele
de discuție, valabile în PCI și în PMR : ideea că ar fi fost posibilă o discuție internă, referitoare
la probleme de importanță strategică și în dezacord cu direcția oficială, era de neconceput pentru
români.
În această privință interesantă, trebuie să amintim unele observații aduse de delegația
comunistă italiană, tovarășilor români : după ce au făcut cunoscut, în mod foarte precaut, o
anumită carență în dezbaterile din interiorul partidului și cu masele de oameni ”despre
problemele politice mai generale care frământă astăzi lumea”, se întrebau ”dacă este corect ca
toate puterile de elaborare și de decizie să se centreze pe Partid și pe aparatul său de conducere”.
Adică, ”dacă Partidul trebuie să ducă la îndeplinire funcția de ghid sau de înlocuire a
organismelor statului”. Punctele de vedere ale comuniștilor italieni, foarte prudenți în punerea
problemei, deja scoteau în evidență acea sensibilitate diferită pentru problemele democrației,
ale informării și ale dezbaterilor, care vor subzista între cele două partide, în ciuda
convergențelor care totuși au existat în anii următori. Comitetul Central al PMR, după cel de-
al XXII-lea Congres al PCUS subliniase, de exemplu, că în perioada cultului personalității,
chiar dacă au existat unele ilegalități și în România, cele mai grave au fost împiedicate datorită
lui Gheorghiu-Dej.
Dar, observau comuniștii italieni, ”când se manifestau denaturări, masele și nu doar un
singur tovarăș luminat, care ar putea sau nu să existe, ar trebui să aibă posibilitatea de a interveni
și modifica, a corecta și a elimina arbitrarii sau denaturări”16.

15
ANIC, fondul CC al PCR (CC al PCR), Secția Cancelarie, dosar 77/1962, f. 2-30, stenograma ședinței din 22
august 1962.
16
Fundația Institutului Gramsci, fond C.C. al PCI, Secția Relații Externe, dosar nr., 503/ 1962., ff. 73-82.

8
 II. 2 Relațiile P.C.I-P.C.R între 1965-1967. De la venirea lui Nicolae Ceaușescu la
conducerea partidului până la Conferința de la Karlovy Vary

Începând cu prima jumătate a anilor șaizeci, în paralel cu linia ”națională” a Partidului

Comunist Român, România suscită în mod crescător interesul comuniștilor italieni : de fapt, de
atunci încep să fie elaborate o serie de rapoarte confidențiale despre România, în îngrijirea
secției externe a Partidului Comunist Italian. În unul din aceste rapoarte, din mai 1963, fusese
examinată situația României, în contextul CAER și împotrivirea sa treptată la a fi considerată
doar un furnizor de materii prime în beneficiul țărilor cu vocație industrială, cum ar fi Republica
Democrată Germană, Polonia, Cehoslovacia și Ungaria. Românii erau de fapt foarte iritați din
cauza ultimei întâlniri a statelor din CAER . Nu sunt dispuși să accepte să fie doar un rezervor
de materii prime și de produse agricole și să rămână o țară agrar-industrială. Sunt pe cale să
restrângă în parte consumurile pentru creșterea exporturilor spre țările capitaliste, astfel încât
să poată intensifica investițiile industriale. Un mare efort este îndreptat spre încetinirea relațiilor
comerciale cu RFG și spre intensificarea relațiilor cu Italia. Premisa de bază a argumentației
ideologice românești a fost contestarea rolului Moscovei de centru al mișcării comuniste
internaționale. Existența unui centru conducător al mișcării comuniste internaționale a fost
enunțată, teoretizată și impusă chiar altor partide comuniste internaționale, încă din 1919, când
Lenin a luat inițiativa organizării la nivel internațional a mișcării comuniste, aducând argumente
privind unitatea internațională a mișcării revoluționare comuniste17. În privința relației cu lumea
exterioară, noua echipă de conducere încerca să dezamorseze conflictele generate de Stalin,
precum acutizarea relațiilor cu Occidentul în contextul războiului din Coreea sau eșecul în
relația cu Iugoslavia18.
Dacă schimbarea echipelor de conducere din unele democrații populare șubrezise deja
coeziunea blocului comunist, acesta a fost și mai mult periclitată de “ Raportul Secret “ al lui
Hrușciov de la al XX-lea Congres al P.C.U.S., care așază conducerile comuniste din statele

17
Ruxandra Ivan, Între internaționalismul proletar și național-comunismul autarhic. Politica externă sub
regimul comunist, în Ruxandra Ivan, coord., Transformarea socialistă. Politici ale regimului comunist între
ideologie și administrație, Polirom, Iași, 2009, p. 109.
18
Martin, McCauley, Rusia, America și războiul rece 1949-1991, Polirom, Iași, 1999, p. 58.

9
satelit într-o postură foarte vulnerabilă, după cum au dovedit foarte repede evenimentele din
anul 1956.
Confruntat cu discuțiile tot mai aprinse privitoare la abuzurile stalinismului și cu cererile
imperioase de reforme, Hrușciov a făcut un pas înapoi, prin publicarea cunoscutei Declarații
din 30 octombrie 1956, cu privire la relațiile dintre Uniunea Sovietică și democrațiile populare.
Documentul recunoștea greșelile comise în trecut inclusiv în privința acestor relații și enunța ca
principii de bază ale relațiilor dintre statele blocului comunist neamestecul în treburile interne,
egalitatea și avantajul reciproc, respectarea integrității teritoriale19.
După moartea lui Stalin apar primele tentative de emancipare de sub tutela sovietică,
prudente, disimulate, și care s-au accentuat abia în contextul tulburărilor anului 195620.
Conducerea P.M.R. vedea în unitatea mișcării comuniste internaționale garanția sa de
securitate, fiind confruntată cu o ostilitate deosebită atât din partea Occidentului, cât și din
partea societății românești. Pe de altă parte, modelul bolșevic, așa cum fusese acesta înțeles și
dezvoltat de Stalin, era exact ceea ce comuniștii români visau: industrializare, colectivizare,
anihilarea opoziției burgheze, unitatea de monolit în jurul partidului.
În partid se subliniază în mod special, în cadrul rezoluțiilor din 1957-1960 ”autonomia”,
respectul ”suveranității naționale”, ”interesul reciproc” etc. Se simte, chiar dacă foarte reținută,
o atitudine polemică față de actualul grup sovietic. Înlăturarea lui Nikita Hrușciov din fruntea
P.C.U.S. în anul 1964 nu a fost doar rezultatul unei simple lupte pentru putere, ci în același timp
și expresia unei crize în care se afla Uniunea Sovietică la acel moment. Seria lungă de decizii
proaste luate și incapacitatea lui Hrușciov de a administra corespunzător au contribuit la
compromiterea prestigiului și autorității Uniunii Sovietice21. Republica Populară Chineză
reprezenta pentru Uniunea Sovietică cea mai mare provocare, datorită conținutului ideologic,
a influenței mare asupra altor partide. Partidul Comunist Albanez cât și Partidul Comunist
Român, au profitat, în măsuri și forme diferite, de conflictul sino-sovietic, pentru a domoli
dominația și controlul Moscovei.
Astfel, una dintre principalele priorități ale noului lider de la Kremlin, Leonid Brejnev,
era una de a reface rolul de dominație al Moscovei în mișcarea comunistă internațională.

19
Aceste principii fuseseră pentru prima dată curpinse în Acordul sino-indian asupra Tibetului din 1954 și
fuseseră preluate de către Conferința statelor nealiniate de la Bandung, din aprilie 1955. Vezi David, J., Dallin,
Soviet Foreign Policy after Stalin, Greenwood Press Publishers, 1975, p. 297.
20
Dan, Cătănuș, Relațiile externe ale României și influența factorului sovietic asupra acestora în primele celor
două decenii postbelice, în S.M.I.C., vol 1/2002, p.222.
21
Idem, Între Beijing și Moscova. România și conflictul sovieto-chinez, Editura I.N.S.T., București 2004, p. 413-
423.

10
 Experiența contactelor bilaterale au dovedit că reconcilierea sino-sovietică nu mai era
valabilă, Brejnev a urmărit să rupă provocarea chineză, aliniind partidele comuniste din întreaga
lume în jurul Moscovei și izolând China22.
Ideea unei noi consfătuiri internaționale a partidelor comuniste a fost una veche, însă
evoluțiile pe plan internațional au atras atenția comuniștilor de la Kremlin asupra unei necesități
de a nu întârzia un astfel de demers. La începutul anului 1964, Statele Unite ale Americii au
inițiat serii de acțiuni militare împotriva Vietnamului de Nord, ducând astfel la declanșarea unui
nou război ce a avut consecințe majore asupra relațiilor internaționale, în special sovieto-
americane și chino-americane. Autoritățile de la Hanoi, au fost dependenți de sprijinul extern
pentru a înfrunta Statele Unite, având în vedere lipsa de proporție de forțe. Rezultatul a fost
starea de neutralitate a autoritățile comuniste de la Hanoi în conflictul sino-sovietic, pentru a nu
leza una dintre cele două super-puteri și pentru a beneficia de sprijinul amândurora. Pentru
Republica Populară Chineză și U.R.S.S., conflictul din Vietnam avea implicații diferite.
U.R.S.S nu era în mod special favorabilă acutizării conflictului, văzând în acesta o piedică
suplimentară în calea unei apropieri în relația sovieto-americane. Conducătorul sovietic, Leonid
Brejnev, care a preluat conducerea partidului comunist în 1964, a căutat metode de detensionare
în raport cu S.U.A, în primul rând pentru a reduce presiunea pe care cursa înarmărilor o
reprezenta asupra economiei sovietice. După eșecurile în politica externă a lui Hrușciov și în
special în relațiile cu americanii, cum a fost criza rachetelor din Cuba, Kremlinul a încercat și
a căutat să evite noi tensiuni în relațiile bilaterale23. Uniunea Sovietică a reușit să negocieze cu
succes tratatul de neproliferare nucleară cu Statele Unite, continuând și în anii următorii
asemenea demersuri.
Uniunea Sovietică a sprijinit cauza comuniștilor vietnamezi, din rațiuni principale, care
țineau de prestigiul și rolul său în mișcarea comunistă internațională. Statele Unite ar fi dorit ca
Moscova să medieze conflictul din Vietnam, cel puțin atunci când a devenit limpede că războiul
avea tendința de a se prelungi, mai ales din 1966. La rândul lor și autoritățile de la Kremlin
doreau aceleași lucru și au căutat să acționeze ca factor moderator, însă libertatea de mișcare a
fost serios limitată de China lui Mao.
Din perspectiva chineză, acutizarea conflictului din Vietnam prezenta cu totul alte
semnificații.

22
Matthew, J., Ouimet, The Rise and Fall of the Brezhnev Doctrine in Soviet Foreign Policy, Univeristy of
North Carolina Press, 2003, p. 59.
23
Mike, Bowker, Brezhnev and Superpower Relations, în Edwin Bacon, Mark Sandle, editori, Brezhnev
Reconsidered, Editura Palgrave MacMillan, New York, 2010, p.90-91.

11
 La acel moment ( 1964 - 1965), China avea relații tensionate atât cu Uniunea Sovietică,
cât și cu Statele Unite.. În aceste condiții, politica externă dusă de Republica Populară Chineză
a fost cea a “ dublului adversar”, fiind îndreptată atât împotriva U.R.S.S.-ului cât și împotriva
Statelor Unite, Mao a realizat că ambele super puteri sunt o amenințare la adresa securității
Chinei.
Astfel singura soluție a lui Mao, pentru evitarea soluției de izolare internațională a fost
apropierea de „zona de mijloc“ referindu-se la țările subdezvoltate din Asia și Africa, dar și la
acele țări din Europa de Est și de Vest care, într-o formă sau alta, se opuneau dominației
sovietice, respectiv americane. În ceea ce privea Partidul Comunist Român, demersurile lui
Leonid Brejnev pentru consolidarea poziției sovietice în mișcarea comunistă internațională
reprezentau o provocare cu potențialul de a submina realizările obținute până în acel moment.
Prin “ Declarația PMR ” din aprilie 1964, dar și prin pozițiile anterioare și ulterioare, comuniștii
români își revendicaseră neutralitatea în disputa sino-sovietică, iar autonomia PMR/PCR, în
mișcarea comunistă internațională se baza tocmai pe șubrezirea rolului P.C.U.S de centru al
mișcării, în contextul tendințelor centrifuge manifestate atât de comuniștii chinezi, cât și de cei
albanezi, iugoslavi sau vest-europeni. Refacerea poziției Moscovei de centru al mișcării
comuniste internaționale era în contradicție cu autonomia pe care PCR o revendica, motiv
pentru care era în interesul lui Nicolae Ceaușescu și a partidului în general, să combată, în
măsura în care era posibil, aceste eforturi24. Comuniștii români au intrat pentru prima dată în
contact cu ideea de consfătuiri internaționale a partidelor comuniste, după episodul din martie
1965, la începutul anului 1966, printr-o scrisoare semnată de Wladislaw Gomulka, prim-
secretar al Partidului Muncitoresc Unit Polonez. Scrisoarea a fost datată în 5 ianuarie 1966 și
propunea o întâlnire a partidelor comuniste din Europa și Asia sub pretextul coordonării
ajutorului acordat Republicii Democratice Vietnameze25. Partidul Muncitoresc Unit Polonez, a
trimis și o copie a scrisorii adresată Partidului Comunist Chinez, în care, fără a folosi un limbaj
conflictual, se făceau referiri aspre la agresiunea americană împotriva poporului vietnamez și
se sublinia importanța coordonării ajutorului pe care țările socialiste îl acordau nord-
vietnamezilor. Vara anului 1966 a fost crucial de bună pentru Partidul Comunist Român
deoarece a contribuit la afirmarea fără echivoc a poziției specifice pe care o revendica în blocul
comunist, aceea de a fi în relații bune atât cu PCUS, cât și cu PCC.

24
ANIC, fond C.C. al P.C.R., Secția Cancelarie, dosar nr., 5/ 1966, f. 25.
25
Ibidem, f. 26.

12
 Această poziție a fost confirmată de vizita efectuată de premierul chinez Ciu Enlai la
București, în iunie 1966, precum și de organizarea întrunirii Comitetului Politic Consultativ al
Pactului de la Varșovia, dublată de consfătuirea partidelor politice comuniste din țările Pactului
de la Varșovia, care au avut loc la București. Vizita prim-ministrului al Republicii Populare
Comuniste Chineze în Republica Socialistă România a stârnit în U.R.S.S emoții foarte
puternice, vizibile chiar la insistențele lui Leonid Brejnev.
Disputele sino-sovietice au reprezentat contextul în care autoritățile de la București
și-au revendicat autonomia în fața Moscovei, însă continuarea acestui conflict nu a reprezentat
în niciun caz un obiectiv al Partidului Comunist Român. Continuare conflictului sino-sovietic
reprezenta pentru P.C.R. o presiune în plus din partea Uniunii Sovietice pentru a lua poziției
împotriva Republicii Populare China. Pe de altă parte, stingerea conflictului sino-sovietic ar fi
adus o serie de avantaje, precum o subminare a pretențiilor PCUS de a reprezenta centrul
mișcării comuniste internaționale.
De aceea, conducătorul Partidului Comunist Român, Nicolae Ceaușescu, în cadrul
discuțiilor, a făcut apel la o reconciliere, invitând P.C.C. să se manifeste mult mai activ din
interiorul mișcării, nu neapărat din afara acesteia. Ceaușescu sugerase că Partidul Comunist
Chinez nu proceda bine refuzând contactele cu partea sovietică, deoarece în acest fel permitea
altor partide să reproșeze chinezilor sciziunea din mișcarea comunistă26. Pentru Partidul
Comunist Român, problema era una principală: dacă poziția sa ar fi fost susținută de Partidul
Comunist Chinez din interior, ar fost de un sprijin mult mai mare decât din exterior. La rândul
lor, comuniștii români au încercat să evite izolarea în cadrul mișcării și au căutat în permanență
să întrețină relații constructive cu toate celelalte partide comuniste. În cadrul întâlnirii lui N.
Ceaușescu cu Ciu Enlai, s-a evidențiat poziția neutră și cea de mediere pe care se plasa P.C.R.,
prin noul apel făcut de români la încetarea polemicii publicii. În discuțiile cu Ciu Enlai,
Ceaușescu a punctat faptul că, deși P.C.R. avea divergențe cu P.C.U.S., partidul a căutat să nu
le facă publice, deoarece în astfel de circumstanțe reconcilierea ar fi fost dificilă iar divergențele
ar acutiza relația. N. Ceaușescu readucea în discuție conceptul de unitate a mișcării comuniste
internaționale, respectiv necesitatea ca partidele comuniste să rămână unite în jurul principiilor,
deși în conjuncturi specifice puteau avea puncte diferite de vedere. În acest caz, sublinia el,
criticarea greșelilor era indispensabilă, însă în asemenea fel încât să facă posibilă păstrarea
unității.

26
ANIC, fond C.C. al P.C.R., Secția Relații Externe, dosar nr., 82/1966, f. 36.

13
 Din acest punct de vedere, sensul atribuit de Ceaușescu și Partidul Comunist Român
conceptului de unitate a mișcării comuniste era mult mai diferit față de cum vedea Uniunea
Sovietică și Leonid Brejnev. Dacă Uniunea Sovietică înțelegea acest concept ca în spiritul
cominternist, inclusiv în conflictul cu China, pentru comuniștii români unitatea avea un sens
universal, implicând inclusiv China, în spiritul policentrismului susținut de Palmiro Togliatti27.
O unitate poli-centristă a mișcării comuniste internaționale ar fi fost de bun augur
Partidului Comunist Român și ar fi oferit întreaga libertate de mișcare pe care și-o dorea,
limitând opțiunile Uniunii Sovietice de a interveni contra sa. Ca și în cadrul primei medieri în
conflictul sino-sovietic, demersul românesc se lovea și de această dată de obstacolele ce țineau
de dinamica internă a regimului din China. În mai 1966, se declanșase „ revoluția culturală ”,
prin apariția primelor „gărzi roșii” la Beijing, grupări formate mai ales din tineri foarte radicali,
cărora partidul le oferise libertatea de a acționa deasupra cadrului legal.
În ceea ce privea dezbaterea din acel moment din mișcarea muncitorească internațională,
fixată în special pe relațiile de atunci între sovietici și chinezi și pe dreptul de a căuta căi
specifice, naționale spre socialism, chiar și în dezacord cu Moscova, românii se arătau deschiși,
dar precauți : de aceea, făceau invitația de a fi ”responsabili”, ”fermi dar prudenți”, să încerce
să ”înțeleagă”.
Cât despre PCI, se preciza, ”dacă sunt rezerve” despre politica sa, acestea ”sunt
reținute”28. În a doua jumătate a anilor șaizeci, se accentuase dinamismul României lui
Ceaușescu, care dorește să instaleze țara sa pe o poziție de primă importanță, ca interlocutor al
forțelor comuniste, social-democratice și democratice occidentale și din Lumea a Treia, prin
depășirea războiului rece, dezarmare și destindere internațională. În data de 22 octombrie 1966,
are loc vizita în România a unei delegații a Partidului Comunist Italian, condusă de Gian Carlo
Pajetta29.
La primirea delegației au participat: din partea română, Mihai Dalea, Ghizela Vass,
Stoian Ion și Ștefan Andrei, iar din partea italiană: Eduardo Perna, Adriana Seroni, Guido
Cappelloni. Discuțiile purtate de cele două delegații au fost ample, de la prietenia dintre cele
două partide comuniste, până la probleme comuniste internaționale. Prima problemă
internațională ridicată de delegația italiană a fost conflictul din Vietnam.

27
Alexander, Hobel, Salvatore, Tinè, Palmiro Togliatti e il comunismo del Novecento, Editura Carocci, Roma,
2010, p. 167.
28
FIG, fond C.C. al PCI, Secția Relații Externe, dosar nr., 493/ 1963., ff. 290-291.
29
ANIC, fond C.C. al P.C.R., Secția Relații Externe, dosar nr., 189/ 1966, f. 2.

14
 Partidul Comunist Italian se arăta foarte îngrijorat și sensibil la această problemă și au
reușit să mobilizeze o importantă masă de forțe. Din această masă de oameni, comuniștii italieni
au reușit să adune numeroși socialiști, socialiști unitari dar și din grupul de catolici. Partidul a
organizat proteste de masă pe străzile din Italia, iar în parlament, s-au folosit de influența
Partidului Socialist Unitar Italian care puțin în mod formal au fost în contradicție cu guvernul
italian. P.C.I. a ridicat în camera deputaților și cea a senatorilor. Partidul Comunist Italian,
criticase destul de vehement poziția Italiei, mai ales că între prim-ministrul Aldo Moro și
ministrul de externe Amintore Fanfani30.
Pajetta a adus în discuție în cazul Vietnamului că forțele politice din parlamentul italian,
ar fi lăsat să se înțeleagă că există din partea Uniunii Sovietice o intenție de a se ajunge la un
acord cu S.U.A, din prisma conflictului sino-soviet31. Partidul Comunist Italian, a trimis, în
1965, o delegație în capitala Vietnamului pentru trimiterea unui spital. Comuniștii italieni
considerau că independența Vietnamului și a respingerii agresiunii americane au fost strâns
legate de problema păcii. Întrunirea Comitetului Politic Consultativ al Pactului de la Varșovia
a reprezentat și cadrul pentru o întâlnire suplimentară, la nivelul liderilor de partid din țările
socialiste membre ale Pactului de la Varșovia, ținută în aceeași formulă. Dacă în privința
problemelor alianței nu au mai avut loc polemici, nu același lucru se poate afirma referitor la
cele două declarații adoptate. În privința ambelor declarații, punctele de vedere românesc și
sovietic s-au aflat în contradicție. În problemele securității europene, România s-a opus inițial
formulelor avute în vedere de sovietici, prin care era aspru condamnată Republica Federală
Germană, atât pentru pericolul pe care reînarmarea acesteia îl reprezenta pentru pacea în
Europa, cât și pentru nerecunoașterea graniței polono-est-germane de către guvernul de la Bonn.
Partea română aprecia că aceste critici trebuiau nuanțate deoarece, având în vedere că scopul
declarației privind securitatea europeană era de a aduce la aceeași masă toate statele europene,
aprecierile conflictuale trebuiau să lase locul unei abordări conciliatoare, care să creeze cadrul
politic favorabil dialogului. Cu toate acestea, partea română a renunțat la o bună parte din
obiecții, în urma unor întrevederi avute cu ministrul român de Externe Corneliu Mănescu cu L.
Brejnev și cu omologul său sovietic, Andrei Gromiko, la 11 iunie 1966. Conducerea de la
Kremlin a insistat ca partea română să renunțe la obiecții, argumentând că severitatea
aprecierilor privind Germania de Vest era foarte necesară din punct de vedere politic pentru
Germania de Est și Polonia32.

