Sunteți pe pagina 1din 10

Tratatul de la Berlin, emis la 1/13 iulie 1878, având ca părţi contractante

reprezentanţii Germaniei, Marii Britanii, Austro-Ungariei, Franţei, Imperiului Otoman,


Italiei şi Rusiei a fost redactat în urma lucrărilor Congresului de Pace ţinut între 1/13
iunie şi 1/13 iulie 1878 în aceeaşi localitate.
Documentul este unul veridic, cuprinzând 64 de articole. Analiza acestui
document nu ar putea fi completă fără parcurgerea cu atenţie a celor 20 de Protocoale a
Congresului din capitala germană.
La 1/13 iunie 1878 aveau să se deschidă lucrările Congresului de Pace de la
Berlin, cu scopul – mărturisit de Prinţul Bismarck, în calitate de preşedinte – de „a
supune opera de la San Stefano liberei discuţii a Cabinetelor semnatare tratatelor de la
1856 şi 1871”, precum şi de a asigura pacea „printr-o înţelegere comună şi pe baza unor
noi garanţii”1. Erijat în arbitrul Europei, Otto von Bismarck, gazda de la Berlin, a cântărit
atent şansele ce se ofereau Germaniei în obţinerea supremaţiei pe continent şi a contribuit
decisiv la mersul lucrărilor Congresului şi la hotărârile luate. El a adus la masa
tratativelor atât pe foştii beligeranţi – Imperiul Otoman şi Rusia -, cât şi marile puteri.
Pentru a putea analiza implicaţiile hotărârilor produse în urma Congresului trebuie
să facem o scurtă retrospectivă privind contextul în care s-au purtat negocierile. Prin
păstrarea statu-quo-ului european şi implicit a integrităţii Imperiului Otoman, marile
puteri se fereau să aducă în discuţie un alt aspect al realităţii: lupta dintre ele pentru sfere
de influenţă şi control. Ea devenise mai acută după 1870, o dată cu modificarea
echilibrului de forţe pe plan european, prin înfrângerea Franţei la Sedan, denunţarea de
către Rusia a clauzei Tratatului de la Paris din 1856, ce privea neutralitatea Mării Negre,
prin constituirea Alianţei celor trei împăraţi (1873), dar mai ales prin Acordul de la
Reichstadt (26 iunie/8 iulie 1876) şi Convenţia secretă de la Budapesta (3/15 ianuarie
1877). Acordul verbal secret de la Reichstadt dintre Franz-Joseph şi Alexandru al II-lea
realiza o adevărată împărţire a Balcanilor în eventualitatea dezmembrării Imperiului
Otoman. Astfel, Austro-Ungaria obţinea Bosnia-Herţegovina, iar Rusia sudul Basarabiei
pierdut în urma războiului Crimeei; România, Serbia şi Muntenegru deveneau state
independente, iar Bulgaria, Rumelia şi Albania, autonome. Cele stipulate mai sus se
regăsesc şi în Convenţia secretă de la Budapesta, ce confirmă independenţa pentru cele
1
Protocoalele Congresului de la Berlin în Sorin Liviu Damean, România şi Congresul de pace de la Berlin
(1878), Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2005, p. 130-349.

1
trei state balcanice, iar pentru Grecia prevedea o creştere teritorială prin alipirea Cretei,
Tesaliei şi a unei părţi din Epir.
Convocat sub presiunea diplomaţiei engleze şi austro-ungare, nemulţumite de
prevederile Tratatului de la San Stefano2, ce „a bulversat echilibrul marilor puteri în
Europa centrală, sud-estică şi Asia mică”3, Congresul avea să confirme, prin consecinţele
generate de hotărârile sale, caracterul european al vechii „chestiuni orientale”. Formă
juridică a noii stări de fapt, rezultată în urma conflictului din Balcani, el a constituit
totodată şi o etapă importantă în lungul şi dificilul proces de afirmare a naţiunilor din
sud-estul Europei, frânat sau impulsionat, după caz, de rivalităţile între marile puteri.
Pornind de la disensiunile dintre „garanţii” ordinei europene se observă o deplină
libertate de apreciere şi de acţiune a fiecărei puteri, demonstrând, o dată în plus, că îşi
urmăreau propriile interese în dauna statelor mici.
Mulţumit de cursul evenimentelor, Bismarck, putea de acum să-şi asume rolul de
„samsar cinstit”4 – dar care s-a dovedit a fi unul interesat şi subiectiv – la masa
tratativelor.
Conform prevederilor Tratatului de la Berlin, România, Serbia şi Muntenegru
deveneau state independente. Deşi participarea României la război fusese efectivă şi în
mare parte decisă, iar contribuţia sa materială şi umană însemnată, recunoaşterea
independenţei va avea loc în mod unilateral şi condiţionat, după îndeplinirea de către

