Istoria

Românilor

MINISTERUL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI
MIHAI MANEA BOGDAN TEODORESCU
De la 1821 până în
1989
Manual pentru clasa a
XII-a
Au colaborat la
realizarea manualului:
Adrian Pascu, profesor,
gr.l, Alina loana-Şerbu,
cercetător ştiinţific,
Dumitra Teodorescu,
profesor, gr.
 INTRODUCERE
SECOLELE AL XIX-LEA ŞI AL XX-LEA ÎN DEVENIREA
ISTORIEI ROMÂNILOR

Manualul de faţă îl continuă pe cel pentru clasa a XI-a,

elaborat în 1991 şi editat un an mai târziu. Aşadar, după
cunoaşterea preistoriei, protoistoriei, antichităţii, evului mediu şi a
tranziţiei spre modernizare a societăţii din spaţiul carpato-
danubiano-pontic, ne vom ocupa de modernitatea precum şi de
contemporaneitatea devenirii istorice pe aceste meleaguri.
Trimitem, astfel, la introducerea manualului precedent, care
cuprinde, între altele, definirea cronologică a structurilor (epoci,
perioade, etape) corespunzătoare. Atragem atenţia însă că
această „definire" are un caracter orientativ; reprezintă o variantă -
încă discutabilă- a periodizării istoriei românilor. De altfel, acelaşi
lucru se întâmplă şi în privinţa studierii istoriei românilor.
In introducerea de faţă, ne vom opri numai asupra
semnificaţiilor pe care secolele al XIX-lea şi al XX-lea le au în
devenirea istorică a românilor.
începutul secolului al XIX-lea coincide cu noi incursiuni ale
trupelor otomane la nord de Dunăre. Trece numai o jumătate de
deceniu şi urmează o lungă ocupaţie militară ţaristă (1806-1812).
Ea se încheia cu o nouă pierdere teritorială. Pământul românesc
dintre Nistru şi Prut este anexat Imperiului Romanovilor.
în anul 1821, pentru „Dreptate" şi „Slobozenie" „cămaşa
mort/Teste îmbrăcată de Tudor Vladimirescu care piere însă
asasinat de eterişti. Programul său naţional şi social este
împlinit de cei care suferă privaţiunile pricinuite de ocupaţia
otomană în anii 1821-1822. Sunt reinstaurate domniile
pământene. Din nefericire, sunt întrerupte de o nouă ocupaţie
militară ţaristă (1824-1834), în timpul căreia Rusia anexează
Delta Dunării şi Insula Şerpilor, demonstrând, totodată, la
Săbăoani, unde sunt ucişi sute de săteni, ce înseamnă
„protectoratul" ei.
împotriva acestei noi forme de dominaţie străină, protectoratul
rusesc, care se adăugase exercitării suzeranităţii otomane,
acţionează revoluţionarii de la 1848. Bucureştenii ucişi la 19 iunie
şi 13 septembrie 1848 constituie, în această privinţă, o eternă
mărturie. După cum, la miazănoapte de Carpaţii Meridionali,
contra absolutismului habsburgic şi obtuzităţii nemeşeşti, vor
avea aceeaşi soartă conaţionalii lor Ion Buteanu şi Petru Dobra,
precum şi înţeleptul teolog sas Stephan Ludwig Roth. De cealaltă
parte a baricadei, dar tot în numele unui ideal romantic, îşi
găseşte un prea timpuriu sfârşit poetul ungur Petofi Sândor. întru
dreaptă judecată, să reţinem numărul victimelor revoluţiei de la
1848-1849 în Transilvania, aşja cum este el publicat de periodicul
„Kronstădter Zeitung": 5411 români, 304 maghiari, 310 saşi, 93 de
alte naţionalităţi.
Din toamna anului 1848 până în primăvara anului 1851,
trupele otomane şi ţariste nu părăsesc teritoriile de la est şi sud
de Carpaţi. în interiorul arcului carpatic, armatele habsburgice
impun regimul politic neoabsolutist. Ostile Rusiei revin în 1853-
1854, când ocupă, ca „zălog", Moldova şi Ţara Românească. Din
august 1854 şi până în martie 1857, întreg spaţiul românesc
este ocupat de
 armatele Austriei. Exponenţii naţiunii române - poeţii Vasile
Alecsandri şi Dimitrie Bolintineanu, scriitorii Ion Ghica şi Costache
Negri, sprijiniţi de istoricul Eudoxiu Hurmuzaki ori de marele
industriaş şi bancher Gheorghe Simeon Şina - reuşesc ca,
printr-o amplă activitate diplomatică (Viena - 1855,
Constantinopol şi Paris 1856), să facă din propria cauză o
problemă de însemnătate europeană.
Unirea Moldovei cu Ţara Românească, la 24 ianuarie 1859,
amplă operă reformatoare din timpul domniei lui Alexandru loan
Cuza şi al guvernării lui Mihail Kogălniceanu, contribuie, în mod
hotărâtor, la edificarea României moderne. Forme de viaţă
socială şi de cultură, moştenite de secole, sunt transformate din
temelii. Apar noi instituţii administrative, artistice, bisericeşti,
juridice, militare, politice, de învăţământ, sănătate ş.a.m.d.
Schimburi de atitudine şi de mentalitate, explicabile în
contextul continental complex şi contradictoriu, duc la întronarea
dinastiei străine. Urmare proximă a înscăunării principelui Carol I,
la 10 Mai 1886, Constituţia din acelaşi an încheie practic „deceniul
restructurării naţionale" şi îl deschide pe cel care pregăteşte
„epopeea Independenţei". Ţara este înzestrată cu cel mai înalt for
ştiinţific, Societatea Academică Română (1867) cuprinzând
membri din toate teritoriile locuite de români. Zece ani mai târziu,
guvernul condus de I.C. Brătianu îşi asumă răspunderea
confirmării, pe câmpul de luptă, a votului Camerei de la 9 Mai
1877. George Şonţu, Nicolae Valter Mărăcineanu, Dimitrie
Giurescu, Constantin Ene şi alţi zece mii de eroi (peste 4 000 de
morţi şi aproape 6 000 de răniţi) plătesc „tributul de sânge" la
Griviţa, Rahova, Smârdan. Prin tratatele internaţionale (San
Stefano şi Berlin, 1878), României moderne îi sunt recunoscute
deplina neatârnare ca stat şi suveranitatea sa asupra Dobrogei,
asupra teritoriului fostului sangeac al Tulcei, asupra Deltei Dunării
şi Insulei Şerpilor.
Ulterior este proclamat Regatul (1881). Legea fundamentală
a ţării, modificată în 1879 şi 1884, confirmă pluralismul politic.
Afirmate deja prin cele două partide (Naţional-Liberal şi, respectiv,
Conservator) care asigură alternativa guvernamentală după
instaurarea regimului monarhiei constituţional-parla-mentare,
liberalismul şi conservatorismul/junimismul se consolidează ca
doctrine politice. Triumfă concepţiile privind protecţionismul
economic şi încurajarea industriei naţionale. Pe acest fundal,opera
lui Mihai Eminescudobândeşte durată infinită. Din ea se naşte
curentul naţionalist-democrat. Concomitent, din alte izvoare,
fireşte, se conturează ţărănismul, iar social-democraţia se
pronunţă pentru reformarea societăţii româneşti din interiorul
acesteia, pe temeiul justiţiei sociale şi al solidarităţii naţionale.
Totodată, românii din afara graniţelor statului naţional
modern continuă lupta pentru emancipare politică şi spirituală. La
cunoscutele tactici - „activismul" şi „pasivismul de protestare"- - ei
adaugă noi forme de acţiune. Acestea se desfăşoară sub egida
partidelor naţionale ale românilor din Basarabia, Bucovina,
Transilvania şi din celelalte teritorii aflate, încă, sub dominaţie
străină. Are loc mişcarea memorandistă (1892-1894). în 1898,
cu prilejul aniversării unei jumătăţi de veac de la Revoluţia de la
1848, sunt readuse în prim-plan faptele şi ideile tribunilor de pe
„Câmpul Libertăţii" (Blaj-Filaret).
 a Privit chiar strict cronologic, secolul al XIX-lea rămâne aşa
cum îl caracterizează i. Ghica: „cel mai mare şi mai luminos
dintre toate" veacurile istoriei milenare a românilor.
Prin evenimentele cruciale de la 1821-1822 şi 1848-1849, din
1859, 1866 sau 1877-1878, acest veac întruneşte, şi la români,
trăsăturile afirmate de istoricul german Leopold von Ranke sub
sintagma „secolul naţiunilor". Din acest punct de vedere însă, în
istoria noastră naţională, secolul amintit depăşeşte cunoscuta
limită cronologică finală (1900); el continuă până în 1918.
Desigur, pe plan universal, există şi alte definiri ale veacului
al XIX-lea: pentru spiritul său dominant, este denumit „secolul
romantic"; din punct de vedere psiho-social, frecvente sunt
sintagmele „secolul raselor" şi „secolul individualismului"; rar se
vorbeşte despre „secolul economiei politice"; cât priveşte
infrastructura, este folosită adesea expresia „secolul roţii".
SecolulXX. Aidoma veacului care îl precede, ultimul secol din
mileniul doi al erei noastre cunoaşte, în lume, mai multe
denumiri. între altele, este considerat „secolul artei noi". în
această privinţă, poporul român îl are ca ilustru reprezentant pe
Constantin Brâncuşi, stabilit la Paris chiar la începutul veacului. Tot
în capitala Franţei, în 1906, Traian Vuia realizează primul zbor cu
mijloace proprii de bord, înscriindu-se definitiv în ceea ce avea să
fie numit „secolul aviaţiei", mai ales după ce, lângă Paris, Henri
Coandă va realiza cel dintâi zbor experimental al unui avion cu
reacţie inventat de el.
între timp, în ţară se înregistrează primul „semn de sânge" al
veacului. Ţărani răsculaţi la 1907 sunt ucişi sau răniţi de armată,
din ordinul autorităţilor presate şi de un factor extrem de periculos
(armatele Austro-Ungariei ocupă poziţii de atac pe linia Carpaţilor,
iar cele ale Rusiei, la Prut). „Dumnezeu să-i ierte", scrie N. lorga în
ziarul „Neamul Românesc", îndemnând la o reconciliere din care
rezultă prezenţa eroică a fiilor satelor în Războiul pentru
Reîntregirea Naţională (1916-1919). Mobilizaţi de un guvern
condus de Ion I.C. Brătianu şi comandaţi, între alţi generali, de
Alexandru Averescu, peste 800 000 de ostaşi participă la cele trei
campanii de pe frontul românesc, 300 000 dintre ei jertfindu-şi
viaţa pentru supremul ideal naţional.
Marea Unire din 1918, sub sceptrul regelui Ferdinand, este
rodul unei generaţii de excepţie. Din ea fac parte medicul Daniel
Ciugureanu, profesorul de matematică Ion Inculeţ, „misteriosul şi
plinul de omenie" Pantelimon Halippa, toţi ceilalţi deputaţi din
Sfatul Ţării de la Chişinău, care la 27 Martie (st.v.) voteaz Unirea
Basarabiei cu România; Mitropolitul Vladimir Repta, Dionisie
Bejan, Cavaler lancu Flondor, istoricul Ion Nistorşi alţi participanţi
la Congresul Generai de la Cernăuţi, prin votul cărora Bucovina
se uneşte cu România la 15/18 noiembrie; militantul octogenar
Gheorghe Pop de Băseşti, profesorul de istorie şi publicistul Vasile
Goldiş, /uliu Maniu, dr. losif Jumanca, precum şi toţi cei care, Prin
opţiunea plebiscitară de la Alba-lulia, la 1 decembrie (st.n.)
„decretează Unirea tuturor românilor din Transilvania, Banat şi
Ţara Ungurească" cu Patria-Mamă, România.
1 Decembrie 1918 marchează, astfel, în istoria românilor,
trecerea de la ePoca modernă la contemporaneitate (epoca de
actualitate, epoca zilelor noastre).
 c
Desăvârşirea' unităţii de'- stat, recunoscută (în cele din.
urmă) şi de comunitatea internaţională, la capătul unei energice
acţiuni diplomatice, oferea naţiunii române, pentru prima oară
reunită în întregimea ei în margini teritoriale fireşti, cel mai propice
cadru af propăşirii sale.
Peste dificultăţile inerente începutului, reforma politică
(acordarea votului universal şi Constituţia din 1923) şi reforma
socială (cu deosebire legea definitivă de înfăptuire a reformei
agrare din 1921) statuau o monarhie constituţională cu deplina
separare a puterilor în stat, al cărei izvor era sufragiul universal
egal, direct şi secret. Conştientizarea sa era strâns legată de
dreptul la proprietate acordat celui mai numeros electorat -
ţărănimea.
O creştere economică, întreruptă doar de catastrofala criză
din anii 1929-1933, a oferit României cei mai înalţi indici de
dezvoltare. în anul 1938 ţara noastră era cu totul independentă
din punct de vedere energetic, se număra printre marile
producătoare de cereale şi petrol din Europa şi din lume şi
dezvolta o industrie prelucrătoare şi de maşini (aviaţie şi
locomotive Diesel) în plin avânt.
Realizărilor deosebite în plan politic, social şi economic li se
adaugă cele culturale, nu mai puţin prestigioase. Marile generaţii
spirituale ale înfăptuirii Unirii se aflau într-o emulaţie fericită cu mai
tinerii lor confraţi născuţi la începutul secolului XX, din această
competiţie ivindu-se valori perene ale culturii universale, precum
istoricul Nicolae /orga, filosoful şi literatul Lucian Blaga,
muzicianul George Enescu, sculptorul Constantin Brâncuşi. Acum
se formează în România mari personalităţi ale ştiinţei şi culturii
postbelice, biologul Gheorghe Palade - încă singurul român
deţinător al Premiului Nobel, reputatul istoric al religiilor Mircea
E/iade, filosoful şi eseistul Emil Cioran sau dramaturgul de
anvergură mondială Eugen lonesco.
Din păcate, sub o puternică presiune internaţională care va
acţiona vreme de aproape 50 de ani, constant, împotriva
intereselor româneşti, dar şi drept consecinţă a unei nefaste
politici care a căutat, mereu, compromisul avantajos, realizând
mai mereu contrariul, România va aluneca pe panta unor regimuri
autoritare şi dictatoriale.
Primul dintre ele, cel instalat în februarie 1938, s-a încheiat
cu amputările teritoriale din vara 1940, expresie a politicii de forţă
şi dictat promovate de Germania şi Uniunea Sovietică în Europa
centrală şi sud-estică.
Cedarea Basarabiei, apoi a Transilvaniei nord-estice şi, în cele
din urmă, a celor două judeţe din sudul Dobrogei a antrenat
prăbuşirea lui Carol al II şi a deschis perspectiva dictaturii
antonesciene. Animat de cele mai bune intenţii (între care
refacerea unităţii de stat era cea mai importantă), regimul politic al
mareşalului Antonescu a fost confruntat cu consecinţele
raporturilor de forţă dintre Marile Puteri în timpul războiului
mondial, precum şi cu complicaţiile intervenite între Uniunea
Sovietică şi Germania. Actul de la 23 August 1944, născut din
dorinţa de a asigura ţării o situaţie cât mai bună în perspectiva
unei victorii aliate, a condus însă, la lichidarea grabnică a
democraţiei abia înfiripate, la abolirea monarhiei şi instaurarea
unei noi dictaturi, - de stânga, prin sovietizarea societăţii
româneşti.
încălcarea brutală a celor mai elementare drepturi şi libertăţi
cetăţeneşti s-a însoţit cu marginalizarea valorilor naţionale şi
preluarea unui model străin. în
virtutea sa trebuiau create noi instituţii şi construită o economie
întemeiată pe Un centralism excesiv, în care rolul priontar
revenea unei industrii mare, consumatoare de .materii prime,
dar necompetitivă, ceea ce a adâncit, în timp, contradicţii şi a
determinat conflicte practic imposibil de soluţionat.
Când, la jumătatea deceniului şapte al acestui secol, a
devenit vizibilă nevoia unei deschideri şi când România a adoptat
o politică externă mai puţin obedientă faţă de fosta U.R.S.S., din
care n-au lipsit chiar manifestări independente, de noua situaţie a
beneficiat exclusiv un clan care,-sub ochii uimiţi ai unui popor
întreg, reitera practicile absolutismului monarhic, alăturându-le
celui mai rigid neostalinism în construcţia „noii societăţi".
Uriaşa putere de cumpătare şi de toleranţă a românilor a
atins limita în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989. Un regim
politic impus prin forţa unor înţelegeri, din care fusesem cu
ostentaţie excluşi, s-a prăbuşit ca un castel de cărti de joc, o dată
cu ieşirea din scenă a marionetelor, care se străduiau să-i dea
consistenţă.
Nu fără convulsii şi tragice sfâşieri, evenimentele de acum
aproape trei ani au deschis perspectiva unor transformări
structurale, în speranţa unei fireşti continuităţi şi reveniri
româneşti pe marile itinerarU ale istoriei, în direcţia democraţiei şi
progresului.
V, - ■n-1
flb,.

