Mie, aroman, comunistii, in loc sa-mi dea cetatenia, mi-au dat puscaria

CONSTANTIN HAGI

M-am nascut in muntii Pindului, in Grecia, dintr-o familie de aromani, la 23 aprilie 1921.
Tatal meu fusese un foarte bun gospodar. Se ocupase cu cheresteaua si reusise sa-si faca o frumoasa gospodarie. Razboiul insa il
saracise si cand m-am nascut eu nu mai avea mare lucru. De mic copil, mai exact din momentul in care am inceput sa constientizez
lumea in care traiesc, am aflat de la parintii mei ca noi suntem de fapt romani si ca numai vitregiile soartei ne-au indepartat de taramama, asezand intre noi si fratii nostri din Romania oameni straini si pamanturi straine. Constiinta asta m-a urmarit toata viata. Adica
faptul ca nu ma aflu laolalta cu intreaga noastra familie, familia romanilor.
Mi-am facut scoala pe acele meleaguri straine, grecesti, si tot acolo si liceul. Am fost un copil bun la carte. Toti ai mei au spus ca e
pacat sa nu-mi fac si studiile universitare. M-am hotarat pentru medicina. Se aflase pe la noi ca statul roman ii sprijina pe romanii din
strainatate, inlesnindu-le studiile in Romania. Eu n-am mai stat pe ganduri. Am luat drumul spre Bucuresti si am batut la usa Facultatii
de Medicina. Era profesia care ma atragea.
Era spre sfarsitul anului 1939. Ajunsesem insa tarziu, fiindca incepusera deja cursurile de cateva luni. Nu-mi mai ramanea decat sa
incerc dupa un an. Asa am si facut.
La Facultatea de Medicina am fost primit de decanul facultatii, prof. doctor Vintila Ciocaltau. Un mare profesor si un mare om. De la el
am aflat ca exista o lege prin care romanii din strainatate, absolventi de liceu, se pot inscrie la orice facultate fara examen de
admitere. Mi-a aprobat imediat inscrierea. Mai mult, m-a ajutat sa obtin o bursa: masa si casa. Am poposit in caminul studentilor
medicinisti de pe Splaiul Independentei, in apropiere de podul Izvor. Locuiam in aceeasi camera cu un coleg din judetul Buzau. Din
punct de vedere financiar o duceam destul de greu. Ca orice tanar, aveam si eu nevoie de un ban de tigari, carti, incaltaminte,
imbracaminte, un cinema, o bere, etc. Nu prea puteam sa-i am, fiindca de la tata primeam foarte putini bani si nici cei cativa prieteni
pe care mi-i facusem pe aici nu aveau. Eram totusi multumit, caci aveam macar un adapost si o masa la cantina. Am inceput asadar
facultatea in 1940 si am terminat-o in 1946. Cum se observa, o perioada foarte grea, fiindca erau anii razboiului. Colac peste pupaza,
in 1944 ne-au invadat sovieticii si comunistii au pus mana pe tara.
De cum am venit in tara am si facut cerere sa mi se acorde cetatenia romana, dar vicisitudinile razboiului au tot lungit asteptarea mea.
Am crezut ca imediat dupa 23 august, fiindca acum ne aflam in democratie, formalitatile se vor simplifica. N-a fost sa fie, pentru ca,
asa cum stie toata lumea, la 6 martie 1945 in fruntea tarii s-au asezat comunistii. Dezastrul Romaniei se prefigura. Noi, studentii, nam stat pe ganduri si am reactionat. Simteam toti ca autonomia universitara incepuse sa se clatine si curand va si disparea. In
conducerea universitatii incepusera schimbari. Plecau valorile si apareau nulitatile. La fel se petreceau lucrurile si intre studenti.
Aparuse UNSR, adica Uniunea Nationala a Studentilor Romani, care numai romani nu erau. In facultatea noastra, ca si in alte
facultati, cresteau tensiunile. O izbucnire de amploare s-a produs de ziua onomastica a Regelui. In masa mare de oameni care au
umplut pana la refuz Piata Palatului la 8 noiembrie 1945, tineretul predomina si intre ei multi, foarte multi elevi si studenti. Asa cum se
stie, comunistii au vrut sa sparga adunarea. Teohari Georgescu, ministrul de Interne, si-a postat pe acoperisul Ministerului de Interne
trupele, si intre noi, cei din piata, au aparut doua masini anti-incendiare, si camioane cu agitatori inarmati cu rangi. Eu m-am nimerit in
fata unei masini care ne stropea cu apa. Ne-am repezit toti asupra masinii si am rasturnat-o. Un foto- reporter a filmat scena si in
ziarul de dupa-amiaza "Ultima Ora" m-am trezit cu o fotografie: eu si botul masinii. M-au recunoscut toti colegii, pentru ca, fiind inalt si
purtand ochelari, eram usor de distins. Multi m-au felicitat, dar si multi m-au injurat. si a urmat si consecinta: am fost dat afara din
caminul studentesc si pierdeam si dreptul de a mai manca la cantina. Dumnezeu insa nu m-a lasat, fiindca fata lui Nichifor Crainic, dna Nini Crainic mi-a oferit un adapost in apartamentul scriitorului. Acesta era urmarit de comunisti care inscenasera cu mult tam-tam
un proces catorva ziaristi de vaza, printre care Pamfil seicaru, Pan Vizirescu si altii, oameni de "dreapta". Casa aceea mi-a fost
adapost in ultimul an de studiu, anul VI.