2
Tratatul de la San Stefano, semnat la 19 februarie/3 martie 1878 de ambasadorul rus la Constantinopol,
contele Nicolai Ignatiev şi de Alexandr I. Nelidov, consilier imperial, din partea Rusiei şi de Savfet-paşa,
ministrul Afacerilor Străine şi Saadulah-bei, ambasadorul Porţii la Berlin, din partea Imperiului Otoman, în
cele 29 de articole, prevedea, între altele, independenţa României, Serbiei şi Muntenegrului şi crearea
Bulgariei mari cu ieşire la Marea Neagră şi Marea Egee, ce cuprindea în hotarele ei şi Macedonia.
Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor erau date de Imperiul Otoman Rusiei, care îşi rezerva dreptul de
a le schimba pe sudul Basarabiei. O altă clauză prevedea dreptul Rusiei de a folosi teritoriul României în
tranzitul armatelor sale către Bulgaria pe toată perioada celor doi ani de ocupaţie militară a Principatului
bulgar.
3
Apud Apostolos Vacalopoulos, Histoire de la Grèce moderne, Daniela Buşă, Modificări politico-
teritoriale în sud estul Europei între Congresul de la Berlin şi primul război mondial (1878-1914),
Bucureşti, Editura Paideia, 2003, p. 25.
4
Dumitru Almaş, Diplomaţi iluştri, vol. II, Bucureşti, Editura Politică, 1970, p. 339.

2
România a clauzelor inserate în Tratat - Art. 43. Înaltele părţi contractante recunosc
independenţa României legând-o de condiţiunile expuse în următoarele două articole5.
Este vorba de cedarea către Rusia a sudului Basarabiei cu judeţele Cahul,
Bolgrad şi Izmail, teritoriu „care la apus se mărgineşte cu talvegul Prutului, iar la miazăzi
cu talvegul braţului Chilia şi gura Stari – Stambului” - Art. 45. Principatul României
retrocedează m.s. împăratul Rusiei porţiunea teritoriului Basarabiei despărţită de Rusia
în urma tratatului de la Paris din 1856 şi care la apus se mărgineşte cu talvegul
Prutului, iar la miază-zi cu talvegul braţului Chiliei şi cu gura Stari-Stambulului6.
În schimb, în componenţa României intra Dobrogea, vechi pământ românesc, Delta
Dunării şi Insula Şerpilor - Art. 46. Insulele formând Delta Dunării, precum şi Insula
Şerpilor, sandgeacul Tulcei, cuprinzând districtele (Cazas) Chilia, Sulina, Mahmudia,
Isaccea, Tulcea, Măcin, Babadag, Hârşova, Kiustenge, Constanţa, Medgidia sînt
întrupate cu România. Principatul mai primeşte afară de aceasta ţinutul situat la sudul
Dobrogei până la o linie care plecând de la răsărit de Silistra răspunde în Marea
Neagră, la miază-zi de Mangalia. Linia graniţelor se va fixa la faţa locului de
comisiunea europeană instituită pentru delimitarea Bulgariei7.
Modificarea articolului 7 din Constituţie prin acordarea de drepturi politice şi
civile tuturor locuitorilir ţării care nu erau supuşi străini, în sensul înlăturării restricţiilor
religioase privind dobândirea cetăţeniei române, era, deasemenea o condiţie pentru
recunoaşterea independenţei - Art. 44. În România, deosebirea credinţelor religioase şi
a confesiunilor nu va putea fi opusă nimănui ca un motiv de excludere sau de
incapacitate în ceea ce priveşte bucurarea de drepturi civile şi politice, admiterea în
sarcini publice, funcţiuni şi onoruri sau exercitarea diferitelor profesiuni şi industrii în
orice localitate ar fi: Libertatea şi practica exterioară a oricărui cult vor fi asigurate
supuşilor pământeni ai statului român, precum şi străinilor şi nu se va pune nici un fel de
piedică atât organizaţiei ierarhice a diferitelor comunităţi religioase, cât şi raporturilor
acestora cu capii lor spirituali. Naţionalii tuturor puterilor, comercianţi sau alţii, vor fi
trataţi în România fără deosebire de religiune, pe piciorul unei desăvârşite egalităţi8.

