,,Tratatul de pace de la Berlin”

-Tema referatului –
,,TRATATUL DE PACE DE LA BERLIN’’
(13 iunie-13 iulie 1878)

Masterand Arsene Igor Profesor: Ion Șișcanu

1
 ,,Tratatul de pace de la Berlin”

Introducere.
Tratatul de pace de la Berlin a fost semnat la 13 iunie-13 iulie 1878 şi reprezintă
documentul internaţional care a pus capăt Războiului Ruso-Turc din anii 1877-1878. El avea
menirea de a revizui prevederile păcii de la San Stefano şi a reduce astfel influenţa obţinută prin
aceasta de Imperiul Rus în Balcani. Prin acest tratat semnat în urma Congresului de pace de la
Berlin s-a recunoscut de jure independenţa României, Serbiei şi Muntenegrului.

Participanţii la Congresul de pace de la Berlin.

Tratatul de la Berlin, emis la 1/13 iulie 1878, având ca părţi contractante reprezentanţii
Germaniei, Marii Britanii, Austro-Ungariei, Franţei, Imperiului Otoman, Italiei şi Rusiei a fost
redactat în urma lucrărilor Congresului de Pace ţinut între 1/13 iunie şi 1/13 iulie 1878.
La 1/13 iunie 1878 aveau să se deschidă lucrările Congresului de Pace de la Berlin, cu
scopul – mărturisit de Prinţul Bismarck, în calitate de preşedinte – de „a supune opera de la San
Stefano liberei discuţii a Cabinetelor semnatare tratatelor de la 1856 şi 1871”, precum şi de a
asigura pacea „printr-o înţelegere comună şi pe baza unor noi garanţii” 1. Erijat în arbitrul
Europei, Otto von Bismarck, gazda de la Berlin, a cântărit atent şansele ce se ofereau Germaniei
în obţinerea supremaţiei pe continent şi a contribuit decisiv la mersul lucrărilor Congresului şi la
hotărârile luate. El a adus la masa tratativelor atât pe foştii beligeranţi – Imperiul Otoman şi
Rusia -, cât şi marile puteri.
Pentru a putea analiza implicaţiile hotărârilor produse în urma Congresului trebuie să
facem o scurtă retrospectivă privind contextul în care s-au purtat negocierile. Prin păstrarea
statu-quo-ului european şi implicit a integrităţii Imperiului Otoman, marile puteri se fereau să
aducă în discuţie un alt aspect al realităţii: lupta dintre ele pentru sfere de influenţă şi control. Ea
devenise mai acută după 1870, o dată cu modificarea echilibrului de forţe pe plan european, prin
înfrângerea Franţei la Sedan, denunţarea de către Rusia a clauzei Tratatului de la Paris din 1856,
ce privea neutralitatea Mării Negre, prin constituirea Alianţei celor trei împăraţi (1873), dar mai
ales prin Acordul de la Reichstadt (26 iunie/8 iulie 1876) şi Convenţia secretă de la Budapesta
(3/15 ianuarie 1877). Acordul verbal secret de la Reichstadt dintre Franz-Joseph şi Alexandru al
1
Protocoalele Congresului de la Berlin în Sorin Liviu Damean, România şi Congresul de pace de la Berlin (1878),
Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2005, p. 130-349.

1
 ,,Tratatul de pace de la Berlin”

II-lea realiza o adevărată împărţire a Balcanilor în eventualitatea dezmembrării Imperiului