Atmosfera in facultate era din zi in zi otravita de colegii nostri comunisti. Ripostam si noi si o faceam cum puteam, mai mult prin vorbe.
Difuzam intre altele epigramele lui Pastorel Teodoreanu. Mi-au ramas in minte si acum unele "intepaturi" pe seama lui Petru Groza si
unor oameni adusi de el, cum a fost ministrul Zaroni sau Burducea. Le consemnez acum, fiindca cred ca multe se potrivesc si unor
neaveniti aparuti nu numai in comunism, dar si in perioada iliesciana.
Iata o epigrama la adresa lui Zaroni: "Caligula imperator/ si-a facut din cal senator/ Petru Groza mai sinistru/ si-a facut din bou
ministru." si tot asa niste versuri privind "cireada" condusa de Groza: "Trec pe drum vreo sase boi/ Intoliti in haine noi/ si se-ndreapta
spre Palat/ Ca-i guvernul democrat/ Groza, fruntea din cireada/ S-a oprit pe loc sa vada/ C-a pierdut la o rascruce/ Bou Zaroni, bou
Burducea/ si cand turma s-antregit/ Boul Groza a mugit/ Voi, tovarasi democrati/ Pentru ce va raschirati?/ si-a raspuns boul Zaroni/
Sumecandu-si pantalonii:/ Nu, ca nu ne-am raschirat/ Numai ca ne-am balegat".
Dupa terminarea anului scolar in 1944 (eu promovasem in anul V), Ministerul Sanatatii a facut apel la medicinistii din ultimii doi ani sa
mearga la circumscriptii, fiindca marea majoritate a medicilor fusese concentrata la unitatile medicale de pe front.
M-am dus si eu cerand repartitie in judetul Constanta, la macedonenii mei. Mi s-a dat comuna Cogealac. Acolo am si avut "onoarea"
sa vad cum vin "trupele eliberatoare sovietice" care ne ocupau tara fara lupte, cu toate ca in comunicatele lor se tot repeta mereu ca
"au cucerit" ba Focsani, ba Buzau, Ploiesti, Bucuresti etc. "Cucerisera" si Constanta, bagand spaima in populatie. Fetele si femeile din
sate fugeau disperate, ascunzandu-se prin paduri. La dispensarul meu din Cogealac s-au prezentat intr-o zi 10 ostasi rusi bolnavi,
insotiti de felcerul lor. sase erau cazuri mai usoare si le-am rezolvat repede. Ceilalti patru erau mai grav si unul din ei muribund. I-am
spus felcerului ca trebuie dusi repede la Spitalul din Constanta, fiindca eu n-aveam mijloace sa-i ingrijesc acolo. I-au dus, dar la putin
timp muribundul s-a sfarsit. Am fost chemat de urgenta la Constanta si anchetat de un capitan sovietic. Am inteles ca eram invinuit de
moartea ostasului rus. Am insistat sa i se faca autopsia si s-a vazut ca in adevar cauza decesului era o ciroza hepatica grava, cu
ascita mare. Mi s-a dat drumul sa ma duc acasa, la Cogealac. Acolo insa, pe la orele 10 seara, am auzit batai violente in usa, focuri
de arme si vorbe rusesti. Am inteles imediat situatia si am sarit repede pe fereastra, refugiindu-ma in noapte. Sovieticii, fiindca ei erau,

au spart usa, au devastat si au furat tot ce-au putut. Imi luasera haine, o pereche de cizme aproape noi, dar mai ales cativa bani
stransi pentru iarna, pastrati pentru mine si cei doi frati mai mici care imi venisera in vizita din Grecia. A doua zi m-am prezentat
doctorului Dargenta, medicul sef de judet si mi-am prezentat demisia.
Am revenit la Bucuresti si m-am inscris in partidul lui Iuliu Maniu.