30
Din partea ministrului de externe, Fanfani, se dorea o politică de necompromitere.
31
ANIC, fond C.C. al P.C.R., secția Relații Externe, dosar 189/ 1966, f. 6.
32
ANIC, fond C.C. al P.C.R., secția Relații Externe, dosar 73/ 1966, ff. 40-41.

15
 La București însă, au avut loc discuții contradictorii în privința declarației referitoare la
Vietnam. Deși inițial se căzuse de acord în cadrul comisiei de redactare asupra unei versiuni a
textului, ulterior liderul polonez W. Gomulka a propus un alt text care, în viziunea românească,
se remarca prin blândețea sa față de „agresiunea“ americană în Vietnam. În acest context, se
remarcă faptul că P.C.R. a cerut o condamnare mult mai aspră acțiunilor americanilor din
Vietnam, spre deosebire de polonezi și sovietici. În cadrul discuțiilor, Brejnev a intervenit în
favoarea lui Gomulka, ceea ce a sugerat că cei doi lideri erau puși de acord în această privință.
În egală măsură se poate remarca faptul că poziția românească, de condamnare virulentă a „
agresiunii “ americane, avea multe în comun cu poziția Republicii Populare China.
Deși liderul sovietic s-a exprimat în favoarea proiectului propus de Gomulka, în final s-
a renunțat la acesta, după ce N. Ceaușescu a amenințat că nu va semna un astfel de text.
Sovieticii au încercat să impună adoptarea proiectului polonez, însă împotrivirea lui Ceaușescu
a fost foarte fermă și, probabil de teama de a nu periclita succesul întâlnirii, Brejnev a cedat în
cele din urmă, după un schimb de replici cu liderul de la București33. Acesta ilustra că U.R.S.S.
era departe de a renunța la planul de a izola China în mișcarea comunistă. Ideea unui consfătuiri
menite a izola China, sub pretextul coordonării ajutorului acordat poporului vietnamez, a fost
reluată însă în vara aceluiași an, la o lună după întrunirea țărilor Pactului de la Varșovia.
În septembrie 1966, Comitetul Central al P.C.R. a primit o scrisoare trimisă de
conducerea Partidului Muncitoresc Socialist din Ungaria în care era avansată ideea organizării
ajutorului acordat de țările socialiste Republicii Democratice Vietnam. În ședința Prezidiului
Permanent al Comitetului Central al P.C.R., din 16 septembrie 1966, a fost adoptată hotărârea
de a respinge propunerea maghiară, din motivul că partea română „ nu considera actuală “
problema.
Acestă problemă a fost reluată în discuție în octombrie 1966, când liderul Partidului
Comunist Român s-a aflat într-o vizită la Moscova, alături de ceilalți lideri de partid din țările
Pactului de la Varșovia. Ministrul sovietic de externe, Andrei Gromiko, a făcut o prezentare a
discuțiilor purtate cu ocazia unei vizite în Statele Unite, susținând că, după părerea sa,
americanii erau sinceri de a soluționa în mod pașnic conflictul din Vietnam, însă vietnamezii
erau cei care au refuzat negocierile. Din partea Partidului Comunist Român, N. Ceaușescu și-a
exprimat dezacordul său față de ideea unei consfătuiri, fie pe tema securității europene, fie în
problema Vietnamului.

33
ANIC, fond C.C. al P.C.R., secția Relații Externe, dosar 95/ 1966, f. 12.

16
 El a protestat, de asemenea, împotriva faptului că mulți lideri au criticat dur China,
amintind poziția principală a partidului său de a nu discuta activitatea unui partid comunist în
lipsa acestuia. Ceaușescu a mai menționat că ceilalți participanți au făcut un apel la români să
participe la o eventuală consfătuire a partidelor comuniste. În particular, liderul de la Varșovia,
W. Gomulka s-ar fi interesat și despre progresul negocierilor româno-vest germane, progres pe
care N. Ceaușescu și întreaga diplomație românească l-a bifat ca un succes.
Din partea Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, Brejnev și-a exprimat acordul față
de ideea organizării unei consfătuiri, deși în problemele Vietnamului și Chinei s-a păstrat în
poziții mai rezervate, subliniind doar că era important ca țările socialiste să susțină Republica
Democratică Vietnam și să dovedească solidaritate în această privință34.
În condițiile în care dezbaterile privind relațiile din interiorul mișcării comuniste
internaționale deveneau tot mai dinamice. Discuțiile dintre N. Ceaușescu și Iosif Broz Tito au
atins atât problemele principale ale relațiilor dintre partidele comuniste. În ceea ce privea
consfătuirea propriu-zisă, Ceaușescu a declarat că Partidul Comunist Român se împotrivea
acesteia, deoarece avea îndoieli majore în privința scopurilor urmărite. La rândul său, Tito s-a
exprimat împotriva consfătuirii, însă a subliniat o anumită nuanță, importantă din perspectiva
lui: aceea că Uniunea Comuniștilor Iugoslavi nu vedea ca fiind utilă o consfătuire la acel
moment și asupra acelor subiecte, însă era totuși de părere că practica partidelor comuniste de
a se consulta pe anumite teme era în mod principal una constructivă.
În problema Vietnamului în special, Tito a punctat două aspecte, cu care Ceaușescu a
fost de acord: acela că era inutilă o consfătuire a tuturor partidelor comuniste din moment ce
doar cele aflate la putere puteau oferi efectiv ajutor, și acela că în absența Chinei și Vietnamului,
consfătuirea n-ar avea rost. În același timp, Iosif Broz Tito îi mărturisea lui Ceaușescu impresia
că ajutorul acordat de China nord-vietnamezilor era mult inferior celui sovietic din punct de
vedere cantitativ și calitativ.
Din această perspectivă, sublinia el, China și Uniunea Sovietică n-ar trebui așezate pe
aceeași poziție. Ceaușescu nu împărtășea acest punct de vedere și invoca declarații făcute de
nord-vietnamezi în timpul vizitei lui Emil Bodnăraș, în mai 1966, conform cărora ajutorul
chinezesc era mult mai important. Plecând de la problema Vietnamului, Tito a mai lansat unele
aprecieri, ce urmau să aibă un ecou tot mai puternic în următorii ani, referitoare la necesitatea
de a conlucra și cu forțe ne-comuniste în ajutorarea poporului vietnamez.

34
Ibidem, f. 14.

17
 O teză similară avea să fie promovată în perioada imediat următoare de către Partidul
Comunist Italian, teză la care se va ralia și Partidul Comunist Român, devenită cunoscută drept
“ allargamento “ însemnând lărgirea mișcării comuniste internaționale către forțe de stânga,
precum social-democrați sau socialiști, dar și către mișcări de eliberare națională din lumea a
treia. În cadrul dezbaterilor din Partidul Comunist care au precedat Conferința de la Karlovy
Vary, conducerea Partidului Comunist Italian a criticat părerea Uniunii Sovietice despre
coexistența pașnică. În reacția la proiectele de rezoluție la conferință, Pietro Ingrao 35 a scris o
versiune alternativă, în care a susținut cu o anumită fermitate autonomia Europei în conflictul
Est-Vest și a criticat modul în care coexistența pașnică a fost realizată de către statele socialiste.
În conformitate cu politicile O.M.C., textul a cerut un accent puternic pe necesitatea
recunoașterii după granițele celui de-al doilea Război Mondial și ale R.D.G., dar a subliniat că
acest lucru nu era o politică conservatoare sau a status-qvo-ului. Apelul la un sistem de
securitate colectivă a fost legată de unitatea autonomă continentală europeană, care ar fi trebuit
să-și asume un „ nou rol “. Critica concepției sovietice de relaxare a fost aproape explicită.
Lupta pentru coexistența pașnică nu a avut în ultimii ani dezvoltarea și impulsul necesar.
Extinderea granițelor socialismului a însemnat și extinderea alianțelor internaționale și ale
mișcării comuniste mondiale. Următoarea mișcare a fost crearea unui grup comunist Vest –
European, Partidul Comunist Italian a încercat să creeze acest grup. „Allargamento “ a devenit
una dintre pretențiile Partidului Comunist Italian în mișcarea comunistă. Inițial, “allargamento“
a fost o propunere pentru includerea grupurilor necomuniste, cum ar fi mișcările de eliberare
din lumea a treia, organizațiile de pace și mișcările progresiste din societatea civilă, precum și
partidele socialiste și social-democrate europene. Cu toate acestea, importanța sa a depășit cu
mult întrebarea la cine să vină la conferință: a fost concepută ca un prim pas în a face mișcarea
comunistă mondială mai pluralistă și mai deschisă și în extinderea influenței sale în lumea
capitalistă. A fost strâns legată de antiimperialism, așa cum preconiza Partidul Comunist Italian,
în special cooperarea cu mișcările din lumea a treia. În ceea ce privește zona mediteraneeană,
în anul 1966 Partidul Comunist Italian a inițiat o campanie pentru convocarea unei conferințe
regionale a forțelor progresiste a Mediteranei. Criza foarte supărătoare a politicii externe dusă
de către Uniunii Sovietice în anii 1960 a fost atitudinea schimbătoare față de integrarea Vest-
Europeană și C.E.E.

35
Pietro Ingrao, a fost un politician italian și Președintele Camerei deputaților, o poziție deținută între 1976 și
1979. Vezi Galdo, Antonio, Pietro Ingrao. Il compagno disarmato, Editura Sperling & Kupfer, Milano, 2004, p.
33.

18
 În decursul anilor 1960, Partidul Comunist Italian a schimbat atitudinea ostilă și s-a
orientat spre o atitudine de integrare, economică și a sprijinit Comunitatea Europeană
Economică, care a dus la intrarea unei delegații Partidului Comunist Italian în Parlamentul
European în 1969.
În septembrie 1967, secretarul PCI, Luigi Longo a vizitat România, la Marea Neagră,
pentru a-l întâlni pe liderul român36.
Luigi Longo a vizitat Bucureștiul, în vara anului 1967 și a purtat discuții ample cu
Nicolae Ceaușescu, în ceea ce privește autonomia partidului în comunismul mondial. Luigi
Longo s-a făcut destul de clar pentru Nicolae Ceaușescu că efortul partidului său în reforme au
fost motivate din cauza planului intern37.
Longo îi spusese secretarului general al Partidului Comunist Român că timp de foarte
mulți ani, Partidul Comunist Italian a susținut punctul de vedere al Uniunii Sovietice pe planul
extern și prețuise prietenia cu Moscova din motive internaționale, dar în cele din urmă a afectat
imaginea partidului pe plan intern, opinia publică. Ceaușescu și Longo au mai discutat
evenimentele internaționale, cele mai grave, evenimentele din Vietnam, evenimentele din
Orient, care au avut o anumită influență în cercurile politice conducătoare italiene. S-a mai
discutat și politica externă a Italiei care este condusă de Fanfani, care s-a comportat destul de
prudent, în sensul de a nu lua poziție împotriva țărilor arabe, în favoarea Israelului. Abordând
problema din Orientul Mijlociu, Longo și Ceaușescu au constatat că sunt în deplin acord. Și,
într-adevăr, Ceaușescu susținea că ar fi fost posibilă evitarea conflictului dacă ar fi fost mai
atenți să nu se agraveze relațiile cu Israelul.
Ceaușescu afirma, de altfel : ”De ce celelalte țări socialiste au rupt relațiile cu Israelul
și nu le rup cu SUA, din cauza Vietnamului ? Dacă este corect ca țările socialiste să mențină
relații cu SUA, noi le menținem și pe cele cu Israelul.38”
Chiar și în legătură cu Vietnamul, Ceaușescu critica URSS, de data asta însă ”de pe
partea stângă”, așa cum observa delegația italiană, adică de pe poziții mai alineate cu China,
acuzând Moscova de faptul că nu face suficient pentru a pune sfârșit agresiunii din partea
SUA39. Referindu-se la întâlnirile avute cu alte personalități europene, Ceaușescu recunoaște
că avea o înțelegere cu Fanfani în legătură cu Orientul Mijlociu.

36
ANIC, fond C.C. al P.C.R, secția Relații Externe, dosar 61/1967, f. 3.
37
Plenara C.C. al Partidului Comunist Italian. Raportul prezentat de Luigi Longo în „Scânteia”, nr. 6754,
București, 1965, 2 noiembrie. p. 5.
38
Ibidem, ff. 23-29.
39
ADMAE, fond Italia, Problema 220/ 1967, dosar nr., 951, Relațiile PCI-PCR., ff. 50-60.

19
 Politica externă a Italiei în 1967, în legătură cu conflictul arabo-israelian, a fost una de
neutralitate, pentru că Italia avea mari capitaluri în țările arabe și mai ales pentru cercetările
petrolifere, în urma unor inițiative a societății cu capital de stat E.N.I40. ( Ente Nazionale
Idrocarburi ), care a făcut cercetări în Maroc, Tunisia, Siria. A doua rațiune a neutralității Italiei,
a fost Biserica Catolică. Guvernul de la acea vreme nu a vrut să strice raporturile cu țările arabe
datorită curentului catolic care a urmărit o politică de pace. Vaticanul a luat o poziție mai clară
de solidaritate cu țările arabe, de unde se poate explica și voiajul Papei la Ierusalim și în
Istanbul.
Pentru ministrul Afacerilor Externe, Amintore Fanfani, a fost drum sinuos în această
politică de neutralitate, pentru că ministrul de Externe nu a avut întotdeauna sprijinul Partidului
Democrazia Cristiana, a fost combătut și de forțele de dreapta și în general de elemente
proamericane. Această presiune a forțelor de dreapta, economică italiană și dreapta în general,
a făcut ca reprezentanții italieni la O.N.U. să ia poziție care era în contradicție cu poziția inițială
a lui Fanfani. În fond, acele poziții au fost luate sub presiunea americanilor, ceea ce indica că,
în desfășurarea forțelor italiene, exista o mai mare presiune americană în general asupra forțelor
politice italiene guvernante. Această presiune se exercita în general mai ales asupra socialiștilor
și social-democraților pentru a se face un instrument de șantaj asupra democrației creștine.
Statele Unite ale Americii nu au văzut în socialiști niciodată forța împotriva Democrazia
Cristiana. Partidul Democrazia Cristiana a fost pentru S.U.A cel mai puternic partid, însă a
trebuit să suporte presiunea maselor catolice. Presiunea americană s-a sprijinit în special pe
socialiști și social-democrați, pentru a pune limite politicii de prudență, pentru a împinge
Democrazia Cristiana să urmeze fără rezerve indicațiile americane. Acestea au o importanță din
două motive: fie situația care s-a creat în Mediterana ca urmare a războiului din Orientul
Apropiat, unde forța cea mai validă, a fost Italia, iar al doilea motiv a fost scadența Pactului
Atlantic și teama americanilor că Italia să nu mai reînnoiască Pactul Atlantic. Problemele se
complicau foarte tare în Italia, din cauza tendințelor reacționare care porneau de la vârful
conducerii statului italian. Din examinarea situației, părerea conducerii Partidului Comunist
Italian, a fost că în situația internă italiană nu au fost posibilități de a se interveni în forță.
Partidul Comunist Italian a fost foarte preocupat de situația în Mediterana, de evoluția pe care
o avea conflictul din Orientul Apropiat.

40
Ente Nazionale Idrocarburi, este o companie italiană petrolieră cu sediul Roma și cel mai mare concern din
Italia. Compania este considerată unul dintre supermajorii globali și are operațiuni în 79 de țări și este în prezent
al 11-lea cel mai mare companie industrială. Vezi https://www.eni.com/en_IT/home.page, accesat în data de 15.
02. 2019.

20
 Baza politicii comuniștilor italieni a fost apărarea păcii, rezolvarea problemelor care
separă lumea arabă de Israel pe cale pașnică, pe baza O.N.U. Comuniștii italieni vedeau în
Mediterana 3 situații tensionate, lumea arabă și Israel, problema Ciprului și problema Greciei
în legătură cu Cipru și în legătură cu raporturile cu Albania. Situația Italiei era strâns legată de
problema albaneză. Albania a fost întotdeauna o forță importantă în politica externă a Italiei.
Conducerea Partidului Comunist Italian considera că mișcarea sindicală din Italia, nu arăta
adevărata poziție a partidului, însă această poziție se menținea pe una de pace. La începutul
anului 1967, ideea convocării unei consfătuiri a căpătat și o altă conotație.
Ca urmare a conflictului arabo-israelian din 1967, România se diferențiase de fapt, în
mod evident, de blocul sovietic, în mod clar filoarab, adoptând o politică de strictă neutralitate.
Partidul Comunist Italian, de asemenea, a participat la o reuniune a partidelor comuniste din
Europa, care a avut loc la Karlovy Vary, în aprilie 1967, în cazul în care s-au discutat probleme
de securitate și unde Partidul Comunist Român a refuzat să participe.
Acesta nu a împărtășit în mod explicit încrederea lui Luigi Longo, că toate acestea ar fi
putut fi atinse în timpul conferinței viitoare și ar putea fi conectat cu întregul plan unde ar intra
și China.
Cu alte cuvinte, conducerea Partidului Comunist Român era convinsă că ceea ce dorea
Moscova mai presus de toate, era să izoleze China printr-o astfel de conferință41. Opinia lui
Ceaușescu a fost că, prin strângerea mai multor partide în jurul Moscovei și eventual, să le
convingă să adopte o dorință anti-chineză, ar fi fost cea mai bună formă de reafirmare a
controlului sovietic asupra mișcării comuniste mondiale. Acesta e unul dintre motivele pentru
care Partidul Comunist Român a fost sceptic cu privire la șansele unei conferințe bazate pe
principiile autonomiei, așa cum i se destăinuise Ceaușescu lui Longo. Cu Brandt, care atunci
era pe cale să elaboreze direcțiile pentru Ostpolitik42, exista posibilitatea unui dialog politic,
plecând de la legalizarea partidului comunist al Germaniei occidentale și de la retragerea
trupelor americane din Republica Federală Germania. Ca răspuns la deschiderile guvernului de
la Bonn, România a stabilit relații diplomatice cu RFG, provocând o răcire a relațiilor cu
Germania de Est43. Referitor la asta, Ceaușescu afirma că el crede în importanța relațiilor cu
partidele social-democratice europene – în special cu SPD (Partidul Social-Democrat din
Germania) – pentru dezvoltarea politicii de securitate în Europa. Imediat după întâlnirea

41
Ibidem, p. 27.
42
T. Garton Ash, In nome dell’ Europa, Editura Mondadori, Milano, 1994, pp. 32-53.
43
R.R. King, A History of the Romanian Communist Party, Editura Hoover Institution Press, California , 1980, p.
143.

21
oficială, Ceaușescu a devenit încă și mai virulent împotriva URSS care, după părerea sa, ducea
o politică de putere față de popoarele arabe, sprijinind adesea, pentru interesele sale, regimurile
reacționare. Poziția specială a României în cadrul politicii internaționale, nu i-a scăpat din
atenție conducerii PCI: Lucrul cel mai impresionant este că persoanele din conducere, în timp
ce criticau URSS ”de pe poziții de stânga” problema Vietnam, foloseau o argumentare
interesantă, foarte apropiată de a noastră despre problemele Europei și terminau prin a folosi
arsenalul clasic al social-democrației, în aprecierea politicii sovietice față de Orientul Mijlociu.
Analizând situația internă din România, comuniștii italieni evidențiază faptul că ”situația
economică a țării este în plină dezvoltare”44.
Grupul român de la conducere proclamându-și ”succesele obținute” crea ”o tensiune de
masă, cu o încărcătură naționalistă”. Se observa însă că ”elementul cel mai îngrijorător este
polemica avută cu URSS, ce se dezvolta pornind de la orice problemă”45.
Faptul că în 1967 P.C.I a fost constrâns de factori obiectivi, a fost de asemenea vizibilă
în timpul conferinței în sine. O comisie pregătitoare a fost convocată în februarie 1968 la
Budapesta, în vederea pregătirii conferinței și a agendelor sale, ambele partide au participat 46.
Nicolae Ceaușescu a discutat problema cu președintele Iugoslaviei Iosip Broz Tito doar cu
câteva zile înainte de întâlnirea cu Carlo Galluzzi47. Nicolae Ceaușescu a mai primit o altă
delagație a Partidului Comunist Italian, condusă de Carlo Galluzzi, membru al direcțiunii
partidului, în ianuarie 1968. Viitorul comitet pregătitor, care urma să convoace în Budapesta, a
reprezentat cel mai important subiect de discuție pentru ambele părți și a dezvăluit atât Partidul
Comunist Italian cât și cel Român nevoia de a evita izolarea, pentru a se asigura că au existat și
alte partide, de asemenea dispuse să își apere punctele de vedere similare48. Ambele partide au
fost interesate să evite o situație în care ar impune Moscovei punctul lor de vedere, care a fost
motivul pentru care atât italienii cât și românii au acordat o mare atenție participării Iugoslaviei.
Era cunoscut faptul că unirea comuniștilor iugoslavi a fost de foarte multe ori în
contradicții cu sovieticii, ba chiar și după apropierea de la mijlocul anilor 1950. Participarea
Iugoslaviei pare a fi o garanție că Moscova nu va fi în măsură să obțină o uniformitate cu privire
la orice aspect.

44
S. Santoro, Partito Comunista italiano e socialismo reale. I casi romeno e polacco, în „Storicamente”. Rivista
del dipartimento di storia culture civilita alma mater studiorum Universita di Bologna, nr., IX, 2013, p. 5.
45
FIG, fond C.C. al PCI, Secția Relații Externe, dosar nr., 545, ff. 240-241,
46
Ibidem, p. 33.
47
ANIC, fond C.C. al P.C.R, secția de Relații Externe, dosar 1/ 1968, p 48.
48
ANIC, fond C.C. al P.C.R., secția de Relații Externe, dosar 2/ 1968, p. 2.