5
Tratatul de Pace de la Berlin, art. 43, în Sorin Liviu Damean, op. cit., Bucureşti, p. 125.
6
Ibidem, art. 45.
7
Ibidem, art. 46.
8
Ibidem, art. 44.

3
Dacă amintim de ce-a de-a treia condiţie pentru recunoaşterea independenţei,
chiar dacă în Tratat nu era prevăzută o astfel de cluză, satisfacerea pretenţiilor
acţionarilor germani în problema răscumpărării căilor ferate, avea să fie impusă ca o
condiţie obligatorie de către Germania, secondată de Franţa şi Anglia.
Întrucât recunoaşterea independenţei României depindea de satisfacerea
pretenţiilor acţionarilor germani, în ceea ce urmează aducem aminte cîteva aspecte legate
de această “chestiune a căilor ferate”, care a marcat, într-o anumită privinţă, relaţiile
româno-germane timp de peste un deceniu9. Carol I dorise să înzestreze ţara cu o vastă
reţea de căi ferate. În acest sens, în 1868 avea să fie adoptată de Parlament legea pentru
construirea şi exploatarea reţelei de căi ferate, tronsonul Suceava – Iaşi - Roman fiind
concesionat companiei austriece Offenheim, iar tronsonul Roman-Bucureşti - Vârciorova
îi revenea consorţiului prusian condus de H. B. Stroussberg. Întrucât nu dispuneam de
sumele necesare construirii unei asemenea reţele atît de vaste, Stroussberg se angaja să
acumuleze capitalul necesar prin emiterea de obligaţiuni, plasate îndeosebi pe piaţa
financiară europeană, cu dobânzi de 7,5% pe an, garantate de statul român10.
Dificultăţile devin tot mai evidente în momentul în care compania prusiană devine
insolvabilă la începutul anului 1871, înainte de terminarea lucrărilor.
Încă din aprilie 1878, Bismarck evidenţiase – în timpul vizitei lui Ion C. Brătianu
la Berlin – necesitatea stringentă a soluţionării problemei răscumpărării căilor ferate de
către statul român. La scurtă vreme după soluţionarea problemei căilor ferate, Germania,
Franţa şi Marea Britanie au trimis la Bucureşti, prin reprezentanţii lor, ridicaţi acum la
rangul de miniştri plenipotenţiari, o notă identică, la 8 februarie 1880.
Prin respectiva notă, independenţa României căpătase consacrare internaţională,
stabilindu-se relaţii diplomatice la nivel de state suverane, cu toate că guvernele de la
Berlin, Paris şi Londra îşi exprimau anumite rezerve faţă de dispoziţiile referitoare la
naturalizarea undividuală.
Revenind la Art. 45, Marea Britanie, iniţial, nu a fost de acord cu cedarea sudului
Basarabiei, deoarece aceasta implica o consolidare a poziţiei Rusiei la Marea Neagră şi la
gurile Dunării. Ulterior, Londra şi-a revizuit punctul de vedere, fără a-l abandona efectiv.

9
Sorin Liviu Damean, Carol I şi „afacerea Stroussberg”: Reacţii şi atitudini, în „Identitate naţională şi
spirit european. Academicianul Dan Berindei la 80 de ani”, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p. 199.
10
Sorin Liviu Damean, op.cit., p. 98.