In vara lui 1946 mi-am terminat facultatea. As fi putut ramane la vreun spital in Bucuresti, dar ma atragea Dobrogea, fiindca acolo
erau multi macedoneni, oameni de prin partile mele natale. M-am dus la Constanta si am cerut un post de medic de circumscriptie in
judet. Medicul sef, dr. Angelo Dargenta, un om foarte de treaba, mi-a oferit comuna Baia. Era o comuna mare si cuprindea si trei sate.
Trebuia sa ma duc in fiecare sat o data pe saptamana pentru consultatii.
Nu existau mijloace de transport si am stabilit cu primarii fiecarui sat sa-mi trimita in ziua respectiva o caruta sa ma ia. Erau distante
destul de mari, 10-12km. si pierdeam mult timp cu transportul. Peste vreo doi ani, cu ceva bani din economiile mele si cu unii bani de
imprumut, am reusit sa cumpar o motocicleta. Aceasta motocicleta mi-a fost de mare ajutor, dar si de mare ghinion.
Fiindca intr-o zi am avut un accident grav care mi-a produs o fractura la baza craniana. Medicii cunosc faptul ca asemenea fracturi
duc mai totdeauna la moarte. Eu insa m-am incapatanat sa traiesc. O luna si ceva am zacut in spital, intr-o totala afazie. Ulterior am
aflat ca ma vizitau prieteni si colegi, dar mintea mea nu mai lucra si nu mai recunosteam pe nimeni.
In noaptea de 15 mai 1948 s-au produs mari arestari in intreaga tara. Au fost vanati cu predilectie legionarii. Printre ei ma aflam si eu.
Negasindu-ma acasa, agentii comunistilor m-au dibuit la spital. Medicul de salon i-a adus la patul meu, spunandu-le ca, daca vor sa
ma ia in starea in care ma aflu, n-au decat s-o faca. N-au facut-o insa, fiindca eu eram in letargie. Au mai lasat cateva zile sa treaca si
iar au venit. Asa, de vreo trei ori. Dar ce sa faca ei cu un om aproape mort? Astfel, coma in care ma aflam mi-a fost de fapt de ajutor.
Am aflat mai tarziu ca daca ma arestau atunci, condamnarea mea era deja fixata la un cuantum de 15 ani.
Incet, incet am reusit sa ies din coma si toti medicii spitalului au ramas uimiti ca mi-am revenit. Refacut, m-am reintors la dispensarul
meu din comuna Baia. Intr-una din zile mi-au intrat in cabinet doi oameni, care nu erau atat de bolnavi. Am aflat de la ei ca erau
luptatori anti-comunisti, actionand prin padurea Babadagului. I-am dus acasa la mine si le-am dat bani si haine. Spre sfarsitul lunii
iulie am fost citat la Constanta, ca martor in procesul doctorului Angelo Dargenta. Procesul a intarziat si noaptea m-a prins in
Constanta. A doua zi, cu noaptea in cap, m-am trezit cu farmacista din comuna Baia, o femeie foarte de treaba cu care ma
imprietenisem. Ea mi-a spus ca peste noapte a fost trezita din somn de niste indivizi suspecti, agenti desigur, care, motivand ca au cu
ei un accidentat, il cautau pe doctor. Nu ma gasisera la dispensar si o deranjasera pe farmacista. Am inteles imediat ce ma astepta.
M-am ascuns la profesorul Aristide Puiu. El era fratele lui Gogu Puiu, seful partizanilor din zona Babadagului. Veneam acolo numai
noaptea. Nu-mi alesesem un adapost prea bun, ba chiar periculos, fiindca intr-o noapte de acolo am fost arestat. Era ziua de 1 iulie
1949.
M-au anchetat trei luni de zile, in mod salbatic, cum invatasera ei de la NKVD-isti. Trecuse un an de la infiintarea Securitatii si acesti
noi elevi ai lui Beria se intreceau care mai de care sa se perfectioneze pe spinarea arestatilor. Intr-o noapte, cand imi asteptam calaul
sa ma ia in primire, am surprins din camera vecina o discutie aprinsa intre securisti. L-am auzit pe unul zicand:
"L-ai vazut, ma, l-ai vazut ma pe machedonul ala de Gogu Puiu? S-a luptat cu 20 dintre noi si n-avea decat doua pistoale. si-ai vazut
cati a trantit dintre noi? Parca era un pistolar de meserie." A completat un altul: "si al dracului, nici n-am apucat sa-l prindem viu. S-a
aruncat pe grenada si s-a lasat ciopartit, banditul."