1,
■'-. \,i <V, .t
r -
va rţf
•îl'
 -3Î

HABITAT SI POPULAŢIE, STRUCTURI,

EXISTENŢA COTIDIANĂ, IMIGRĂRI

- ŢĂRILE ROMÂNE ÎN PRIMII ANI Al SECOLULUI AL

XIX-LEA.
- HABITATUL SI POPULAŢIA.
- CARACTERUL PREVALENT RURAL AL
HABITATULUI.
- AŞEZĂRI CU CARACTER URBAN SI SEMIURBAN.
- STRUCTURA ETNICĂ A POPULAŢIEI.
- DATE PRIVIND STRUCTURA CONFESIONALĂ A
LOCUITORILOR SPAŢIULUI,
CARPATO-OANUBIANO-PONTIC.
- STRUCTURA SOCIALĂ A POPULApEI
ROMÂNEŞTI.

Ţările Române în primii ani ai secolului al XIX-lea. în

primele decenii ale secolului al XIX-lea, istoria oamenilor
pământului de la Dunăre, Pont şi Carpaţi marchează, în
dezvoltarea sa, o însemnată etapă a habitatului uman,
îndeosebi a celui urban. Acesta este, de altfel, rezultatul
principal al creşterii demografice din secolul al XVII-lea-al XVIII-
lea, al progresului economic şi al mobilităţii sociale, al cursului
politic promovat de regimul austriac şi de cel otomano-fanariot,
prin reformele administrative, fiscale, sociale, culturale şi
religioase specifice „despotismului luminat". La începutul
secolului al XIX-lea însă, progresul general al societăţii
româneşti resimte şi influenţele negative ale unor factori externi.
Ne gândim, în primul rând, la invaziile repetate ale armatelor
străine.
în iarna 1801/1802, trupele paşei de Vidin, Pasvan Oglu,
pradă Oltenia. Craiova este arsă, Mănaf Ibrahim, aghiotantul
paşei amintite, distruge Tg. Jiu. Panica provocată în rândurile
populaţiei locale este cvasigenerală. însuşi M/hai Şuţu, aflat la a
treia domnie în Ţara Românească, ultima în anii 1801-1802,
părăseşte tronul. Ca urmare, timp de câteva luni, domnul
Moldovei, Alexandru Şuţu (1801-1802), îndeplineşte şi funcţia de
caimacam pentru principatul de la sud de Milcov. în această
perioadă, numeroase familii de mari boieri, de la miazăzi de
Carpaţi - Brâncoveanu, Câmpineanu, Dudescu, Ghica,
Obedeanu, Ştirbei ş.a. - trecuseră munţii, refugiindu-se la Sibiu
şi Braşov. Din ultimul centru urban menţionat, reprezentanţii lor
se adresează lui Napoleon Bonaparte, solicitând protecţie
„împotriva tâlhăriilor turceşti".
Demersurile ulterioare ale diplomaţilor francezi aduc numai
o scurtă perioadă de linişte,relativă,în Câmpia Dunării. Prin
hatişeriful de la Gulhanei i septembrie 1802), Poarta reconfirmă
„privilegiile" cuprinse în firmanele din 1774,
1783 şi 1791- Este stabilit regimul obligaţiilor materiale ale
„Valahiei" şi Moldovei fată de Imperiul Otoman, fiind exclusă orice
altă cerere de bani din partea curţii suzerane. Totodată, este
recunoscută autonomia celor două ţări carpato-dună-ne, imixtiunile
otomane în treburile lor interne fiind, de asemenea, interzise.
Durata domniei este fixată la şapte ani. Anterior expirării acestui
termen, mazilirea domnilor este condiţionată de acordul comun al
Rusiei şi Porţii. în acest context, nu mai surprinde faptul că,
imediat, noii domni de la Bucureşti - Constantin Ipsilanti (1802-
1806, 1807) - şi laşi - Alexandru Moruzi (1802-1806, 1807) -
adoptă o politică filo-rusă. Ei nemulţumesc, astfel, pe primul
împărat al francezilor, care îl convinge pe sultan să-i îndepărteze
din scaun (12 august 1806). Ţarul Alexandru I (1801-1825) invocă
încălcarea hatişerifului sus-menţionat şi ordonă trupelor ruse să
invadeze Moldova, apoi Tara Românească.
Războiul ruso-otoman (1806-1812) desfăşurat pe teritoriul
locuit de români, provoacă acestora mari pierderi umane şi
materiale. Mai mult, deşi la început anunţase că acţionează pentru
apărarea religiei şi drepturilor românilor, Curtea de la Sankt-
Petersburg pretinde, totuşi, anexarea Principatelor invadate.
Presaţi de Napoleon I, care declanşează campania din Rusia,
diplomaţii lui Alexandru I încheie pace cu otomanii (Bucureşti, 16
mai 1812) mulţumindu-se numai cu încorporarea unei părţi din
Moldova. Este vorba despre regiunea dintre Nistru şi Prut
(Basarabia), pământ românesc pe care B.P. Hasdeu îl defineşte
a fi „cu picioarele muiate în Marea Neagră şi cu fruntea umbrită
de codrii Bucovinei".

Noul rapt teritorial este urmat de schimbări demografice.

Pe lângă mişcările tradiţionale ale populaţiei autohtone, respectiv
emigrări în zone mai puţin expuse asupririi sociale şi naţionale, au
loc imigrări repetate, colonizări iniţiate de către autorităţile de
ocupaţie. Alogenii şi cele câteva sute de aşezări întemeiate de
aceştia nu pot schimba însă ponderea evidentă a românilor în
ansamblul locuitorilor spaţiului carpato-danubiano-pontic. Băştinaşii
îşi păstrează obiceiurile, continuitatea caracterizându-le întreaga
lor existenţă cotidiană. Este rezultatul firesc al adaptării la
complexitatea condiţiilor de viaţă oferite de teritoriul locuit
(habitatul). în consecinţă, se impune să cunoaştem structurile
acestui habitat şi pe cele ale populaţiei.
n
- -• * ; Pentru primele două decenii ale
secolului
al XIX-lea există mai multe izvoare de demografie istorică:
inventare (catagrafii) eparhiale, recensăminte (conscripţii)
fiscale, schiţe statistice ş.a. Multe dintre acestea însă au un
caracter regional şi se referă, adesea, numai •a familiile
contribuabile. Datele conţinute sunt, aşadar, incomplete. Totuşi,
Pe temeiul lor, putem cunoaşte cu aproximaţie structura etnică,
confesională Şi socială a locuitorilor, repartizarea acestora pe
oraşe, târguri, sate. Cu rezervele de rigoare trebuie privit şi
următorul tablou sinoptic privind Şezările rurale, semiurbane
şi urbane din- spaţiul carpato-danubiano-pontic, până la 1821:
»
11
 ENTITATEA * > STRUCTURA HABITATULUI
ISTORIC6-
TOTA din care.
GEOGBAF(CA
L târguri şi oraşe _, aşezări
AŞEZĂ
număr % număr %
* BANAT 729 56 22 7,6 673 92,3
BASARABIA 707 7 5 7 8 685 2
BUCOVINA 316 24 * 3,11 309 96,8
CRIŞANA 460 25 63 2,21 455 9
DOBROGEA 453 34 1,09 446 97,7
MARAMUREŞ 403 4,55 379 9
MOLDOVA 1455 5,95 1,43 98,9
TRANSILVANIA 2 1,72 0 1
ŢARA 182 2,89 211 98,4
ROMÂNEASCĂ 2 1,22 92 5
TOTAL GENERAL 9 484 243 2,56 9 241 97,44