Otoman. Astfel, Austro-Ungaria obţinea Bosnia-Herţegovina, iar Rusia sudul Basarabiei pierdut
în urma războiului Crimeei; România, Serbia şi Muntenegru deveneau state independente, iar
Bulgaria, Rumelia şi Albania, autonome. Cele stipulate mai sus se regăsesc şi în Convenţia
secretă de la Budapesta, ce confirmă independenţa pentru cele trei state balcanice, iar pentru
Grecia prevedea o creştere teritorială prin alipirea Cretei, Tesaliei şi a unei părţi din Epir.
Convocat sub presiunea diplomaţiei engleze şi austro-ungare, nemulţumite de prevederile
Tratatului de la San Stefano, ce „a bulversat echilibrul marilor puteri în Europa centrală, sud-
estică şi Asia mică”2, Congresul avea să confirme, prin consecinţele generate de hotărârile sale,
caracterul european al vechii „chestiuni orientale”. Formă juridică a noii stări de fapt, rezultată în
urma conflictului din Balcani, el a constituit totodată şi o etapă importantă în lungul şi dificilul
proces de afirmare a naţiunilor din sud-estul Europei, frânat sau impulsionat, după caz, de
rivalităţile între marile puteri.
Pornind de la disensiunile dintre „garanţii” ordinei europene se observă o deplină
libertate de apreciere şi de acţiune a fiecărei puteri, demonstrând, o dată în plus, că îşi urmăreau
propriile interese în dauna statelor mici.
Mulţumit de cursul evenimentelor, Bismarck, putea de acum să-şi asume rolul de „samsar
cinstit”3 – dar care s-a dovedit a fi unul interesat şi subiectiv – la masa tratativelor.

Prevederile Tratatului de pace de la Berlin.

Conform prevederilor Tratatului de la Berlin, România, Serbia şi Muntenegru deveneau

state independente. Deşi participarea României la război fusese efectivă şi în mare parte decisă,
iar contribuţia sa materială şi umană însemnată, recunoaşterea independenţei va avea loc în mod
unilateral şi condiţionat, după îndeplinirea de către România a clauzelor inserate în Tratat -
Art.43. Înaltele părţi contractante recunosc independenţa României legând-o de condiţiunile
expuse în următoarele două articole4.

Este vorba de cedarea către Rusia a sudului Basarabiei cu judeţele Cahul, Bolgrad şi
Izmail, teritoriu „care la apus se mărgineşte cu talvegul Prutului, iar la miazăzi cu talvegul
2
Georgescu Vlad, Istoria Românilor. De la origini până în zilele noastre, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992. p.
177.
3
Dumitru Almaş, Diplomaţi iluştri, vol. II, Bucureşti, Editura Politică, 1970, p. 339.
4
Tratatul de Pace de la Berlin, art. 43, în Sorin Liviu Damean, op. cit., Bucureşti, p. 125.

1
 ,,Tratatul de pace de la Berlin”

braţului Chilia şi gura Stari – Stambului” - Art. 45. Principatul României retrocedează m.s.
împăratul Rusiei porţiunea teritoriului Basarabiei despărţită de Rusia în urma tratatului de la
Paris din 1856 şi care la apus se mărgineşte cu talvegul Prutului, iar la miază-zi cu talvegul
braţului Chiliei şi cu gura Stari-Stambulului5.
În schimb, în componenţa României intra Dobrogea, vechi pământ românesc, Delta
Dunării şi Insula Şerpilor - Art. 46. Insulele formând Delta Dunării, precum şi Insula Şerpilor,
sandgeacul Tulcei, cuprinzând districtele (Cazas) Chilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea,
Măcin, Babadag, Hârşova, Kiustenge, Constanţa, Medgidia sînt întrupate cu România.
Principatul mai primeşte afară de aceasta ţinutul situat la sudul Dobrogei până la o linie care
plecând de la răsărit de Silistra răspunde în Marea Neagră, la miază-zi de Mangalia. Linia
graniţelor se va fixa la faţa locului de comisiunea europeană instituită pentru delimitarea
Bulgariei6.
Modificarea articolului 7 din Constituţie prin acordarea de drepturi politice şi civile
tuturor locuitorilir ţării care nu erau supuşi străini, în sensul înlăturării restricţiilor religioase
privind dobândirea cetăţeniei române, era, deasemenea o condiţie pentru recunoaşterea
independenţei - Art. 44. În România, deosebirea credinţelor religioase şi a confesiunilor nu va
putea fi opusă nimănui ca un motiv de excludere sau de incapacitate în ceea ce priveşte
bucurarea de drepturi civile şi politice, admiterea în sarcini publice, funcţiuni şi onoruri sau
exercitarea diferitelor profesiuni şi industrii în orice localitate ar fi: Libertatea şi practica
exterioară a oricărui cult vor fi asigurate supuşilor pământeni ai statului român, precum şi
străinilor şi nu se va pune nici un fel de piedică atât organizaţiei ierarhice a diferitelor
comunităţi religioase, cât şi raporturilor acestora cu capii lor spirituali. Naţionalii tuturor
puterilor, comercianţi sau alţii, vor fi trataţi în România fără deosebire de religiune, pe piciorul
unei desăvârşite egalităţi7.