A urmat si judecata mea la Tribunalul Militar din Constanta. Ne-au impartit in patru loturi. Fiecare lot avea 30 de acuzati. In lotul meu
eu eram al cincilea pe lista. Motivul acuzatiei mele: ca am ajutat doi partizani, dandu-le bani si haine, si ca nu i-am denuntat. Primii
patru din lotul meu au fost acuzati ca s-au luptat cu arma in mana impotriva securistilor. Toti patru au fost condamnati la moarte si au
fost executati. Securitatea nu-mi rezervase nici mie vreo pedeapsa mai usoara. Trebuia sa mi se puna neaparat in carca ca eu, ca
intelectual, avusesem un rol conducator intre atatia tarani si ca neaparat am avut legaturi cu Bucurestiul. Pedeapsa fixata de
Securitate pentru mine era munca silnica pe viata sau cel putin 20-25 de ani inchisoare.
Am avut insa si de data aceasta noroc, pentru ca la ora aceea comunistii nu reusisera sa-i elimine pe toti oamenii de buna credinta
din Justitie. Asa, la Tribunalul Militar, in calitate de vice-presedinte, era mobilizat un bun avocat din baroul Constanta, pe nume Mircea
Radulescu. El era sotul unei colege cu un an mai mica decat mine in facultate, pe care o ajutasem la teza de doctorat. Cand
judecatorii au luat in dezbatere sentintele, el s-a axat pe "nedenunt", declarand ca nu semneaza actul de condamnare decat pentru
cinci ani puscarie. Asa se face ca eu, impreuna cu un grec, proprietar de restaurant, am primit cele mai mici condamnari din intregul
lot: cinci ani inchisoare corectionala. Restul lotului au fost condamnati la peste 15 ani munca silnica sau temnita grea.
La putin timp, am fost expediati spre inchisorile de executie a pedepsei. 90 muncitori si tarani au fost trimisi la Gherla. 30 dintre noi,
toti intelectuali, am fost dusi la Aiud. Ne-au inghesuit acolo pe toti intr-o celula care nu putea cuprinde mai mult de 10- 12 oameni.
Dupa vreo trei zile s-a deschis usa si-au fost scosi 15 dintre noi, toti cu condamnari de la 15 ani si peste. Noi, cei care am ramas, neam gandit ca i-au dus pe vreo alta aripa a inchisorii, la cei cu condamnari mai grele. N-a fost insa asa. Mai tarziu, dupa ce m-am
eliberat, am aflat ce s-a intamplat cu ei. Au fost alaturati altor 70 de detinuti din Aiud si toti acesti 85 au fost incarcati intr-o duba cu
destinatia Timisoara. Era "trenul mortii". Toti acestia au fost impuscati pe drum.
Pentru noi, cei ramasi la Aiud, a inceput mizeria. O foame chinuitoare si un frig cumplit. Nici un fel de ingrijire medicala. Incepuse
razboiul din Coreea si fabrica puscariei trebuia sa-si aduca si ea contributia. Se confectionau in fabrica cutii pentru minele subterane.
Se cautau detinuti tineri pentru fabrica. Intr-o zi s-a deschis si usa celulei noastre si a venit comandantul, maiorul Dorobantu, un om
care s-a purtat foarte urat cu detinutii. M-a intrebat si pe mine ce stiu sa fac. I-am raspuns ca ma pricep la tamplarie. Habar n-aveam
despre asa ceva, dar vroiam sa scap de celula. M-au repartizat intr-o echipa cu alti 20 de detinuti. seful echipei era un preot
moldovean, un om foarte bun. Aveam norma 20 de cutii. Trebuia sa le facem in 12 ore, fiindca atat era timpul de lucru. In fabrica era o
atmosfera mai destinsa, mai puteam vorbi intre noi. Intr-o zi am inceput sa murmur o doina de dor ardeleneasca care se potrivea cu
una de-ale noastre, macedoneana. O cantam incet sa o auzim numai noi, cei din echipa. Colegii mi-au zis ca le place si ma tot
indemnau sa cant. "Lasa, lasa norma, doctore. ti-o facem noi, tu canta". si am tot cantat. Pana m-a auzit un gardian si imediat am fost
dus in fata lui Dorobantu. La inceput mi-a vorbit civilizat.
M-a intrebat de ce cant. I-am raspuns: "Domnule director, cand eram liber mi-a placut mult un vestit vals al lui Johann Strauss in care
el vorbeste despre vin, cantec si femei. Aici eu n-am nici vin nici femei si mi-a ramas cantatul. Asta nu ma impiedica sa fac si cutii
pentru mine." Dorobanutu s-a infuriat, strigandu-mi ca eu cant, fiindca astept sa vina americanii. Au urmat niste injuraturi greu de

reprodus si m-a trimis la carcera.