22
 Partidul Iugoslav nu a fost printre acele care au luat parte la comisia de pregătire, dar
ar putea fi foarte bine invitat la viitoarea conferință, fiind o perspectivă așteptată cu nerăbdare
de către români. Ceaușescu l-a întrebat pe Tito ce ar trebui să facă Partidul Comunist Român în
problema participării Iugoslaviei în viitoare conferință.
Conducătorul Partidului Comunist Iugoslav, considera că P.C.R. nu trebuia să ridice
problema, ci doar să susțină participarea Iugoslaviei, doar atunci când și celelalte partide ridică
această problemă. Paul-Niculescu Mizil membru executiv în Partidul Comunist Român, a fost
de părere că Partidul Comunist Italian intenționează să ridice problema.
În București, Carlo Galluzzi a confirmat, atunci când s-a întâlnit cu Ceaușescu, că
Partidul Comunist Italian era în favoarea participării Iugoslaviei la conferințele viitoare49.
De asemenea, a arătat că discuțiile între cele două partide comuniste italian și cel român,
s-au opus la orice legătură politică sau ideologică la conferințele anterioare ale partidelor
comuniste la nivel mondial care au avut loc la Moscova în 1957 și 1960.
Pe de o parte, o astfel de conexiune ar inspira continuitatea și prin urmare, o ierarhie în
mișcarea comunistă mondială, la care italienii și români s-au opus, iar pe de altă parte,
conferințele din 1957 și 1960 au condamnat Partidul Comunist Iugoslav de „ revizionism ”, o
teză pe care nici Ceaușescu și nici Longo nu au fost dispuși să o susțină50. Discuțiile organizate
la București De către Carlo Galluzzi și Nicolae Ceaușescu a relevat faptul că, ambele părți au
sprijinit participarea Iugoslaviei la conferința viitoare pentru același motiv: participarea
partidelor din afara controlului sovietic, garantat că Moscova nu va fi în măsură să impună
punctele de vedere, pe de altă parte, era clar că Partidul Comunist Italian a apreciat participarea
Partidului Comunist Român în cadrul conferinței și a insistat asupra ei, probabil, luând în serios
argumentul lui Ceaușescu, că P.C.R. nu va participa decât cu condiția de a participa și China la
conferință51. La sfârșitul anilor șaizeci, invazia sovietică în Cehoslovacia și anularea Ostpolitik-
ului lui Willy Brandt au anunțat o schimbare în sistemul războiului rece în Europa. Primăvara
de la Praga a deschis primele crăpături grave în blocului de la Est, care părea că a ținut cont de
impactul destalinizării52. Relaxarea europeană a început la inițiativa democrației sociale
germane, care a oferit un spațiu politic tendințelor ambelor blocuri. În istoria internațională a
perioadei postbelice, primul eveniment reprezintă, în primul rând un punct de sosire: sfârșitul
încercărilor de reformă promovate de comuniști în Europa Centrală, și de asemenea, sfârșitul

49
Ibidem, p. 4- 5.
50
Ibidem, p.7
51
C., Stanciu, Autonomy and Ideolgy. Brezhnev, Ceaușescu and the World Communist Movement, în
„Contemporary European History”, XXIII, 2014, 1, p. 123.
52
Destalinizarea are loc în anul 1953 în cadrul Congresului al XX-lea al P.C.U.S.

23
stabilității relative realizate de blocul sovietic după 1956. Cel de-al doilea eveniment apare în
schimb un punct de plecare: începutul unui proces lent de erodare a diviziunii Europei și un
factor a slăbirii progresive a aceluiași sistem bipolar.
Luând împreună, cele două evenimente constituie bazinul politic al pasajului autentic al
epocii marcate de 1968 ca fenomen global53. În lumea comunistă, epoca relaxării a fost o epocă
de veleitarism, o involuție și declin, nu de dinamism.
Printre punctele forte semnificative ale acelei lumi, Partidul Comunist Italian, a fost
singurul care a încercat să se potrivească cu un anumit succes pentru consecințele noii invazii
sovietice în Europa Centrală și a începutului Ostpolitik-ului. Cu privire la planul politic,
Partidul Comunist Italian a reacționat cu o dublă mișcare: să ia pentru prima dată distanță de
Moscova într-o chestiune în care Uniunea Sovietică a investit atât de mult. A doua mișcare a
fost introducerea cât mai mult a partidului într-un proces de relaxare într-o optică bipolară și să
coboară în contextul european. Prima mișcare a reprezentat o inversare în tradiția stabilită de
Togliatti după cel de-al doilea război mondial: „cea a legăturii organice a comunismului italian
și a celui național cu domeniul socialist”. Cea de-a doua mișcare a fost, în schimb, în linie cu
inspirație favorabilă pentru relaxarea maturată de mult timp între comuniștii italieni, dar a
anunțat, de asemenea

53
Charles S. Maier, The Cold War as an era of imperial rivalry, în Silvio, Pons, Federico, Romero,
Reinterpreting the End of the Cold War, Editura Frank Cass, Londra, 2005, p, 99.

24
 I.3 Un nou pas în evoluția relațiilor bilaterale în preajma Consfătuirii
consultative a Partidelor Comuniste și Muncitorești de la Budapesta, 1968.

Eforturile Moscovei de a-și redobândi primatul pe care îl deținuse anterior în mișcarea

comunistă internațională, oprind forțele centrifuge care acționau în cadrul acesteia, a prilejuit o
apropiere deosebită între Partidul Comunist Român și partidele comuniste vest-europene, în
mod special Partidul Comunist Italian, aflat la momentul respectiv sub conducerea lui Luigi
Longo. În anii următori, între conducerile celor două partide, urmau să se manifeste tot mai
multe convergențe de idei, iar întâlnirile și schimburile de păreri aveau să fie tot mai dese.
Partidele comuniste vest-europene acționau în medii politice diferite unul față de celălalt, însă
similitudinile erau în mod firesc numeroase, condițiile generale fiind aceleași. Factorul cel mai
activ în încercarea de a promova o identitate proprie a comunismului vest european a fost
Partidul Comunist Italian. Pe de altă parte, Partidul Comunist Francez ( P.C.F.) s-a remarcat
prin obediența deosebită față de Moscova, cel spaniol, portughez și vest-german acționau în
ilegalitate, iar celelalte partide comuniste aveau o bază electorală destul de restrânsă. Partidul
Comunist Italian câștigase un prestigiu deosebit în condițiile războiului prin participarea sa la
luptele partizane anti-comuniste, cum era cazul de altfel și cu P.C.F. După război, comuniștii
italieni a participat la guvernarea în cadrul unor coaliții, până în primăvară anului 1947, când
comuniștii au fost excluși, un rol important în această direcție fiind jucat de presiunile exercitate
de Statele Unite ale Americii. Evoluții similare se petrecuseră și în Franța. Partidul Comunist
Italian a participat ulterior la întrunirea constitutivă a Biroului Informativ al Partidelor
Comuniste, care a avut loc în septembrie 1947 în Polonia, fiind supus unei serii de critici pentru
politicile sale anterioare. În realitate, după părerea istoricului italian Silvio Pons, I.V. Stalin nu
a avut niciodată un plan coerent pentru comuniștii italieni sau occidentali în general, atitudinea
sovietică față de aceste partide oscilând între nevoia de a menține controlul asupra lor, pe de o
parte și, pe de altă parte, reticența lui Stalin de a se implica în zone pe care le percepea ca fiind

25
sfera de influență occidentală54. Comuniștii italieni nu au mai participat la guvernare după 1947,
în condițiile agravării tensiunilor internaționale, rolul său fiind limitat la campaniile
propagandistice împotriva participării Italiei la planul Marshall sau la Organizația Tratatului
Nord-Atlantic55. Aceasta a fost, de altfel, situația cu cea mai mare parte a partidelor comuniste
vest-europene. Atitudinea Partidului Comunist Italian față de problemele mișcării comuniste
internaționale a cunoscut însă o transformare radicală după cel de-al XX-lea congres al P.C.U.S.
Destalinizarea a confruntat partidele comuniste vest-europene în general cu dileme majore,
deoarece în mediul politic pluralist în care activau, dezbaterile nu puteau fi controlate sau
dirijate, așa cum se întâmpla în țările răsăritului. Identitatea politică a acestor partide deriva din
principiile internaționalismului, legăturile strânse cu Uniunea Sovietică, așa cum fuseseră
construite în perioada cominternistă, reprezentând pentru ele un element identitar fundamental.
Critica cultului personalității a subminat însă acest construct, obligând comuniștii vest-europeni
să răspundă la întrebări incomode, să-și reevalueze critic activitatea, să identifice soluții pentru
salvarea situației și a prestigiului partidului, în absența Moscovei. În vara anului 1956, liderul
Partidului Comunist Italia, Palmiro Togliatti, cunoscut anterior drept un apropiat a lui I.V.
Stalin, a oferit un interviu revistei Nuovi argomenti în care expunea o serie dintre ideile sale în
ceea ce privea reforma relațiilor dintre partidele comuniste și a mișcării comuniste
internaționale în ansamblul său. Una dintre aceste teze era cea a autonomiei partidelor
comuniste, semnificând dreptul fiecărui partid de a-și adopta propriile decizii fără imixtiuni din
exterior. După cum a subliniat Maude Brake, aceasta nu însemna renunțarea la ierarhia care
existase până atunci în mișcare, cât renunțarea la rigiditatea și dogmatismul acesteia 56. O altă
teză argumentată de P. Togliatti era cea a policentrismului mișcării comuniste, respectiv
necesitatea organizării pe baza regionale, în funcție de specificul socio-politic și cultural al
fiecărui spațiu istoric. El se referea desigur la Europa apuseană și la deosebirile majore dintre
aceasta și Europa răsăriteană, acolo unde începuse, de altfel, construcția socialismului57.
Reacția sovietică față de aceste idei a fost, cum era de așteptat, defavorabilă. Timp de mai mulți
ani, ideea de policentrism nu a fost folosită în presă sau dezbateri de către P.C.I, fiindcă
Moscova o considera drept cea mai periculoasă, deoarece implica respingerea modelului
sovietic drept singurul valabil.

54
Silvio Pons, Stalin, Togliatti, and the Origins of the Cold War in Europe, în Journal of Cold War Studies, vol.
III, nr. 2/ 2001, p. 26-27.
55
Marco Galeazzi, Luigi Longo e la politica internazionale. Gli anni della guerra fredda, în Studi Storici, nr.1/
1990, p. 118-120.
56
Ibidem, p. 122.
57
Maud Brake, Proletarian Internationalism, Autonomy and Poly centrism, European University Institute
Working Paper, Florența, 2002, p. 12-13.

26
 Aceste teze au reprezentat însă doar începutul unui proces mai vast de reconsiderare a
internaționalismului partidelor comuniste vest-europene. Procesul a evoluat timp de aproape
timp de aproape două decenii înainte de a-și găsi expresia ultimă în ceea ce a rămas cunoscut
drept EUROCOMUNISM.
Cauzele fundamentale ale acestei transformări sunt multiple. În primul rând era vorba
de faptul că ideile de origine cominternistă, ale unei mișcări comuniste internaționale organizată
ierarhic și monolitic, așteptând și pregătindu-se pentru asaltul final asupra lumii burgheze,
contribuiseră în mod esențial la definirea identității partidelor comuniste. Politicile post-
staliniste ale Moscovei au subminat însă această viziune. Nu este vorba doar de destalinizare și
de efectele distructive ale acesteia asupra prestigiului și credibilității comuniștilor vest-
europeni, cât mai ales politica de coexistență pașnică. Această politică a obligat partidele
comuniste occidentale să se adapteze condițiilor politice existente, renunțând la identitatea și
motivația subversiv- revoluționară. Adaptarea însă presupunea renunțarea la unele idei și teze
anterioare în favoarea unui plus de receptivitate la specificul și provocările situației politice
interne. Partidele comuniste vest-europene trebuiau să demonstreze electoratului propriu că nu
sunt agenți ai Moscovei, ci reprezentați ai clasei muncitoare din țările respective. Durata lungă
a acestui proces a fost determinată și de contradicțiile din politica sovietică față de aceste
partide: pe de o parte, Moscova a distrus eșafodajul identitar existent, iar pe de altă parte a
încercat să împiedice edificarea unor alternative viabile, un bun exemplu fiind atitudinea
negativă față de tezele italiene ale autonomiei și policentrismului. Spațiul de manevră al
partidelor comuniste vest-europene a sporit considerabil în condițiile emergenței disputei sino-
sovietice după 1960. Fiind confruntată cu critica acerbă a Partidului Comunist Chinez , care era
prea puțin dependent de Kremlin în comparație cu alte partide și pe care sovieticii au fost
incapabili să-l constrângă în orice fel, Uniunea Sovietică a suferit pierderi uriașe în termeni de
prestigiu și influență în mișcarea comunistă internațională, ceea ce a limitat în mod evident
capacitatea sa de a reacționa și a impune disciplina altor partide. Paralel cu debutul și acutizarea
conflictului sino-sovietic, se produce o ușoară îmbunătățire a climatului internațional, în special
în relațiile sovieto-americane (după criza rachetelor din Cuba ), reducere a presiunilor exercitate
împotriva partidelor comuniste de către factori guvernamentali, militari sau externi ( S.U.A)58.
Aceste evoluții au deschis în mod real posibilitatea revenirii la guvernarea a partidelor
comuniste, fie și în cadrul unor coaliții. Ultima variantă în mod special prezenta dificultăți

58
Idem, From the Atlantic to the Urals? Italian and French Communism and the question of Europe, 1956-
1973, în Journal of European Integration History, vol. 13, nr. 2/2007, p. 33-35.

27
deosebite, mai ales din cauza rivalităților care existau între social-democrați și socialiști, pe de
o parte, și comuniști, de cealaltă parte.
Rivalitățile erau nu doar de ordin politic și electoral, ci și ideologic, având în vedere
faptul că tezele leniniste conform cărora social-democrația era “ vândută “ burgheziei și trăda
interesele revoluționare ale clasei muncitoare, ideea popularizată de Internaționala Comunistă
după 1919 și promovată de Stalin chiar și după 1943, nu fusese reconsiderată până atunci.
Declarația consfătuirilor internaționale ale partidelor comuniste și muncitorești din 1957 și din
1960, menționaseră, printre altele, și colaborarea cu alte forțe de stângă în lupta împotriva
imperialismului, însă nici un pas concret nu se realizase în această direcție59. În mod special,
comuniștii italieni au înțeles că era necesară depășirea acestor limitări ideologice, deoarece o
eventuală participare la guvernare în viitorul previzibil nu putea fi concepută decât sub forma
unor largi coaliții de stânga, specifice perioadei 1945-1947. Partidul Comunist Italian a depus
eforturi mari pentru a ralia și alte comuniste vest-europene la tezele sale, în mod special Partidul
Comunist Francez. Acesta din urmă a dovedit însă foarte mult dogmatism chiar și după 1956,
subordonarea sa față de Moscova fiind maximă. Cu toate acestea, relațiile dintre Partidul
Comunist al Uniunii Sovietice și Partidul Comunist Francez au început să se deterioreze după
ce Uniunea Sovietică, profitând de discursul anti-american al lui Charles de Gaulle, și-a
exprimat sprijinul pentru acesta, solicitând între altele și comuniștilor francezi acest lucru.
Manevra ținea de rațiunile de stat ale Uniunii Sovietice în cadrul confruntării bipolare, însă
pentru comuniștii francezi a reprezentat o trădare, din moment ce De Gaulle era văzut ca
adversar, reprezentant al cercurilor burgheze. În condițiile acestor divergențe, P.C.F., a început
să răspundă favorabil chemărilor adresate de PCI în direcția dialogului. În 1956 la Geneva a
avut loc o primă întâlnire între liderii celor două partide W. Rochet și Luigi Longo, la Bruxelles,
ceea ce a reprezentat începutul colaborării dintre cele două partide. O a doua întâlnire a avut
loc în anul următor la San Remo. Una dintre ideile promovate de Partidul Comunist Italian în
acest context, formulată de Luigi Longo, a fost așa-numitul allargamento. Luigi Longo era unul
dintre fondatorii partidului, erou al Brigăzilor Internaționale în cadrul războiului civil din
Spania, partizan al rezistenței anti-fasciste din Italia și, nu în ultimul rând, un apropiat al lui
Palmiro Togliatti.

59
Declarația din anul 1960, de pildă, nu uita să acuze faptul că mulți lideri social-democrați au trecut de partea
imperialismului și apără interesele acestia, pe de altă parte însă, partidele comuniste în favoarea realizării dintre
social democrați și comuniști, deși în mod condiționat. În Europa răsăriteană unitatea de acțiune a clasei
muncitoare se referea în general la crearea partidelor unice, sub control comunist: Vezi Declarația Consfătuirii
reprezentanților partidelor comuniste și muncitorești, Editura Politică, București, 1960, p. 54.

28
 El a preluat conducerea partidului la moartea acestuia din urmă, în 1964, și a păstrat-o
până în 1972, când s-a retras din motive de sănătate, cedând locul lui Enrico Berlinguer.
Allargamento- în limba italiană „ lărgire “, se referea la cadrul politic al mișcării comuniste
internaționale și la lupta antiimperialistă.
Luigi Longo susținea că mișcarea comunistă internațională trebuia lărgită și către alte
forțe ne-comuniste, dar care împărtășeau același obiectiv al lupte împotriva imperialismului.
Era vorba în principal de social-democrați și socialiști, cu referire la Europa, și despre mișcările
de de-colonizare și emancipare din lumea a treia. Scopul final al unei asemenea teze era dublu:
pe de o parte, el ar fi legitimat colaborarea politică dintre PCI și social-democrați sau socialiști
în vederea formării unei coaliții guvernamentale, iar pe de altă parte ar fi dus la subminarea
influenței și autorității Moscovei în cadrul mișcării comuniste internaționale. În cadrul
întâlnirilor de la Bruxelles și San Remo, Longo nu a reușit să convingă conducerea PCF să se
ralieze unei asemenea teze, însă aceasta nu l-a împiedicat să o susțină cu convingere în cadrul
consfătuirii partidelor comuniste europene Karlovy Vary, la care Partidul Comunist Italian a
participat.
Deși părțile nu au reușit să se pună de acord în multe privințe, întâlnirile menționate au
fost importante în mod special pentru că s-au produs fără acordul și chiar împotriva Moscovei60.
Din punct de vedere al obiectivelor Partidului Comunist Italian, intențiile lui L. Brejnev
de a reface autoritatea Moscovei în mișcarea comunistă reprezentau o amenințare la adresa
spațiului de manevră proaspăt dobândit precum și la adresa eforturilor sale de a-și dobândi o
nouă legitimitate. O mișcare comunistă reformată pe baze multipolare, oferind autonomia
partidelor, ar fi reprezentat soluția de mijloc ideală între necesitățile politice interne ale
Partidului Comunist Italian și cele externe, respectiv evitarea izolării în mișcare. Partidul
Comunist Italian și Partidul Comunist Român întreținuseră relații bune și în trecut, relații ce se
intensificaseră în bună măsură după 1964. Nu este lipsit de interes un amănunt: la funeraliile
lui Palmiro Togliatti, cel însărcinat de conducere să reprezinte Partidului Muncitoresc Român
a fost chiar Nicolae Ceaușescu. După Moscova a început însă demersurile de reorganizare a
mișcării comuniste și de consolidare a propriei poziții, apropierea dintre P.C.R. și P.C.I, a sporit.
În același context, P.C.R. a căutat cu succes, de altfel, să se apropie și de alte partide comuniste
vest-europene, care la rândul lor împărtășeau viziunile privind reforma mișcării comuniste
internaționale. Succese notabile s-au înregistrat în relația cu comuniștii spanioli, portughezi și
francezi, deși aceștia din urmă erau mai reținuți în privința opoziției față de Moscova.