Dacă amintim de ce-a de-a treia condiție pentru recunoaşterea independenţei, chiar dacă
în Tratat nu era prevăzută o astfel de clauză, satisfacerea pretenţiilor acţionarilor germani în
problema răscumpărării căilor ferate, avea să fie impusă ca o condiţie obligatorie de către
Germania, secondată de Franţa şi Anglia.

5
Ibidem, art. 45.
6
Ibidem, art. 46.
7
Ibidem, art. 44.

1
 ,,Tratatul de pace de la Berlin”

Întrucât recunoaşterea independenţei României depindea de satisfacerea pretenţiilor

acţionarilor germani, în ceea ce urmează aducem aminte cîteva aspecte legate de această
“chestiune a căilor ferate”, care a marcat, într-o anumită privinţă, relaţiile româno-germane timp
de peste un deceniu8. Carol I dorise să înzestreze ţara cu o vastă reţea de căi ferate. În acest sens,
în 1868 avea să fie adoptată de Parlament legea pentru construirea şi exploatarea reţelei de căi
ferate, tronsonul Suceava – Iaşi - Roman fiind concesionat companiei austriece Offenheim, iar
tronsonul Roman-Bucureşti - Vârciorova îi revenea consorţiului prusian condus de H. B.
Stroussberg. Întrucât nu dispuneam de sumele necesare construirii unei asemenea reţele atît de
vaste, Stroussberg se angaja să acumuleze capitalul necesar prin emiterea de obligaţiuni, plasate
îndeosebi pe piaţa financiară europeană, cu dobânzi de 7,5% pe an, garantate de statul român9.
Dificultăţile devin tot mai evidente în momentul în care compania prusiană devine
insolvabilă la începutul anului 1871, înainte de terminarea lucrărilor.
Încă din aprilie 1878, Bismarck evidenţiase – în timpul vizitei lui Ion C. Brătianu la
Berlin – necesitatea stringentă a soluţionării problemei răscumpărării căilor ferate de către statul
român. La scurtă vreme după soluţionarea problemei căilor ferate, Germania, Franţa şi Marea
Britanie au trimis la Bucureşti, prin reprezentanţii lor, ridicaţi acum la rangul de miniştri
plenipotenţiari, o notă identică, la 8 februarie 1880.
Prin respectiva notă, independenţa României căpătase consacrare internaţională,
stabilindu-se relaţii diplomatice la nivel de state suverane, cu toate că guvernele de la Berlin,
Paris şi Londra îşi exprimau anumite rezerve faţă de dispoziţiile referitoare la naturalizarea
undividuală.
Revenind la Art. 45, Marea Britanie, iniţial, nu a fost de acord cu cedarea sudului
Basarabiei, deoarece aceasta implica o consolidare a poziţiei Rusiei la Marea Neagră şi la gurile
Dunării. Ulterior, Londra şi-a revizuit punctul de vedere, fără a-l abandona efectiv.

O ultimă încercare a fost făcută în timpul lucrărilor Congresului de lordul Beaconsfild,

dar atât intervenţia fermă a cancelarului rus, A. N. Gorceakov, cât şi atitudinea lui Bismarck, l-au
determinat să renunţe.