Am revenit in fabrica. Am aflat ca la fierarie lucreaza la una din prese Gheorghe Gulea. Era condamnat la munca silnica pe viata. Cu
Gheorghe Gulea eram gata sa ma inrudesc, fiindca ma logodisem cu fata lui pe vremea cand eram student. Dar n-a trecut mult de la
logodna si fata a murit. Acum, pe capul lui Gheorghe Gulea cazuse un necaz. S-a rupt o piesa principala la una din prese si el a fost
acuzat de sabotaj. A fost aruncat in carcera si i s-a redus mancarea. Atunci sase dintre prietenii lui am hotarat sa rupem cate 150 de
grame din ratia noastra de paine, care era zilnic de 500 de grame, si sa i-o ducem la carcera. Problema era cine sa i-o duca. M-am
oferit eu. Carcera era in holul celularului si era riscul sa fiu vazut. A mers o zi, doua, dar in a treia zi m-a prins un gardian. Am fost
bagat imediat la carcera. In Ajunul Craciunului din 1952 trei detinuti reusisera sa evadeze. Eu lucram atunci in tura de noapte. Pe la
orele 2-3 noaptea s-a dat alarma. Gardienii parca innebunisera. Ne-au numarat ca pe oi si ne-au bagat in celule. Dimineata au
inceput sa ne tunda la piele. Pe la pranz usa celulei mele s-a deschis. Unul mi-a strigat: "Hagi Constantin, hai cu mine." In hol m-am
intalnit cu Hateganu, frate cu Iuliu Hateganu, celebrul doctor din Cluj pe care l-a chemat si Stalin sa-l consulte. Ne-au luat si ne-au dus
intr-o incapere unde am intalnit alti 15 detinuti stand cu fata la perete si cu mainile in sus. Ne-au pus si pe noi, cei cinci nou veniti sa
stam tot asa. Era o tacere mormantala. Vecinul meu mi-a soptit: "Ne vor impusca." si eu gandeam la fel. A aparut un colonel de
Securitate. Am aflat mai apoi ca era trimis de la Bucuresti ca sa ancheteze evadarea. Ne-a tinut un scurt discurs: "Voi, astia de aici,
voi, banditilor, sunteti cei mai periculosi." Apoi a ordonat: "In lanturi." Asupra fiecaruia dintre noi s-au napustit cate doi-trei gardieni. si
colonelul a incheiat: "Veti sta in lanturi pana va veti vindeca de banditism. Scot eu legionarii din voi!"
Credeam ca noi, astia in lanturi, vom fi scutiti de munca. N-a fost asa. Ne taram cu greu lanturile in fabrica. si era chinuitor si somnul.
Evadarea celor trei a dezlantuit in intreaga inchisoare un val de teroare. In fabrica, la ora sase dupa-masa intrasem in tura de noapte
700 de detinuti. Am iesit din tura la sase dimineata. La iesire ne-au intampinat doua plutoane de gardieni. Fiecare avea in mana cate
o bata groasa, bate ca la moti. Comandantul Dorobantu a ordonat: "Pas alergator." Am inceput sa alergam toti sub o ploaie de lovituri
care veneau si din dreapta si din stanga. Noi, cei 20 in lanturi, nu puteam sa alergam atat de repede. Grupul nostru a ramas mai in
urma. Am fost inconjurati de gardieni si ne-am prabusit sub loviturile de ciomag. Unul din gardieni a strigat:
"Uite-l pe doctor." Nici nu era greu sa fiu identificat, fiindca eram inalt si mai purtam si ochelari. Cand batausii au obosit, Dorobantu s-a
adresat celorlalti si, aratand spre noi, a spus ca si noi am incercat sa evadam si de aia ne-a pus in lanturi. Credeam ca se vor multumi
cu acea unica bataie, dar n-a fost asa. Zile si zile asupra noastra, cei in lanturi, se abateau ciomegele. Fiindca eram cel mai inalt am
primit destule ciomege, dar nu pot spune ca eu am fost cel mai lovit dintre toti, ba pot spune ca unele ciomege ma si ocoleau, fiindca
multi gardieni ma simpatizau mai ales pentru cantecele mele care le placeau si lor. Eu am primit grele lovituri la glezne, lovituri
groaznice. Unul din celula imi daduse o suba ca sa-mi acopar gleznele cand cadeam.
Bataia se repeta de trei ori pe zi: dimineata, la pranz si seara. Asa a tinut cateva zile. Intr-una din seri, in celula, Hateganu mi-a spus
ca, incepand de maine, gardienii au primit ordin sa nu ne mai bata. si gardianul omenos i-a si spus de ce s-a dat acest ordin. Postul
de radio BBC transmisese stirea ca 20 de detinuti din Aiud sunt tinuti in lanturi si chinuiti mai rau ca in Evul Mediu. In adevar, de atunci
nu ne-au mai batut, dar in lanturi ne-au mai tinut inca o luna de zile.
