Pacea de la San Stefano şi Berlin şi recunoaşterea

independenţei

I. Introducere

La 3 martie 1878 a fost semnat la San Stefano tratatul de pace dintre

Rusia şi Turcia. Tratatul prevedea recunoaşterea independenţei Serbiei,
Muntenegrului şi României, precum şi autonomia Bulgariei. Pentru o parte
din despăgubirile de război pe care trebuia să le plătească puterii
învingătoare, Turcia ceda Rusiei Dobrogea, pe care aceasta îşi rezervase
dreptul de a o schimba „cu partea Basarabiei detaşată la 1856”.
Puterile apusene, şi în special Anglia şi Austro-Ungaria, s-au ridicat
însă împotriva prevederilor tratatului de la San Stefano. Austro-Ungaria era
împotriva tratatului deoarece ţinea neapărat să anexeze Bosnia şi
Herţegovina iar Anglia, pentru a se asigura că Imperiul Otoman va putea
păstra în mâinile sale strâmtorile dintre Marea Neagră şi Marea Egee.
Atât Austro-Ungaria, cât şi Anglia au făcut mari pregătiri militare în
primăvara anului 1878 pentru a intimida Rusia şi a determina totodată pe
celelalte puteri să consimtă la convocarea unui congres care să modifice în
favoarea lor stipulaţiile tratatului de la San Stefano. Timp de două luni s-au
dus tratative între cabinetele europene şi, la îndemnul Germaniei, Rusia, care
nu mai putea risca purtarea unui război împotriva Angliei şi Austro-Ungariei,
a fost nevoită să consimtă la convocarea unui congres la Berlin, care să
modifice prevederile tratatului de la San Stefano. Deşi data deschiderii
congresului a fost fixată pentru ziua de 1/13 iunie 1878, s-au dus până atunci
tratative bilaterale secrete între ţări, în care de fapt, s-au aranjat, în principiu,
toate neînţelegerile. Congresul a mai avut de precizat detaliile şi de
sancţionat hotărârile comune.
Guvernul român a cerut ca şi reprezentanţii săi să ia parte la congres,
dar puterile europene n-au fost de acord cu aceasta. Reprezentanţii
guvernului român, I.C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu, mergând totuşi la
Berlin, au vizitat pe rând pe toţi miniştrii celorlalte puteri adunaţi acolo,
cerându-le să fie ascultaţi şi ei la congres. Li s-a dat peste tot aproape acelaşi
răspuns, anume că România va fi „auzită”, dar nu şi „ascultată”. În şedinţa
congresului din 19 iunie / 1 iulie, reprezentanţii României au fost primiţi
numai pentru a-şi citi memoriul.
La 1/13 iulie, lucrările Congresului de la Berlin au fost încheiate,
semnându-se un tratat care modifica simţitor în defavoarea popoarelor din
Balcani prevederile stipulate la San Stefano. Bosnia şi Herţegovina au fost
date Austro-Ungariei spre administrare, Anglia a luat insula Cipru.
Principatul autonom al Bulgariei a fost micşorat, creându-se totodată
provincia autonomă Rumelia, cu un guvernator creştin numit direct de către
Poartă. S-a recunoscut independenţa Muntenegrului şi Serbiei, cărora li s-au
făcut şi mici adaosuri teritoriale. S-a recunoscut independenţa României,
condiţionată de cedarea către Rusia a porţiunii „teritoriului Basarabiei,
despărţită de Rusia în urma tratatului de la Paris din 1856”, în schimbul
căreia i se dădea Dobrogea cu delta Dunării.
Independenţa României mai era condiţionată, ca şi a Serbiei şi
Muntenegrului, de înlăturarea discriminării confesionale. Astfel Congresul
de la Berlin confirma independenţa României proclamată la 9/21 mai 1877 şi
recunoscută de tratatul de la San Stefano. Independenţa urma însă să fie
recunoscută în mod oficial de fiecare putere europeană numai după
îndeplinirea condiţiilor impuse de congres. Rusia, Austro-Ungaria şi Turcia
vor recunoaşte independenţa României imediat după Congresul de la Berlin,
iar Italia în 1879; celelalte puteri europene însă abia în 1880.
Germania şi Anglia au recunoscut oficial independenţa numai după
acceptarea de către statul român a unor tranzacţiuni economice
împovărătoare. Participarea poporului român la războiul din anii 1877-1878
a adus României independenţa, adică egalitatea juridică cu toate statele
suverane. Nici o putere nu mai avea dreptul de a interveni în afacerile
interne ale României şi nici să-i impună sau să-i controleze relaţiile externe.
Se crea astfel posibilitatea ca poporul român să-şi poată dezvolta în condiţii
mai favorabile atât lupta de eliberare socială, cât şi lupta de întregire
naţională prin unirea Transilvaniei cu România.
Având suveranitate, statul român putea duce de aici înainte o politică
vamală de apărare a industriei lui a cărei dezvoltare contribuia la întărirea
proletariatului şi a luptei lui de înlăturare a exploatării. Participarea
poporului român la războiul din 1877-1878 are şi o adâncă semnificaţie
morală. Independenţa României n-a fost obţinută, cum voia moşierimea, prin
„bunăvoinţa” marilor puteri în schimbul unor concesiuni economice