8
Sorin Liviu Damean, Carol I şi „afacerea Stroussberg”: Reacţii şi atitudini, în „Identitate naţională şi spirit
european. Academicianul Dan Berindei la 80 de ani”, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p. 199.
9
Sorin Liviu Damean, op.cit., p. 98.

1
 ,,Tratatul de pace de la Berlin”

Cancelarul german a “sprijinit clar cererea ruşilor” şi, pentru a nu-l supăra pe ţar, a
insistat “chiar pentru accelerarea discutării în detaliu a acestui punct”, consemna în memoriile
sale Bernhard von Bülow10.
Direct sau indirect şi alte articole ale Tratatului făceau referire la România. Articolul 22
prevedea că trupele ruseşti de ocupaţie din Principatul bulgar şi Rumelia orientală menţineau
legătura cu Rusia prin România – Art. 22. Corpul rusesc de ocupaţie în Bulgaria şi Rumelia
Orientală se va compune din şese divisii de infanterie şi din două divisii de cavalerie, neputând
trece peste 50 de mii oameni şi va fi întreţinută pe socoteala ţărilor ocupate. Trupele de ocupaţie
nu vor comunica cu Rusia numai prin România, după învoelele deja făcute între aceste două
state, dar şi prin porturile Mărei Negre Varna şi Burgas, unde, pentru timpul ocupţiei, îşi pot
stabili depositele necesare. Durata ocupaţiei Rumeliei Orientale şi a Bulgariei, de către trupele
imperiale, este fixată la nouă luni, cu începere din ziua ratificării presentului tratat. Guvernul
imperial rus se obligă d’a termina trecerea trupelor sale prin România şi evacuarea complectă a
acestui Principat într’un termen ulterior de trei luni11.
Articolele 47, 48, 52 şi 53, ce stabileau statutul Dunării pe parcursul Porţile de Fier –
Sulina, prevedeau intrarea ţării noastre în componenţa Comisiei Europene a Dunării C.E.D. şi a
Comisiei statelor riverane care stabileau împreună regimul Dunării în zona Porţile de Fier –
Galaţi, interziceau navigaţia vaselor de război pe Dunăre, cu excepţia celor ale poliţiei fluviale şi
serviciilor navale, scutea de plata drepturilor de tranzit mărfurile ce traversau teritoriul ţării – Art.
47. Cestia împărţirei apelor şi a pescărielor se va supune la deliberarea Comisiunei Europene a
Dunărei. Art. 48. Nu se va lua nici uă taxă vamală de tranzit pentru mărfurile ce vor trece prin
Principat. Art. 52. Pentru a mări graniţiele asigurate libertăţei de navigaţiune pe Dunăre, care e
recunoscută de un interes european, Înaltele Puteri contractante hotărăsc ca tote întăririle şi
fortificaţiile, ce se găsesc pe tot cursul rîului de la Porţile de Fier pînă la gurile lui, să fie
desfiinţate şi nu se vor mai putea ridica altele noi. Nici un vas de răsboiu nu va putea să plutea
să plutească în josul Porţilor de Fier, afară de vasele uşoare destinate pentru poliţia fluviului şi
pentru serviciul vamal. Vasele de staţiune ale puterilor de la gurile Dunării vor putea însă să
suie până la Galaţi. Art. 53. Comisiunea Europeană a Dunării, în sânul căreia va fi reprezentată
România, va rămâne menţinută în funcţiile ei pe care le va exercita cu uă desăvârşire