Inchisoarea avea si o infirmerie. Erau si 12 paturi. La infirmerie lucrau medici detinuti. Lucra acolo si profesorul Petre Topa, aroman si
el. Era din Macedonia lui Gligorof, o regiune de unde era si vestitul Mina Minovici, intemeietorul Institutului medico-legal din Bucuresti.
Il cunosteam pe profesorul Topa, fiindca lucrasem cu el la Spitalul Floreasca din Bucuresti. Eu nu eram bolnav, adica nu eram un caz
ca sa fiu operat. Dar ma prezentasem la profesorul Topa, fiindca aflasem ca la infirmerie se afla cumnatul meu, dr. Stere Cepi,
casatorit cu sora mea Dona, si vroiam sa-l vad. Imi facusem planul sa inventez o boala, ca sa pot ramane in infirmerie alaturi de
cumnatul meu. Consultatiile medicului se faceau in prezenta unui gardian.
Cand am ajuns in fata lui Topa am inceput sa-i spun in dialect aroman intentia mea. Il rugam sa ma opereze neaparat de apendicita,
tocmai pentru a putea sta internat acolo, ca sa vorbesc cu cumnatul meu. Profesorul Topa a inteles imediat si a zis "da, o sa te
operez." Ne-a auzit insa gardianul care nu intelegea nimic din ce vorbeam. Ne-a injurat pe amandoi si ne-a cerut sa-i explicam ce am
zis. Eu i-am raspuns ca i-am explicat d-lui doctor simptomele bolii pe limba noastra medicala. Ne-a lasat in pace. Am fost operat cu
rachianestezie. Dar probabil ca anestezicul era vechi, fiindca s-au ivit imediat complicatii si vreo zece zile m-am tot chinuit. Reusisem
insa sa ma intalnesc cu doctorul Stere Cepi. Am fost eliberat din puscarie la 1 iulie 1954. O luna mai tarziu, in august, a aparut o lege
ca toti cetatenii straini detinuti politici, indiferent de durata condamnarii, sa fie eliberati. Pentru mine acea lege nu mai era operanta,
fiindca deja ma eliberasem.
Mai facusem eu caz de cetatenia mea straina (eram cetatean grec) la procesul meu. Avocatul a invocat-o, dar judecatorii n-au tinut
seama de asta. Tot asa in inchisoare, eu, cand dadeam fata cu comandantul sau vreun inspector de la MAI, invocam cetatenia mea
straina. Ma alegeam insa numai cu injuraturi. In sfarsit, acum eliberat, dandu-mi seama ca nu mai e de mine aici, in Romania, ma
gandeam sa ma intorc in Grecia, in muntii Pindului. Macar sa pot spune strainatatii toate cate se petrec pe aici.
Ma eliberasem din inchisoare dar nu mai eram eu cel de altadata. Intrasem cu 85 de kg si acum aveam 60. Picioarele imi erau
umflate din cauza sub-alimentatiei din puscarie. Nu puteam munci. Trecusera vreo patru luni de la eliberare si intr-o zi m-au vizitat doi
securisti. M-au intrebat de ce nu lucrez si cine ma intretine. Le-am spus ca fratele tatei si un alt frate al meu din Brasov. Mai aveam la
Brasov o sora ? astazi morti amandoi. Am plecat la Brasov ? era atunci orasul lui Stalin. Inspector al regiunii sanitare era dr. Dan
Grigoras, moldovean din Botosani, un om painea lui Dumnezeu, vechi prieten (nu mai e nici el azi). El m-a primit cu bratele deschise
si m-a si numit medic la cel mai mare spital din Brasov cu firma "Ilie Pintilie". stiind ca sunt sarac lipit pamantului mi-a mai dat si o
jumatate de norma la Trustul de Constructii. Aveam o camera in oras si, fiindca eram holtei, luam masa de pranz la o cantina tinuta de
o sasoaica. De la acea cantina mi s-a si tras un mare necaz. Acolo am cunoscut o femeie frumoasa despre care n-am stiut ca e
maritata. S-a produs ce s-a produs: incurcatura. Care a fost descoperita imediat de sot, o personalitate comunista importanta, ba inca
si prieten cu Voinea Marinescu, pe atunci ministrul Sanatatii.