,: Din cele aproape 9 500

aşezări
atestate documentar în perioada care ne interesează, peste 97%
reprezintă sate. Acest procent denotă caracterul prevalent rural al
habitatului din spaţiul carpato-danubiano-pontic. O asemenea
trăsătură se explică prin făptui că economia însăşi are un
pronunţat caracter agrar.
Procentul aşezărilor rurale diferă însă de la o entitate istorico-
geografică la alta. Astfel, media pe întreg spaţiul amintit este
depăşită de procentul înregistrat în cele cinci cercuri administrative
din comitatul Bihor, cele două sangeacuri dobrogene (Silistra şi
Tulcea), în cele 17 judeţe din Muntenia, unde numărul aşezărilor
rurale fireşte între anii 1815-1821, în cele 16 ţinuturi din Moldova
•dintre Prut şi Carpaţi şi în Bucovina. Spre 1826, numărul aşezărilor
rurale scade în Transilvania.
Datele aceluiaşi tablou sinoptic
confirmă şi creşterea diferenţiată a numărului târgurilor.
Procentele cele mai semnificative sunt, în această privinţă, cele
din Banat şi Maramureş. Diferenţieri există însă chiar între
subdiviziunile administrative ale acestor două entităţi istorico-
geografice.
Astfel, în comitatul Arad documentele confirmă existenţa unui
singur „oraş liber regesc", dar şi un număr de târguri mai mare
cu zece, decât cel al aşezărilor cu caracter semiurban din
comitatele Timiş şi Torontal, luate la un loc, unde sunt atestate trei
oraşe. De asemenea, în comitatul Şătmar, integrat Maramureşului
încă din timpul Drăgoşeştilor, există - la începutul secolului al
XIX-lea „două oraşe libere regeşti" şi un „oraş liber minier". în
schimb, comitatul care poartă numele amintitei entităţi istorico-
geografice nordice, Maramureş, are numai „cinci oraşe-târguri".
în comitatul Alba de Jos sunt atestate patru oraşe şi zece
târguri, dar în comitatur Alba de Sus lipsesc asemenea structuri
ale habitatului. Numai târguri, fără oraşe, figurează în izvoare
demografice referitoare la comitatele Caraş< Chioar, Crasna,
Hunedoara şi Zarand, la scaunul Arieş, în judeţul Ialomiţa ori la
cazatele Ostrovşi Mangalia-. în Basarabia, un izvor cartografic din
1817 confirm3 existenţa a 17 târguri şi 5 cetăţi.
 Numărul cşl mai mare de oraşe (11, dintre care şise „regeşti
şi cinci oraşe-municipii)- se înregistrează, pe „Pământul Crăiesc"
respectiv scaunele jOrăştie, Sebeş, Miercurea Sibiu, Nocrich,
Mediaş, Cincu, Sighişoara, Rupea, districtele Braşov şi Bistriţa.
împreună cu târgurile, centrele urbane reprezintă, în zona
respectivă, puţin peste 8% din numărul total al aşezărilor (276, din
care 253 "sate). Procente peste media continentală, de la acea
dată, întâlnim însă numai în districtul Braşov (16,66%) şi în scaunul
Mediaş (25,9%).
Se constată că numărul târgurilor este mai mare decât cel al
oraşelor. Ambele tipuri de habitat sunt depăşite numeric,
copleşite chiar, de habitatul rural. Gradul redus de urbanizare, ca
fenomen demografic petrecut pe aceste meleaguri - anterior
anului 1821 - permite desprinderea clară a funcţiilor oraşului.
Fără îndoială, acesta reflectă dezvoltarea meşteşugurilor şi co-
merţului. Există, totodată, elemente care denotă o intensă
activitate agricolă, îndeosebi horticolă (floricolă, legumicolă,
pomicolă) şi viticolă, precum şi una pastorală.
Printre vii şi „frumoase grădini", admirate de un conte francez în
toate
'oraşele străbătute, de la Timişoara şi până la Bucureşti,
adăposturi pentru vite,
pentru oi, au în preajmă ateliere metalurgice, manufacturi de
postav, hârtie,
sticlă, salpetru, potasă,- piele, bere, var, ceară etc; sedii ale
breslelor şi
companiilor comerciale sunt situate în preajma pieţelor centrale,
printre edificii
ecleziastice sau laice, de tradiţie medievală ori baroc, şi case
ţărăneşti (una
chiar în centrul capitalei Ţării Româneşti, lângă Mănăstirea Sf.
Sava). La laşi, din
cele şase mii de case, despre care scrie un călător străin, numai
trei sute sunt
construite din piatră; printre ele, numai treî băi
publice.
Pe măsură ce va fi promovată o viaţă intelectuală tot mai
bogată şi o estetică arhitecturală proprie, se va ajunge la o
structurare valorică a spaţiului urban. Deocamdată, oraşele - şi
unele târguri - dobândesc numai un statut administrativ (reşedinţe
de cazale, comitate, districte, judeţe, sangeacuri, scaune, ţinuturi
ş.a.m.d.). Din punct de vedere juridic, unele oraşe şi târguri au
statut de aşezări libere; altele, cum vom vedea, luptă însă pentru
emancipare de sub stăpânirea marilor proprietari funciari. De
asemenea.oraşele şi târgurile se deosebesc între ele şi prin
numărul de locuitori. Majoritatea lor covârşitoare, inclusiv
Cernăuţi (5 743 locuitori în 1810), Satu Mare (8 370) şi
Timişoara (8 480), au sub zece mii de locuitori (cifră tipică pentru
Europa Apuseană). Peste această cifră, între 10.000 şi 20.000 de
locuitori au oraşele Cluj (circa 13.000), Sibiu şi Braşov (ultimul
depăşind 18.000 de locuitori, la 1820). O populaţie mai mare de
20.000 de locuitori avea oraşul laşi, în timp ce oraşul Bucureşti
depăşise deja 30.000 de locuitori.
Creşterea numărului locuitorilor oraşelor redă mai convingător
procesul de urbanizare. Faţă de procentul aşezărilor neagricole
din Moldova (1,72%), unaoară, indicele concentrării populaţiei
în oraşele şi târgurile Principatului respectiv este superior (9,11%
în 1803).'
„. Există statistici care redau
numărul
s i h t - ri' r conform structurii etnice a locuitorilor, lată, spre exemplu, o
asemenea ! statistic
ă pentru Banat, la cumpăna dintre
veacurile al XVIII-lea şi e

13
--------------------m Române Român
o- Sârbeşt Sârbo-
germa
Româ
no-
— şti sârbeşt i ne sârbo-
Aşezările după i germa
Procentul din 73,35% 3,56% 19,91% 1,31% 1,87
totalul
aşezărilor %
Din cele arătate rezultă că, în Banat, circa 3/4 din localităţi
cuprindeau populaţie românească.
Semnificativă este, în aceeaşi ordine de idei, şi structura
gospodăriilor din Basarabia, în anul 1817, potrivit căreia, din
totalul de 96 528 gospodării basarabene, luate în calcul, cele
româneşti reprezentau, aşadar, peste 94%.
Gospodăriile „Moldoven Evreieşti Greceşti Armene Bulgăre
după eşti" şti Şi
structura (româneşti şti găgăuz
etnică a ) e
membrilor
Numărul lor 91.048 3.826 640 530 482

Să reţinem că, anterior, în Bucovina existau următoarele

procente privind numărul familiilor după structura lor etnică: familii
de români - 77,3%; ruteni şi alţi ucrainieni, din Imperiul
Habsburgic-15,8%; evrei-3,7%; ţigani-2%; armeni - 0,4%; alte
naţionalităţi - 0,8%.
în cele 16 ţinuturi din Moldova sunt atestaţi, în 1820,
aproximativ 700 000 de locuitori români. Pentru anul următor,
populaţia din Ţara Românească este estimată la aproape 1 800
000 de locuitori.
Pentru Dobrogea, datele sunt incomplete. Cele referitoare la
români, de exemplu, provin numai din câteva cazale (Tulcea,
Isaccea, Macin, Babadag, Hârşova şi Mangalia), unde sunt atestaţi
în număr de aproape 18 000. Alături de români trăiesc turco-tătari
(în număr aproximativ egal cu cel al românilor), bulgari, cazaci şi
greci (câteva mii fiecare grup etnic), ţigani, evrei, şi armeni (între
800 şi 400 de suflete, fiecare). Să reţinem însă faptul că, în
Dobrogea, datorită păstoritului transhumant, locuiesc anual între 2
900 şi 5 000 de mocani, veniţi cu oile din Moldova, Transilvania şi
Ţara Românească.
împreună cu locuitorii de acelaşi neam din Banat, românii din
Transilvania, Crişana şi Maramureş, totalizează, la începutul
secolului al XIX-lea, peste 2 200 000 de locuitori. Astfel,
ponderea românilor, în ansamblul populaţiei spaţiului carpato-
danubiano-pontic, este următoarea:
TERITORIILE TOTAL DIN CARE ROMÂNI
Moldova şi Ţara LOCUITORI
Românească Banat, 2.695.1 2.575.020
Transilvania, Crişana
şi Maramureş 30 2.202.542"
Bucovina, Basarabia
şi Dobrogea 2.807.0 639.438 _.
TOTAL GENERAL 6.262.160 5.417.000

Cifră atestată în perioada istorică imediat următoare.

14
Un număr însemnat de locuitori români este atestat, totodată, în
Mace-
nia Pe văile Timocului şi Măritei sau la est de Nistru; de
asemenea, în Galiţia
Slovacia, de unde, printr-un proces asemănător de emigrare,
locuitori de alte
5' .. se vor îndrepta spre spaţiul istorico-geografic românesc.
împreună cu cei
6
ste 5.4 milioane de locuitori autohtoni, alogenii se vor
integra unei vieţi
P ijtjco-naţionale complexe, dar nu lipsită de contradicţii generate
de dominaţia
? rtial, cnjar ocupaţia) imperiilor absolute
vecine.
Date privind structura confesională a locuitorilor spaţiului
carpato-da-ubian» i-pontic. Majoritatea covârşitoare a populaţiei
de la Dunărea de Jos, Pont şi Carpaţi aparţine, în continuare,
confesiunii tradiţionale, respectiv cea a credincioşilor creştini
ortodocşi. Aceştia sunt îndeosebi români, a- căror viaţă religioasă
este coordonată de Mitropolia Ungro-Vlahiei şi de Mitropolia
Moldovei, în 1821, este întemeiată Mitropolia Basarabiei, în
frunte cu Gavriil Bănu-lescu-Bodoni (1746-1821). De sub
autoritatea Mitropolitului Moldovei au fost scoşi, anterior, şi
românii ortodocşi din Bucovina. Episcopia acestora, cu reşedinţa
la Cernăuţi, împreună cu cele şase protopopiate ale sale (între care
cele ale Ceremuşului, Nistrului, Sucevei), împreună cu ortodocşi
din Banat (români şi sârbi), Crişana, Maramureş şi Transilvania
(români, în majoritatea lor, şi greci) sunt trecuţi în subordinea
Scaunului mitropolitan de la Karlowitz. La Sibiu se menţine numai
o Episcopie Ortodoxă. Mitropolia Ortodoxă care funcţiona la Alba-
lulia fusese desfiinţată cu prilejul Uniaţiei, când o parte dintre
românii ardeleni, pentru a obţine egala îndreptăţire în faţa legilor,
deveniseră greco-catolici.
într-un izvor demografic publicat la Sibiu, referitor la anii
1786-1833, se arată că: „mai numeroşi sunt adepţii religiei greco-
neunite", respectiv ai Bisericii Ortodoxe „căreia îi aparţine aproape
trei cincimi dintre români şi ţigani şi apoi toţi grecii. Numărul
acestora poate, desigur, să se ridice la 800 000 de suflete, dacă nu
şi mai mult". Celelalte 2/5 ale populaţiei româneşti şi locuitori
aparţinând diferitelor grupuri etnice creştine din Transilvania
alcătuiesc adepţii confesiunii greco-catolice (uniţi cu Biserica
Romei), care înregistrează „sporul numărului (...) cel mai important
(...) datorită trecerii unor comune întregi" la această religie.
După numărul adepţilor, în Transilvania urmează religia
evanghelico-lu-therană, de care „ţin, cu puţine excepţii, saşii (..)
circa 250 000 de suflete", la care se adaugă „şi câteva comunităţi
ungare de această religie". Cât priveşte religia romano-catolică,
aceasta are, în interiorul arcului carpatic, la începutul secolului al
XIX-lea, 18 081 de adepţi, cu deosebire maghiari şi secui. Tot în
scaunele secuieşti, dar şi în comitatele Alba de Jos, Cluj etc, îşi
au credincioşii celelalte două religii reformate: calvină şi
unitariană (sunt atestaţi 140 043 unitarieni). Potrivit aceluiaşi
izvor, religia mozaică are aproximativ 3 000 de prozeliţi dintre
„evreii ce trăiesc risipiţi prin Transilvania".
Comunităţi de catolici şi mozaici sunt prezente, totodată, în
Moldova şi în c vina; armenii îşi organizează temeinic instituţiile
religioase în Basarabia.
 Majoritatea confesiunilor amintite există şi în Dobrogea primelor
două decenii
e Vea
cului al XIX-lea. în plus, remarcăm coreligionarii ortodocşi de
rit vechi,
Prezentaţi de cazacii crosoviţi sau lipovenii colonizaţi între
Dunăre şi Marea
a
grâ. De asemenea, câteva mii de musulmani, îndeosebi „bosniaci
şi arnăuţi de
9lr|e slavă, renegaţi", vin să întregească acest tablou al vieţii
religioase.
 Structura socială a populaţiei româf Izvoarele de
demografie istorica oferă date semnificative şi în legătură cu
structura socială a populaţiei româneşti din primele două decenii
ale secolului ai XIX-lea. Spre exemplu, redăm în tabelul de mai jos
procentele care revin principalelor grupuri sociale în cadrul celor
peste două milioane de români din Transilvania, Banat, Crişana şi
Marafnureş.