60
Daryl Glasser, Twentieth Century Marxism: A Global Introduction, Editura Routhledge, Londra, 2007, p. 85.

29
 Aceste relații s-au intensificat în mod considerabil în contextul consfătuirilor de la
Karlovy Vary și Budapesta, în care toate aceste partide au văzut amenințări la adresa propriei
autonomii și încercări de revenire la vechile practici cominterniste.
După consfăturirea de la Karlovy Vary, la care Partidul Comunist Român nu participase,
Nicolae Ceaușescu a avut mai multe întâlniri cu conducerea partidelor comuniste vest-
europene, în urma cărora s-au cristalizat o serie o serie de poziții comune. În mai 1967, N.
Ceaușescu a purtat lungi discuții cu liderul Partidului Comunist Spaniol, Santiago Carrillo,
privind viitorul mișcării comuniste, securitatea europeană și altele. Cu această ocazie,
Ceaușescu s-a exprimat ferm în favoarea conceptului de “ allargamento “, asociindu-l cu
securitatea europeană.
După cum îi mărturisea lui Carrillo, Ceaușescu aprecia că dezvoltarea unor relații noi
între statele europene era direct dependentă de influența clasei muncitoare la nivelul întregului
continent, deci inclusiv în occident. În privința consfătuirii, Ceaușescu a reiterat ideea că P.C.R
nu va accepta revenirea la principiul unui centru conducător în mișcarea comunistă. Pe de altă
parte, liderul de la București a reluat ideile exprimate și cu alte ocazii, conform cărora P.C.R
nu obiecta față de de organizarea unei consfătuiri, ci față de scopurile acesteia, în sensul că
P.C.R ar accepta să participe dacă toate partidele ar participa, în special cel chinez, și dacă nu
s-ar pune problema adoptării unui document cu caracter obligatoriu pentru toate partidele. În
contextul organizării consfătuirii de la Karlovy Vary, îi povestea N. Ceaușescu omologului său
spaniol, au fost exercitate presiuni asupra PCR pentru a participa, sub amenințarea izolării.
Santiago Carrillo l-a asigurat pe N. Ceaușescu de faptul că nici P.C.S nu concepea revenirea la
vechile practici cominterniste și se opunea în egală măsură ideii unui centru în mișcarea
comunistă. Pe de altă parte însă, Carrillo era de părere că o consfătuire trebuia organizată totuși,
pentru un schimb general de păreri și armonizarea pozițiilor. Referindu-se la partidul său,
Carrillo puncta faptul că, spre deosebire de P.C.R, lipsa de experiență a partidului spaniol îl
făcea depedent de sprijin și consiliere din exterior. Carrillo, care participase la Karlovy Vary,
nu a uitat să puncteze faptul că regreta absența unor oameni ca Ceaușescu sau Tito de la acea
întâlnire. În aceeași perioadă, P.C.R a intensificat contactele și cu alte partide de stânga în afară
de cele comuniste, susținând aceleași principii ale colaborării între forțele de stânga, în
contextul securității europene, dar nu numai. Practic, P.C.R, alături de P.C.I, era cel mai activ
promotor al “ allargamento”, cu intenția evidentă de a diminua influența Moscovei în sânul
mișcării comuniste. În iulie 1967, de pildă, Ceaușescu a îndemnat la colaborarea în cadrul unei

30
întâlniri cu o delegație a Partidului Socialist Unificat din Italia, condusă de Venerio Cattani și
Alberto Bemporad61.
Problema lărgii cadrului mișcării comuniste către socialism și social-democrație ca și
condiția participării Chinei la o consfătuire internațională a partidelor comuniste erau doar
aspecte diferite ale aceluiași efort de a submina influența Moscovei. În aceeași vară, N.
Ceaușescu a purtat discuții și cu Luigi Longo, aflat la rândul său în vizită în România. În acest
caz, convergența punctelor de vedere a fost mult mai evidentă, în special în ceea ce privea
atitudinea ambelor partide față de reforma mișcării comuniste și mai ales de rolul Moscovei în
cadrul acesteia. În acest sens, sublinia Longo, alinierea P.C.I la pozițiile Moscovei de-a lungul
timpului de solidaritate internaționalistă, avusese un puternic efect negativ asurpa prestigiului
partidului și a apelului său către mase62.
De altfel, în cadrul întâlnirii menționate anterior, dintre N. Ceaușescu și delegația
socialiștilor italieni, Venerio Cattani se arătase foarte sceptic în privința unei colaborări cu
P.C.I, desciindu-i pe comuniști astfel: “ În ultimii 20 de ani, Partidul Comunist Italian nu a
profitat niciodată de un eveniment, cu toate că nu numai că trebuie să aibă curajul pe care l-a
avut Partidul Comunist Român, sau, în alte momente, Uniunea Comuniștilor din Iugoslavia. Ar
fi putut să se diferențieze foarte bine, dar în schimb istoria arată că, în ultimii 50 de ani, Partidul
Comunist Italian nu a avut niciodată un moment de apreciere autonomă în relațiile dintre
U.R.S.S și Italia. Un partid care duce o astfel de politică în Europa occidentală nu poate
niciodată să devină partid de guvernământ. Este imposibil”.63 Se părea că Longo înțelegea bine
modul în care era perceput partidul său și șansele sale reduse de a accede vreodată la guvernare,
acesta fiind principalul motiv pentru care căuta o nouă identitate politică pentru P.C.I. Pe de
altă parte, ca partid de guvernământ, P.C.R., avea o serie de responsabilități pe linie de stat și
conducerea înțelegea desigur faptul că accederea comuniștilor la guvernare în diverse țări din
Occident, chiar fără înfăptuirea revoluției socialiste în sine, ar fi avut efect mai mult decât
benefic asupra relațiilor de stat, politice dar mai ales comerciale, ale României, cu respectivele
state vest-europene. Acesta nu putea reprezenta decât un motiv în plus pentru susținerea politicii
de “ allargamento “. În privința consfătuirii, Longo se declara de acord cu organizarea acesteia,
însă respectând cu strictețe autonomia partidelor. Aceasta însemna ca participarea să nu fie
obligatorie și participanților să nu li se impună puncte de vedere sau documente comune cu care
nu erau de acord.

61
ANIC, fond CC al PCR, secția Relații Externe, dosar nr. 52/ 1967, f.8.
62
ANIC, fond CC al PCR, secția Relații Externe, dosar 61/ 1967, f. 31.
63
ANIC, fond CC al PCR, secția Relații Externe, dosar nr. 52/ 1967, f.16.

31
 Tocmai pentru a evita aceasta, el considera că o consfătuire internațională ar trebui
pregătită în cadrul unei reuniuni preliminare, cu caracter consultativ, în care să se discute atât
principiile relațiilor dintre partide, cât și agenda unei astfel de consfătuiri. Conducerea PCR, pe
de altă parte, insista asupra faptului că, în ciuda acutizării divergențelor sino-sovietice, eforturi
în privința reconcilierii ar trebui totuși depuse în continuare. Mai mult, PCR invita chiar PCI să
intervină pe lângă sovietici și chinezi pentru a opri ascuțirea polemicilor publice. Conducerea
comunistă de la București a reiterat în discuțiile cu Longo, ceea ce îi spusese și lui Waldeck
Rochet, respectiv faptul că în viziunea partidului său, oprirea polemicilor ar trebui să fie o
precondiție a unei consfătuiri. Consfătuirea, sublinia N. Ceaușescu, trebuia să fie o expresie a
unității mișcării comuniste internaționale iar aceasta impunea în primul rând restabilirea unității
înainte de organizarea consfăturii. Longo, pe de altă parte, părea să fie adeptul schimbării din
interior.
El îi spunea lui Ceaușescu despre faptul că decizia P.C.I de a participa la consfătuirea
de la Karlovy Vary provenise tocmai din convingerea că lucrurile putea fi schimbate sau
influențate mult mai ușor din interior, participând la întrunirea respectivă, decât din exterior.
Din aceleași motive, mai adăuga Luigi Longo, P.C.I urma să se implice în organizarea unei
consfătuiri, dacă acest lucru se va întâmpla64. În final, cei doi au căzut de acord asupra
necesității de a invita la o asemenea consfătuire, cu caracter antiimperialist, și alte mișcări cu
orientare similară, chiar dacă erau ne-comuniste65.
În vara lui 1967, Ceaușescu a avut o ocazie în plus să-și afirme autonomia față de
Moscova și să sporească prestigiul internațional al partidului său, cu ocazia nefericită, de altfel,
a izbucnirii războiului de șase zile. Circumstanțele create de noua criză din Orientul Mijlociu
aveau să constituie în același timp și prilejul de a intra în labirintul periculos al medierii între
americani, chinezi și nord-vietnamezi. Situația era catastrofală pentru Uniunea Sovietică din
mai multe puncte de vedere: era o înfrângere politică majoră pentru Moscova, având în vedere
sprijinul acordat Egiptului contra unui stat Israel susținut de Statele Unite, crea totodată
obligația de a-l sprijini și finanța pe Nasser pe mai departe, mult peste intențiile inițiale ale
Moscovei și, nu în ultimul rând, crea complicații nedorite în relația cu S.U.A66.

64
Ibidem, f. 33.
65
Ibidem, ff. 34-35.
66
Yaacov Ro’I, Soviet Policy towards the Six Day War trough the Prism of Moscow’s Relations with Egipt and
Syria, în Yaacov Ro’I, Boris Morozov, Editura, eds., The Soviet Union and the June 1967 Six Day War, Editura
Stanford University Press, 2008, p 8.

32
 La scurt timp după izbucnirea ostilităților, Moscova a convocat o întrunire de urgență a
liderilor din țările Pactului de la Varșovia, pentru a discuta situația Egiptului și a țărilor arabe,
modalități de a le sprijini și condamnarea a ceea ce va fi catalogat drept “ agresiunea “ israeliană.
La acel moment, înfrângerea țărilor arabe se profilase deja. La întrunirea respectivă, din iunie
1967, Brejnev a prezentat o informare despre situația din Orientul Mijlociu, insistând asupra
câtorva aspecte: acela că Uniunea Sovietică nu a încurajat Egiptul în demersurile sale agresive
anterioare izbucnirii războiului, acela că Nasser a acționat pe cont propriu dar trebuie sprijinit
oricum și, nu în ultimul rând, acela că înfrângerea țărilor arabe ar însemna o consolidare a
poziției americane în zonă. Majoritatea liderilor prezenți s-au exprimat în aceeași termeni
condamnând agresiunea israeliană și chiar acuzând Statele Unite că s-ar fi aflat în spatele
războiului. Solidaritatea de care Uniunea Sovietică avea nevoie în acel context a fost ruptă doar
de N. Ceaușescu, care a refuzat să se ralieze la punctele de vedere exprimate de omologii săi.
El a ridicat mai multe probleme dintre care cea mai importantă era cea a responsabilității. Cu
alte cuvinte, Ceaușescu se opune abordării conform căreia Israelul ( și/ sau S.U.A) este
responsabil de declanșarea războiului, insistând asupra propriilor responsabilități ale arabilor.
La rândul lor, aceste observații au ca țintă Moscova, din moment ce L. Brejnev a admis faptul
că Uniunea Sovietică trimisese experți militari pe lângă armata egipteană, cu rolul de a-i
îmbunătăți pregătirea și organizarea. Într-o discuție separată cu Iosif Broz Tito, N. Ceaușescu
nu ezita să afirme că ar avea ceva informații conform cărora Nasser fusese împins la război,
insinuarea având în centru Moscova, desigur. Menținerea relațiilor cu Israelul și vocea distinctă
a României în această problemă au fost apreciate în Occident. Această atitudine a reprezentat
un sprijin implicit pentru Israel, însă nu acesta era obiectivul conducerii de partid și de stat din
România. După vizita lui Maurer în Vietnam, acesta s-a oprit și la Beijing unde a purtat o nouă
rundă de discuții cu omologul său chinez, Ciu Enlai, însă pe cu totul alte teme. Maurer i-a
împărtășit lui Ciu Enlai preocuparea P.C.R cu privire la perspectiva organizării unei consfătuiri
internaționale a partidelor comuniste, despre care, spunea acesta, se discuta tot mai des în presa
comunistă67. Maurer a argumentat că experiențele trecute au convins conducerea Partidului
Comunist Român că prin susținerea propriilor puncte de vedere putea fi influențat rezultatul
unor asemenea consfătuiri, împiedicând organizatorii să deturneze scopul lor, mai ales în ceea
ce privea existența unui centru conducător în mișcare.

Romulus Ioan Budura, Politica independentă a României și relațiile româno-chineze. 1954-1975, Arhivele
67

Naționale ale României, 2008, p. 27.

33
 Atitudinea intransigentă a PCR în această privință, cu ocazia consfătuirii de la Karlovy
Vary, a avut efecte, susținea Maurer, în sensul să nu fusese adoptată nici o rezoluție îndreptată
împotriva altui partid ( adică cel chinez ) și nici nu au fost reafirmate vechile principii
cominterniste față de care PCR se opunea. Tocmai de aceea, susținea Maurer, conducerea
română a apreciat șansele sale de a împiedica adoptarea unor hotărâri nejuste erau sporite prin
participare. Era evident, de altfel, că decizia PCR de a nu participa la Karlovy Vary generase
multă iritare la Moscova, iar Ceaușescu nu-și permitea să meargă prea departe în această
direcție, având în vedere potențialele riscuri implicate. Mai mult, discuțiile care au avut loc în
august 1967 cu conducerea Partidului Comunist Italian și Partidul Comunist Francez au arătat
că ambele partide se exprimau în favoarea unor consfătuiri. La rândul său, Tito îl îndemnase pe
Ceaușescu să participe chiar și la Karlovy Vary. În aceste condiții, refuzând încă odată să
participe, P.C.R se putea găsi într-o situație de izolare, după cum îi mărturisea Maurer lui Ciu
Enlai. Însă era limpede că scopul vizitei sale a fost de a asigura partea chineză că politica
Partidului Comunist Român nu cunoscuse nici o schimbare. Astfel Ciu Enlai a repetat poziția
cunoscută a chinezilor în problema consfătuirii, subliniind că partidul său nu poate sta la aceeași
masă cu sovieticii, dar a înțeles foarte corect mesajul transmis de I.Gh. Maurer.
În acest fel, conducerea PCR putea participa la consfătuire, sau cel puțin la întâlnirea
pregătitoare, fără a-și tulbura relațiile cu chinezii. În ansamblul politicii internaționale a PCR,
preocuparea de a oferi asigurări părții chineze cu privire la intențiile românești e edificatoare,
deoarece ilustrează cât de preocupată era conducerea de partid din România de a păstra cu
adevărat echidistanța între China și U.R.S.S., aceasta nefiind un simplu exercițiu retoric și
propagandistic.
Pe de altă parte, nici comuniștii italieni nu susțineau propria teză a lărgirii mișcării
comuniste internaționale doar din rațiuni retorice sau propagandistice. În toamna anului 1967,
între Partidul Comunist Italian și Partidul Social-Democrat din RFG ( SPD ) au avut loc o serie
de contacte foarte importante, cu implicații și asupra PCR. Demersurile social-democraților
vest-germani de apropiere față de țările socialiste din răsărit, faza incipientă a “ Ostpolitik “, se
loveau de un obstacol major chiar în lumea germană. După cum a demonstrat și experiența
românească, în ianuarie 1967 și după, Partidul Unității Socialiste din Germania erau un fervent
oponent al contactelor politice dintre țările Pactului de la Varșovia și RFG, urmărind ca o
posibilă restabilire a contactelor să fie inițiată sau controlată de RDG, astfel încât să nu se
întoarcă împotriva regimului lui Ulbricht.

34
 Din acest punct de vedere, gestul românessc de a stabili relațiile diplomatice cu RFG,
în ianuarie 1967, a fost nu doar util României ci și SPD. Însă Partidul Comunist Italian avea să
se implice, de asemenea, în susținerea inițiativelor lui Willy Brandt, în primul rând prin
stabilirea de contacte între cele două partide și, în al doilea rând, prin medierea relațiilor dintre
SPD și SED. De altfel, Luigi Longo se consultase și cu Ceaușescu pe aceast temă, în cadrul
întâlnirii din august 1967. În cursul lunii septembrie, Partidul Comunist Italian a luat inițiativa
discuțiilor, prin vizita efectuată de Alberto Jacoviello, redactor de politică externă la ziarul,
L’Unita, care s-a întâlnit la Bonn cu șeful biroului de presă al SPD, Gunther Markscheffel.
Mesajul transmis de Jacoviello era că Partidul Comunist Italian ar fi fost dispus să-și exprime
public sprijinul pentru SPD și pentru politica sa față de răsărit, cu condiția unor discuții
premergătoare de natură să lămurească poziția celor două părți68. Demersurile lui Brandt se
încadrau, de altfel, în ideea de “ allargamento “ promovată de Luigi Longo. Contactul oficial a
fost stabilit în noiembrie 1967, cu ocazia vizitei efectuată la Roma de o delegație a SPD din
care făceau parte Leo Bauer, Fried Wesemann, Egon Franke. Speranța cea mai mare a delegației
germane era ca Partidul Comunist Italian să influențeze SED în mod favorabil și să reprezinte
o punte către celelalte partide comuniste est-europene. La acel moment, SPD era supus unor
critici intense din partea creștin-democraților vest-germani, care acuzau că politica lor de
apropriere față de răsărit era una de renunțare, în favoarea unor obiective iluzorii69. Comuniștii
italieni au depus eforturi majore pentru a veni în întâmpinarea așteptărilor social-democraților
vest-germani, așteptări care corespundeau în bună măsură viziunii Partidului Comunist Italian
asupra relațiilor internaționale. Cu toate acestea, rezultatele au fost parțiale. Într-o întrevedere
cu N. Ceaușescu, în ianuarie 1968, Carlo Galuzzi, șeful Secției Externe a Partidului Comunist
Italian, se plângea de dificultăți pe care le întâmpina partidul său în a-i convinge pe est-germani
de bunele intenții ale SPD. El i-a povestit lui Ceaușescu despre contactele partidului său cu SPD
și chiar cu Partidul Comunist din RFG ( KPD ), care acționau în ilegalitate încă din 1956, și
despre impresia favorabilă a italienilor în cea ce privea dorința acestora de dialog și de
deschidere, aprecieri pe care nu le putea extinde însă și asupra SED. Nicolae Ceaușescu a
încercat la rândul său să medieze între SPD și celelalte părți implicate, însă posibilitățile sale
erau limitate în această privință, în primul rând din cauza relațiilor reci cu SED.

68
Michele di Donato, Il rapporto con la socialdemocrazia tedesca nella politica internazionale del PCI di Luigi
Longo ( 1967- 1969 ), în Dimensioni e problemi della ricerca storica, nr. 2/2011, p. 149-150.
69
ANIC, fond C.C. al P.C.R., secția Relații Externe, dosar 2/ 1968, f. 12.

35
 Cu toate acestea PCR a militat pe mai multe planuri în favoarea colaborării cu social-
democrația vest-europeană, în spiritul “ allargamento “, atât din rațiuni proprii, precum apărarea
ideologică a gestului său de stabilire a relațiilor diplomatice cu RFG, cât și din rațiuni
principale. Discuții privind relația dintre SPD și partidele comuniste au fost purtate și la
București, cu o delegație a KPD care a venit în România la scurt timp după plecarea lui Brandt,
în august 1967. La fel ca și PCI, PCR îi îndemna pe comuniștii vest-germani să caute modalități
de apropiere față de SPD și să dovedească mai multă flexibilitate în tacticile lor politice.
Comuniștii italieni au reușit să obțină un oarecare succes în februarie 1968, când o delegație
din RDG a vizitat Italia, ca răspuns la o vizită efectuată de italieni în decembrie 1967. Cu aceste
ocazii, italienii au reușit să obțină de la est-germani o concesie: în comunicatul comun, nu s-a
făcut nici o referire la pericolul militarismului și revanșismului vest-german, ceea ce reprezenta
un semnal favorabil pentru SPD70. În ceea ce privește PCR, acesta nu a reușit, în perioada
premergătoare intervenției sovietice în Cehoslovacia, să intervină pe lângă SED în privința
relațiilor cu SPD, deși împărtășea aceleași puncte de vedere cu PCI.
Încă din timpul vizitei la Moscova, delegația română ridicase părții sovietice problema
unei întâlniri bilaterale, pentru dezbaterea mai multor probleme, precum cele ale colaborării
economice, ale securității europene și nu în ultimul rând, cea a consfătuirii. Ambasadorul
sovietic A.V. Basov a comunicat la 20 noiembrie 1967 acceptul Moscovei pentru ca o asemenea
întâlnire să aibă loc în luna decembrie. Deși data nu era foarte convenabilă conducerii române,
în luna decembrie fiind planificată Conferința Națională a PCR dedicată printre altele
reorganizării administrative, Ceaușescu a acceptat totuși. Vizita a avut loc în zilele de 14-15
decembrie 1967, Ceaușescu fiind însoțit de I. Ghe. Maurer, Gh. Apostol, Al. Bârlădeanu, Chivu
Stoica. În cadrul discuțiilor, partea română a urmărit practic tatonarea sovieticilor în privința
intențiilor cu care aceștia aveau de gând să vină la întâlnirea pregătitoare a consfătuirii.
Ceaușescu s-a referit pe larg la o serie de probleme în privința cărora poziția PCR era bine
cunoscută și mai fusese prezentată și cu alte ocazii, însă a confirmat în acest fel faptul că PCR
nu renunța la pozițiile sale anterioare, chiar dacă accepta să participe la întâlnirea pregătitoare.
Principalele probleme internaționale discutate au fost cea germană și consfătuirea71. Ceaușescu
a vorbit pe larg despre faptul că, în viziunea partidului său, realizarea unității în mișcarea
comunistă internațională trebuia să preceadă organizarea unei consfătuiri. El a insistat asupra
faptului că lipsa de unitate în mișcare, cu referire la polemicile sino-sovietice, era responsabilă
de intensificarea acțiunilor imperialismului pe plan mondial.

70
Michele di Donato, op.cit., p. 152.
71
ANIC, fond C.C. al PCR, secția Relații Externe, dosar nr., 100/1967, f 2-3.

36
 Cel mai bun exemplu în acest caz era, desigur, războiul din Vietnam. De asemenea,
Ceaușescu s-a referit și la politica social-democraților vest-germani, relatându-i lui L. Brejnev
convorbirile avute cu vicecancelarul vest-german precum și impresia sa că acesta era sincer în
intențiile sale de a schimba politica externă a RFG și de a se apropia de țările socialiste, motiv
pentru care, considera el, W. Brandt trebuia susținut. În acest context, Ceaușescu a vorbit și
despre importanța colaborării cu social-democrația europeană în vederea realizării securității
europene și a unei platforme comune în lupta contra imperialismului72. Mesajul care rezultă din
prezentarea lui Ceaușescu este că eventualitatea participării PCR la reuniunea pregătitoare a
consfătuirii nu însemna nici pe departe faptul că poziția partidului în problemele fundamentale
ale relațiilor internaționale s-ar fi schimbat, același mesaj transmis și la Beijing de către I. Ghe.
Maurer.
Brejnev a răspuns la fel de direct și de aspru ca și în cadrul precedentei întâlniri. În
privința social-democraților vest-germani, poziția sovietică era în contradicție cu cea a PCR iar
Brejnev a respins aprecierile lui Ceaușescu în privința acestora. În acest fel, Brejnev respingea
întreaga argumentație specifică “ allargamento “, exprimând refuzul PCUS de a se ralia acestei
politici. În privința unității mișcării comuniste în lupta împotriva imperialismului, Brejnev a
punctat în mod aluziv faptul că, după părerea Moscovei, imperialiștii încercau să rupă unitatea
țărilor socialiste membre ale Pactului de la Varșovia, politica ce trebuia combătută73. În privința
consfătuirii, partea sovietică a respins din nou întreaga argumentație românească. La
argumentul lui Ceaușescu despre faptul că unitatea mișcării comuniste nu putea fi atinsă cât
timp mai multe partide importante refuzau să participe la consfătuire, Brejnev a răspuns direct
că doar cei legați de chinezi refuză să participe, nimeni altcineva. Pe de altă parte însă, Moscova
a oferit una dintre garanțiile dorite de PCR, privind faptul că nu se intenționa condamnarea sau
excluderea altui partid. În cele din urmă, întâlnirea nu a marcat decât o confirmare a pozițiilor
cunoscute, respectiv a angajamentului ambelor părți de a-și susține în continuare principiile.
Brejnev l-a întrebat în mod direct pe Ceaușescu dacă aveau de gând să participe la întrunirea de
la Budapesta sau nu, iar Ceaușescu a confirmat că PCR va participa, deși a reproșat faptul că
nu primise nici o invitație în acest sens, deși informația circula deja în presă. Este dificil de
apreciat dacă decizia de a participa a fost suficient de importantă cât să ofere asigurări chinezilor
pe această temă, a fost luată de teama presiunilor sovietice și a izolării, riscuri care în mod
evident preocupau conducerea PCR, sau din convingerea reală că prin participarea PCR putea
influența evoluția lucrurilor într-o direcție sau alta.