Am fost anchetat la serviciul "Cadre". Imediat a aparut un ordin al Ministerului Sanatatii sa fiu mutat disciplinar de acolo pentru
atitudine necorespunzatoare deontologiei medicale. Dar ma luase si Securitatea in primire. Aveam puscaria in spatele meu si mai
facusem si cerere de emigrare. si gata, Securitatea mi-a pus in fata pactul cu Diavolul. Ce mi se cerea? Sa le furnizez informatii
culese mai ales in randul macedonenilor despre toti cei care vorbeau de rau regimul comunist. Altfel ma astepta o noua condamnare,
s-ar putea pe viata. si ce mi se oferea in schimbul turnatorului care as fi devenit? Libertatea. Ba inca si mai mult, m-ar fi trimis sa-mi
fac specializarea in radiologie, domeniu care ma atragea. La Iasi sau la Bucuresti. Am cerut timp sa ma gandesc si pot sa spun ca a

fost unul din cele mai grele momente ale vietii mele. Ma tot pofteau la Securitate intrebandu-ma daca m-am hotarat. Eu le tot
spuneam ca, daca ar fi sa le spun ceva, n-as putea sa le spun decat adevarul. "Bineinteles, mi-au raspuns ei, nici noi nu vrem altceva
decat adevarul". Eu insa, ca si atati multi prieteni ai mei trecuti prin puscaria comunista, nu eram deloc dispus sa devin unealta lor. De
cate ori eram chemati la Securitate, ne intalneam intre noi, intrebandu-ne: "Ai dat ceva despre mine?" Expresia "a da" rezuma
declaratia data la Securitate. Macar noi, cei care ne cunosteam, macar noi stiam exact ce "a dat" si "ce va da" prietenul de alaturi.
A trebuit sa plec neaparat din Brasov si sa nu ma mai intorc niciodata acolo. Am fost trimis la Iasi, la profesorul Chisleag, presedintele
radiologilor din Romania. Cu siguranta ca Securitatea isi inchipuia ca, aratandu-si bunavointa fata de mine, ma va putea manevra. La
Iasi, profesorul Chisleag stia prea bine ca, la ora aceea, erau trimisi la specializare numai medicii comunisti devotati si nicidecum fostii
puscariasi. Or, dintre ei, erau trimisi doar turnatorii. Am simtit imediat in ochii lui suspiciunea si i-am spus imediat absolut totul. N-am
ocolit nici episodul amoros de la Brasov si nici targul propus de Securitate. Mi-a promis tot ajutorul si mi l-a si dat. (Dupa ani si ani, am
putut sa-l primesc la mine, la Veria, in Macedonia. A venit o data singur si altadata cu sotia.)
Terminandu-mi specializarea, am fost trimis la Constanta. stiam ca sunt sub stricta supraveghere a Securitatii, fiindca ma chemau
mereu la ei.
Dupa Revolutia din Ungaria din 1956, m-au acostat pe strada doi securisti care mi-au spus ca a doua zi, la ora 8 dimineata, sunt
chemat la Securitatea din Bucuresti. M-au intrebat daca prefer sa fiu insotit de ei sau sa ma duc singur. Am raspuns ca singur.
Ancheta la Bucuresti a durat 12 ore. Insistau sa le spun cu cine am contacte secrete si ce pregatim. Contacte secrete nu mai puteam
sa am cu nimeni, fiindca ma stiam supravegheat pas cu pas. Aveam insa contacte "la vedere", sa zic asa, fiindca eram inalt, aratos si
cantam foarte bine in diverse limbi straine. Eram invitat in multe locuri, in anturaje vesele. In plus, cum eram un barbat tanar, multe
domnisoare vedeau in mine un posibil sot. si de pregatit impotriva regimului nu pregateam nimic. Pregateam doar pentru mine,
insistand la ambasada Greciei pentru obtinerea unui pasaport. Anchetatorii mi-au raspuns: da, stim ca esti foarte simpatizat de
macedonenii si grecii din oras, dar mai stim ca 90% dintre ei sunt banditi si uneltesc contra regimului. "N-ai auzit pe nimeni dintre ei
blestemandu-ne?" Le-am raspuns ca nu. "Ei, ei, bine, atunci cand o sa auzi si o sa vii la noi sa ne spui, abia atunci vom putea vorbi si
noi de pasaport." Era un santaj, evident. Dar nu vroiam sa-mi platesc pasaportul cu vreo turnatorie.
Aveam in Constanta un vechi cunoscut (eu il consideram prieten) pe nume Stere Hasoti de profesiune fotograf. N-o ducea deloc rau.
Ma tot invita pe la el si eu simteam ca vrea sa ma casatoreasca cu sora lui. Eu evitam, spunandu-i ca vreau sa emigrez in Grecia.