Ţărani Ţărani liberi Orăşeni Mica nobilime Intelectu

dependent' ali
81,3% 10,5% 5,2% 2,8% 0,2%

în diferite regiuni însă, procentele oscilează, mai puţin ori mai

mult, faţă de cifrele medii mai sus-menţionate. Spre exemplu, pe
Pământul Crăiesc, ele se reprezintă astfel:
- ţărani liberi.........................................................................59%
- ţărani dependenţi...............................................................24%
-orăşeni...............................................................................17%
în Ţara Românească şi Moldova, ţăranii clăcaşi reprezintă cu
puţin peste
70%, iar cei biberi (moşnenii, răzeşii) aproape 30%. Ultima cifră
este confirmată de repartiţia proprietăţii funciare dintre Carpaţi şi
Nistru, mai precis de structura satelor menţionate în
recensământul fiscal din 1803 (impropiu denumit Condica liuzilor):

Sate domneşti Sate Sate boiereşti Sate răzăşeşti

25 mănăstireşti
215 927 546

Pentru cunoaşterea locului în viaţa socială a diferitelor categorii

de locuitori, semnificativă este şi următoarea structură a familiilor
româneşti din Bucovina: 4„

Boieri Mazili Răzeşt Feţe Slujba Meşteşu Ţăra

biserice şi gari şi ni
i şti publici negustori iobag
0,13% 1% 0,9% 2,9% 1,6 4,5% 87,9%

HISTORISCHE BESCHREIBUND (1780) despre locuitorii

Bucovinei, religia şi limba obştească a regiunii.
...locuitorii cei mai vechi ai Bucovinei sunt deopotrivă cu
locuitorii din Moldova turcească, descendenţi din coloniile valahe
sau vechi romane. în timpurile precedente ei primiră o puternică
sporire de coreligionari greceşti, refugiaţi din Transilvania. Către
sus-numiţii vechi locuitori s-au mai ataşat mulţi din ţările vecine,
care, refugiindu-se ici-colo, s-au aşezat aici. De aceea întâlneşti în
ţară multe familii ungureşti, transilvănene, armeneşti, dar mai cu
seamă evreieşti. Limba obştească a ţării este limba
moldovenească ce se compune dintr-o latinească stricată.

J.A DEMJAN, statistic/an austriac, despre structura etnică a

populaţiei Transilvaniei la începutul secolului al XIX-lea (1804).
între naţiunile mai vechi, românii ocupă necontestat în privinţa
numărului, locul cel dintâi. ". .or se poate aprecia pe drept la 4/7 din
întreaga populaţie. înmulţirea populaţiei româneşti e
dsproporţinat de mare faţă de cea secuiască, maghiară şi
TlailJ

săsească, încât oriunde trăieşte atât de aceia' |e ja locul îndată. Ei

sunt răspândiţi în întreaga tară, pe de o parte în grupuri
românu întregjme satele sau jumătate din populaţia acestora, pe
de altă parte la marginea aşezărilor ungureşti, secuieşti şt
săseşti.(...)"

CHEORGHE MAIOR despre situaţia iobagilor.

Când răsărea soarele îi puneau în lucru şi după ei stătea un
pârcălab cu băţul în mână şi de se întâmpla ca unul să nu lucreze
ca celălalt sau să rămână ceva mai îndepărtat, îl bătea Când
bagii făceau greşeli nu tocmai mari, de pildă lipseau vreo zi de la
lucru fără voia domnului, atunci îi ' uneau jos pe scaun şi le
dădeau 10-20 beţe, şi apoi îi puneau iarăşi la lucru".

TEMĂ:
în ce constă semnificaţia cunoaşterii structurii
confesionale a locuitorilor din spaţiul carpatc-danubiano-
pontic?
 LEGENDA
îentre ale revoluţiei
din 1821 tinerarii ale
pandurilor şi arnăuţilor
de sub comanda lui
■ Moghilev ' V K
Culisăuţi y
s Soroca V <1V
Dorohoi Ripiceni Dumbrăvenii? V
y
-
Şiret - l " I U Botoşani
Vasilâu*
Satu
Debrecen ' Baia Mare ~ Cavnic
Valea lui Tăşnad Cehu Silvaniei eseMoldoven
Rodna Măgura V
O.
Marghita Şimleul Silvaniei 2.11.1821
Nădlac Vatra culenii
<ikinda Vechi
Jimbolia Oradea zalău Dep l
Bistriţa 1 M-rea
Secuo Tophţa
,STiraspol \ Chişii*
TolăDusnei -
imuJg.Uapuşnei Tjghina

RĂSCOALA HOLEREI
Deda ' ' Bi caz
BELGRAD Reghin Gheorghieni ■ Nea
.. . SILVANIA / ) BR
Sântana Nucet
Vaşcau
Băit£
Arad """' \Ş! :: "Abryd
1843-46
(Ai
Brad "'Albalulia Mediaş Rupea
Deva Orăstie Sebes " >Sf. Gheorghe
Timişoara "unedoara, cuair Sibiu ' FăgărasN
BU
184 2- 45
0 L 9OJ
HateT nS"*»*— '
CiacovEaFTIMIEBoMcSM ană P l,& \ i Predeal Râ™Coz lc
*a
Dognecea Reşiţa 23/25.5 s O;:i| o ff " ' Curtea Slăpic
"'" UM
Horezu de Argeş câmpina
-" - Târgu Mureş /
'
Bi
'Miercurea
Ciu
Tarnăveni
Lipova

Bolgrad
Chilia'
Galaţi
Brăila©
1841-43
Isacce — Ismail
9-1856
'usla T u l Sulina
~
Mehadia Baia\lp heorg
Arama Moldova Veche
Orşova ■ $ Babadag he
' Turnu Severin
v Ţînţăreni 4JH.182
slatina
Principalele itinerarii "\ " ) 4/28.11.1821 *
ale detaşamentelor eteriste~\ "
 SloboijaX Q
Feteşti ■>
J
Cernavodă
83a-40 *" Călăraşi ele Medgidia v—
Caracal/R o Y.
USII de v/ "" ţ6a Olteniţa'.
Vec Adamclisi
Intrarea turcilor în 1
Băileşti Segarcea Constanţa
Ţările Române Agitaţii ,X" Silistra ostrov Cobadin
ţărăneşti în Alexandria'Gjuraju Turtucaia
Transilvania Corabia Turnu Măgurele s
y
• Mangalia
sub influenţa mişcăm Zimnicea
conduse def Ţuclor' ) Centre Nicopole AlkI Bazargic
-bO
IMPERI U L OTOMAN
 NAŢIUNE SI ACŢIUNE LA 1821. PROGRAM, OAMENI, FAPTE,
URMĂRI IMEDIATE SI DE PERSPECTIVĂ

- CONTEXT INTERNAŢIONAL SI CAUZE

ROMÂNEŞTI.
_ TUDOR VLADIMIRESCU - VIAŢA SI
PERSONALITATEA. -
TUDORŞIETERIA.
- PROGRAMUL REVOLUŢIEI OE LA 1821.

Context internaţional şi cauze româneşti. începutul

secolului al XIX-lea s-a desfăşurat sub semnul activizării
excepţionale a mişcării pentru libertate socială, restructurări
politice interne şi afirmare naţională.
Ideile generoase ale marii revoluţii franceze, care
propovăduiau dreptatea şi egalitatea socială, precum şi dreptul la
autodeterminare a popoarelor oprimate, s-au răspândit în întreaga
Europă. Terenul pe care se mişcau era de mult pregătit într-alume
a cărei ordine (cea veche, medievală) se destrăma progresiv, iar
imperiile absolutiste, lovite de forţa geniului napoleonian, păreau a
fi aproape de prăbuşire. Dar, înfrângerea de la Waterloo, lungul şi
sinuosul Congres de la Viena au impus, din nou, popoarelor abia
ridicate din letargie, vechile rânduieli, în spatele acestor
reglementări se afla forţa, acum reunită, a celor mai influente puteri
politice ale continentului.
Legitimismul şi conservatorismul aveau să avertizeze naţiunile
oprimate că marele ceas al dezrobirii lor nu sosise. Dar, din sudul
iberic şi până în cel italian, din îndepărtatele colonii ale Spaniei şi
Portugaliei, din America.de Sud şi până în Rusia şi, cu deosebire,
în tumultoasa Peninsulă Balcanică, voinţa de libertate, unitate şi
afirmare naţională se arăta din ce în ce mai greu de stăvilit.
Erodate de numeroase cauze interne şi externe, structurile de
putere ale Imperiului Otoman cedaseră marilor Imperii creştine,
Habsburgic şi Rus, vaste teritorii în Europa centrală şi de est.
Declinul evident al marii împărăţii a sultanilor, atâta vreme
puternică, se traducea, în anii de la răscrucea veacurilor
XVIII-lea Şi al XIX-lea, printr-o exploatare crescândă a teritoriilor şi
popoarelor
af
late încă sub, stăpânirea sa. Speranţa de "grabnică eliberare a
acestora era
s rans legată de presiunea diplomatică, dar şi de acţiunea militară
a Imperiului
Us
. care se erija, deja, în protectorul slavilor din Balcani, aşa cum,
mai târziu,
Ua asupra sa e to cre tin
erh' P î' Ş '' subjugaţi de Poartă. Unitară în aspiraţia ei
spre
erare
naţională sau autonomie, acţiunea politică a popoarelor
oprimate din
-estul Europei se arată însă intens particularizată în
funcţie atât de
e
zvoltarea lor istorică, cât şi de statutul lor politico-juridic foarte
diversificat.
p _ .a capătul secolului de domnii fanariote, societatea
românească, deşi
9atită să progreseze, era permanent împiedicată de instituţii şi o
clasă politică