10
Ibidem. p. 117.
11
Ibidem, p. 118-119.

1
 ,,Tratatul de pace de la Berlin”

independentă de autoritatea teritorială, pâna la Galaţi. Toate tractatele, arangiamentele,

prerogativele şi îndatoririle comisiei dunărene, sunt confirmate.
Articolele 49 şi 50 reglementau atât privilegiile şi atribuţiile consulatelor străine pe
teritoriul României, cât şi drepturile supuşilor români ce călătoreau în străinătate – Art 49.
România va putea încheia convenţiuni pentru regularea privilegiilor şi atribuţiunilor consulilor
în materie de protecţiune în Principat. Drepturile cîştigate vor rămâne în vigoare atâta timp cât
nu vor fi modificate prin uă înţelegere comună între Principat şi ţările interesate. Art. 50. Până
la încheierea unui tratat care să reguleze între Turcia şi România privilegiele şi drepturile
consulilor, supuşii români ce vor călători sau vor sta în Imperiul Otoman, precum şi supuşii
otomani ce vor călători sau vor sta în România, se vor bucura de drepturile garantate supuşilor
celor-alte puteri europene12.
Deşi obţinuse independenţa, iar în componenţa teritoriului său intrau 1 100 km pătraţi,
însumând în total 48 300 km pătraţi, Serbia era nemulţumită de tratamentul la care a fost supus în
timpul lucrărilor Congresului, dar mai ales de hotărârile adoptate.
Aspiraţiile Serbiei de unire a slavilor sudici sub egida ei s-au dovedit irealizabile. Intrarea
Bosniei-Herţegovina în administrarea Vienei îi bloca accesul la Marea Adriatică, obligând-o să-
şi canalizeze eforturile numai spre Macedonia, asupra căreia erau aţintite şi privirele Greciei şi
Bulgariei.
Dezamăgită şi abandonată de Rusia, Serbia, acest „Piemont al Balcanilor”, cum fusese
adesea numită, se vedea presată de Austro-Ungaria, ale cărei tendinţe expansioniste în zonă
deveniseră tot mai evidente.
Acestora li se adăuga şi nemulţumirea că Principatul bulgar, deşi micşorat mult faţă de
San Stefano, continua să cuprindă în graniţele sale teritorii care considera că-i aparţin şi că
Imperiul Otoman deţinea posesiuni râvnite de Belgrad.
Austro-Ungaria, atentă la zona sud-est europeană, prin diplomaţii de la Ballplatz au dat
de înţeles că vor sprijini cauza sârbilor la Berlin pentru obţinerea punctelor Pirot şi Vranje,
atribuite iniţial Principatului bulgar, în schimbul încheierii unui acord provizoriu. Prin actul
semnat la 26/8 iulie 1878, guvernul sârb se angajase să încheie într-un viitor apropiat o convenţie

12
Ibidem, p. 125-126.

1
 ,,Tratatul de pace de la Berlin”

comercială cu Viena şi chiar o uniune vamală prin care i se atribuia ultimei calitatea de a
întreprinde unilateral lucrările în vederea reglementării navigaţiei în zona Porţilor de Fier13.
Muntenegru, cu un teritoriu crescut de trei ori în urma Tratatului de la San Stefano şi a
Congresului de la Berlin, era mulţumit de noul statut de ţară independentă şi de întinderea sa.
Ieşirea la Marea Adriatică, pe litoralul căreia se aflau porturi însemnate, restrângerea
posesiunilor otomane ce-l înconjurau, dar mai ales independenţa, au determinat guvernul să
adopte alte priorităţi în viaţa politică.
Eforturile Rusiei de a menţine Bulgaria în limitele teritoriale stabilite la San Stefano s-au
dovedit zadarnice în faţa opoziţiei Austro-Ungare şi a Marii Britanii. Iritate de crearea Bulgariei
mari, ce cuprindea în graniţele sale şi Macedonia, oferindu-i ieşire la Egee, puterile europene nu
acceptau suprafaţa întinsă a acesteia, dar mai ales perspectiva ce se deschidea Rusiei de a deveni
mare putere mediteraneană datorită influenţei ei la sud de Dunăre. Însăşi existenţa Imperiului
Otoman se vedea pusă în pericol câtă vreme graniţa bulgară se afla atât de aproape de
Constantinopol, iar statutul Strâmtorilor putea fi oricând modificat printr-o acţiune militară a
Petersburgului. Iată de ce Marea Britanie şi Austro-Ungaria, dar şi Germania, Franţa şi Italia, cu
sentimentul clar că avantajele ruseşti erau excesive, au acţionat în vederea aplicării cu stricteţe a
acordurilor anglo-rus din 18/30 mai 1878 şi anglo-austro-ungar din 25 mai/6 iunie 1878, ce
anulau prevederile Tratatului de la San Stefano privind Bulgaria14.
Conform hotărârilor de la Berlin, Bulgaria era divizată în Principatul autonom, sub
suzeranitatea Porţii, mărginit la nord de Dunăre şi la sud de Munţii Balcani, şi Rumelia
Orientală, aflată sub stăpânire otomană. Suprafaţa Principatului era de 63 751 km pătraţi, ceea ce
însemna o diminuare de peste două ori şi jumătate faţă de teritoriul atribuit Bulgariei după San
Stefano (160 000). Până la elaborarea legii fundamentale a statului şi alegerea principelui, ţara s-
a aflat timp de nouă luni sub ocupaţie rusească.