4
O ultimă încercare a fost făcută în timpul lucrărilor Congresului de lordul Beaconsfild,
dar atât intervenţia fermă a cancelarului rus, A. N. Gorceakov, cât şi atitudinea lui
Bismarck, l-au determinat să renunţe.
Cancelarul german a “sprijinit clar cererea ruşilor” şi, pentru a nu-l supăra pe ţar,
a insistat “chiar pentru accelerarea discutării în detaliu a acestui punct”, consemna în
memoriile sale Bernhard von Bülow11.
Direct sau indirect şi alte articole ale Tratatului făceau referire la România.
Articolul 22 prevedea că trupele ruseşti de ocupaţie din Principatul bulgar şi Rumelia
orientală menţineau legătura cu Rusia prin România – Art. 22. Corpul rusesc de ocupaţie
în Bulgaria şi Rumelia Orientală se va compune din şese divisii de infanterie şi din două
divisii de cavalerie, neputând trece peste 50 de mii oameni şi va fi întreţinută pe
socoteala ţărilor ocupate. Trupele de ocupaţie nu vor comunica cu Rusia numai prin
România, după învoelele deja făcute între aceste două state, dar şi prin porturile Mărei
Negre Varna şi Burgas, unde, pentru timpul ocupţiei, îşi pot stabili depositele necesare.
Durata ocupaţiei Rumeliei Orientale şi a Bulgariei, de către trupele imperiale, este
fixată la nouă luni, cu începere din ziua ratificării presentului tratat. Guvernul imperial
rus se obligă d’a termina trecerea trupelor sale prin România şi evacuarea complectă a
acestui Principat într’un termen ulterior de trei luni12.
Articolele 47, 48, 52 şi 53, ce stabileau statutul Dunării pe parcursul Porţile de
Fier – Sulina, prevedeau intrarea ţării noastre în componenţa Comisiei Europene a
Dunării C.E.D. şi a Comisiei statelor riverane care stabileau împreună regimul Dunării în
zona Porţile de Fier – Galaţi, interziceau navigaţia vaselor de război pe Dunăre, cu
excepţia celor ale poliţiei fluviale şi serviciilor navale, scutea de plata drepturilor de
tranzit mărfurile ce traversau teritoriul ţării – Art. 47. Cestia împărţirei apelor şi a
pescărielor se va supune la deliberarea Comisiunei Europene a Dunărei. Art. 48. Nu se
va lua nici uă taxă vamală de tranzit pentru mărfurile ce vor trece prin Principat. Art.
52. Pentru a mări graniţiele asigurate libertăţei de navigaţiune pe Dunăre, care e
recunoscută de un interes european, Înaltele Puteri contractante hotărăsc ca tote
întăririle şi fortificaţiile, ce se găsesc pe tot cursul rîului de la Porţile de Fier pînă la

11
Apud Mémoires du chancelier Prince de Bülow, t. IV, 1849-1896, Paris, 1931, p. 303, Daniela Buşă, op.
cit., p. 26.
12
Tratatul de Pace de la Berlin, art. 22, în Sorin Liviu Damean, op. cit., Bucureşti, p. 118-119.

5
gurile lui, să fie desfiinţate şi nu se vor mai putea ridica altele noi. Nici un vas de
răsboiu nu va putea să plutea să plutească în josul Porţilor de Fier, afară de vasele
uşoare destinate pentru poliţia fluviului şi pentru serviciul vamal. Vasele de staţiune ale
puterilor de la gurile Dunării vor putea însă să suie până la Galaţi. Art. 53. Comisiunea
Europeană a Dunării, în sânul căreia va fi reprezentată România, va rămâne menţinută
în funcţiile ei pe care le va exercita cu uă desăvârşire independentă de autoritatea
teritorială, pâna la Galaţi. Toate tractatele, arangiamentele, prerogativele şi îndatoririle
comisiei dunărene, sunt confirmate.
Articolele 49 şi 50 reglementau atât privilegiile şi atribuţiile consulatelor străine
pe teritoriul României, cât şi drepturile supuşilor români ce călătoreau în străinătate – Art
49. România va putea încheia convenţiuni pentru regularea privilegiilor şi atribuţiunilor
consulilor în materie de protecţiune în Principat. Drepturile cîştigate vor rămâne în
vigoare atâta timp cât nu vor fi modificate prin uă înţelegere comună între Principat şi
ţările interesate. Art. 50. Până la încheierea unui tratat care să reguleze între Turcia şi
România privilegiele şi drepturile consulilor, supuşii români ce vor călători sau vor sta
în Imperiul Otoman, precum şi supuşii otomani ce vor călători sau vor sta în România,
se vor bucura de drepturile garantate supuşilor celor-alte puteri europene13.
Deşi obţinuse independenţa, iar în componenţa teritoriului său intrau 1 100 km
pătraţi, însumând în total 48 300 km pătraţi, Serbia era nemulţumită de tratamentul la
care a fost supus în timpul lucrărilor Congresului, dar mai ales de hotărârile adoptate.
Aspiraţiile Serbiei de unire a slavilor sudici sub egida ei s-au dovedit irealizabile.
Intrarea Bosniei-Herţegovina în administrarea Vienei îi bloca accesul la Marea Adriatică,
obligând-o să-şi canalizeze eforturile numai spre Macedonia, asupra căreia erau aţintite şi
privirele Greciei şi Bulgariei.
Dezamăgită şi abandonată de Rusia, Serbia, acest „Piemont al Balcanilor”, cum
fusese adesea numită, se vedea presată de Austro-Ungaria, ale cărei tendinţe
expansioniste în zonă deveniseră tot mai evidente.
Acestora li se adăuga şi nemulţumirea că Principatul bulgar, deşi micşorat mult
faţă de San Stefano, continua să cuprindă în graniţele sale teritorii care considera că-i
aparţin şi că Imperiul Otoman deţinea posesiuni râvnite de Belgrad.