1Q
 dominată de venalitate şi corupţie, de risipa neîngrădită a
resurselor în folosul unui opresor pe cât de lacom, pe atât de
imprevizibil în cupiditatea sa, de o stare permanentă de
insecuritate şi instabilitate. S-a afirmat că fanariotismul a
reprezentat „o structură socială, politică şi de cultură întemeiată pe
un sistem de valori din care n-au lipsit .ortodoxismul conservator,
tradiţionalismul anti-occi-dental şi legătura de credinţă faţă de
Poartă". între cei care s-au aliniat sub stindardul său s-au numărat
grecii dar şi alţi balcanici, şi, nu în ultimul rând, chiar românii.
„Grecizarea" domniei, a marii proprietăţi funciare şi a
Bisericii se vor produce, cu deosebire, după 1780. La ea acasă,
boierimea autohtonă se vede sistematic împiedicată să se exprime
politic. Din nefericire, diminuarea puterii vechii clase politice se
petrecea concomitent cu aceea a ţării. Nu ajungea că Poarta
răpise treptat Principatelor dreptul de a promova o politică
externă proprie! După jafurile, distrugerile şi ocupaţiile armatelor
austriece şi ruseşti, cu întregul lor cortegiu de suferinţe, părţi
importante din pământul strămoşesc au devenit moneda de
schimb a precautului echilibru de forţe între cele trei imperii. Pentru
o scurtă vreme, Oltenia (1718-1739), pentru mai bine de un
secol Bucovina (1775-1918) şi Basarabia (1812-1918) - nordul şi,
respectiv răsăritul Moldovei istorice - au fost desprinse din trupul
patriei.
Puternicul conflict de interese între boierimea pământeană
şi domnia străină, a cărui miză a fost puterea în stat, avea să
explodeze, între altele, în lunga serie de memorii adresate de
clasa politică autohtonă marilor imperii vecine. Jocul complicat de
interese al acestora, concesiile pe care Poarta, mai mereu
înfrântă, a fost silită să le facă Rusiei ţariste, precum şi lungile
perioade în care, în vreme de război, administrarea ţării, în
absenţa domnilor, era încredinţată unor Divane boiereşti au
condus, treptat, la elaborarea unor reglementări care asigurau,
teoretic, cadrul unei minime stabilităţi economice şi politice.
Astfel, tratatul de la Kuciuk-Kainargi (1774) diminua monopolul
comercial al Porţii şi asigura, potenţial, dezvoltarea forţelor
productive, iar hatişeriful din 1802 stabilea durata domniilor
precum şi obligaţiile materiale ale celor două ţări faţă de puterea
suzerană.
în acelaşi timp, adoptarea Codului Calimah (1817), în
Moldova, şi a Legiuirii Caragea, în Ţara Românească (1818), după
numele penultimilor domni fanarioţi, inspirate din Codul civil
austriac, din 1811, şi Codul napoleonian, înscriau în modernitate
legislaţia românească.
Erau, toate acestea, încercări de a aşeza în drepturile ei
legea şi ordinea, într-o societate puternic perturbată, chiar dacă, în
fond, avem de-a face fie cu gesturi de bunăvoinţă, interesate, ale
unor puteri imperiale, fie cu acte de guvernare ale unor despoţi
luminaţi de sorginte fanariotă.
Din păcate, treptele inferioare ale scării sociale continuau să
suporte presiunea excesivă a unor factori de destructurare, cel
mai teribil venind din partea Porţii, care, prin menţinerea domniilor
fanariote, păstra neatinse bazele unui sistem de extorcare fără
egal în întreaga noastră istorie.
Sursele acestuia, de regulă repede trecătoare, sunt legate de
natura însăşi a domniei, negociată de Imperiul Otoman cu un
număr în creştere de solicitanţi-Abia spre 1821 se va ajunge la
situaţia ca doar patru familii din Fanar să se
20
ronstituie în ceea ce s-a numit „un cartel pentru exploatarea
Ţărilor Române" împărţind, doar între ele, dreptul de a concura
pentru cele două tronuri. Cumpărarea lor costa sume enorme; 3
milioane de piaştri va da M/ha// Şuţu, în bună măsură
împrumutaţi, ceea ce sporea numărul potenţial al familiarilor
domnului (creditori şi rude) - nu mai puţin de 820 de persoane la
înscăunarea lui Alexandru Şuţu în 1819.
Cum se obţineau aceşti bani? Mai întâi prin venalitatea
funcţiilor. Orice slujbă, de la dregătorii divanului până la ultimul
funcţionar, îşi are preţul ei. Marele vistiernic oferă pentru locul
său 300 000 piaştri, dar câştigă cu 200 000 mai mult; spătarul şi
aga, o treaptă mai jos decât şeful finanţelor, fac însă o afacere şi
mai bună; pentru 200 000 piaştri câştigă mai bine de dublu.
Ispravnicii, reprezentanţii domnului în cele 17 judeţe, dau lui Al.
Şuţu 300.000 piaştri; peste cinci luni sunt înlocuiţi, succesorii
plătesc aceeaşi sumă. Recordul pare a fi deţinut de loan Caragea
care a vândut 4 762 titluri de boierie, pentru care a obţinut 20
milioane de piaştri.
Impozitele indirecte (vămile şi ocnele), oieritul, vinăritul şi
dijmăritul (pe stupi şi ramatori), precum şi văcăritul (plătit de două
ori şi chiar trei ori pe an, inclusiv de boieri) intrau, de asemenea, în
cămara domnului.
Visteria statului se alimenta, în schimb, din bir, un impozit
personal achitat de întreaga populaţie masculină a ţării, în vârstă
de peste 16 ani. Absolut revoltător era nu atât cuantumul total al
acestor dări, cât mai cu seamă modul cum erau repartizate. Mai
mult de jumătate din populaţia ţării (boierii, neamurile, clerul,
mazilii, precum şi scutelnicii şi posluşnicii, exceptaţi pentru că
prestau servicii boierilor) nu intrau în categoria contribuabililor.
Din 1783, unitatea fiscală era ludea care cuprindea, de
regulă, în medie, 6 familii de birnici solidari, la plată. După unele
aprecieri, impozabilii erau egali la număr cu scutiţii, ceea ce
explică sumele mari de bani aruncate pe capul acestora şi
creşterea lor constantă. Se ştie că în 1818 erau 18.000 lude care
plăteau câte 600 de piaştri fiecare, ceea ce conduce la suma de
10 800 000 lei, şi că în 74 de ani birul a crescut, în medie, cu
8,78% pe an, deci, în total, cu 638, 72%. Cea mai mare parte a
acestor venituri, obţinute frecvent prin mijloace de constrângere,
mergea la Constantinopol.
Deşi tributul era stabilit la o sumă fixă, Ţările Române erau
silite să satisfacă, practic, toate solicitările puterii suzerane. în
preajma revoluţiei condusă de Tudor se acopereau cereri de
aproape 6 milioane de lei, pe când haraciul nu reprezintă, între
acestea, decât circa 65 000 lei.
Toate comentariile, inclusiv cele din epocă, sunt în sensul că
aceste atât de apăsătoare şi nedrepte obligaţii datorate statului,
devenit agent fiscal al opresorului străin, erau mult mai mari decât
cele datorate de ţărănimea clăcaşă sau de celelalte forţe
productive în cadrul atât de puternic contestat al vechilor raporturi
sociale.
Deşi marile reforme de la jumătatea secolului al XVIII-lea au
eliberat pe
gram din serbie, relaţiile agrare tradiţionale au perpetuat până la
Regulamentele
rganice. In ansamblu, boierii au continuat să exploateze marile
moşii prin
Ta ia68 de loturi în folosintă Pentru clăcaşi, obligaţiile acestora, cel
 puţin în
a
, ra Românească şi Moldova, rămânând suportabile atâta vreme
cât marea

21
 proprietate funciară nu s-a specializat în exportul de cereale. Cele
12 zile de clacă, statuate încă din vremea lui Constantin
Mavrocordat, au fost mai mereu înlocuite cu un volum de muncă
reciproc convenabil, prin bună învoială, de multe ori convertit în
bani (în Moldova de la 1 leu la 2 lei; în Ţara Românească
creşterea a urcat până la 1 leu, spre 1818).
O situaţie oarecum similară înregistrează şi oraşul. Locuitorii
săi înfăţişează, într-o devălmăşie deplină, întreaga structură
socială a lumii româneşti de la începutul epocii moderne. Se
întâlnesc, aici, categorii intens productive precum meşteşugarii,
negustorii şi ţăranii de la margine, ultimii preocupaţi mai mult de
agricultură, slujbaşi de stat, clerici şi chiar mari boieri. încătuşată
de o societate încă patriarhală, burghezia se exprimă
economic şi politic timid. Totuşi, la 1811, dintr-un total de 4 180
negustori cu prăvălii în Ţara Românească,marea majoritate erau
români şi aveau un volum de afaceri care, deşi modest, se arăta
în sensibilă creştere. După Imperiul Otoman, beneficiarul
monopolului comercial, Austria este al doilea mare partener,
chiar dacă autorizaţiile se obţineau greu. Produse de lux
ajungeau în Principate de la Constantinopol, Viena, Lipsea, din
Rusia şi chiar din Anglia, prin filieră turcească.
Dar oprimarea oraşului, ai cărui locuitori ţărani erau trataţi de
domnie ca simpli birnici, a produs mişcări frecvente al căror
caracter social se îmbină cu cel antifanariot. Astfel, între pandurii
răzvrătiţi la 1814 pentru că li se suspendaseră, pe nedrept,
imunităţile, tătărăşenii din laşi (1819) sau târgoviştenii, a căror
moşie a fost abuziv expropiată în folosul său de ultimul fanariot
de la Bucureşti, Al. Şuţu, există o strânsă apropiere.
Aceste constatări dovedesc starea de tumult premergătoare
marelui eveniment din 1821, în care toate componentele structurii
sociale a societăţii româneşti îşi arată nemulţumirea. Boierimea
română, divizată în funcţie de avere şi poziţia în stat, doreşte să-şi
recapete vechile privilegii, să fie stăpână la ea acasă iar ţara
reîntregită să-i aparţină.
Forţele productive din lumea satului şi oraşului au propriile lor
revendicări: pământul pe nedrept stăpânit de boieri să revină
ţăranilor, iar afacerile, stânjenite de risipa resurselor, să
îmbogăţească investitorii şi ţara. Soluţia, în virtutea căreia atâtea
aspiraţii particulare puteau da o rezultantă, comună, firesc
naţională, era recâştigarea vechii autonomii şi, implicit, desfinţarea
sistemului domniilor fanariote, pricipalul obstacol aşezat în calea
progresului general de dominaţia otomană.
Tudor Vladimirescu - Viaţa şi personalitatea. Chiar dacă
viaţa lui Tudor Vladimirescu nu este cunoscută în toate încheierile
ei, suficiente documente îngăduie, totuşi, o reconstituire. S-a
născut într-o familie de moşneni, probabil, în jurul anului 1780, în
satul gorjan Vladimiri, al cărui nume îi va deveni patronimic.
Instrucţia de început a primit-o în satul său, unde va deprinde
scrisul şi cititul. Mai târziu, în casa boierului Glogoveanu, va învăţa
„cartea şi limba greceasă". împrejurări ulterioare arată a fi
cunoscut şi germana, desigur, necesară afacerilor sale, care-l
duceau mereu peste munţi. Indiferent de categoria socială din
care provenea şi de nivelul pregătirii sale, Tudor a fost omul unor
timpuri în schimbare şi întreaga sa viaţă arată o mare voinţă de a-
şi
22
 . u mijloacele de care
dispune, un cr l' a strânge o
avere şi a dobândi o r 7itie de
prestigiu.
p
pentru aceasta, în scurtul
răstimp i vieţii sale, de numai
40 de ani, şi nu A nutine ori
înfruntând umilinţa, va - e r c a
să iasă din condiţia sa iniţială 'lin
practicarea unor profesii şi
însuşirea unor slujbe, care,
toate, îl propulsau printre cei
direct interesaţi în transformarea
lumii în care trăia. Vătaf de plai la
Cloşani, după 1806 până spre
1821 în mai multe rânduri, a
cunoscut viaţa obişnuită a
oricărui funcţionar fanariot, într-o
luptă inegală cu hoţii şi trecătorii
clandestini ai frontierei apropiate.
Soldat şi ofiţer în armata
rusă, comandant de panduri în
războiul ruso-oto-man din 1806-
1812, a luptat dincolo de Dunăre,
la Rahova, Negotin şi Cladova, a t, f
deprins - autodidact de excepţie
- cunoştinţe militare cu care îşi va
uimi apropiaţii în 1821. La
capătul ostilităţilor era înaintat în Tudor Vladimirescu
grad, obţinea o importantă
decoraţie şi devenea sudit rus,
unul din apropiaţii consulului Pini
la Bucureşti.
în viaţa civilă, fie împreună cu boierul Costache Glogoveanu,
fie pe cont propriu, însoţit de câţiva asociaţi, va intra în lumea
afacerilor. Ştim că exporta vite, cereale şi seu în Ardeal (1808),
peşte sărat şi cereale şi că rotunjise, cum arată diata sa din 1812,
din slujbe, militărie şi comerţ, o avere frumoasă pe care era
interesat s-o sporească.
Biografia sa ar fi incompletă dacă am lipsi-o de episodul mal
lungii sale şederi la Viena (iunie-decembrie 1814), urmat, la scurtă
vreme, de cele câteva săptămâni petrecute la Mehadia, în
preajma popei Stoica (viitorul cronicar bănăţean - Nicolae Stoica
de Haţeg), prilej de a citi istorie românească.
Timpul cât s-a aflat în capitala Imperiului Habsburgic a fost
folosit,în primul
rând, pentru a clarifica succesiunea soţiei lui C. Glogoveanu,
Elenco, decedată
acolo la 7 mai 1814, misiune încununată de succes la capătul mai
multor luni de
aprigă înfruntare cu justiţia austriacă. Dacă spiritul său de
dreptate, îndelung
exersat în ţară, în lungi şi complicate procese, îşi găseşte aici o
nouă confirmare,
c
or
Vtedimirescu se arăta, în mod egal, interesat de
pregătirea marelui
ongres european de după prima cădere a lui Napoleon
 Bonaparte. într-o
eiebră scrisoare, trimisă în ţară la 28 iulie 1814, el încheie: „Se
sună că atunci
cur eVa Ş' pentru locurile acelea, ci mult a fost puţin a rămas". Să fi
fost la
renţ omul de casă al Glogovenilor cu proiectele de
dezmembrare ale
ase ' Otomar1)
vehiculate la Congresul european, şi să se fi gândit
că, într-o
menea împrejurare, ar fi trebuit discutată şi chestiunea
românească?
 Fără a insista prea mult asupra trăsăturilor sale fizice şi
psihice, mai cu seamă ultimele - relativ contradictorii - este cert
că Tudora întruchipat calităţile şi limitele unui om al timpului său,
căruia împrejurările ulterioare aveau s'ă-i rezerve un destin de
excepţie.
uaor şi Eteria. La începutul secolului al XIX-lea, devenise
clar că redobândirea autonomiei ţării era strâns legată de mişcările
popoarelor oprimate din Balcani şi că succesul unei asemenea
acţiuni era condiţionat de sprijinul militar al unei mari puteri,
evident antiotomane, Rusia ţaristă. De altfel, evenimentele anului
1821 se îndreptau spre un asemenea deznodământ şi un plan de
război antiotoman, ce se va dovedi ulterior absolut fantezist -
elaborat la Bucureşti, în septembrie 1820 - prevedea ca ridicarea
grecilor să fie precedată de o răscoală a sârbilor şi de o alta a
bulgarilor.
Sufletul acestei acţiuni era societatea secretă Eter/a, (Frăţia
sau Societatea prietenilor), înfiinţată în 1814, la Odessa, de trei
negustori greci. Unirea tuturor balcanicilor în lupta împotriva Porţii
era scopul declarat al organizaţiei, imposibil de realizat altfel decât
printr-o propagandă eficace în rândul popoarelor oprimate de
Semilună. De la început s-a afirmat că în spatele întregii acţiuni se
află Rusia, cu atât mai mult cu cât principalul sfetnic al ţarului era
grecul Capodistria (Capo d'lstria). Acesta neputând fi adus în
fruntea Eteriei datorită poziţiei sale în conducerea Imperiului Rus,
a fost ales, în cele din urmă, Alexandru Ipsi/anti, fiul fostului
domnitor fanariot Constantin Ipsilanti.
El era proclamat Epitrop general la 20 aprilie 1820 şi tot ce va
întreprinde din acest ceas pare a confirma ajutorul ţarului. Iniţial,
planul său prevedea o răscoală în Pelopones la care însă a trebuit
să renunţe când a aflat de efectivele otomane staţionate acolo,
mulţumindu-se cu o diversiune la nord de Dunăre, în Ţările
Române. După ce la 1 octombrie 1820 Alexandru Ipsilanti era gata
să dea semnalul acţiunii conaţionalilor săi, trei săptămâni mai
târziu el se răzgâdise şi era dispus să înceapă la nord de
Dunăre, unde fanarioţii, nu neapărat toţi eterişti, dispuneau de
importante mijloace utile succesului mişcării.
Planul general, acum elaborat, a devenit cunoscut la 19 ianuarie
1821. Tudor Vladimirescu ar fi dat semnalul unei insurecţii generale
care s-ar fi întins în toată lumea greacă. Milos Obrenovici, căpetenia
sârbilor, era chemat să li se alăture.
Contextul istoric în care s-au desfăşurat evenimentele din
1821 a aşezat faţă în faţă „partida naţională", alcătuită din boieri
care doreau să înlăture domniile fanariote, Eteria, interesată într-
o mişcare generală antiotomană, şi Tudor, recunoscut în epocă
drept comandant al unei forţe armate a ţării, pandurii. Este
imposibil de crezut că între aceste trei forţe nu au existat contacte,
nu s-au negociat înţelegeri, nu a avut loc o coordonare a planurilor
de luptă pe poziţii riguros egale.
Fără a face parte din rândurile organizaţiei secrete greceşti,
Tudora fost parţial iniţiat în acţiunea militară pregătită de Eterie.
Acordul încheiat de acesta cu căpitanii lordache şi Farmache
prevedea colaborarea „cu scopul de a ne elibera de jugul
apăsător al barbarilor". Pe de altă parte, înţelegerea sa din 18
ianuarie 1821, puţin timp după moartea suspectă a ultimului domn
fanariot, Alexandru Şuţu, cu trei dintre membrii marcanţi ai
Comitetului de Oblăduire (însărcinat cu guvernarea provizorie a
ţării până la numirea unui nou domn), toţi trei membri ai „partidei
naţionale", îl însărcina, la cererea lui, „să ridice norodul la arme".
 încă din acest ceas, „îmbrăcat cu cămaşa morţii", Tudor îşi
asumă derea unei acţiuni militare care să faciliteze trecerea
Dunării de către răspun eterjste şj să' atragă sprijinul .Rusiei; dar, în
acelaşi timp, pentru că trUPe (jg 0 armată proprie, urma să afirme
şi obiectivele specifice ale unei 'S U"ri naţionale româneşti. Spre
a-şi acoperi mişcările, pentru a scăpa neatinşi r sca . boierii
participanţi se adresau Porţii negând orice participare S
evenimentele care se pregăteau. '
Prooramui revoluţiei de la 1321. Conţinutul acţiunii politice
româneşti de
1821 este cuprins în programul revoluţiei alcătuit din textele
cancelariei lui
r /-(proclamaţii, documente oficiale sau scrisori personale) şi
intervenţiile sale
bale îndeobşte păstrate în memoria, uneori infidelă, a
contemporanilor şi
apropiaţilor săi.
Proclamaţia de la Padeş (Tismana, 23 ianuarie 1821) adresată
locuitorilor Tării Româneşti „veri de ce neam veţi fi" justifică
ridicarea la luptă prin dreptul de rezistentă la opresiune" care
decurge din principiul suveranităţii poporului. Acţiunea este
legitimată prin voinţa lui Dumnezeu şi dorinţa prea puternicului
împărat" (desigur sultanul) ca supuşii lui să trăiască bine. Tudor
chema pe toţi cei ce vor „a lucra binele" să se adauge cu arme,
cu furci de fier şi cu lănci Adunării orânduite pentru binele şi
folosul a toată ţara". în concepţia conducătorilor revoluţiei,
mulţimile strânse sub stindardul ridicat în Oltenia urmau a
constitui o armată, dar şi un corp reprezentativ care să conducă şi
să legifereze .în interesul general.
Partea finală a textului cerea ţăranilor să „jertfească binele şi
averile cele rău agonisite ale tiranilor boieri" dar să cruţe bunurile
tuturor celorlalţi, inclusiv ale rrjarilor proprietari „făgăduiţi" -
participanţi la marea acţiune.
Proclamaţia exprimă gândirea politică a mişcării naţionale la
începutul revoluţiei, un apel înflăcărat pentru o ridicare generală
împotriva nedreptăţii şi asupririi, menit să atragă atenţia asupra
stărilor de lucruri din Principate.
Prudenţa domină însă mişcările răzvrătiţilor. Tendinţa spre o
răscoală
generală împotriva boierilor este greu stăvilită de Tudor, iar
eventuala reacţie a
puterii suzerane, mereu dornică să intervină la orice tulburare în
ţinuturile de la
Dunăre, e potolită printr-un arz trimis Porţii, din care se desprinde,
exclusiv, o
incriminare la adresa boierilor greci şi români: „ridicarea noastră nu
este pentru
altceva... decât numai asupra boierilor, care ne-au mâncat
dreptăţile noastre".
ocul politic stabilit la Bucureşti, din care fac parte şi textele mai
sus amintite,
continua cu schimbul de scrisori dintre Tudor şi „Comitetul de
Oblăduire"numit şi
n (3-4 februarie 1821). Conducătorul revoluţiei le cere boierilor „să
se facă
noţi adevăraţi, iar nu vrăjmaşi ai patriei precum aţi fost până
acum". în acelaşi
 Cln
pare sa
fi 'ntrat şi misiunea atribuită vornicului Nicolae
Văcărescu, însăr-
Sp _ r risipească trupa lui Tudor, dar rechemat la Bucureşti imediat
sa