înrobitoare, ci prin jertfele de sânge ale ostaşilor români, care, împreună cu
ostaşii Rusiei, au înfrânt rezistenţa vechilor asupritori.
Eliberându-se prin război din vechea vasalitate faţă de Imperiul
Otoman, poporul român se înălţa în propriii săi ochi. Roadele victoriei le-a
cules însă în primul rând burghezia, care s-a îmbogăţit de pe urma războiului
şi şi-a consolidat dominaţia. Ţărănimea şi clasa muncitoare au trebuit să
ducă încă multă vreme o grea şi sângeroasă luptă pentru eliberarea lor
socială.
Tratatul de pace de la Berlin recunostea independenta Romaniei,
avand in vedere ca toti participantii luasera in considerare aportul ei pe plan
militar, la castigarea razboiului din 1877–1878. Din pacate, recunoasterea
independentei Romaniei era conditionata si de cedarea catre Rusia a sudului
Basarabiei, desi aceasta se obligase sa respecte integritatea teritoriala a tarii
inca inainte de declansarea razboiului.
Fata de aceasta situatie, delegatia romana, formata din primul
ministru, Ion C. Bratianu, si din ministrul de externe, Mihail Kogalniceanu,
a protestat, in timpul lucrarilor Congresului de la Berlin, aratand justetea
faptului ca se recunostea independenta Romaniei si ca Dobrogea si Delta
Dunarii reveneau tarii-mama, dar aratau ca si cele trei judete din sudul
Basarabiei (Cahul, Ismail si Bolgrad) trebuia sa ramana in componenta
Romaniei. Dar, delegatia noastra nu a fost ascultata si tratatul de pace de la
Berlin consfintea ca sudul Basarabiei, stravechi pamant romanesc, trecea in
stapanirea Rusiei.
Congresul de la Berlin din 1878, reunind marile puteri, a confirmat si
actul savarsit de poiporul roman la 9 mai 1877. Independenta Romaniei
urma a fi recunoscuta in mod oficial de fiecare putere europeana.In toamna
anului 1878, Rusia,Austro-Ungaria si Turcia au recunoscut independenta
Romaniei, iar in 1879 Italia. Celelalte puteri vest-europene – Germania,
Franta si Anglia- au recunoscut-o in 1880.
Paticiparea victorioasa si eroica a poporului roman la razboiul din
1877-1878 a avut o adanca semnificatie morala, a ridicat costiinta nationala,
a creat natiunii romane o stare de spirit optimista, increzatoare in fortele sale
si in perspectiva intregirii natonale a patriei. S-au creat conditii mai prielnice
luptei poporului roman pentru unitate nationala si eliberarea sociala.
Cucerirea independentei de stat a Romaniei a impulsionat lupta de eliberare
nationala a romanilor aflati sub ocupatie straina. Baza miscarii lor de
eliberare nationala au constituit-o masele largi ale populatiei romanesti, care
purtau pe umeri jugul dublei asupriri sociale si natonale.
Roadele victoriei razboiului din 1877, castigat prin jertfe atat de grele,
au fost culese in primul rand de burghezie, care si-a intarit pozitiile politice
si economice.
Independenta a asigurat burgheziei posibilitatea de a dezvolta industria,
sistemul de credit si cel bancar.
Ideile nobile ale libertatii si independentei au concentrat, asemenea
unui focar, energiile maselor largi populare, au inspirat si calauzit gandirea si
actiunea tuturor personalitatilor eminente ale poporului nostru,
concretizandu-se in maretul act de la 9 mai 1877, corolar legic al unui
indelungat proces istiric. Dand expresie vointei si aspiratiilor de totdeauna
ale intregului popor, in memorabila sedinta de la 9 mai 1877, parlamentul
roman a proclamat independenta absoluta a tarii noastre. Au ramas adanc
gravate in constiinta generatiilor cuvintele rostite atunci de Mihail
Kogalniceanu : ,,Santem independenti, suntem natiune de sine statatoare’’.
Jertfele de sange si marele efort care a marcat contributia noastra,
alaturi de trupele rusesti si de voluntarii bulgari, la infrangerea inamicului
comun – trupele otomane – au consacrat pe campul de lupta actul istoric de
la 9 mai 1877, atestand cu puterea de netagaduit a faptelor ca independenta
de stat a Romaniei nu a fost un act de bunavointa al mariilor puteri ale
vremii, ci rodul luptei eroice, al abnegatiei poporului roman si al armatei
sale, pe parcursul intregii campanii a anilor 1877 – 1878.
Bibliografie
1.Castellan Georges, Histoire des Balkans : XIVe – XXe siècle, Fayard, Paris,
1999.

2. Cupsa I. Gh., Razboiul pentru independenta nationala, Editura Politica

Bucuresti.

3. Daudet Ernest, La France et l'Allemagne après le Congrès de Berlin. La

mission du Comte de Saint-Vallier (décembre 1877-décembre 1881), Plon-
Nourrit imprimeurs-éditeurs, Paris, 1918.

4. Neagoe M., Mari batalii din istoria lumii- Editura Scrisul romanesc
Craiova.

5. Scurtu Ioan, România în timpul celor patru regi. Carol I, editura

Enciclopedică, București, 2010.

6. Pierre Albin, Les Grands Traités politiques. Recueil des principaux textes
diplomatique depuis 1815 jusqu'à nos jours, 1912.