13
Ibidem, p. 125-126.

6
Austro-Ungaria, atentă la zona sud-est europeană, prin diplomaţii de la Ballplatz
au dat de înţeles că vor sprijini cauza sârbilor la Berlin pentru obţinerea punctelor Pirot şi
Vranje, atribuite iniţial Principatului bulgar, în schimbul încheierii unui acord provizoriu.
Prin actul semnat la 26/8 iulie 1878, guvernul sârb se angajase să încheie într-un viitor
apropiat o convenţie comercială cu Viena şi chiar o uniune vamală prin care i se atribuia
ultimei calitatea de a întreprinde unilateral lucrările în vederea reglementării navigaţiei în
zona Porţilor de Fier14.
Muntenegru, cu un teritoriu crescut de trei ori în urma Tratatului de la San
Stefano şi a Congresului de la Berlin, era mulţumit de noul statut de ţară independentă şi
de întinderea sa. Ieşirea la Marea Adriatică, pe litoralul căreia se aflau porturi însemnate,
restrângerea posesiunilor otomane ce-l înconjurau, dar mai ales independenţa, au
determinat guvernul să adopte alte priorităţi în viaţa politică.
Eforturile Rusiei de a menţine Bulgaria în limitele teritoriale stabilite la San
Stefano s-au dovedit zadarnice în faţa opoziţiei Austro-Ungare şi a Marii Britanii. Iritate
de crearea Bulgariei mari, ce cuprindea în graniţele sale şi Macedonia, oferindu-i ieşire la
Egee, puterile europene nu acceptau suprafaţa întinsă a acesteia, dar mai ales perspectiva
ce se deschidea Rusiei de a deveni mare putere mediteraneană datorită influenţei ei la sud
de Dunăre. Însăşi existenţa Imperiului Otoman se vedea pusă în pericol câtă vreme
graniţa bulgară se afla atât de aproape de Constantinopol, iar statutul Strâmtorilor putea fi
oricând modificat printr-o acţiune militară a Petersburgului. Iată de ce Marea Britanie şi
Austro-Ungaria, dar şi Germania, Franţa şi Italia, cu sentimentul clar că avantajele ruseşti
erau excesive, au acţionat în vederea aplicării cu stricteţe a acordurilor anglo-rus din
18/30 mai 1878 şi anglo-austro-ungar din 25 mai/6 iunie 1878, ce anulau prevederile
Tratatului de la San Stefano privind Bulgaria15.
Conform hotărârilor de la Berlin, Bulgaria era divizată în Principatul autonom,
sub suzeranitatea Porţii, mărginit la nord de Dunăre şi la sud de Munţii Balcani, şi
Rumelia Orientală, aflată sub stăpânire otomană.

14
Ştefan Rădulescu-Zoner, Dunărea, Marea Neagră şi Puterile Centrale, Cluj-Napoca, 1982, p. 41.
15
Acordul anglo-rus, încheiat la Londra prevedea îndepărtarea frontierelor Bulgariei de Constantinopol şi
mutarea lor pe creasta Balcanilor, fără a le fixa în mod precis. Teritoriul aflat la sud de Balcani rămânea
sub stăpânirea otomană. Prin acordul anglo-austro-ungar, semnat tot în capitala britanică, Londra se angaja
să nu admită nici o abatere a graniţelor bulgare la sud de Balcani şi să limiteze la 6 luni staţionarea trupelor
ruseşti.