13
Ştefan Rădulescu-Zoner, Dunărea, Marea Neagră şi Puterile Centrale, Cluj-Napoca, 1982, p. 41.
14
Acordul anglo-rus, încheiat la Londra prevedea îndepărtarea frontierelor Bulgariei de Constantinopol şi mutarea
lor pe creasta Balcanilor, fără a le fixa în mod precis. Teritoriul aflat la sud de Balcani rămânea sub stăpânirea
otomană. Prin acordul anglo-austro-ungar, semnat tot în capitala britanică, Londra se angaja să nu admită nici o
abatere a graniţelor bulgare la sud de Balcani şi să limiteze la 6 luni staţionarea trupelor ruseşti.

1
 ,,Tratatul de pace de la Berlin”

În ceea ce priveşte Grecia, elenii se simţeau nedreptăţiţi, pentru că în afara graniţelor

regatului elen continuau să se afle Creta, Cipru, o parte din Epir, Macedonia, Peninsula Calcidică
şi cea mai mare parte din insulele Mării Egee.
Unele prevederi ale Tratatului de la Berlin îi priveau direct pe greci, altele indirect, prin
stabilirea unor graniţe şi a noii configuraţii a sud-estului european. Astfel, conform articolului
23, în Creta trebuia aplicat Regulamentul organic din 1866 cu unele modificări privind drepturile
şi libertăţile populaţiei. Ca urmare a insistenţelor diplomaţiei engleze pe lângă Constantinopol,
guvernul otoman a consimţit la rectificarea frontierei turco-elene, în sensul alipirii la Grecia a
Tesaliei şi a unei părţi din Epir.
Articolul 24 prevedea, referitor la graniţă, o mediere din partea Austro-Ungariei, Marii
Britanii, Franţei, Germaniei, Italiei şi Rusiei în cazul în care cele două părţi nu puteau ajunge la
un punct comun.
Prin prevederile sale, Tratatul de la Berlin a sancţionat acordurile încheiate în anii 1877 şi
1878 privind sud-estul Europei, şi a demonstrat rolul marilor puteri în evoluţia şi deznodământul
evenimentelor.
Deşi învingătoare pe câmpul de luptă, Rusia a fost de fapt marea învinsă de la masa
tratativelor. După ce-şi asigurase la San Stefano o poziţie privilegiată faţă de rivalele sale,
Austro-Ungaria şi Marea Britanie, prin încălcarea acordurilor de la Reichstadt şi a convenţiei
secrete de la Budapesta, la Berlin, Rusia şi-a văzut visul spulberat în cea mai mare parte. Însă,
după o analiză amănunţită, putem observa că reculul Rusiei nu a fost atît de puternic, iar poziţiile
ei din sud-estul Europei nu erau de neglijat. Astfel, conform modificărilor teritoriale prevăzute
de articolul 45, Rusia devenea stat riveran al Dunării prin anexarea celor trei judeţe din sudul
Basarabiei şi controla braţul Chiliei. În această calitate, îşi asigurase o poziţie stabilă şi de durată
faţă de aceea mai veche de membru al Comisiei Europene a Dunării.
Fără a participa la operaţiunile militare din Balcani, faţă de care îşi declarase
neutralitatea, Austro-Ungaria obţinea la Berlin ceea ce îşi dorise foarte mult după insuccesele
militare din 1859 şi 1866 şi după pătrunderea în sud-estul Europei în dauna Rusiei.
Prin ocuparea Bosniei-Herţegovina şi sangeacului Novi Pazar, se poate spune că
adevărata învingătoare a fost Austro-Ungaria.
Semnarea Tratatului a adus satisfacţii şi Marii Britanii prin recunoaşterea cedării spre
admnistrare a insulei Cipru de către Imperiul Otoman, conform acordului din 4 iunie 1878, în