72
ANIC, fond C.C. al PCR, secția Relații Externe, dosar nr., 101/ 1967, ff. 18-29.
73
Ibidem, f. 40.

37
 În cursul lunii ianuarie 1968, Ceaușescu a avut o lungă serie de întâlniri cu liderii de
partid mai ales din spațiul vest-european. Atât experiența trecutului, cât și analizele lucide ale
factorilor implicați evidențiau faptul că liderii partidelor din țările Pactului de la Varșovia, în
virtutea relației speciale pe care o aveau cu conducerea de la Kremlin, nu puteau fi susținători
ai pozițiilor românești. După ce conducerea de la București a discutat la Belje, în Iugoslavia,
despre relațiile bilaterale și reuniunea pregătitoare a consfătuirii, care urma să se întrunească la
Budapesta în februarie, în zilele următoare, comuniștii români s-au întâlnit cu Carlo Galluzzi,
membru al conducerii PCI, la Timișoara, unde au discutat despre proxima întâlnire pregătitoare.
C. Galluzzi venea la rândul său din Ungaria, unde discutase aceeași problemă cu
conducerea de partid din această țară. Oaspetele italian i-a relatat lui Ceaușescu despre cele
discutate la Budapesta, unde delegația PCI s-a interesat în primul rând de tema viitoarei
consfătuiri și de unele aspecte organizatorice. Galluzzi i-a comunicat lui Ceaușescu faptul că,
după părerea maghiarilor, consfătuirea ar fi trebuit să discute în primul rând lupta împotriva
imperialismului74. În viziunea PCI însă, după cum afirma Galluzzi, această consfătuire nu
trebuia în nici un fel un asociată cu ultima consfătuire care se reunise la Moscova în 1960, cu
atât mai mult cu cât conducerea iugoslavă fusese acuzată de deviere cu acea ocazie, acuzație pe
care italienii nu o considerau de actualitate. Mai mult, comuniștii italieni se exprimau în
favoarea participării Uniunii Comuniștilor Iugoslavi la consfătuire, așa cum intuise și Paul
Niculescu-Mizil. Ceaușescu i-a spus lui C. Galluzzi că PCR se raliază pe deplin tezei privind
invitarea altor mișcări și partide cu politică antiimperialistă la consfătuire, și respinge, la fel ca
și PCI, asocierea acestei consfătuiri cu cele din 1957, 196075. În cadrul discuțiilor, a ieșit în
evidență faptul că ambele părți contau una pe cealaltă pentru reușita punctelor de vedere
comune. Galluzzi exprima speranța partidului său că PCR va participa la consfătuire, tocmai
din acest motiv, speranță ce avea mai degrabă caracterul unui apel: “ Eu spun imediat, de astfel
am și spus, că noi ne gândim că o participare a Partidului Comunist Român la Budapesta este
foarte folositoare mai ales pentru că aceasta ar da ședințelor internaționale, întâlnirilor între
partide, un alt aspect “76. Ceaușescu i-a răspuns lui Galluzzi că PCR era de acord să participe,
însă doar cu condiția unei colaborări apropiate cu PCI pentru a împiedica reînființarea unui
centru conducător sau condamnarea altor partide. Aceasta reprezenta în mod implicit cu
angajament reciproc al celor două părți și la acel moment, PCI devenea, alături de UCI, partidul
comunist cu care PCR avea cele mai strânse relații.

74
ANIC, fond C.C. al PCR, secția Relații Externe, dosar 4/ 1968, f. 4-5.
75
Ibidem, ff. 13-17.
76
Ibidem, f. 18.

38
 Consultările cu PCF, care au avut loc la scurt timp după întâlnirea cu Galluzzi nu au
relevat însă aceeași unitate de vederi. În problema „ allargamento „ poziția lui Ponomariov era
aceeași cu cea exprimată de Brejnev în decembrie 1967, ceea ce ilustra faptul că presiunile
PCR și ale PCI în primul rând în această problemă rămăseseră fără rezultat. Oaspetele sovietic
a declarat că, după părerea partidului său, multe mișcări de eliberare națională nu ar fi participat
chiar dacă ar fi fost invitate, iar pe altă parte o conferință internațională orientată împotriva
imperialismului, cu participarea partidelor comuniste și a altor forțe antiimperialiste s-ar fi putut
organiza, însă ca eveniment distinct, care nu avea legătură cu problemele interne ale mișcării
comuniste internaționale.
La 20 februarie 1968 Prezidiul Permanent al C.C. al PCR a aprobat și o serie de directive
care detaliau hotărârea plenarei, cu privire la participarea delegației române, ce avea să fie
condusă de Paul Niculescu-Mizil, la întâlnirea pregătitoare de la Budapesta. Cele mai
importante dintre acestea cereau delegației române: să susțină invitarea UCI la viitoare
consfătuire, dacă un alt partid ar fi ridicat această problemă, să susțină invitarea altor mișcări
necomuniste cu orientare antiimperialistă, dacă alte partide aveau să ridice această problemă,
să susțină un singur punct pe agenda viitoarei consfătuiri, respectiv lupta împotriva
imperialismului, să nu accepte punerea în discuție a activității altui partid, nici la Budapesta,
nici în cadrul viitoarei consfătuiri; să se pronunțe împotriva fixării unei date a consfătuirii sau
a alcătuirii unor comisii însărcinate cu pregătirea acesteia; să se împotrivească adoptării vreunei
hotărâri de către întâlnire, ci doar a unui document final care să prezinte pozițiile tuturor
partidelor, să nu accepte ca viitoarea consfătuire să se desfășoare la Moscova, Budapesta sau
București, ci într-o altă capitală, să nu accepte existența unui birou de presă comun, ci fiecare
partid să-și prezinte individual propria poziție, să susțină organizarea unei a doua întâlniri
consultative, înainte de convocarea consfătuirii. După cum se poate observa cu ușurință, scopul
final al acestor directive era să saboteze proiectul unei consfătuiri, încă din faza preliminară,
sau cel puțin să amâne și să îngreuneze organizarea acesteia. Un asemenea obiectiv nu putea fi
derivat decât din convingerea fermă a conducerii PCR că organizarea unei asemenea
consfătuiri, în termenii vizați de Moscova, îi era dezavantajoasă și i-ar fi adus prejudicii.
Întâlnirea pregătitoare de la Budapesta și-a deschis lucrările după cum era stabilit, la 26
februarie 1968. Întâlnirea a condus la o puternică ciocnire de poziții între români și majoritatea
celorlalte delegații, având în vedere că majoritatea pretențiilor formulate de PCR înaintea
reuniunii nu au fost respectate, iar reacția lui Ceaușescu a fost mult mai vehementă decât se
așteptau sovieticii.

39
 După relatările părții române, încă de la deschiderea lucrărilor, subiectul de discuții a
fost organizarea viitoarei consfătuiri și nicidecum consultări în vederea unei posibile organizări,
așa cum solicitase PCR. Cu alte cuvinte, organizatorii au încercat să forțeze lucrurile în sensul
că decizia de a organiza o consfătuire era deja luată, deși unele partide aveau rezerve. Mai mult,
punctul culminant a fost atins când liderul delegației Partidului Comunist Sirian, Khaled
Bagdash, s-a lansat într-o serie de critici la adresa PCR, în mod special pe tema pretinsei lipse
de sprijin pentru poporul arab, în confruntare cu Israelul77.
În aceste condiții, delegația română a protestat vehement și a reușit să obțină intervenția
celorlalți participanți, care au impus delegației siriene să retragă cele spuse. La reluarea
lucrărilor, Bagdash a retras afirmațiile anterioare, solicitând ca acestea să nu fie consemnate în
procesul verbal. Însă, când aceste informații au ajuns la București, Ceaușescu le-a imprimat o
altă turnură. Conducătorul PCR, a convocat în toiul nopții o ședință a conducerii de partid care
a adoptat o altă decizie în această problemă: ca delegația română să solicite întregii consfătuiri
să se desolidarizeze de atacul sirian. Ambasadorii țărilor sociale au fost la rândul lor convocați,
după miezul nopții, pentru a li se transmite protestul părții române78. A doua zi, Niculescu-Mizil
a transmis consfătuirii solicitările noi ale părții române, dar de această dată cu mai puțin succes.
Majoritatea participanților n-au mai susținut de această dată punctul de vedere românesc, pe
care îl apreciau ca exagerat. Mizil a propus, la solicitarea conducerii de partid, ca președintele
să citească o declarație în plen prin care întreaga consfătuire se desolidarizează de afirmațiile
delegației siriene, iar textul a fost supus mai multor modificări, la intervenția altor delegații,
fără să se ajungă însă la soluția pretinsă de români. În aceste condiții, delegația română a părăsit
lucrările consfătuirii79. Expunerea lui Niculescu- Mizil cu privire la desfășurarea
evenimentelor, efectuată în fața Comitetului Executiv al C.C. al PCR, este confirmată și relatată
în ziarul italian L’Unità80. Ceaușescu a apreciat, în mod evident, că riscul care decurgea din
acceptarea unor asemenea compromisuri era mult mai mare decât apreciase delegația aflată la
Budapesta. Decizia sa a fost una radicală, din care PCR nu putea obține mari beneficii, cu
excepția aceluia de a demonstra în mod cât mai vizibil determinarea partidului de a-și susține
pozițiile cunoscute, în condițiile în care PCR făcuse deja o concesie prin acceptarea participării
în sine.

77
ANIC, fond C.C. al PCR, secția Cancelarie, dosar nr. 30/ 1968, ff. 4-7.
78
Ibidem.
79
Ibidem.
80
Giuseppe Boffa, La delegazione romena abbandona il convegno consultivo di Budapest, în L’ Unità, 1 martie
1968, p. 13.

40
 Plenara a reprezentat o mare demonstrație de atitudine antisovietică, după modul în care
au decurs discuțiile și observațiile făcute de participanți, pe tema care reprezentau până atunci
un tabu în cel mai bun caz. O parte din revolta lui Nicolae Ceaușescu era poate justificată și de
faptul că propriul partid făcuse exact același lucru, înainte de venirea la putere. Paul Niculescu-
Mizil a continuat relatările privind desfășurarea evenimentelor, subliniind că impresia clară a
delegației române a fost că sovieticii au regizat toate dezbaterile și că atitudinea generală a
participanților era una de servilism, de “ prosternare „ în fața Uniunii Sovietice81.
El a ținut de asemenea să amintească poziția adoptată de Georges Marchais,
conducătorul delegației Partidului Comunist Francez, care a fost negativă la adresa PCR și
deplin subordonată celei sovietice. În privința relației cu partidele comuniste din occident, un
alt lucru interesant a fost punctat în cadrul plenarei, care fusese evidențiat de altfel și în
stenogramele discuțiilor care au avut loc anterior cu delegații ale acestor partide: insistența lor
ca Partidul Comunist Român să rămână la lucrări și să-și apere punctele de vedere, deoarece
mulți alții împărtășeau aceste puncte de vedere, dar nu aveau posibilitatea să o exprime.
Probabil că astfel de semnale, primite și anterior, au reprezentat unul dintre factorii care au
contribuit atât la luarea deciziei PCR de a participa la reuniunea pregătitoare, cât și la
intransigența poziției adoptate, însă, în cadrul lucrărilor de la Budapesta, acest sprijin nu s-a
făcut simțit. Delegatul italian, Enrico Berlinguer, a exprimat sprijinul partidului său pentru
poziția adoptată inițial de români, dar a dezaprobat părăsirea lucrărilor întrunirii, la final82.
Pentru Ceaușescu, această experiență nu putea conduce decât la concluzia că singurul sprijin
real pe care putea conta era cel din interior, din partea propriului partid.
Plenara a adoptat o hotărâre care consemna faptul că apelul adresat anterior
participanților de către PCR de a se abține de la criticarea altui partid nu a fost luată în
considerare și, mai mult, PCR a fost supus unor „ atacuri și calificative jignitoare ” în cadrul
lucrărilor, de care consfătuirea nu s-a delimitat în mod corespunzător. De aceea, reținerea
hotărârea plenarei, delegația română s-a retras de la lucrări, constând absența unui climat
democratic de dezbatere. De asemenea, mai adăuga documentul, consfătuirea nu trebuie să
reprezinte un scop în sine, ci un mijloc către un alt scop, care este acela al unității mișcării
comuniste internaționale83.

81
ANIC, fond C.C. al PCR, secția Cancelarie, dosar 31/1968, ff. 6-7.
82
Giuseppe Boffa, op. cit., p. 13.
83
Nicolae Ceaușescu, Partidul Comunist Român centrul vital al întregii națiuni. Documente ale plenarelor
Comitetului Central și ale Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al Partidului Comunist Român,
Vol., I, 1965-1985, Editura Politică, București, 1986, p. 166-171.

41
 Întâlnirea pregătitoare de la Budapesta a reprezentat o nouă demonstrație de forță pentru
PCR, după refuzul de a participa la consfătuirea partidelor comuniste europene de la Karlovy
Vary, din primăvara anului precedent. Eșecul consfătuirii amintite nu a temperat dorința
Moscovei de a-și reface prestigiul și influența în mișcare, de a reface unitatea mișcării
comuniste internaționale, în înțelesul său cominternist, care presupunea existența unui centru și
a unor relații ierarhice între partide.
Deoarece principala amenințare la adresa supremației sovietice rămânea în continuare
Partidul Comunist Chinez, o consfătuire a partidelor comuniste din lume în absența acestuia din
urmă, ar fi consolidat poziția Moscovei chiar și fără o condamnare explicită a “ devierii ”
chineze. Pentru a submina acest obiectiv, Partidul Comunist Român a ales de această dată, spre
deosebire de precedenta ocazie, să se implice activ în acest demers, pentru a-l submina din
interior. Pentru a face aceasta în condiții care să nu implice sau să impună trădarea pozițiilor
principiale, conducerea PCR a adoptat o serie de măsuri premergătoare. Astfel, în interesul
păstrării relației speciale cu Partidul Comunist Chinez, acesta a primit asigurări că participarea
românilor la întâlnirea pregătitoare nu va presupune abandonarea poziției neutre în polemica
sino-sovietică. De asemenea, conducerea PCR a ținut să avertizeze, în repetate rânduri,
conducerea sovietică, asupra faptului că decizia de a veni la întâlnire nu va fi însoțită de alte
compromisuri. Mai mult, PCR s-a consultat cu numeroase partide comuniste, în special din
Occident, pentru a-și evalua șansele de reușită în acțiunea sa de obstrucționare a planurile
sovietice. Contactele cu partidele comuniste vest-europene au evidențiat faptul că deși în măsuri
diferite, majoritatea acestor partide susțineau principiile pe care se baza politica internațională
a PCR. Un exemplu de succes al colaborări cu comuniștii vest-europeni a fost Partidul
Comunist Italian, a cărui teză despre lărgirea mișcării comuniste internaționale a fost susținută
de PCR. Întâlnirea pregătitoare de la Budapesta a reprezentat o confruntare între determinarea
PCR de a-și păstra pozițiile principale, pe de altă parte, și hotărârea Moscovei de forța PCR să
cedeze cel puțin parțial. Consfătuirea de la Karlovy Vary a reprezentat o primă inițiativă
sovietică, derivată din obiectivele generale ale politicii sale externe, care urmăreau destinderea
în relațiile cu occidentul, destinderea în cadrul căreia proiectul securității europene juca un rol
esențial. Această inițiativă a fost complicată însă de sarcinile complexe și deseori contradictorii
pe care Moscova le avea de îndeplinit pe plan internațional: obligațiile față de Republica
Democrată Germană, față de partidele comuniste apusene, față de interesele sale ca stat.
Pentru a-și afirma și dezvolta autonomia în cadrul mișcării, Partidul Comunist Român a
evitat asocierea cu pozițiile sovietice și a urmărit să le submineze, atunci când a avut
posibilitatea, cu atât mai mult cu cât a văzut în acestea o încercare de refacere a controlului

42
sovietic asupra mișcării comuniste internaționale, ceea ce contravenea intereselor afirmării
românești pe linie de stat și de stat.

43
 I.4 A treia încercare de apropiere în relațiile bilaterale: Consfătuirea
internațională a Partidelor Comuniste și Muncitorești de la Moscova, 1968.

Părăsirea lucrărilor întâlnirii pregătitoare de la Budapesta a reprezentat, în mod

indiscutabil, un incident care atrăgea atenția încă o dată asupra caracterului controversat al
inițiativei sovietice, asupra divergențelor existente în interiorul mișcării comuniste, asupra
rezistenței pe care Moscova o întâmpina în demersul său și, totodată, avea potențialul de a
încuraja și alte mișcări de opoziție. Cu toate acestea, decizia sovietică a fost de a continua
demersurile în vederea organizării consfătuirii, chiar și în aceste condiții. În absența delegației
PCR, întâlnirea pregătitoare de la Budapesta a decis convocarea consfătuirii pentru luna
noiembrie a aceluiași an, la Moscova, și a organizat în același timp o comisie pregătitoare,
alcătuită din mai multe partide, însărcinată cu convocarea consfătuirii și pregătirea
documentelor ce urmau să fie adoptate. Din acest punct de vedere, părăsirea lucrărilor de către
delegația PCR nu a făcut decât să faciliteze obiectivelor sovietice. La 20 martie 1968, Comitetul
Central al PCR a primit o scrisoare din partea organului omolog al Partidului Muncitoresc
Socialist Ungar, prin care PCR era invitat să participe la lucrările comisiei pregătitoare. În
răspunsul formulat la București, se arăta că PCR ar accepta să participe la lucrările acestei
comisii doar în cazul în care s-ar ajunge la un acord public între partidele comuniste și
muncitorești conform căruia să nu fie criticată sau atacată activitatea altui partid, nici în cadrul
lucrărilor comisiei pregătitoare, nici în cadrul consfătuirii ce avea să urmeze84.
Comisia pregătitoare s-a întrunit la Budapesta, între 24-28 aprilie 1968, în absența unei
delegații a PCR, însă cu participarea delegațiilor PCI și PCS. S-a hotărât, cu acea ocazie, ca
viitoarea consfătuire să fie convocată pe 25 noiembrie 1968, la Moscova și a fost alcătuit un
grup de lucru însărcinat cu redactarea documentelor finale ale consfătuirii85. Partidul Comunist
Român a fost invitat să participe la lucrările grupului de lucru respectiv, printr-o nouă scrisoare
adresată de PMSU. Invitația a fost discutată atât în Prezidiul Permanent, cât și în Comitetul
Executiv și s-a adoptat decizia ca o delegație PCR să participe la lucrări, însă doar în calitate de
observator.

84
ANIC, fond C.C. al PCR, secția Cancelarie, dosar nr., 66/ 1968, ff. 171-173.
85
ANIC, fond C.C. al PCR, secția Cancelarie, dosar nr., 94/ 1968, ff. 8-10

44
 Argumentele erau că în acest fel, conducerea de partid ar fi avut ocazia să se
familiarizeze cu punctele de vedere exprimate de celelalte partide și mai ales să stabilească
contacte cu celelalte partide86. Se poate observa și de această dată aceeași preocupare constantă
de a evita izolarea. Aceste demersuri aveau să fie obstrucționate însă, în primăvara și vara anului
1968, de evenimentele din Cehoslovacia. Acestea au reprezentat o nouă provocare la adresa
Moscovei, deși de o cu totul altă natură decât cele reprezentate de China sau de România.
Cu toate acestea, reformele în care s-a angajat Partidul Comunist Cehoslovac
demonstrau încă o dată forțele centrifuge care acționau în mișcarea comunistă, lipsa de
stabilitate și potențialul de dezintegrare, precum și lipsa de atractivitate a modelului sovietic.
După moartea lui Stalin, Hrușciov a lărgit spațiul de manevră acordat statelor satelit, în
vederea reducerii dependenței împovărătoare față de Uniunea Sovietică și a stabilizării acestor
regimuri prin diverse forme de reconciliere cu societate. Moscova a fost dispusă să accepte
alegerea unei căi specifice, naționale, de construire a socialismului, cât timp omogenitatea
blocului nu era pusă în pericol, așa cum a ilustrat cazul polonez din 1956, dar era dispusă să
intervină militar atunci când omogenitatea blocului era pusă în pericol, așa cum a fost cazul în
Ungaria. Inițierea unor dezbateri critice cu privire la abuzurile din trecut, chiar și în condițiile
în care acestea deveneau publice, precum și schimbările din funcții, erau fenomene care se
petrecuseră sau se petreceau încă și în alte țări socialiste și nu ar fi stârnit, în mod normal, prea
multă atenție din exterior. Ceea ce a stârnit totuși atenția în cazul Cehoslovaciei a fost
desființarea cenzurii. Acest fapt a oferit un cu totul alt caracter dezbaterilor publice, mult mai
incisiv și cu nuanțe anti-partinice, care a preferat să tolereze asemenea manifestări pornind de
la premisa că ele reprezentau pași firești în direcția reformării. Alexander Dubcek părea convins
că aceste dezbateri nu se vor întoarce împotriva partidului și că temerile în această privință erau
supraestimate. Evoluțiile din Cehoslovacia au contribuit la conturarea unui nucleu dur în
interiorul blocului răsăritean, reprezentat de W. Ulbricht, W. Gomulka și L. Brejnev. În
primăvara anului 1968, dezbaterile privind situația din Cehoslovacia au avut loc în absența
PCR, care a fost exclus din toate întâlnirile pe această temă, fiind supus unei situații de izolare.
Cei trei lideri menționați aveau interese directe în observarea atentă a evoluțiile din
Cehoslovacia, deși diferite, însă lor li s-au alăturat și J. Kadar și T. Jivkov, accentuând astfel
izolarea lui Ceaușescu.
Ocuparea Cehoslovaciei de către armatele Pactului de la Varșovia din august 1968
înregistraseră o nouă și semnificativă convergență între România – unica țară din cadrul

86
Ibidem, ff. 12-13.

45
Pactului, cu excepția Albaniei care a ieșit imediat după aceea din Pact, care nu a participat la
invazie – Partidul Comunist Italian, își exprima ”dezacordul grav” și ”dezaprobarea”,
”neputând, în nici un caz, să admită violarea independenței oricărui stat”87 și social-democrațiile
europene, chiar dacă, mergând în căutarea motivațiilor reale ale acestei convergențe, se
descoperea faptul că ele rămâneau diferite.
Dacă această critică a PCI, îndreptată spre URSS se încadra în concepția ce era pe cale
de a se maturiza, după ani mulți de practică în comunismul italian și care apoi ar fi găsit o mai
împlinită expresie în perioada când Enrico Berlinguer a fost secretar al partidului, țintind spre
crearea unui comunism reformator occidental – ceea ce a dus la formarea, în deceniul următor,
a eurocomunismului – critica românească rămânea limitată exclusiv la dreptul fiecărui partid
comunist în parte la o autonomie națională față de Moscova.
Factorul decisiv al comunismului ”reformator” și al ”feței umane” a Cehoslovaciei lui
Dubček, idee centrală în aprecierea conducerii comuniste italiene în ce privește Primăvara de
la Paga și în condamnarea ”restaurării” sovietice, era considerat în mod substanțial încheiat de
către români, din moment ce în politica internă regimul de la București nu putea deloc să se
laude cu o politică reformatoare și liberalizatoare. Astfel, încă o dată, convergența între cele
două partide era bazată pe prezumții diferite : comună însă era critica față de ”imperialismul”
sovietic, față de amestecul Moscovei în treburile interne ale țărilor suverane88.
Pe data de 21 august 1968, cu ocazia ședinței comune a Comitetului Central al PCR, a
Consiliului de Stat și a guvernului român, Ceaușescu a condamnat ”violarea flagrantă a
suveranității naționale” a unui stat socialist și ocuparea militară a țării de către URSS și alte țări
socialiste”89. N. Ceaușescu a discutat situația din Cehoslovacia cu I.B. Tito în cadrul unei vizite
pe care a efectuat-o la Belgrad, între 27 mai și 1 iunie 1968, moment la care Moscova era deja
foarte alarmată în privința evoluțiilor de la Praga. I.B. Tito i-a relatat lui N. Ceaușescu despre
convorbirile pe care le avusese cu conducerea sovietică în cadrul cărora partea sovietică își
manifestase, printre altele, îngrijorarea cu privire la situația din Cehoslovacia, unde, după
aprecierea sovieticilor, activitatea imperialismului se intensificase, în special pentru că
burghezia locală nu fusese bine “ reeducată “ după război.