ce acesta
se
Pregătea de
acţiune.
celebra JCrisoarea adresată acestuia, la 11 februarie 1821, este
formulată afirmaţi j?'*ie a Patr/e/- Drept replică la acuzaţia că ar fi
răzvrătit ţara el face nu tanL Ul' ar cum nu socotiţi dumneavoastră că
Patrie se cheamă poporul, iar agţma jefuitorilor?"
0 a ta
foarte cunoscută apreciere, când a justificat asprimea
cu care i-a pe vinovaţii jafurilor de la Beneşti, Tudor
afirma că „mişcarea sa nu
 este îndreptată împotriva boierilor", ci împotriva otomanilor,
„din porunc împăratului Alexandru". Urma ca ruşii să ne ajute să
redobândim cetăţile „<w care ne vor lăsa liberi să ne conducem
după legile noastre".
Cel mai important document programatic al revoluţiei,
elaborat probai anterior, dar devenit cunoscut în februarie 1821,
este „Cererile norodului romanesc" care, fără a fi supraevaluat,
cuprinde totuşi principiile de bază ale unei n " ordini sociale.
Astfel, este recunoscută suveranitatea poporului, singura în
măsură să acorde puterea şi să impună legea. Tot ce nu s-a
orânduit prin „alegerea s' voinţa a tot norodul" urmează a se
îndepărta. „Adunarea norodului" reprezintă voinţa suverană în stat.
Se cerea desfiinţarea privilegiilor boierimii şi obligaţia
domnului numit de Poartă de a respecta voinţa tuturor celor pe
care-i conduce. Accesul la dregătorii urma să se întemeieze pe
merit: „caftane cu bani să înceteze cu totul a se mai face". Cum
astfel era aşezat pe baze noi atât statul, cât şi relaţia dintre
cetăţeni şi putere, urma a se continua cu o largă reformă, extinsă
de la justiţie la administraţie, la domeniul şcolar (instituţiile
didactice sporeau pe seama episcopilor) şi la armată (se
prevedea instituirea unei oştiri permanente cu 4 000 de panduri şi
200 arnăuţi, cu „leafă uşoară", pe socoteala mănăstirilor"). Fără a
desfiinţa birul, „Cererile..." făceau, oricum, suportabilă fiscalitatea
stabilind un impozit fix, în patru rate. Posluşnicii şi scutelnicii
erau desfiinţaţi: mărirea numărului contribuabililor ar fi trebuit - cel
puţin teoretic - să diminueze dările individuale. Desfiinţarea vămilor
interne era considerată o necesitate, căci „ţara alta tarapana nu
are, numai cu neguţătoria trăieşte".
în sensul creşterii autonomiei merg şi acele reglementări care
limitează la patru numărul dregătorilor greci, însoţitori ai
domnului, sau„naţionalizarea" scaunelor arhiereşti, din care să fie
îndepărtaţi grecii. Firesc, spre a nu tulbura unitatea, acum atât de
necesară împotriva opresorului străin, revoluţia de la 1821 nu a
pus, în nici o formă, problema agrară, în sensul ei modern, bine
ştiut-de împroprietărire a ţăranilor şi desfiinţarea definitivă a clăcii.
în acelaşi timp, Alexandru Ipsilanti trecea Prutul şi prezenta,
la laşi, o Proclamaţie (28 februarie 1821) în care afirma obiectivele
revoluţiei greceşti, garanta pacea şi securitatea Moldovei şi, într-o
formulare înţeleasă repede de toţi, anunţa că, în eventualitatea
unei intervenţii otomane, „o forţă teribilă le va pedepsi îndrăzneala"
(adică Rusia).
Uşurinţa cu care epitropul Eteriei a trădat participarea
Imperiului Rus in evenimentele de la nord de Dunăre şi din Balcani
a atras, aproape imediat, atât dezavuarea acţiunii conduse de
Alexandru Ipsilanti, cât şi a aceleia care îl avea m frunte pe Tudor,
mai întâi prin ambasadorul Stroganof la Constantinopol apoi de ţar
însuşi, aflat la un Congres al Sfintei Alianţe, la Laybach (Liubliana,
Slovenia).
Refuzul declarat al Rusiei de a urma Eter/a în planurile ei
aventuriste va modifica înţelegerile anterioare. în deplasarea de la
laşi spre Bucureşti, împreuna cu cei 2 000 de ostaşi recrutaţi în
Moldova, Al. Ipsilanti primejduia şi acţiunea românească.
La vestea că aliaţii săi coborâră spre Dunăre, Tudor
părăseşte tabăra de la Ţânţăreni şi se îndreaptă, la rândul său,
spre capitala Ţării Tomâneşti aban-
 Jurământul lui Tudor Vladimirescu în faţa boierilor care susţineau
cauza naţională.

donată de boierii în panică, disperaţi de gestul Rusiei, de

excesele trupei lui Al. Ipsilanti, de mânia vindicativă a
„Adunăriinorodului".
Spre a preîntâmpina ocuparea capitalei de către eterişti,
Tudor ajunge, la 16 martie, în preajma Bucureştilor, de unde
adresează o Proclamaţie (din Bolintin) locuitorilor oraşului spre
a le anunţa intenţiile sale. Va rămâne la margine de unde va
aştepta trimişii Porţii spre a cerceta „jalnica stare" a ţării spre a
face dreptate şi orânduială bună. Poporul s-a ridicat pentru
„dreptăţile folositoare la toată obştea" stricate în ultima vreme. Se
remarcă grija cu care sunt menajate susceptibilităţile Imperiului
Otoman şi o anumită indecizie în ce priveşte direcţia ulterioară a
mişcării.
A doua Proclamaţie, datată 20 martie 1821, este comunicată
de la Cotro-ceni, unde se afla tabăra sa. Din nou, conducătorul
revoluţiei insistă asupra cauzelor care au determinat ridicarea sub
arme: „pierderea privilegiilor" noastre §! jafurile nesuferite. Mai
mult ca oricând se cere unirea, „lucrarea tuturora rnpreună după
destoinicie'spre a câştiga din nou dreptăţile pierdute". Caracterul P
onunţat social exprimat în Proclamaţia de la Padeş şi în
„Cereri..." lăsa loc, aic|. unităţii naţionale.
câşti f'ne' acordul cu "boierii patrioţi" (23 martie), în virtutea căruia
Tudor
rjoaija dreptul d8 a exercita „vremelnica stăpânire", întăreşte concluzia
ante-
atea ac un
Politic"- ţ' " întreprinse de Tudor era recunoscută şi de
clasa
revolut' Pe teme' naţi nal, toate forţele interesate în realizarea
programului ?e" se uneau în faţa unei situaţii imprevizibile.
51 6 1 ă obiectivele
'- Eteriei făceau iminent un atac otoman,
tran-' ca în atâtea rânduri, pământul ţării într-un spaţiu al
jafului şi al pustiirii,

27
Tudor va tranşa, în discuţiile cu Alexandru Ipsilanti, problema
raporturilor rjjm cele două mişcări. După unele surse, Tudorar fi
întrebat doar unde este spjiJ6
Rusiei. Răspunsul echivoc al epitropului l-ar fi înfuriat, rostind
cuvinte de câjn!J'
pentru că a fost înşelat. După altele, el s-ar fi exprimat clar:
„Scopul d
neavoastră este contrar celui urmărit de mine", invitându-l să
treacă Dunăr
spre a evita o nenorocire. a
>
în acelaşi timp, insistentele tratative cu otomanii erau
menite să întârz invazia, cel puţin până când, retras în zona
fortificată a Olteniei, i-ar fi puy rezista cu şanse de succes.
încă învăluită în mister şi supusă unor interpretări
contradictorii, revoluţi de la 1821 relevă complexitatea unei lumi
în schimbare, a cărei reaşezare comporta un proces
îndelungat sub beneficiul unor condiţii favorizante
determinate de jocul de interese al Marilor Puteri.
Supus unei morţi de martir, Tudor este - asemeni marilor
figuri legendare ale istoriei noastre - jertfa primordială pe care
acele timpuri au aşezat-o |a temelia noii societăţi.