1
 ,,Tratatul de pace de la Berlin”

schimbul apărării intereselor turceşti în Asia Mică şi Orientul Apropiat. Garnizoanele engleze,
instalate pe insulă, supravegheau nu numai Armenia şi Siria, dar protejau mai ales drumul
navelor engleze spre India prin Canalul Suez15.
Cât priveşte Franţa, ea a fost afectată că la San Stefano se renunţase aşa de repede la cea
mai mare parte a prevederilor Congresului de la Paris din 1856 şi că interesele sale la
Constantinopol, în Siria şi Egipt ar putea avea de suferit de pe urma creşterii influenţei Rusiei.
Drept consolare, atât Berlinul, cât şi Londra îi făgăduiau neamestecul în cazul ocupării Tunisiei.
Italia a fost la fel de dezavantajată, speranţele sale de infiltrare în Balcani se îndepărtaseră
odată ce Austro-Ungaria îşi întărise poziţiile în această zonă16.
Pentru România, câştigarea independenţei a avut o influenţă decisivă asupra evoluţiei sale
pe calea modernizării. Putea, de asemenea, să-şi traseze singură linia externă atât din punct de
vedere politic şi diplomatic, cât şi economic. O dată acest obiectiv atins, România putea adera în
marea familie a statelor europene.

În concluzie, actele Congresului au dovedit ceea ce puterile europene s-au străduit

zadarnic să ascundă, în timp ce cancelarul Germaniei nu s-a sfiit să-l lase să se înţeleagă şi
anume faptul că ţările mici depindeau de cele mari, de voinţa, interesele, dar mai ales de
rivalităţile dintre ele.
De asemenea, poate fi acceptată aserţiunea că unele decizii luate la Berlin au stat la
baza sau au reprezentat germenele viitoarelor conflicte din zonă.

15
Hitchins Keith, România 1866-1947, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 61.
16
Ibidem, p. 62.

1
 ,,Tratatul de pace de la Berlin”

Bibliografie:

Constantiniu Florin, O istorie sinceră a poporului român, Editura Enciclopedic, Bucureşti, 2002.
Damean Sorin Liviu, România şi Congresul de pace de la Berlin (1878), Bucureşti, Editura Mica
Valahie, 2005.
Idem, Carol I şi „afacerea Stroussberg”: Reacţii şi atitudini, în „Identitate naţională şi spirit
european. Academicianul Dan Berindei la 80 de ani”, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003.
Dumitru Almaş, Diplomaţi iluştri, vol. II, Bucureşti, Editura Politică, 1970.
Georgescu Vlad, Istoria Românilor. De la origini până în zilele noastre, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1992.
Hitchins Keith, România 1866-1947, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.
Ştefan Rădulescu-Zoner, Dunărea, Marea Neagră şi Puterile Centrale, Cluj-Napoca, 1982.