87
Partidul Comunist Italian și mișcarea muncitorească internațională 1956-1968, sub îngrijirea lui R. Tonchio,
P. Bufalini, L. Gruppi, A. Natta, Editori Riuniti Roma, , 1968, p. 312.
88
Despre poziția Partidului Comunist Italian vezi S. Ponce, Berlinguer e la finne del comunismo, Editura Einaudi
Torino, , 2006, pp. 3-19.
89
FIG, fond C.C. al PCI, Secția Relații Externe, dosar nr., 552/ 1968, ff. 238-250.

46
 Tito le-ar fi spus sovieticilor că el avea încredere deplină în conducerea cehoslovacă și
era de părere că aceasta ar fi trebuit susținută, lucru cu care L. Brejnev s-ar fi declarat de acord90.
În cursul discuțiilor, ceea ce a rezultat în primul rând a fost aprecierea comună cu privire la
caracterul schimbărilor ce se petreceau în Cehoslovacia. Atât I.B. Tito, cât și N. Ceaușescu,
erau de părere că frământările din societatea cehoslovacă erau cauzate de faptul că reformele
reale întârziaseră mult. În primul rând, Ceaușescu se referea la dezvoltarea economică, unde
pornind de la nivel antebelic mult mai ridicat, poporul cehoslovac nu simțise o îmbunătățire
reală a condițiilor de viață, un succes real în dezvoltarea socio-economică a țării, așa cum se
întâmplase, de pildă, în România. Ambii lideri au respins ideea unor intervenții sau influențe
din exterior, punând tulburările exclusiv pe seama faptului că Partidul Comunist Cehoslovac nu
fusese capabil să recurgă la o reformă reală la momentul potrivit, ci a continuat să se bazeze pe
ceea ce N. Ceaușescu denumea “ metode perimate “ în relația partidului cu clasa muncitoare91.
Cu toate acestea însă, ambii erau de acord că partidul cehoslovac trebuia să aleagă singur
metodele prin care putea recâștiga încrederea clasei muncitoare, în baza principiilor de
autonomie a partidelor și de neamestec în treburile interne. Nicolae Ceaușescu a avut ocazia să
poarte discuții pe acest subiect și cu un alt partid apropiat PCR, în ciuda desincronizării de la
Budapesta, respectiv PCI.
O delegație a Partidului Comunist Italian condusă de Giancarlo Pajetta și Carlo Galluzzi
a vizitat România și a purtat discuții cu conducerea Partidului Comunist Român pe 10 iunie.
Comuniștii italieni au întâmpinat cu mult entuziasm reformele de la Praga, în care au văzut o
confirmare a propriei lor viziuni despre o altă formă a socialismului, una mai „ deschisă și
democratică ”92. Luigi Longo l-a vizitat pe Dubcek la începutul lunii mai 1968, spre exasperarea
lui Leonid Brejnev, care ar fi afirmat că sprijinul exprimat de Longo la adresa reformelor
pragheze nu făcea decât să încurajeze forțele reacționare din Cehoslovacia93.
Luigi Longo a purtat discuții cu A. Dubcek la 6 mai și i-a mărturisit omologului său,
printre altele, că spiritul de la Praga era foarte util pentru PCI în contextul alegerilor care aveau
să urmeze în Italia, în sensul că ele confirmau ceea ce PCI susținuse în trecut, respectiv faptul
că socialismul poate îmbrăca și forme diferite de cea sovietică, înclinate către pluralism și
dezbateri libere94.

90
ANIC, fond C.C. al PCR, secția Relații Externe, dosar nr., 75/ 1968, f. 19.
91
Ibidem.
92
Giuseppe Boffa, Il pluralismo in Cecoslovacchia, în L’Unita, 3 iulie 1968, p.3
93
Jaromir Navratil, ed., The Prague Spring 68: a national security archive documents reader, Central European
University Press, 1998, p. 126
94
ANIC, fond C.C. al PCR, secția Relații Externe, dosar nr., 81/ 1968, f. 18.

47
 Dubcek i-a spus lui Longo că partidul său nu făcea decât să caute metode de reformare
specific cehoslovac și nu își propunea să servească drept model pentru alte partide sau țări. De
asemenea, el s-a plâns de greutățile pe care le avea de înfruntat, pe de o parte, din partea celor
care nu doreau reforma sistemului, pe de altă parte din partea celor care urmăreau să exploateze
reformele în scopuri anti-socialiste. În final, A. Dubcek l-a asigurat pe Longo de faptul că
partidul său rămânea fidel Moscovei și mișcării comuniste internaționale.
Giancarlo Pajetta i-a relatat lui N. Ceaușescu vizita lui Lugi Longo la Praga și l-a
asigurat de susținerea pe care PCI o acorda reformelor implementate de Dubcek în ciuda
faptului că – nu a uitat să adauge- burghezia susținea că sovieticii vor interveni în Cehoslovacia
așa cum o făcuseră și în Ungaria95. Ceaușescu a reiterat cu acea ocazie aprecierile pe care le
împărtășise cu Tito, fără a uita să menționeze că existau unele forțe, pe care nu le-a nominalizat,
care ar fi dorit o întoarcere la măsurile de forță utilizate în trecut, deși acest lucru n-ar mai fi
fost posibil, după părerea sa96. În general ambele părți s-au exprimat în favoarea unei
interpretări mai deschise a socialismului, lipsită de inhibițiile trecutului și bazată pe dialog.
În perioada următoare, conducerea PCR a primit semnale similare și din partea celorlalte
partide cu care ajunsese să întrețină relații apropiate, cu deosebire cele vest-europene.
Ceaușescu s-a întâlnit cu secretarul general al Partidului Comunist Spaniol, Santiago
Carrillo, chiar în zilele tulburi care au urmat intervenției. Carrillo fusese la Moscova, pentru a
primi explicații în legătură cu ceea ce se întâmplase în Cehoslovacia, și la întoarcere, în ziua de
27 august 1968, s-a oprit la București. În discuțiile cu Ceaușescu, Carrillo a fost deosebit de
critic la adresa Moscovei97.
Astfel, după părerea sa, bazele încrederii tuturor partidelor comuniste în Moscova
fuseseră spulberate, iar actuala conducere de partid sovietică avea să sfârșească la fel ca Stalin
sau Hrușciov, făcând obiectul condamnării în viitor. Carrillo îi povestea lui Ceaușescu faptul
că cel mai mare regret al său- și cea mai mare pierdere adusă mișcării comuniste din perspectiva
PCS- decurgea din faptul că, în cursul anului 1968, în Europa de Vest se acumulaseră
numeroase frământări sociale, o situație cu caracter revoluționar, generată de opoziția față de
imperialismul american din Vietnam, dar partidele comuniste nu mai puteau să exploateze
această situație, din cauza faptului că prestigiul mișcării comuniste a fost compromis de
intervenția celor cinci în Cehoslovacia98.

95
Ibidem, f. 24.
96
Ibidem, f. 30.
97
ANIC, fond C.C. al PCR, dosar nr., 116/ 1968, f. 6.
98
Ibidem.

48
 Din acest punct de vedere, Santiago Carrillo își exprima convingerea importantă, de
altfel, că nimeni din conducerea sovietică nu înțelegea ceea ce se întâmplă în realitate în Europa
occidentală. Nicolae Ceaușescu era de părere că intervenția nu reprezenta altceva decât
încercarea Moscovei de a-și impune rolul de conducător în mișcarea comunistă, de această dată
prin mijloace de forță. Această apreciere era parțial împărtășită de Santiago Carrillo, care îl
asigura pe Ceaușescu de faptul că partidul său va continua să se opună revenirii la vechile
practici în mișcarea comunistă și se va situa permanent de partea celor care militează pentru
reformă. Ceaușescu și Carrillo s-au înțeles cu acea ocazie ca cele două partide să continue în
viitor schimbul de vederi și să caute să se pună de acord, să stabilească poziții comune și
strategii comune astfel încât să îmbunătățească șansele de reușită ale inițiativelor reformiste.
Era exact genul de înțelegere, de “ polarizare “ nu neapărat “ coalizare “- a forțelor
reformiste, de care se temea Moscova și pe care uneori încerca să-l prevină. După cum
mărturisea Santiago Carrillo, factorii sovietici nu au ezitat să-și exprime dezaprobarea față de
decizia delegației PCS de a se opri la București.
La 7 septembrie 1968, o delegației a Partidului Comunist Italian condusă de Giancarlo
Pajetta a venit la București pentru discuții cu conducerea PCR, în timp ce o altă delegație
italiană condusă de Carlo Galluzzi plecase către Belgrad, pentru consultări cu conducerea UCI.
Un nou triunghi părea să se profileze astfel, deși relațiile în acest caz erau construite
doar bilateral. De la bun început, Giancarlo Pajetta a fost foarte clar în câteva chestiuni de
maxim interes pentru PCR: prima era aceea că PCI condamna intervenția celor cinci în
Cehoslovacia și nu va reveni sub nici o formă asupra acestei interpretări: a doua era aceea că-
chiar în condițiile în care intervenția fusese o greșeală-cehoslovacii și sovieticii trebuiau ajutați
să normalizeze situația cât mai repede, pentru a pune capăt instabilității și tulburărilor din
mișcare, precum și speculațiilor cercurilor burgheze și imperialiste99. Din acest punct de vedere,
G. Pajetta susținea că nici un câștig nu va rezulta pentru nimeni din tolerarea sau încurajarea
unor poziții antisovietice100.
În privința consfătuirii, Giancarlo Pajetta l-a mai informat pe Nicolae Ceaușescu de
faptul că PCI nu concepea organizarea acestuia în noiembrie 1968, așa cum fusese inițial stabilit
și că va refuza să participe în aceste condiții, socotind potrivită amânarea acestuia. Deși nu căuta
să agraveze lucrurile și se exprima în favoarea depășirii pașnice a crizei, Partidul Comunist
Italian nu putea ignora totuși evenimentele din august 1968, acesta era mesajul pe care Pajetta
i-l transmitea lui Ceaușescu din partea lui Longo.

99
ANIC, fond C.C. al PCR, secția Relații Externe, dosar nr. 126/ 1968, f. 6-7.
100
Ibidem.

49
 Partidele comuniste vest-europene au avut mult de suferit din cauza intervenției celor
cinci state socialiste în Cehoslovacia. În primul rând, era vorba de crunta dezamăgire provocată
atât în rândul membrilor și simpatizanților, cât și în rândul intelectualității occidentale cu
simpatii de stânga, de cinismul sovietic. Un prim efect al acestei dezamăgiri era scăderea
popularității partidelor comuniste vest-europene, în paralel cu emergența unui uriaș val de
întrebări și dezbateri extrem de incomode, în presă și opinia publică, cu privire la ceea ce
însemna în realitate un regim comunist, posibilitatea unui astfel de regim de a se reforma, rolul
Moscovei în Europa centrală și de est. Partidele comuniste vest-europene au avut o șansă reală
de a-și transforma identitatea internaționalistă anterioară și inclusiv atractivitatea politică și
electorală, mizând pe argumentul că regimul comunist-compromis de critica cultului
personalității-putea fi reformat. Acesta era de fapt sensul salvator al destalinizării:
transformarea unui demers în esență distructiv într-unul restaurator, adică de punct de plecare
a unui “ altfel de comunism ”, pe care nimeni nu îl identificase dar pe care mulți îl căutau.
Partidul Comunist Italian susținuse cel mai activ aceste căutări iar reformele din
Cehoslovacia îi fuseseră de mare folos, în sensul că venea să confirme, chiar și în spatele
Cortinei de Fier, că regimul se poate reforma101. Acesta era un construct identitar menit să
salveze comunismul vest-european de la stagnare, agonie și, în final, dispariție, oferindu-i o
nouă energie, un nou dinamism, specific epocii. Intervenția militară din Cehoslovacia a distrus
acest construct. Încă o dată Moscova își promova propriile interese politico-ideologice,
ignorând situația în care se găseau partidele comuniste vest-europene. În 1956, acestea din urmă
au dus greul destalinizării, fiindcă ele funcționau în societăți pluraliste, unde întrebările nu
puteau fi cenzurate, iar în 1968 scenariul se repeta. Devenea astfel evident că elaborarea unei
strategii și identități politice specifice comunismului vest-european, care-după cum spunea și
Santiago Carrillo, “ nu păreau să înțeleagă deloc situația din Europa occidentală “.
În aceste condiții, reacția partidelor comuniste vest-europene nu putea fi decât una de
condamnare a intervenției sovietice din Cehoslovacia. Partidul Comunist Italian a fost cel mai
zgomotos în această privință, Partidul Comunist Francez a fost mai reținut, însă ambele partide
s-au împotrivit în mod explicit pretenției sovietice de a oferi interpretări oficiale ale
socialismului. Luigi Longo s-a întâlnit cu Waldeck Rochet la Paris chiar pe 23 august 1968, în
încercarea de a elabora o poziție comună cu acesta față de evenimente însă PCF a respins ideea
formării unui pol separat.

101
Valentine Lomellini, The Two Europes: Continuity and Breaks 1968 and 1981, Eastern Crisis, Italian
Outcomes, în Journal of European Integration History, vol. 13, nr. 2/ 2007, p. 47- 48.

50
 Din această cauză, elanul PCI a fost temperat, absența unui partener regional și
subsidiile consistente primite de la Moscova spunându-și cuvântul. Însă dacă PCI a făcut la
rândul său un pas înapoi, acesta nu însemna nicidecum o renunțare, cum nu însemna nici în
cazul PCR, lucru care avea să se vadă în perioada următoare. Decizia de a nu inflama lucrurile
în relația cu sovieticii a izvorât din rațiuni practice-distrugerea prestigiului mișcării comuniste
nu aducea foloase nimănui- dar și individuale, în sensul că distanțarea de Moscova nu putea fi
decât un proces de durată, prelungit de incapacitatea de a ralia alte forțe alături. Partidul
Comunist a cultivat relațiile sale cu PCI, ca și pe cele cu UCI sau PCC, din aproximativ aceleași
rațiuni. Ceaușescu a punctat de mai multe ori faptul că insistența asupra condamnării
intervenției celor cinci nu mai folosea nimănui, în sensul că aceasta compromitea prestigiul
socialismului în lume în general, îi împiedica pe sovietici și cehoslovaci să normalizeze situația
și oferea multe motive adversarilor ideologici. Așa cum Luigi Longo fusese incapabil să
coalizeze forțele vest-europene împotriva Moscovei și apoi a realizat că nici nu dorește acest
lucru, la fel Ceaușescu a resimțit din plin efectele izolării la care fusese supus de Moscova.
Cu toate acestea, unul dintre paradoxurile situației a fost acela că Nicolae Ceaușescu,
cât și oameni ca I.B. Tito, Luigi Longo, Santiago Carrillo și alții, au sesizat relativ rapid același
lucru: perpetuarea crizei provocată de intervenția celor cinci în Cehoslovacia se răsfrângea în
mod negativ asupra fiecăruia. Încăpățânarea de a ține totuși consfătuirea în toamna aceea ar fi
fost irațională, însă, așa cum s-a văzut curând, n-a reprezentat mai mult decât o tatonare. În cele
din urmă s-a acceptat amânarea consfătuirii pentru anul următor, după ce partide ca Partidul
Comunist Italian sau Partidul Comunist Român, cu toate eforturile de a nu escalada criza, au
refuzat să accepte organizarea consfătuirii la data programată, insinuând că acesta ar provoca
dezbateri aprinse pe marginea cazului cehoslovac. Presiunile exercitate pentru împiedicarea
formării unui front antisovietic păreau să fi accelerat formarea acestuia, deși, evident, nu era
vorba despre un grup organizat sau cu un program de orice fel, ci doar de convergențe de
interese ce dictau deseori coordonarea pozițiilor în scopul exercitării de opoziție față de
inițiativele sovietice.
Colaborarea dintre PCR și UCI era un bun exemplu, dar la fel de bun era și cazul
colaborării dintre PCR și PCI. Este cunoscut cazul participării PCR la Congresul PCI în
Bologna, din februarie 1968, unde delegația română condusă de Paul Niculescu-Mizil a apărat
cu demnitate poziția românească în problema cehoslovacă, atitudine care a fost apreciată cu
foarte multă căldură și entuziasm de participanți102

Scânteia, 13 februarie 1969, p. 4. Vezi și Paul Niculescu Mizil, O istorie trăită. Memorii, vol. II, București,
102

Moscova, Praga, Bologna, Editura Democrația, București, 2003, p. 236- 244.

51
 În afară de partidele comuniste din țările membre ale Pactului de la Varșovia,
amendamentele românești au fost combătute cu hotărâre cu delegația PCF, dar în schimb
fuseseră susținute în mod perseverent de delegațiile PCI și PCS, ceea ce exprima fidel harta
relațiilor inter-partinice în Europa. Însă misiunea Moscovei era cu atât mai complicată cu cât
intervenția din Cehoslovacia înstrăinase multe partide de Moscova și stimulase manifestările
centrifuge din mișcare, exemplu cel mai bun fiind PCI, care venise la Moscova hotărât să ridice
problema Cehoslovaciei. Astfel consfătuirea de la Moscova din 1969 putea fi privită și ca un
succes, și ca un eșec în același timp, pentru toate părțile implicate. Nici un partid nu a reușit să-
și impună punctul de vedere până la capăt și, din acest punct de vedere, lucrările consfătuirii
par mai degrabă un compromis între toate aceste poziții contradictorii.
Delegația PCI a ales să nu ridice problema cehoslovacă în cadrul lucrărilor, ceea ce era
reprezentativ, în fond pentru poziția italiană, care a încercat în permanență să promoveze
schimbarea din interiorul mișcării, nicidecum să se plaseze în afara acesteia 103. Era cazul în
mod special cu PCR și PCI, despre care Maud Bracke nota că nu au dată dovadă de unitate,
preferând să ridice problema în mod bilateral, în relațiile cu sovieticii sau alte partide, dar nu
sub forma unui front.
După aceea, în septembrie 1968, au avut loc întâlniri între o delegație a PCI și una a
PCR pentru a discuta despre faptele din Cehoslovacia. Pe 20 septembrie a avut loc prima
întâlnire, la care au participat Giancarlo Pajetta, Virgil Trofin și Paolo Bufalini. Cu această
ocazie, Pajetta a subliniat ”speciala concordanță de poziții a celor două partide în legătură cu
faptele din Cehoslovacia și cu consecințele acestora în cadrul mișcării muncitorești și deci
angajamentul PCI de a reconstrui unitatea mișcării, pe baze noi”104.
La a doua întâlnire, care a avut loc pe data de 24 septembrie, condamnarea românească
a ”intervenției brutale a 5 state” în Cehoslovacia a fost chiar aspră.
După părerea lui Trofin : „ Se încearcă pe față compromiterea grupului de conducători
și discreditarea tovarășului Dubček. Solidaritatea noastră cu PCC (Partidul Comunist
Cehoslovac) și cu conducerea sa, este permanentă.
Dacă sovieticii și celelalte țări socialiste au trimis trupe în Cehoslovacia, trebuie să
spunem că am putea să ne așteptăm și noi la așa ceva”105.

103
Michelangelo di Giacomi Prospettive eurocomuniste. La strategia del PCI e i rapporti col PCE negli anni
settanta, în Dimensioni e problemi della ricerca storica, nr. 2/ 2011, p. 175.
104
Ibidem, f. 251.
105
Cezar Stanciu, Nicolae Ceaușescu și mișcarea comunistă internațională ( 1967-1976 ), Editura Cetatea de
Scaun, Târgoviște, 2014, p. 65.