A. OŢETEA despre personalitatea lui T. Vladimirescu.

„lată însuşirile pe care Tudor le putea pune în serviciul
misiunii ce avea să-i fie încredinţat
un spirit natural, care-l ridica mult peste gradul său de cultură, o
adâncă cunoaştere a oamenilor şi o
experienţă bogată în afaceri militare, o voinţă dârză şi o ambiţie
puternică... care nu-l putea face sâ
uite interesul de a izbuti cu orice preţ şi de a cuceri pentru sine şi
pentru clasa căreia îi aparţinea
puterea supremă". *

La întoarcerea de la Viena, Tudor Vladimirescu semnalează,

într-o scrisoare, pagubele ce i-au fost pricinuite de tulburările din
Oltenia.
„Hoţomanii de la Ada-Kaleh au prăpădit lumea de pe la noi
şi de la mine şi de la dumneavoastră au luat toate bucatele şi tot
ce au găsit. Apoi din nechivernisirea stăpânitonlor ţări noastre
vezi câtă prăpădenie ni se pricinuieşte!... O stăpânire cu aşa ţară
mare în mână şi un lucru de nimic n-au putut opri, ci ne lăsară de
ne prăpădirăm şi ne stinserăm de tot!"

TEMĂ:
1. Prezentaţi personalitatea lui Tudor Vladimirescu în
contextul tendinţelor de restructurare
în sens modern, a societăţii româneşti
2. Care au fost raporturile dintre Tudor şi Eterie?
3. Comentaţi principalele prevederi ale documentelor
programatice ale revoluţiei de la 1821Ş
stabiliţi semnificaţia lor.
 DESFĂŞURAREA REVOLUŢIEI DE LA 1821

RĂZVRĂTIREA OLTENIE!.
- TUDOR LA ŢÂNŢĂREN!, ÎPSILAfc * SAŞI.
- „SOMNIA" LUI TUDOR.
- SFÂRŞITUL REVOLUŢIEI; MOAR . DE MARTIR A
LUI

în contextul creat de implicarea mişcării eteriste

într-o insurecţie care îşi avea baza de plecare în Principatele
Române, trei dintre cei mai de seamă boieri ai ţării au desemnat,
printr-un înscris, pe Tudor Vladimirescu, să ridice norodul la
arme pentru „obştescul folos", în vederea obţinerii vechilor dreptăţi
ale ţării: autonomie şi domniile pământene.
în consecinţă, în noaptea de 18 ianuarie 1821 Tudor a părăsit
Bucureştiul, şi, după ce a întărit Mănăstirea Tismana, s-a instalat
la Padeş, unde oamenii săi de încredere pregătiseră /ra/ea" De
aici, la 23 ianuarie el a făcut cunoscută Proclamaţia prin care
chema pe toţi locuitorii ţării pentru a înlătura nedreptăţile şi „răul ce
ni-l pun peste cap căpeteniile noastre" iar dintre aceştia „să se
aleagă... cei care pot să fie buni şi cu care noi dimpreună vom
lucra binele, ca să le fie şi lor bine, precum ne sunt făgăduiţi".
Tot de aici, Tudor ş\ Adunarea norodului constituită la Padeş
au întreprins demersuri diplomatice la Poartă, Austria şi Rusia,
cărora le solicită sprijinul, arătându-le că nu s-au ridicat împotriva
autorităţii legitime a Porţii, ci împotriva stăpânirii interne, fanariote.
Prin asigurările date Imperiului Otoman, Tudor urmărea să
împiedice o invazie armată şi orice suspiciune cu privire la intenţia
de răzvrătire împotriva ordinii legale.
în drumul său spre Craiova, Tudor
'rece prin Baia de Aramă, Broşteni şi Strehaia, unde i s-au
alăturat numeroşi ţărani. Chemarea sa a avut efectul unei
declaraţii de război adresate boierilor. Coborând pe Motru el îşi
stabileşte tabăra la Ţânţăreni, nu departe de Craiova, Ur>de
Adunarea norodului a rămas toată luna februarie şi unde, păstrând
o Permanentă legătură cu boierii „partidei naţionale"din
administraţia centrală, va „ măsuri de fortificare a mănăstirilor din
Oltenia în vederea unei rezistenţe |ndelungate. Organizarea
armatei, al cărei nucleu îl formau pandurii, precum şi
rea disciplinei şi a capacităţii combative a trupelor sale l-au
preocupat în m a deosebit pe Tudor.
s„ Pentru el, acţiunea abia începută nu trebuia să fie o simplă
diversiune care a lnlesnească trecerea eteriştilor în sudul Dunării
sau intervenţia Rusiei într-un flit cu Poarta Otomană.
 11 &• -T;
Trecerea Oltului de către pandurii lui Tudor

Dar acţiunile eteriste din Moldova au schimbat planul iniţial,

complicând situaţia. în seara de 22 februarie 1821, Alexandru
Ipsilanti a intrat în laşi şi l-a asigurat pe domnitorul Mihai Şuţu de
sprijinul pe care Rusia îl acorda mişcăm sale şi -de iminenţa
trecerii Prutului de către trupele ţariste. în „Proclamaţia şdresată
locuitorilor Moldovei", pe 28 septembrie, cărora le garanta
persoana'şi averea, îi asigura că, în cazul intrării otomanilor în
ţară, aceştia vor avea de înfruntat o „straşnică putere". Aceste
declaraţii au compromis mişcarea în fruntea căreia se afla
Alexandru Ipsilanti. Deconspirată, Rusia a dezavuat imediat Etena
şi mişcarea pornită de Tudor.
Sub presiunea acestor evenimente, îngrijoraţi şi de amploarea
socială extraordinară a mişcării conduse de Tudor, căpeteniile
„partidei naţionale" au luat drumul Braşovului (2Q februarie 1821).
în acelaşi timp, lordache Olimpiotula avut o întrevedere cu Tudor,
în tabăra de la Tântăreni, spre a-l atrage de partea Eteriei;
discuţiile purtate pe baza „Cererilor norodului românesc" au
reflectat clar divergenţele dintre cele două mişcări.
Atent la tot ce se întâmplă în ţară, conştient însă şi de
consecinţele externe ale unei acţiuni pripite, Tudor a căutat
soluţiile cele mai bune, în situaţia în care, la 5 martie 1821,
armata grecească aflată în Moldova şi'a început marşul spre
Dunăre. în interesul acţiunii româneşti, era absolut necesar ca
forţele armate de sub comanda lui Tudor să ajungă la Bucureşti,
înainte de a sosi aici Ipsilanti împreună cu susţinătorii săi.
„Domnia" lui Tudor. Plecat din Tântăreni, prin Slatina, spre
Capitală, el va ajunge aici la 21 martie 1821. După ce şi-a stabilit
tabăra el a iniţiat tratative atât cu Comitetul de Oblăduire din
Bucureşti, cât şi cu otomanii, pentru a da o aparenţă de legalitate
acţiunilor sale şi a pune la adăpost ţara, în cazul eventuale
intervenţii de peste Dunăre.
30
în acest sens, Tudor şi boierii rămaşi în Bucureşti, reciproc, şi-
au jurat
A - tă Acordul încheiat între părţi şi-a găsit expresia în
Proclamaţia din 23
c
1- 1821, în virtutea căreia comandantul armatei revoluţionare
recunoaştea
elnica stăpânire" a ţării, alcătuită din boieri „patrioţi". Tudor
acceptă să
'Vr6Hucă împreună cu ei, iar aceştia declarară că „pornirea
slugerului Tudor nu
eS te r®?ontjnutu| acestui compromis politic îşi găsea expresia într-un
document
■ tat Porţii şi într-un memoriu adresat ţarului. Scopul general al
revoluţiei
"mânea împlinirea „dreptăţilor ţării" şi hotărârea de a le obţine chiar
cu „vărsare
!f sânge", ceea ce marchează etapa nouă în care se intrase după
dezavuarea
emisă de ţarul
Alexandru.
La 28 martie, trupele lui Alexandru Ipsi/antis-au oprit la
marginea Capitalei, *n Colentina. Aflându-se cu „sabia în ţara sa"
Tudor se opunea intrării armatelor eteriste în oraş, •exprimându-
şi hotărârea de a-şi păstra independenţa şi libertatea de
mişcare. întâlnirea din 30 martie 1821 cu conducătorul Eteriei a
scos în evidenţă lipsa de concordanţă dintre mijloacele şi căile
folosite de către cele două mişcări. Tudor1-a atras atenţia lui Al.
Ipsilanti că fără sprijinul Rusiei nu va putea ridica steagul luptei
antiotomane, iar dacă doreşte să o facă să treacă Dunărea şi să-i
înfrunte acolo.
în ciuda unor grave divergenţe, cei doi ajung la un acord, în
urma căruia judeţele din nord trec sub autoritatea lui Alexandru
Ipsilanti, iar Oltenia şi judeţele de câmpie sub cea a lui Tudor. în
consecinţă, primul îşi stabileşte cartierul general la Târgovişte, iar
celălalt la Cotroceni. Tudor îşi deplasează forţele principale,
întreprinde unele lucrări de apărare a Capitalei, sporeşte
efectivul trupelor, cărora le măreşte capacitatea combativă şi
disciplina, şi duce tratative cu paşalele de la Dunăre pentru a evita
intervenţia acestora. în acelaşi timp, recomandă stabilirea de
legături cu boierii din laşi, ca „la un gând şi o unire cu Moldova să
putem câştiga deopotrivă drepturile acestor principate". Şi peste
munţi, în Transilvania, era aşteptat „craiul Tudoruţ",
autorităţile habsbur-gice temându-se ca duhul răzvrătirii să nu-i
cuprindă şi pe românii de acolo.
în scurtul timp ai guvernării sale, preocuparea de căpetenie a
lui Tudor a fost întărirea capacităţii de apărare a ţării, sporirea
numărului oamenilor sub arme şi buna lor aprovizionare, în
eventualitatea unui conflict militar îndelungat. Boierii reţinuţi să-l
slujească la Bucureşti au primit, de la început, însărcinarea să
asigure ordinea în ţară, să strângă bani şi să asigure mijloacele de
transport şi alimente pentru nevoile oştirii. Deşi Capitala ţării era
aşezată într-o zonă ' proprie apărării şi nu dispunea de ziduri şi
fortificaţii el a ocupat Mănăstirile Kadu-Vodă, Mihai-Vodăş\
Mitropolia şi a întărit tabăra de la Cotroceni.
In concordanţă cu programul revoluţiei, ori de câte ori a fost
sesizat, Tudor acţionat ferm atât împotriva actelor de indisciplină
ale trupei, cât şi a abuzurilor varşite de diverşi proprietari funciari,
în raporturile lor nemijlocite cu ţăranii. Dla" i ' aPri'ie 1821
marele vistier era chemat să uşureze claca satelor din ',
Dâmbovitei, iar 5 zile mai târziu a ordonat să fie înjumătăţită
darea impusă Olului CreţeştMIfov.
lUa*'a concretă a Principatelor, unde autoritatea puterii
suzerane fusese Cata. a determinat însă intervenţia armată a
Porţii, la începutut lunii mai
încurajată şi de expectativa rusă.
 Sfârşitul revoluţiei; moarte?*, de martir a lui Tudor. La
apropierea otomanilor de Bucureşti, Tudor Vladimirescu, după
îndelungate ezitări, a părăsit Capitala considerând că rezistenţa
ar primejdui oraşul. într-un cuvânt către oştenii săi, la 15 mai
1821 el anunţă hotărârea de a se uni „cu ceilaţi fratj creştini"
pentru „a descărca împreună puştile în carne de turc".
Deşi la 18 mai, la Goleşti, s-a ajuns la o înţelegere între Tudor
şi lordache Olimpiotul, conducătorit eterişti au hotărât să-l
îndepărteze de la conducerea armatei pandurilor cu sprijinul
căpitanilor D. Macedonsky şi Hagi Prodan. Severitatea excesivă
cu care a pedepsit actele de indisciplină prin execuţia unuia din
tinerii săi căpitani, loan Urdăreanu, i-a îndepărtat pe ceilalţi şi a
uşurat misiunea complotiştilor. în dimineaţa zilei de 21 mai 1821,
după înmormântarea lui loan Urdăreanu, mai mulţi eterişti, în
frunte pu lordache Olimpiotul, au pătruns la Tudorcare a refuzat
orice discuţie. Izolat de ai săi, Tudora fost scos repede din tabără,
înainte ca „lagărul pandurilor să se trezească bine şi să afle
despre ce este vorba", şi înconjurat de arnăuţi a fost pornit spre
Piteşti, iar de aici la Târgovişte.
înfruntând moartea cu dârzenie şi demnitate, Tudora fost ucis
în noaptea de 26-27 mai 1821, la marginea Târgoviştei, iar trupul
său spintecat şi azvârlit într-o fântână. Singurul său mare păcat a
fost acela că „voise ca în ţara lui să aibă parte de fericire şi de
putere săracii neamului românesc". Rămasă fără comandant,
oastea lui Tudor s-a dezmembrat, nu înainte de a-şi demonstra, în
luptele cu otomanii de la Drăgăşani, o înaltă capacitate de luptă.
în schimb, armata eteristă, lipsită de pregătirea şi instrucţia militară
corespunzătoare, a fost înfrântă, ultima rezistentă consemnându-
se la Mănăstirea Secu.