Intr-o zi m-a invitat la o petrecere la el. Am gasit in curtea casei lui o masa plina de bunatati. Erau invitati si alti macedoneni intre care
un bun si vechi prieten al meu Zahu Pana si un alt prieten, dr. Gicu Meghea, ortoped de renume in Romania. Am vorbit multe si
marunte acolo la masa si, probabil luat de bautura eu am cantat colindul puscariasului al lui Radu Gyr pe melodia "O, ce veste
minunata!" Era, imi aduc aminte, in august 1956, in postul Sfintei Marii. A trecut timp si, la 17 februarie 1958 Zahu Pana a fost arestat.
Vestea m-a intristat si nici nu banuiam ca arestarea lui poate fi pusa in legatura cu petrecerea consumata cu aproape doi ani in urma
la Stere Hasoti acasa. Voi afla mai tarziu ca intre noi se aflase un turnator, omul Securitatii, si acesta era chiar Stere Hasoti. Habar naveam de ce fusese acuzat Zahu Pana (poet si astazi colaborator de frunte la ziarul "Cuvantul Romanesc" din Canada). M-am trezit
chemat la Securitate sa spun ce s-a intamplat atunci. Apoi a urmat citarea mea ca martor la procesul lui Zahu.
Au fost multi martori, unii ai acuzarii, altii ai apararii. Spre surprinderea mea, la proces, intre martorii acuzarii eram citat si eu si dr.
Gicu Meghea. Zahu Pana era acuzat ca la acea masa din postul Sfintei Marii a recitat poezii de Radu Gyr si Nichifor Crainic. Era o
acuzatie mincinoasa, dar extrem de grava, atragand ani grei de inchisoare. stiam toti ca judecatorii erau simple papusi in mainile
partidului si Securitatii. Ei veneau cu sentintele in buzunar si intregul porces nu era decat un teatru. Aflat in boxa acuzatilor, Zahu
Pana, care mai facuse puscarie, acum, acuzat a doua oara, va lua din nou drumul temnitei comuniste. Numai ca nici situatia mea si a
lui Gicu Meghea nu era deloc fericita, pe simplul motiv ca eram citati ca martori ai acuzarii si nicidecum ai apararii, cum ar fi fost
normal. Aceasta simpla calitate de "martor al acuzarii" nu insemna pentru noi decat o capcana cu o tinta precisa: sa ne compromita in
fata lumii, dar in primul rand in fata prietenilor nostri apropiati. N-au reusit insa, fiindca solidaritatea noastra, a macedonenilor a fost
mereu exemplara. Chiar daca printre noi mai apareau uscaturi precum acest Stere Hasoti (am auzit ca astazi exista in judetul
Constanta un deputat sau senator Hasoti, facand parte din nu stiu ce partid; sa aiba oare vreo legatura cu tradatorul nostru Stere
Hasoti?). Atmosfera in tara devenise din ce in ce mai apasatoare. Nu ma mai gandeam sa imi obtin cetatenia. Nu mai doream.
Dimpotriva. Insistam acum din ce in ce mai hotarat pe faptul ca eram cetatean strain si imi ceream dreptul, dreptul la un pasaport.
Bateam mereu la usa ambasadei Greciei, in ciuda amenintarilor care imi veneau din partea Securitatii. Refuzul lor nu putea dura la
infinit, fiindca ar fi deranjat relatiile Romaniei cu Grecia. si intr-o buna zi am obtinut pasaportul.
De atunci si pana astazi mi-am dus viata la Veria, in muntii Pindului, locul in care m-am nascut. Venisem in Romania cu gandul sa
raman pe veci aici si aici sa ma ingrop, eu si urmasii mei. Pentru asta nu cerusem decat dreptul meu de roman, cetatenia. In locul
cetateniei am avut parte de temnita comunista. Un episod amar pentru mine, aroman. Asta nu ma impiedica insa sa-mi spun mie
insumi si copiilor mei mereu si mereu ca adevarata noastra tara e Romania. Noi, aromanii, am fost pentru Romania comunista copii
vitregi.Din pacate, si astazi, cand in Romania se incearca sa fie intronata democratia. Sunt insa absolut sigur ca va veni si clipa cand
vom fi adunati toti laolalta.
Imi fac acum o datorie de suflet nominalizand o serie de prieteni ramasi in tara: Sandu Dimitrescu ? prof. universitar dermatolog;
Ciobanu Ilie-Victor ? prof. univ. intern.; Guci Stere; Sandu Goj ? arhitect; Tache Funda; Iacob Moldoveanu; Mircea Radulescu ?
avocat; dr. Gheorghe Neghea; dr. Dumitru Beloiu; Ion Pacea ? pictor; prof. Gheorghe Ungureanu; ing. Mugur Voinescu; dr. Lia
Salajan; Aristotel Zamfir, Jan Buricescu; ing. Costea Barba; Radu Ionascu; dr. stefania Grigoras; stefan Pana ? fotograf; Teohari
Mihadas ? scriitor.