52
 Apoi Trofin expunea temerile față de un posibil atac sovietic împotriva României:
URSS și alte țări socialiste, de mult timp ar fi dorit să afecteze autonomia României, definită
ca naționalistă sau revizionistă : ”Dacă n-ar fi fost făcută condamnarea multor partide
comuniste, este dificil de spus dacă în acest punct, sovieticii n-ar fi fost intervenit deja militar
împotriva României”.
Cauzele unei asemenea aversiuni erau totuși, după cum s-a văzut, de altă natură, față de
cele care au dus la invazia Cehoslovaciei : de fapt erau pur și simplu economice, legate de
reticența română față de o integrare în planurile CAER. După Trofin, URSS, Polonia și RDG
ar fi dorit de fapt transformarea CAER-ului într-un organism supranațional, pentru a unifica
economia țărilor socialiste, în perspectiva creării unei monede unice106. Pentru România acestea
erau pentru moment niște ”constrângeri ce nu corespund realității”.
Dimpotrivă, bulgarii –desconsiderați, ca de obicei, de către români – ar fi vrut să
accelereze acest proces, deoarece ”doresc în mod substanțial să poată deveni o republică
sovietică”. La această poziție, Trofin răspundea ”cu toată forța, că România nu intenționează să
devină provincia nimănui”107.

106
Ibidem, pp. 67- 70.
107
FIG, fond C.C. al PCI, Secția Relații Externe, dosar nr., 552/ 1968, f., 252.

53
 I.5 De la vizita secretarului general al P.C.I Enrico Berlinguer în
România până la conferința de la Helsinki .

Colaborarea dintre PCI și PCR a avut un moment important în timpul întâlnirii dintre
Berlinguer și Ceaușescu la București, în iulie 1970, după marile inundații care au lovit România
și care dusese la câștigarea pentru țară – și pentru regimul său – a solidarității comunității
internaționale. Sintonia dintre cei doi lideri era mare în sfera politicii internaționale și a relațiilor
între partidele comuniste. După opinia lui Ceaușescu, au fost ”intensificate amestecurile”
sovietice ”în afacerile altor partide”, de aceea fuseseră catalogați în fruntea anticomuniștilor
”cei care refuză o concepție închisă, dogmatică, a socialismului, a modelului unic, a
obligativității dezvoltării unei societăți socialiste”108. România, chiar dacă menținea în politica
internă un regim populist și autoritar, continua în mod paradoxal să joace rolul unei țări
”eretice” și inovatoare în spațiul închis socialist, pe tipar brejnevian : ”În conferințele
internaționale ideologice – afirma liderul român – nu se demască ideologia burgheziei
reacționare ci, mai ales, se pune în bătaia focului tot ceea ce se prezintă ca progresist, nou, în
gândirea marxistă”.
În definitiv, se reafirma de către Ceaușescu că relațiile cu PCI erau ”bune”, deoarece
existau ”multe puncte de vedere comune, pe baza unui marxism-leninism creator”.109
Pe data de 16 martie 1972 se semnează la Milano un Protocol de colaborare între
Partidul Comunist Italian și Partidul Comunist Român pentru anul 1972, împărțit în cinci
capitole, care prevedea diferite forme de schimb și de colaborare. În baza acestui protocol, cele
două partide comuniste se obligau să încurajeze ”inițiativele unitare, - delegații parlamentare,
ale instituțiilor locale, culturale etc. - care aibă ca scop întărirea prieteniei tradiționale dintre
cele două țări”110. În același an, relațiile României cu URSS și cu celelalte țări socialiste s-au
redresat, pornind de la aprecierile făcute despre faptele din Cehoslovacia.
Pe data de 28 august Ugo Pecchioli îl întâlnește la București pe Dumitru Popescu și
Ștefan Andrei, secretari ai Comitetului Central al PCR.

108
P. Niculescu-Mizil, O istorie trăită, Editura Enciclopedică, București, 1997, p. 236.
109
ANIC, fond C.C. al P.C.R., Secția Relații Externe dosar nr., 71/ 1970, ff., 47-48. Stenograma discuțiilor între
N. Ceaușescu și Enrico Berlinguer.
110
ANIC, fond C.C. al P.C.R., Secția Relații Externe dosar nr., 54/ 1972 pp. 30-34, Protocol de colaborare între
Partidul Comunist Italian și Partidul Comunist Român pentru anul 1972.

54
 Chiar dacă cei doi români, cu această ocazie, au reafirmat judecăți foarte severe despre
politica de restaurare sovietică, ei au motivat absența unei luări de poziție publică a României
în legătură cu asta, prin dorința ”neamestecului” în treburile interne. La observația lui Pecchioli
că era vorba despre probleme de principiu, conducătorii români au răspuns că ”neamestec”
însemna revendicarea independenței și autonomiei Cehoslovaciei : dacă sovieticii ar fi respectat
această autonomie, nu ar fi fost procesele politice care au urmat restaurării de după Dubček.
Motivele unei asemenea paradoxale explicații erau, în realitate, legate de noua evoluție a
raporturilor româno-sovietice. Așa cum nota Pecchioli, ”în această ultimă fază și mai ales după
întâlnirea dintre Brejnev și Ceaușescu la Yalta, relațiile cu URSS și cu celelalte țări socialiste
au avut, pe toate planurile, o dezvoltare foarte pozitivă și promițătoare”.
Chiar și în ce privește China, părea să existe acum posibilitatea unei aplanări a
divergențelor : după părerea lui Popescu, de fapt, dispariția lui Lin Piao, brațul drept al lui Mao
Tze Tung, permisese abandonarea aspectelor mai deteriorate ale ”revoluției culturale” și
restabilirea în mod gradat - chiar datorită României, se susținea – a relațiilor cu celelalte țări
comuniste. Românii au exprimat apoi ”o caldă simpatie”111 față de politica Partidului Comunist
Italian. Dacă de partea română interesul rămânea ațintit spre PCI, care continua să fie considerat
un intermediar spre Occident, totuși diferite elemente făceau ca această legătură să fie mai puțin
strânsă față de anii precedenți, chiar și din cauza faptului că PCI, dar și PCR, atinseseră în acei
ani o poziție de normalizare substanțială a raporturilor cu URSS-ul lui Brejnev. În 1969, ca
urmare a numeroaselor întâlniri avute între PCI și PCUS, divergențele fuseseră scoase la
lumină, dar din partea PCI, s-a făcut clar cunoscută ideea că, neținând seama de invazia
cehoslovacă, dezacordul comuniștilor italieni s-ar fi exercitat din interiorul mișcării comuniste
internaționale112.
În definitiv, PCI hotărâse, încă din vremea când Longo era secretar și apoi, chiar dacă
pe baze teoretice care începuseră să fie fluctuante, pe timpul lui Berlinguer, să se situeze pe o
poziție care a fost definită prin formula ”nici ortodoxie, nici erezie”113.

111
ANIC, fond C.C. al P.C.R., Secția Cancelarie, dosar nr., 192/1972, ff.34-35, Notițe despre convorbirile avute
la București cu D. Popescu și A. Ștefan (Secretari ai C.C. al P.C.R.) pe data de 28 august 1972, semnat Ugo
Pecchioli, pentru secretariatul partidului, 4 septembrie 1972.
112
S. Pons, Berlinguer, op. cit. pp. 3-19; Vezi și A. Agosti, Bandiere rosse. Un profilo storico dei comunismi
europei, Editura Riuniti Roma, 1999, pp. 247-248.
113
Idem, L’ Italia e il PCI nella politica estera dell’ URSS di Breznev, în L’Italia repubblicana negli anni Settanta.
Documente din ciclul de conferințe, Roma, noiembrie și decembrie 2001, Soveria Mannelli, Rubbettino, 2003,
vol.1, Între războiul rece și destindere, sub îngrijirea lui G. Giovagnoli și S. Ponce, p. 71. Vezi și A. Höbel, Il PCI
di Longo e il’ 68 cheslovaco în ”Studi Storici”, XLII, 2001, nr. 4, pp. 145-172.

55
 De partea română, continuau să fie întreținute relații bune cu Occidentul și să se
marcheze distanțele de URSS prin gesturi răsunătoare, cum ar fi menținerea relațiilor
diplomatice cu Israelul, a cărei reprezentanță la București a fost ridicată până la rangul de
ambasadă.
Totuși, chiar dacă România ceaușistă a continuat să mențină un comportament de
”frondă”, sistemul său politic și economic nu a făcut nicio concesie sugestiilor de tip liberal sau
democratic și deci sovieticii nu s-au îngrijorat niciodată în mod serios din cauza lor, așa cum
au făcut-o, de exemplu, în cazul ungurilor și apoi al cehoslovacilor.
Ceaușescu însuși se preocupa să se arate mai disponibil față de URSS : în 1969 participă
la întâlnirile la nivel înalt ale țărilor din Pactul de la Varșovia și CAER, iar în iulie 1970
semnează un tratat de ajutor reciproc cu Uniunea Sovietică, în care recunoașterea sovietică a
unei mai mari autonomii românești în cadrul blocului de țări orientale a primit în schimb o
deplină acceptare din partea română a legăturii politice și militare cu Moscova114. În definitiv,
dacă adeziunea la Ostpolitik și apropierea Partidului Comunist Italian de social-democrațiile
europene și în special de Partidul Social-Democrat din Germania al lui Brandt115 continuau să
mențină PCI pe o poziție privilegiată în relațiile cu unele partide comuniste din Europa de Est
– cu România in primis – situația de destindere internațională din prima jumătate a anilor
șaptezeci și relativa normalizare a relațiilor între partidele comuniste și Moscova, limita
necesitatea unor înțelegeri ulterioare între PCI și PCR.
Pentru o bună parte din anii șaptezeci continuaseră totuși consultările între cele două
partide, așa cum, de altfel, continuă să fie mare considerația pentru România lui Ceaușescu –
deseori apreciat ca fiind De Gaulle din Europa de Est – la nivel internațional. E suficient să se
amintească două etape semnificative ale acestui parcurs : vizita în România, în 1969 – prima
într-o țară socialistă – a unui președinte american, Richard Nixon (asupra căruia, în paranteză
fie spus, PCI își exprimase o părere negativă)116 și conferința partidelor comuniste europene
care a avut loc la Berlin în 1976, în care liderul român s-a afirmat, cu Berlinguer, Tito și
Santiago Carrillo, ca unul dintre principalii susținători ai dimensiunii naționale a
socialismului117.

114
A., Biagini, F., Guida, Mezzo secolo di socialismo reale: L’ Europa orientale dal 1945 ad oggi, Editura
Giappichelli, Torino, 1994, pp. 89-91 ; R.R. King, op. cit, p. 144.
115
La sfârșitul anilor șaizeci, PCI a desfășurat o funcție destul de importantă, prin favorizarea politicii de Ostpolitik
a lui Brandt, contribuind la strângerea relațiilor între RFG și RDG. Vezi A. Rubbi, Il mondo di Berlinguer, prefață
de Giorgio Napoletano, Editura Napoleon, Roma, 1994, pp. 115-118.
116
C. Galuzzi, La svolta. Gli anni cruciali del Partito Comunista Italiano, Editura Sperling & Kupfer,
Milano1983, pp. 237-239.
117
Idem, Istoria României contemporane, Milano, Bompiani, 2004, pp.122-125.

56
 De altfel, Ceaușescu continua să se manifeste, în diferite ocazii, prin luări de poziție în
dezacord față de cele ale URSS, de exemplu, prin vizitarea Chinei, în 1971, fiind primul lider
european care a făcut acest lucru, cu excepția lui Enver Hoxha, după ruptura dintre URSS și
Republica Populară Chineză.
Tot în 1971, România a fost admisă în GATT (Acordul General pentru Tarife și Comerț)
iar în anul următor devine prima țară din Europa de Est care intră în Fondul Monetar
Internațional118.
În prima jumătate a anilor 1970, PCI al lui Berlinguer era în atenție datorită unei din ce
în ce mai mari sensibilități față de tema drepturilor oamenilor, aruncându-și în mod special
privirile în interiorul spațiului socialist : temă care a fost apoi subiectul conferinței de la
Helsinki, unde, acceptarea împărțirii Europei în două sfere de influență de către Occident,
primește în schimb recunoașterea – cel puțin în teorie – a drepturilor oamenilor și a libertăților
fundamentale, de către blocul țărilor din est. S-a dezvoltat deci, și la observatorii trimiși de PCI
în România, o mai clară conștientizare critică a realității românești, care trece dincolo de
pretinsele și mult lăudatele succese internaționale ale lui Ceaușescu. În prima jumătate a anilor
șaptezeci, un fin observator al României a fost Silvano Goruppi, corespondent de la București
pentru ziarul ”l’Unità”, care a adresat critici impetuoase regimului român, printr-o serie de
informări confidențiale, destinate doar secției externe a PCI, condusă din octombrie 1970, din
dorința lui Berlinguer de către Sergio Segre, investit în special să construiască relațiile cu
Partidul Social-Democrat119.
Pe de altă parte, în anul 1968, la lumina faptelor din Cehoslovacia, Berlinguer afirmase
deja că era necesar, odată trecută faza de monocentrism și de încredere oarbă în URSS, ”o
acțiune de cercetare și de studiu critic din ce în ce mai aprofundat despre țările socialiste”. În
concluzie, era vorba, după părerea lui Berlinguer, de necesitatea pentru PCI de a ”aprofunda
cunoașterea realității țărilor socialiste printr-o judecată istorică, critică, obiectivă, care să adune,
împreună cu acele elemente pozitive care sunt etapa fundamentală a progresului umanității,
limitele și aspectele negative, întrepătrunderile lor și contradicțiile care derivă din acestea”120.
În aprilie 1972, Goruppi se referea la situația internă a României ”caracterizată prin
tensiune, îngrijorare și nesiguranță pentru măsurile economice antipopulare care au făcut încă
și mai precară, deja apăsătoarea stare de lucruri existentă”.

118
R.J. Crampton, Eastern Europe in the Twentieth Century ,Editura Routledge, London and New York, 1995, p.
354.
119
S. Pons, op. cit. p. 22.
120
L’unita, 3 iulie 1968, p. 3

57
 Goruppi analiza în special două componente ale politicii de austeritate a lui Ceaușescu:
legea caselor, prin care cetățenii erau practic obligați să cumpere casele aflate în proprietatea
statului și decretul despre reorganizarea economiei, care dusese la o restructurare a
întreprinderilor, cu concedieri masive.
Ceaușescu impusese aceste decizii celorlalți exponenți ai PCR, mai reticenți, animat de
convingerea sa obstinată că micșorarea cheltuielilor publice interne ar fi contribuit la o decisivă
relansare a exporturilor industriale românești : calcul care s-a dovedit a fi – după cum explica
Goruppi – total greșit. După opinia lui Segre, care i-a întâlnit în mai 1973 la București pe
Ceaușescu și pe Ștefan Andrei, secretar al Comitetului Central al PCR și responsabil al secției
sale de externe, în timpul vizitei liderului român la Roma, ar fi trebuit să se trateze cu PCI
subiectele referitoare la siguranța europeană și la reducerea armamentelor. Ambele partide erau
de acord în legătură cu teza ce se consolidase deja, conform căreia forțele de stânga trebuiau să
colaboreze pentru reducerea poverii militare a celor două superputeri și pentru crearea noilor
relații Est-Vest, în interiorul celor două blocuri : atât PCI cât și PCR lucrau împreună nu doar
pentru destindere și dezarmare dar și pentru o ”depășire a blocurilor” în Europa. Concepțiile
diferite ale lui Berlinguer și ale lui Brejnev ieșiseră la suprafață cu ocazia întâlnirilor de la
Moscova din martie 1973.
Chiar dacă ”regulile codului de comportare diplomatică” făcuse astfel încât s-a evitat o
”manifestare pe față” a divergențelor existente, pentru sovietici era clar că PCI se îndepărta în
mod clar de ”doctrina Brejnev” a unei destinderi structurate pe menținerea blocurilor.
”Europenismul” PCI era, în ochii lui Brejnev, un factor destabilizant al echilibrului bipolar :
Berlinguer ”menținea o conexiune între dezacordul exprimat în vremea invaziei Cehoslovaciei,
sprijinul oferit pentru Ostpolitik și deschiderea spre integrare europeană”121. Aceasta era poziția
PCI, divizată în liniile sale principale tot de către comuniștii români, chiar dacă bagajul cultural
și perspectiva de acțiune ale lui Berlinguer și Ceaușescu erau diferite : primul, direct – printre
contradicții și dificultăți – spre o concepție pluralistă despre societate, celălalt ancorat într-un
model autoritar. Realitatea situației române era efectiv aceasta, după cum nota Segre : ”Impresia
generală care se contura la București, în ceea ce privește problemele interne, este coexistența
unei dezvoltări paroxistice a cultului lui Ceaușescu și importante dificultăți economice122.

121
S. Pons, Berlinguer, op. cit., pp. 21-30.
FIG, fond C.C. al PCI, Secția Relații Externe, dosar nr., 46/ 1973, pp.41-47, notă confidențială a lui Sergio
122

Segre, 19 mai 1973.

58
 În cadrul schimburilor periodice dintre PCI și PCR, prevăzute în protocoalele de
cooperare, au avut loc trei întâlniri între Sergio Segre, Ștefan Andrei și alți exponenți ai secției
de externe a PCR. Românii continuau să se laude cu activismul lor pe scena internațională, în
special pe eșichierul Orientului Mijlociu unde își doreau ”o soluție care să prevadă nașterea
unui stat palestinian”. Rezultatele erau însă dezamăgitoare : Golda Meir, invitată la București,
s-a dovedit a fi ”puțin sau deloc receptivă123”.
Anul 1974 a consemnat o deteriorare progresivă a relațiilor dintre cele două partide,
chiar dacă în mod oficial relațiile au continuat să fie cordiale. Mai precis, românii erau ”foarte
iritați”, nu numai din cauza atitudinii PCI, dar și din cauza celei a ziarului ”l’Unità”, simțind o
anumită răceală din partea lor. Printre altele, nu înghițeau faptul că Berlinguer, de mai multe
ori invitat de Ceaușescu, nu s-ar mai fi hotărât să se întoarcă în România. După părerea lui
Goruppi, românii erau ”convinși că nu mai există foarte bunele relații din trecut”, cum au fost
de exemplu pe vremea convergenței de opinii în condamnarea invaziei sovietice din
Cehoslovacia din anul 1968 și vedeau în comportamentul PCI un fel de joc dublu în relația cu
România și URSS, început, după părerea lor, prin deja amintitele întâlniri dintre Berlinguer și
Brejnev de la Moscova, din martie 1973.
Relațiile dintre PCI și PCR, din a doua jumătate a anilor șaptezeci, au intrat într-o fază
de răcire definitivă, mai ales din cauza unei înțelegeri mai profunde, maturizate în cadrul PCI,
a unor teme cum ar fi libertatea politică și drepturile omului. PCI al lui Berlinguer, chiar prin
reafirmarea unor constrângeri de identitate avute cu Uniunea Sovietică și cu democrațiile
populare din Europa de Est, efectuase în realitate o serie de alegeri politice de ruptură cu acel
spațiu socialist, de la poziția critică îndreptată împotriva comuniștilor portughezi, după
revoluția garoafelor din 1974, la relația cu social-democrațiile, la concepția despre integrare
europeană și despre NATO, la poziția despre pluralism și despre libertatea de expresie în URSS
(Saharov și Soljenițîn). În concluzie, PCI începuse să fie conștient, chiar dacă în mod treptat și
nu întotdeauna în mod clar, că aici nu era un raport de consecvență între pozițiile referitoare la
politica de destindere (împărtășite de Moscova), cele despre autodeterminarea partidelor
comuniste (împărtășite de București) și cele despre libertate și despre pluralism, care nu puteau
fi acceptate nici de Brejnev, nici de Ceaușescu.

123
ANIC, fond C.C al PCR, secția Relații Externe, dosar nr., 110/1973, f. 12.

59
 Pe de altă parte, Occidentul, în toată complexitatea sa, a fost cel care s-a arătat mai rece
față de România : conferința de la Helsinki și marea deșteptare a interesului pentru problemele
umanitare, din blocul țărilor din est, au contribuit, de fapt, pe de o parte la reapropierea
sistemelor autoritare român și sovietic și, pe de altă parte, la temperarea interesului occidental
pentru București.

60
 I.6 Eurocomunismul văzut din Republica Socialistă România

În primii ani după 1965, data preluării puterii de către Ceaușescu, RSR a reușit să devină
o prezență vizibilă pe scena internațională datorită unor acțiuni de politică externă sfidătoare la
adresa Moscovei, de care era totuși legată, oricât s-ar fi străduit să îl repudieze, de un indeniabil
cordon ombilical ideologic și politic. Astfel, a fost primul stat comunist est-european care a
recunoscut și iniţiat relaţii la nivel de ambasadă cu Republica Federală Germană (RFG). A
refuzat să condamne, în cadrul ONU, așa cum au făcut toţi ceilalţi sateliți sovietici, Israelul
pentru declanșarea războiului de „șase zile” din 1967. Tot în același an, RSR a primit, prin
intermediul ministrului de externe, președinția unei sesiuni a Adunării Generale a ONU, favoare
aproape inimaginabilă pentru un stat comunist.124 Implicațiile politice ale unui astfel de
comportament internaţional nu au întârziat să apară. Deși a fost invitată să participe la conferința
partidelor comuniste europene de la Karlovy Vary, desfășurată în aprilie 1967, România a
„boicotat-o”, alături de Albania și Iugoslavia, prin refuzul de a se prezenta.125. „Am considerat
reuniunea de la Karlovy-Vary un mijloc de presiune colectivă împotriva noastră”, se destăinuie
Paul Niculescu Mizil.126 În timpul conferinţei de la Karlovy Vary, conducerea română va
găzdui, ostentativ, o delegaţie chineză care va vizita RSR din partea „ Asociaţiei prieteniei
chinezo-române”.127 Gestul transmitea un mesaj geopolitic lipsit de ambiguitate: presiunile,
reale sau potenţiale, asupra RSR având ca sursă partea europeană (și sovietică) a lumii
comuniste vor fi contracarate prin înclinarea Bucureștiului înspre polul asiatic al aceleiași lumi
comuniste. Nu va fi nici prima, nici ultima oară când Ceaușescu va paria pe „cartea chineză” în
relațiile sale cu „lagărul socialist”.