7
Suprafaţa Principatului era de 63 751 km pătraţi, ceea ce însemna o diminuare de
peste două ori şi jumătate faţă de teritoriul atribuit Bulgariei după San Stefano (160 000).
Până la elaborarea legii fundamentale a statului şi alegerea principelui, ţara s-a aflat timp
de nouă luni sub ocupaţie rusească.
În ceea ce priveşte Grecia, elenii se simţeau nedreptăţiţi, pentru că în afara
graniţelor regatului elen continuau să se afle Creta, Cipru, o parte din Epir, Macedonia,
Peninsula Calcidică şi cea mai mare parte din insulele Mării Egee.
Unele prevederi ale Tratatului de la Berlin îi priveau direct pe greci, altele
indirect, prin stabilirea unor graniţe şi a noii configuraţii a sud-estului european. Astfel,
conform articolului 23, în Creta trebuia aplicat Regulamentul organic din 1866 cu unele
modificări privind drepturile şi libertăţile populaţiei. Ca urmare a insistenţelor
diplomaţiei engleze pe lângă Constantinopol, guvernul otoman a consimţit la rectificarea
frontierei turco-elene, în sensul alipirii la Grecia a Tesaliei şi a unei părţi din Epir.
Articolul 24 prevedea, referitor la graniţă, o mediere din partea Austro-Ungariei,
Marii Britanii, Franţei, Germaniei, Italiei şi Rusiei în cazul în care cele două părţi nu
puteau ajunge la un punct comun.
Prin prevederile sale, Tratatul de la Berlin a sancţionat acordurile încheiate în anii
1877 şi 1878 privind sud-estul Europei, şi a demonstrat rolul marilor puteri în evoluţia şi
deznodământul evenimentelor.
Deşi învingătoare pe câmpul de luptă, Rusia a fost de fapt marea învinsă de la
masa tratativelor. După ce-şi asigurase la San Stefano o poziţie privilegiată faţă de
rivalele sale, Austro-Ungaria şi Marea Britanie, prin încălcarea acordurilor de la
Reichstadt şi a convenţiei secrete de la Budapesta, la Berlin, Rusia şi-a văzut visul
spulberat în cea mai mare parte. Însă, după o analiză amănunţită, putem observa că
reculul Rusiei nu a fost atît de puternic, iar poziţiile ei din sud-estul Europei nu erau de
neglijat. Astfel, conform modificărilor teritoriale prevăzute de articolul 45, Rusia devenea
stat riveran al Dunării prin anexarea celor trei judeţe din sudul Basarabiei şi controla
braţul Chiliei. În această calitate, îşi asigurase o poziţie stabilă şi de durată faţă de aceea
mai veche de membru al Comisiei Europene a Dunării.
Fără a participa la operaţiunile militare din Balcani, faţă de care îşi declarase
neutralitatea, Austro-Ungaria obţinea la Berlin ceea ce îşi dorise foarte mult după

8
insuccesele militare din 1859 şi 1866 şi după pătrunderea în sud-estul Europei în dauna
Rusiei.
Prin ocuparea Bosniei-Herţegovina şi sangeacului Novi Pazar, se poate spune că
adevărata învingătoare a fost Austro-Ungaria.
Semnarea Tratatului a adus satisfacţii şi Marii Britanii prin recunoaşterea cedării
spre admnistrare a insulei Cipru de către Imperiul Otoman, conform acordului din 4 iunie
1878, în schimbul apărării intereselor turceşti în Asia Mică şi Orientul Apropiat.
Garnizoanele engleze, instalate pe insulă, supravegheau nu numai Armenia şi Siria, dar
protejau mai ales drumul navelor engleze spre India prin Canalul Suez16.
Cât priveşte Franţa, ea a fost afectată că la San Stefano se renunţase aşa de repede
la cea mai mare parte a prevederilor Congresului de la Paris din 1856 şi că interesele sale
la Constantinopol, în Siria şi Egipt ar putea avea de suferit de pe urma creşterii influenţei
Rusiei. Drept consolare, atât Berlinul, cât şi Londra îi făgăduiau neamestecul în cazul
ocupării Tunisiei.
Italia a fost la fel de dezavantajată, speranţele sale de infiltrare în Balcani se
îndepărtaseră odată ce Austro-Ungaria îşi întărise poziţiile în această zonă17.
Pentru România, câştigarea independenţei a avut o influenţă decisivă asupra
evoluţiei sale pe calea modernizării. Putea, de asemenea, să-şi traseze singură linia
externă atât din punct de vedere politic şi diplomatic, cât şi economic. O dată acest
obiectiv atins, România putea adera în marea familie a statelor europene.
În concluzie, actele Congresului au dovedit ceea ce puterile europene s-au
străduit zadarnic să ascundă, în timp ce cancelarul Germaniei nu s-a sfiit să-l lase să se
înţeleagă şi anume faptul că ţările mici depindeau de cele mari, de voinţa, interesele, dar
mai ales de rivalităţile dintre ele. De asemenea, poate fi acceptată aserţiunea că unele
decizii luate la Berlin au stat la baza sau au reprezentat germenele viitoarelor conflicte
din zonă.

16
Daniela Buşă, op. cit., p. 40.
17
Ibidem, p. 41.

9
10