124
Vezi, mai pe larg, Aurel Braun Romanian foreign policy since 1965. The political and military limits of
autonomy, (New York: Praeger Publishers, 1978).
125
Kevin Devlin, „Communism in Europe. The challenge of eurocommunism”, Problems of communism, 27:
(1977), 1.
126
Paul Niculescu-Mizil, De la Comintern la comunism naţional. Despre consfătuirea partidelor comuniste și
muncitorești, Moscova, 1969, (București: Evenimentul Românesc, 2001).
127
Mark Hunter Madsen, „The uses of Beijingpolitik: China in Romanian foreign policy since 1953”, East
European Quarterly, 3: (1982), 288-290.

61
 Din multe puncte de vedere, conferinţa partidelor comuniste europene consumată în
Berlinul de Est nouă ani mai târziu s-a diferenţiat substanţial de precedenta.
Conducerea sovietică spera, așa cum reușise parţial în 1967, să-și reafirme rolul de
vioara întâi a lumii comuniste, măcar în spaţiul european. Un deziderat la a cărui lipsă de
materializare, Brejnev a asistat aproape neputincios. Numai desele tergiversări ale programului
și amânări ale datei conferinţei stau mărturie în acest sens. Presiunile sovietice, pe de o parte,
și reconfigurarea ideologică a Partidului Comunist Francez (PCF), pe de altă parte, au
reprezentat principalele premise ale unei turnuri ideologice, și nu mai puţin politice – de
proporţii pentru partidele comuniste occidentale. Renunţând la conceptul de „dictatură a
proletariatului”, cu ocazia Congresului PCF din februarie 1976, secretarul general George
Marchais și-a atras oprobiul Moscovei, dar și pe cel al altor regimuri leniniste est-europene.128
Raţiunile lui Marchais au fost simple: „dictatura proletariatului” reprezenta un concept revolut,
a cărui valabilitate, indiscutabilă într-o anumită etapă a dezvoltării mișcării comuniste globale,
devenise în prezent chestionabilă. În plus, însuși termenul „dictatură” avea prea multe conotaţii
negative, fasciste în primul rând, pentru a-și găsi un loc legitim în vocabularul politic al
contemporaneităţii. Dincolo de aspectele ideologice, izolarea PCF pe scena politică franceză a
jucat un rol central în decizia lui Marchais de a abandona conceptul: partidul pe care îl conducea
ar fi avut mult mai mult succes în politica internă, dacă ar fi putut încheia alianţe electorale cu
celelalte partide politice franceze. Frustrat de aderenţa socială, pe de o parte, și de incapacitatea
politică autoimpusă practic, pe de cealaltă parte, Marchais a ajuns la concluzia că PCF trebuie
să devină parte a scenei politice plurale a celei de-a cincea republici. Cu un an înaintea
conferinţei mai sus amintite, desfășurată câteva luni mai târziu, la care li s-a adăugat și Partidul
Comunist Spaniol (PCS), PCF împreună cu Partidul Comunist Italian (PCI) au redactat un
document prin care făceau publice, unui public mai mult ca sigur consternat, noile convingeri
care le animau: „sprijinul pentru pluralitatea partidelor politice, pentru dreptul la existenţă și
activitate a partidelor de opoziţie, și pentru alternarea democratică dintre majoritate și
minoritate”. Eventuala construire a unei ordini socialiste în Italia și Franţa ar fi fost caracterizată
de „ o democratizare continuă a vieţii economice, sociale și politice”, în timp ce libertăţile
burgheze existente ar fi fost „garantate și dezvoltate ”.

128
Noel Bernard, Aici e Radio Europa Liberă, (București: Observator, 1990), 62-65; Devlin, „Communism”, 10.

62
 Declaraţia continua: „ Aceasta se aplică libertăţii de gândire și expresie, presei,
întrunirilor și asocierilor, demonstraţiilor, liberei circulaţii a persoanelor în ţară și în străinătate,
inviolabilităţii vieţii private, libertăţii religioase ”. Pleda de asemenea pentru „libertatea
completă de expresie pentru curentele filosofice, culturale și opinia artistică”.
Într-un context regional, dincolo de cel naţional, cele două partide s-au angajat să
promoveze „acţiunea comună a partidelor comuniste și socialiste, a tuturor forţelor democratice
și progresive a Europei ”.129
Astfel s-a născut ceea ce ulterior a fost numit eurocomunism. În termeni ideologici, se
poate observa că eurocomunismul nu conţine nici o urmă de leninism, ceea ce este de-a dreptul
intrigant pentru niște partide care se proclamă, totuși, comuniste. În ciuda acestui fapt, nu este
vorba, în cazul PCF, PCI sau PCS, de o ruptură totală faţă de trecut, ci mai degrabă de o
maturizare politică într-un cadru cultural, economic și politic total diferit de cel est-european.
Dacă ne amintim că, încă de la începutul anilor ’60, liderul comunist italian Palmiro Togliatti
discuta despre „policentrism”, atrăgându-și inevitabile critici din partea lui Hrușciov, putem
înţelege procesul finisării ideologice a eurocomunismului în sensul unei transformări evolutive
mai degrabă decât ca o sincopă aflată într-un raport de discontinuitate cu trecutul propriu.130
Merită amintit aici faptul că, în 1984, la o ședinţă a Biroului Politic al PCUS, ministrul de
externe Andrei Gromîko condamna tocmai reformele și criticismul „ antipartinic ” al lui
Gorbaciov ca aflându-se la baza dezvoltării ulterioare a eurocomunismului131.
Santiago Carillo, secretarul general al PCS, cu care Ceaușescu se afla în relaţii bune, nu
a ezitat să eticheteze „socialismul sovietic” drept „«primitiv»” în comparaţie cu socialismul
occidental, pluralist, tolerant și democratic. Nefiind îngrijorat de posibilitatea admonestării din
partea Moscovei pentru profesarea unui comunism din care rămăsese doar numele, și acela total
nepotrivit conţinutului său, Carillo a declarat: „În baza cărui drept ar putea ei să ne condamne?
Ne pot critica, așa cum îi criticăm și noi. Condamnarea este excomunicare dintr-o biserică, și
mișcarea comunistă a fost o biserică, dar acum nu mai este”.132 Dincolo de implicaţiile
conceptuale și ideologice ale mărturisirii liderului PCS, prea complexe pentru a fi detaliate în
cadrul prezentei lucrări păstrându-i în același timp coerenţa.

129
Devlin, „Communism”, 9-10. Vezi și Kevin Devlin, „Eurocommunism: between East and West”, International
Security, 3: (1979), 81-107.
130
„Togliatti’s speech on «polycentrism» to the CC of the Italian Communist Party, June 24, 1956”, în McNeal,
Robert, (ed.), International relations among communists, (Englewood Cliffs: Prentice-Hall, 1967).
131
Vladimir Bukovaky, Arhiva sovietică. 64 de documente din perioada restructurării (perestroika), (Cluj-
Napoca: Dokia, 2010), 74.
132
Santiago Carillo apud Devlin, „Communism”, 11.

63
 Pentru Carillo, „în etapa actuală, rolul de hegemon al clasei muncitoare și aliaţilor săi
poate fi exercitat printr-o formulă pluripartită, care să unifice acţiunea de clasă, și nu în mod
necesar printr-un singur partid ”.
Astfel că, pentru a deveni cu adevărat o forţă politică transformatoare, PCS trebuia să
se asigure că „politica și obiectivele partidului pe termen mediu și lung sunt împărtășite în
esenţă de către alte forţe organizate cu rădăcini în popor”.133 Eurocomunismul nu poate fi
echivalat însă cu social-democraţia, oricât de tentantă ar fi comparaţia, deoarece, avertizează
Carillo, problema se pune în termenii „transformării”, nu a „îmbunătăţirii” „societăţii
capitaliste”. Social-democraţia nu reprezenta deci decât un compromis rușinos al unor partide
pretins proletare cu sistemul politic de tip capitalist, menţinând și legitimând astfel un „mod de
producţie”, pentru a folosi o expresie marxistă, inechitabil și opresiv. Idealul comunist rezida
însă în surmontarea capitalismului prin utilizarea propriului mecanism politic, democraţia
plurală, așa cum afirmă, fără echivoc, liderul PCS: „Lupta pentru o democraţie politică este o
parte din drumul nostru spre o democraţie politică și socială, spre o societate fără exploataţi și
explotatori134. Avem de-a face, în acest caz, cu un comunism „democratic”, cu rădăcini
ideologice adânci în opera militantului italian Antonio Gramsci135.
Confruntat cu presiunile mediatice ale Moscovei și a partidelor comuniste europene
loiale acesteia, PCF a ripostat cerând respectarea drepturilor omului în Uniunea Sovietică și
denunţând lipsa unui minimum de libertăţi civice. PCI, pe de altă parte, a beneficiat de un câștig
electoral enorm chiar în ultimele zile ale conferinţei când a obţinut la alegerile parlamentare din
Italia 33,7% din totalul voturilor, plasându-se foarte aproape de creștin-democraţii care,
tradiţional deja, ocupaseră prima poziţie. Victoria PCI a antrenat o încredere crescută a liderului
Enrico Berlinguer în capacitatea politică a partidului pe care îl conducea și în distanţarea de
Moscova, apreciată la urne de electoratul italian. Într-un interviu luat cu câteva zile înaintea
numărării voturilor, „Berlinguer a spus că nu îi este frică de a experimenta soarta «nejustă» a
lui Dubcek (liderul comunist cehoslovac animat de ideea democratizării în sens „burghez” a
regimului leninist din acea ţară, și care s-a soldat cu intervenţia cu celebra „Primăvară de la
Praga”, deoarece noi suntem în altă zonă a lumii; și, întrebat dacă NATO ar putea constitui un

133
Documente ale Partidului Comunist din Spania. A doua conferinţă naţională a partidului comunist din Spania.
Septembrie 1975, traducere de Hortensia Roman, (București: Editura Politică, 1976), 32-33.
134
Documente, 30-31.
135
Vezi excelenta analiză a lui Leszek Koɫakowski asupra gramscianismului în Principalele curente ale
marxismului, vol. III, traducere de S. C. Drăgan, (București: Curtea Veche, 2010).

64
«scut util» pentru construirea socialismului în libertate, a fost imediat de acord: „Mă simt mai
sigur fiind de această parte”.
În definitiv, PCF, PCI și PCS, iniţiatoarele eurocomunismului, nu aveau intenţia de a
înceta relaţiile cu PCUS și cu partidele comuniste aflate la putere în Europa de Est, după cum
s-a putut vedea și din documentul final al conferinţei din 1976. Acesta proclama autonomia
fiecărui partid, nu critica, nu conţinea panegirice la adresa nici unuia, dar, în ceea ce privește
orientarea internaţională, punctele de vedere ale Moscovei au fost în mare măsură acceptate,
cel mai probabil datorită faptului că nu contraveneau principiilor și nu interesau în mod special
cele trei partide mai sus menţionate. Noua situaţie a comunismului european, dar și a mișcării
comuniste globale, poate fi rezumată prin enunţul PCI: „«Partidele comuniste nu îi consideră
pe toţi cei care nu sunt de acord cu politicile lor sau care au o atitudine critică faţă de activităţile
lor ca fiind anti-comuniști»”. Acceptând acest deznodământ, leninismul sistemic își confirma
„îmburghezirea” prin renunţarea la elanul revoluţionar în favoarea stabilităţii politice. Sigur, și
conjunctura internaţională era total diferită comparativ cu deceniile precedente, impunând fără
doar și poate mai multă flexibilitate și precauţie din partea Moscovei; problema este că
leninismul sistemic nu a făcut nici un efort pentru a o schimba realmente, neurmărind decât să
i se adapteze.
Delegația română nu s-a remarcat cu nimic la această conferinţă. Dimpotrivă, poziţia ei
a fost mai degrabă ternă, în sensul în care nu a întreprins nici o acţiune directă pentru a șicana
Moscova, dar nici nu a susţinut explicit noua tendinţă eurocomunistă. Motivul ar fi următorul:
principiile leninist romantice internaţionale agreate de către Nicolae Ceaușescu (independenţă,
absenţa „modelelor unice” de „construire a socialismului”, condamnarea „forţei și a ameninţării
cu forţa”, desfiinţarea „simultană” a „blocurilor militare” – NATO și Organizaţia Tratatului de
la Varșovia, instituţii militare care limitau opţiunile internaţionale a statelor comuniste disidente
etc.) fuseseră integrate deja în proiectul de document al conferinţei. Orientarea externă a
eurocomunismului era deja configurată un an mai devreme, la conferinţa naţională a PCS.
Acolo, Carillo afirma că „Internaţionalismul revoluţionar al fiecărui partid se măsoară, în
primul rând, prin capacitatea de a face revoluţie în propria lui ţară” .

65
 Aluzia la centrul moscovit este mai mult decât transparentă. Discutând despre „greșeli”
și „deformări” ale „construirii socialismului” în alte state și în alte condiţii istorice, sociale și
culturale, Carillo remarcă, incriminând din nou, indirect, practicile sovietice din perioada
conducerii staliniste: „anumiţi factori subiectivi ideologici și instituţionali au accentuat aceste
deformări, în mod deosebit tendinţa de a se contopi partidul și statul (aici și Ceaușescu era un
adevărat maestru, n.m.), tendinţa către autoritarism, birocratism, tendinţa de a soluţiona
problemele de sus, reducând cadrul democratic”.
Nu în ultimul rând, orientarea internaţională a eurocomunismului se apropia de cea
romantic-leninistă în privinţa inutilităţii și a pericolului pe care îl reprezintă pentru pacea
globală „blocurile militare”, așa cum reiese din programul PCS adoptat în septembrie 1975
unde, la punctul 30, putem citi următoarele: „O politică externă pașnică, independentă și
suverană. Neparticiparea la blocurile militare, lupta pentru desfiinţarea celor care există în
momentul de faţă și lichidarea bazelor militare străine”.136 Ceaușescu nu putea fi decât încântat
de principiile internaţionale eurocomuniste.137
Revenind la conferinţa partidelor comuniste europene din 1976, nu PCR, ci PCF sau
PCI urmau să își asume posturi dizidente. Un aspect relativ bizar al participării române la
conferinţă a constat în retragerea „textului care fusese distribuit jurnaliștilor la conferinţa de
presă la câteva ore după ce discursul fusese ţinut”, și înlocuirea lui, „12 ore mai târziu”, cu un
„text înlocuitor”. Modificările nu erau majore; cele câteva paragrafe în plus concentrându-se
asupra „măreţelor” realizări economice ale regimului și evocând teme clasice ale orientării
internaţionale a leninismului romantic: egalitate în drepturi, „independenţa naţională și
suveranitatea tuturor statelor”.138 Referindu-se la „internaţionalismul” contemporan, Ceaușescu
afirma că „implică” „o participare activă în dezvoltarea democratică, conform intereselor
fiecărui popor, a tuturor problemelor complexe ale lumii moderne, ca și întărirea solidarităţii
militante, cu toate forţele progresive, anti-imperialiste, în același timp luând în considerare și
protejând interesele fiecărei naţiuni, și servind, pe această bază, intereselor generale a

136
Documente, 155, 202.
137
Dacă maniera prin care OTV putea constrânge, în anumite limite, politica externă a RSR este evidentă, în
cadrul Alianţei Nord-Atlantice, relaţiile dintre statele europene și Washington influenţau la rândul lor posibilităţile
Bucureștiului de a se afirma în politica europeană în măsura în care și-ar fi dorit-o. Cum? Prin simplul fapt că
refluxurile tensiunilor dintre SUA și URSS, tipice Războiului Rece, antrenau o limitare a marjei de manevră atât
a sateliţilor sovietici, chiar și a celor disidenţi, ca RSR, cât și a membrilor europeni ai NATO, care își vedeau
astfel, ocazional, periclitate interesele de a extinde raporturile comerciale sau chiar politice (vezi Franţa lui de
Gaulle) cu estul continentului. Pentru o evoluţie recentă a acestuia vezi Adrian Basarabă, Simona Herczeg, „The
Transatlantic Relation at a Loss: Europe and the USA in the New World Order”, Studia Europaea, 3:
(2008), 161-176.
138
„Romanian situation report” Radio Free Europe research paper, 14 July 1976, Arhiva 1989, 7. 5 „Romanian”,
Radio Free Europe, 14 July 1976, 8.

66
socialismului, progresului social, și păcii”. În plus, secretarul general al PCR redefinește
comunismul în conformitate cu cadrul ideologic al leninismului romantic: „«iubirea propriului
popor și apărarea intereselor sale vitale»”.
În presa română, conferinţa a fost tratată cu moderaţie. Au fost omise în general tușele
prosovietice sau anti-sovietice.
Ideea lui Belinguer despre colaborarea dintre partidele comuniste și cele social-
democrate a fost amintită, ca și intervenţiile lui Brejnev „repudiind orice interes sovietic în
stabilirea unui centru conducător, ca și comentariul balansator despre continua relevanţă a
internaţionalismului proletar”139 . În acest punct, merită să reamintim faptul că, pentru
succesorul lui Hrușciov, „fiecare încercare separată de construire a unei noi societăţi (socialiste,
n.m.) poate suferi de o unilateralitate sau alta”.140 neajuns care poate fi remediat numai de către
experienţa revoluţionară a Uniunii Sovietice. Apoi, remarcile prosovietice ale liderului Bulgar
Todor Jivkov și blamarea orientărilor anti-sovietice, la fel ca și atacul lui Brejnev asupra
chinezilor „aţâţători la război” – nu au fost publicate. La fel, nici susţinerea lui Berlinguer a
Alianţei Atlantice sau atacurile liderului sovietic la adresa acestei organizații. Pe de altă parte,
a văzut lumina tiparului o altă idee a lui Berlinguer conformă cu orientarea externă a RSR:
critica explicită a invaziei Cehoslovaciei, mai sus amintită.
Dar, și aici, transpare aversiunea faţă de „burghezie” tradusă prin permanenta „vigilenţă
revoluţionară” a leninismului romantic – „Românii au părut să fie cumva sensibili la libera
circulaţie a ideilor și alte probleme similare care au fost în primplan începând cu conferinţa de
la Helsinki. Reflectând această sensibilitate, comentariile lui Berlinguer despre libera circulaţie
a ideilor și a lui Marchais despre libertăţile democratice nu au fost incluse în rezumatele române
ale discursurilor lor”. Ceaușescu s-a dovedit la fel de „sensibil” în ceea ce privește conceptul
de „dictatură a proletariatului”, presa română nefăcând referiri nici la intervenţia lui Marchais
împotriva conceptului, nici la cea a lui Brejnev în favoarea lui”141. Ceaușescu, după ce iniţial
va denunţa tacit poziţia lui Marchais de renunţare la „dictatura proletariatului”, o va adopta cu
nonșalanţă la începutul anilor ’80, când, la rândul său, va considera perimat conceptul,
înlocuindu-l cu cel de „democraţie muncitorească revoluţionară”142.

139
„Romanian”, Radio Free Europe, 14 July 1976, 11.
140
Leonid Ilici Brejnev, Scopul nostru este pacea și socialismul, (Moscova: Editura agenţiei de presă Novosti,
1978), 207.
141
„Romanian”, Radio Free Europe, 14 July 1976, 10-12.
142
Vezi Constantin Cuciuc, Sistemul democraţiei socialiste, (București, Editura Știinţifică și Enciclopedică,
1986).

67
 În ciuda relaţiilor amicale pe care le avea cu Santiago Carillo, Ceaușescu nu avea nici
un motiv să se simtă atras de principiile eurocomunismului. Dimpotrivă, esenţa lor, pe care o
percepea ca fiind eminamente „burgheză”, îi repugna, așa cum obsevă și Șerban Orescu.143 Se
folosea însă de poziţiile internaţionale ale PCF, PCI sau PCS pentru a o consolida pe cea a PCR,
mai ales în ceea ce privește disidenţa calculată în raport cu tutorele niciodată complet și practic
imposibil de repudiat, centrul moscovit.
Așa cum afirma secretarul general al PCR la conferinţa naţională a PCR din 1977,
„noţiunea de eurocomunism” reflectă dreptul legitim al fiecărui partid comunist de a utiliza
strategii și concepte specifice arealului cultural și naţional din care face parte.
„Desigur, fiecare o apreciază în felul său”, continua Ceaușescu, „dar noi vedem în
aceasta preocuparea partidelor respective de a găsi, corespunzător condiţiilor noi din zona lor,
căile de unire a forţelor sociale înaintate în lupta pentru democratizarea societăţii, pentru crearea
condiţiilor în vederea trecerii la o nouă orînduire socială”.144
Suportul pragmatic al lui Ceaușescu faţă de eurocomunism, o manifestare încadrabilă în
dimensiunea disidenţei calculate a politicii externe a RSR, a fost exprimat cu precădere în 1977,
când Scânteia a intervenit în favoarea lui Carillo, atacat destul de dur de Brejnev, utilizând
argumentele deja cunoscute ale absenţei unui „model unic” de „construire a socialismului” și a
necesităţii respectării „«tuturor particularităţilor și a factorilor economici, sociali, politici și
istorici» din ţara în care funcţionează”.145 Dar, pe de altă parte, leninismul sistemic nu putea fi
indiferent la provocarea eurocomunismului. Îi resimţea însă mai degrabă dimensiunea politică
decât cea ideologică, pe care oricum i-o subsuma. Leninismul romantic era de asemenea ostil
conţinutului „burghez” al eurocomunismului, deși nu își exprima deschis poziţia, dar, spre
deosebire de leninismul sistemic, din considerente în primul rând ideologice, abia pe urmă
politice. Punerea în practică a revoluţiei prin democraţia „burgheză” contrasta direct cu
dezideratul și experienţa politică a leninismului romantic, pentru care revoluţia nu putea avea
loc decât împotriva democraţiei „burgheze”. Altfel, riscul contaminării ideologice ar fi fost
inevitabil, iar partidele leniniste care alegeau genul acesta de „luptă” nu puteau sfârși, la rândul
lor, decât „îmburghezite”.

143
Șerban Orescu, Ceaușismul. România între anii 1965 și 1989, (București: Albatros Corporation, 2006), 89-91.
144
Nicolae Ceaușescu, Raport la conferinţa naţională a Partidului Comunist Român, 7-9 decembrie 1977,
(București: Editura Politică, 1977), 88.
145
„Romanian situation report”, Radio Free Europe research paper, 8 July 1977, Arhiva 1989, 12-14.

68
69