Arestarea lui Tudor de către eterişti

în Oltenia, luptele de hărţuire au mai continuat o vreme,
chiar dacă tia fusese înfrântă o dată cu dispariţia conducătorului
acesteia, iar ţara din reV cupată de trupe otomane. Sumele
enorme solicitate de întreţinerea n u , r represaliile exercitate
împotriva participanţilor la evenimentele anului t r U ? au dus la o
nemulţumire generală care a generat puternice frământări şi
„uscări sociale.
Unul din obiectivele „partidei naţionale" a fost astfel atins.
Problema
-nească a devenit subiect de discuţie între Marile Puteri Sub
presiunea lor rorTI rta a f0St obligată să numească primii domni
pământeni, loniţă Sandu Sturza - Moldova) şi Grigore Dimitrie
Ghica (în Ţara Românească). Sosirea lor în p pate, fn toamna
anului 1822, concidea cu retragerea trupelor otomane de
atie care (ăsau în urmă amintirea a nenumărate jafuri, distrugeri
şi a mii de victime omeneşti.
*
*

NICOLAE BĂL CESCU despre evenimentele de la 1821

.Revoluţia de ia 1821 a strigat dreptate şi a vrut ca tot românul
să fie liber şi egal, ca statul să se facă românesc Ea fu o revoluţie
democratică."

NICOLAE /ORGA despre Tudor Vladimirescu

„Nu se poate zice că Tudor a căzut orbeşte în prăpastie El a
înţeles şi slăbiciunea sa faţă de turci şi încurcătura în care trebuia
să se zbată faţă de etenşti şi puţinul temei ce trebuia pus pe
boieri, A făcut tot ce se putea face de un om necunoscut, fără
mijloace, fără adevăraţi sfătuitori şi fără sprijinitori trainici A
chibzuit, a socotit, a potrivit - nu fără izbândă de multe ori Fără
a se lăuda şi a minţi, ca duşmanii săi el s-a păstrat multă vreme
teafăr nevătămat, sigur de el şi oastea sa, deopotrivă. Dar o
putere mai mare decât viaţa lui îl ţâra spre pieire"
TEMĂ . Ilustraţi politica internă a lui Tudor
Vladimirescu şi stabiliţi semnificaţia acesteia.
 ROMÂNII ÎNTRE OCUPAŢIA, SUZERANITATEA
Şl „PROTECTORATUL" IMPERIILOR VECINE.
DE LA REGULAMENTELE ORGANICE
LA REVOLUŢIA PAŞOPTISTĂ

-CONTEXTUL POLITIC INTERNAŢIONAL;

AKKERMAN (1826) SI ADRIANOPOLE
(1829).
- DEZVOLTAREA SOCIAL-ECONOMICĂ;
DEMOGRAFIE.
- SOCIETATE.
- AGRICULTURA.
- INDUSTRIA.
- COMERŢUL, TRANSPORTURILE SI
COMUNICAŢIILE.
- URBANIZAREA.

Contextul politic internaţional. Akkerman (1826) şi

Adrianopole (1829).
Anul revoluţionar 1821 şi ceea ce a urmat - reprimarea
mişcăm de eliberare greceşti, dar şi a acţiunii politice şi militare
întreprinse de Tudor, ororile ocupaţiei otomane şi intervenţia
diplomatică a Marilor Puteri în favoarea Ţărilor Române - au creat
condiţii propice pentru formularea explicită a programului naţional.
Abia schiţat în vremea lui Tudor, eludat în punctele sale principale
dintr-o firească prudenţă la 1821, acesta îşi găseşte
cuprinderea aşteptată-cu deosebire - în memoriile înaintate de
către marea boierime Austriei, Rusiei şi Imperiului Otoman. Revin
în aceste texte revendicări esenţiale: instaurarea domniilor
pământene şi a puterii politice a oligarhiei boiereşti, desfiinţarea
raialelor, libertatea comerţului şi a celorlalte activităţi economice,
expulzarea străinilor din conducerea statului şi a Bisericii.
Paralel, se desfăşoară o luptă de poziţii între boierimea mare
şi boierimea mijlocie şi mică, dornice să participe la împărţirea
beneficiilor exercitării puterii şi pentru care înfăptuirea progresului
social-economic şi politic se asociază cu un sistem de privilegii
exclusive.
Implicarea nu se opreşte însă aici. Conflictului intern pentru
putere i se adaugă şi o participare internaţională. Marea boierime
învinge cu sprijinul Rusiei, care a acceptat înfăptuirea programului
politic naţional cu condiţia instalării m Principate a „protectoratului"
său, înţeles iniţial corect, ca un sprijin pentru modernizare.
Instaurarea domniilor pământene va asigura cadrul înăuntrul
căruia urma a se realiza importante transformări. La 7 octombrie
1826, printr-o Convenţi semnată la Akkerman, complementară
tratatului de la Bucureşti (1812), s reinstituia pentru Poartă
obligaţia de a respecta drepturile Principatelor. Intr-u _ act
separat,referitor la Ţara Românească şi Moldova, erau puse
bazele unei n

34
 ■ ări interne, în sensul căreia domnia pământeană se limita pe
o durată de organiz atea comerţu|uj se fixa cu rezerva asigurării celor
necesare Porţii, se 7 3n'\ cOmisii care să ia măsuri cu privire la
întocmirea unor regulamente instituia Ţrjbutu( şj celelalte obligaţii
rămâneau în limitele hatişerifului din 1802. genera ■ sfârşit lungul
exil al boierilor pământeni - alungaţi de revoluţia din ţn fine, .nutj
departe de ţară, de conflictul ruso-otoman. f qeneral,
favorabilă intereselor româneşti convenţia marca, totuşi, în-
rile protectoratului" ţarist. încălcarea ei de către Poartă va
declanşa un nou *Phd între cele două Mari Puteri. La 26 aprilie
1828, trupele ţariste trec Prutul nă Tara Românească şi
Moldova, situaţie care se va menţine până în
a'Driliei834.
în absenta domnilor, care se retrag din faţa armatei ruse,
conducerea p ncipatelor este încredinţată contelui Pahlen (1828-
1829) şi ulterior generalilor jeltuhin(februarie-octombrie 1829) şi
Kiseleff{\829-1834), cu titlu de preşedinţi ai Divanelor celor două
ţări.
Victoria Rusiei, consfiinţită de Tratatul de la Adrianopol,
garanta Ţărilor Române vechile lor privilegii cuprinse în capitulaţii
sau în înţelegerile dintre cele două puteri. în acelaşi spirit era
elaborat un nou act separat pentru cele două Principate.
Reglementările lui, în spiritul înţelegerilor mai vechi dintre marea
boierime şi Rusia, aveau un caracter contradictoriu. Domnia pe
viaţă întărea stabilitatea principalei instituţii în stat; libertatea
comerţului, însoţită de retrocedarea teritoriilor fostelor raiale şi
stabilirea graniţei pe talvegul Dunării - primul pas pe calea unificării
de stat în epoca modernă - au avut consecinţe favorabile în
afirmarea societăţii, moderne. Poarta şi Rusia se obligau să
confirme viitoarele regulamente administrative ale Principatelor.
însă, în planul statutului lor politico-juridic Ţările Române ieşeau
de sub dominaţia singulară a Porţii spre a cunoaşte, vreme de
aproape 50 de ani, suzeranitatea Imperiului Otoman şi, timp de 30
de ani, protectoratul concomitent al Rusiei.
l>ti vo' s- - Paralel cu creşterea
nume-
rică a satelor, oraşelor şi târgurilor, se înregistrează şi o
diversificare a populaţiei, care îşi schimbă structura şi
omogenitatea. La oraşe apar noi meserii Şi comerţul se diversifică,
în vreme ce în lumea rurală se adânceşte stratificarea socială.
Societatea românească intră într-un curs racordat la ritmurile unei
vieţi ln Plină schimbare şi transformare.
. __ In perioada anterioară revoluţiei de la 1848, în Moldova
existau 1 933 sate rar în Ţara Românească, la 1838,'3 584. în
Transilvania, la 1857 se semnalau 2 localităţi, înregistrându-se şi
un proces de comasare a acestora.
In ansamblu, sporul demografic este mai mare la oraşe decât
la sate iar xul de locuitori din mediul rural determină apariţia unor
noi aşezări urbane, mai ales după 1829.
Ia 1 qLa începutul secolului al XIX-lea, în Ţara Românească, populaţia
se ridica în M i " 9 3 2 locuitori' iar la jumătatea secolului la 2.500.000
locuitori, în timp ce
Moldova, la aceeaşi dată, se înregistrau 1 462.105 locuitori. l0C(Jj
ln Tl
"ansilvania, recensământul din anii 1784-1787 consemna
2.500.000 3QO/O ?ri| Pentru ca în 1847 populaţia să numere
3.500.000, într-o creştere de
n
anul 1844, românii reprezentau 60,28% din populaţia
provinciei, maghiarii

35
 LEGEN
DA
Extracţii de
cărbuni
Extracţii de ,Râbniţ
fier Debrecen __nD.Cavnic Borşa a
Metale IMPERIUL
neferoase Valea lui
Păcură Minai
Sare A
Ape minerale
Metalurgie,
unelte
agricole Baia Mare BaiaSpne
Tiras
RUSIEI
e" pol
Chisinău ' lina
T
"tg.Lăpuşn
*>Borsec Piatra Neamţ
Salonta lin"
Gpeorghieni i
—-" — * . . l Bacău v ,
*■-*-/
:
doineşti ., vaslui
Tg.Ocna '* '
5 ..Grozeşti
(Oituz) [
„ , --- - . Târgu/wlure
Nucet e*a e .Turda ■ - a-- ?Leova - -%,
aComrat Cetatea
Albă.C\
Sântana Abrud Jţţeş A j , Ocna Mureş "'
Corund
• Arad Roşia Montană n Z|aţna j Dumbrăveni
BăiţaD " • e -Ocna- Rupea A Bixad ,
Săvârşm Sacărfmbp Alba lulia Sibiului gja o < Malnaş C h l
7 Jimbolia Timişoara G>? • ' *
eva CU9 r
|
Sebe Slbiu
C V lceOf. Gheorghe T UCI
Focş a . ţ
Cahl
'
w ţ Olt'&dr A Teliuc Arpaşu «" □ [ / e J ]fBolgrad
 l &-Găvoidia • Nădrag DCălan Sadu* p r *ac«zărn1ftilX ' Galaţi Reni 4 Chilia
Nouă--
e
i " \, •Ferdinandsberg \ 3 r "-? fag \ Ismail
~z
\ * ib (Oţelu Roşu )■ Petroşani Câmpu}und Ceoea/ sâpu"
© D -i 1829-1856 I.Şerpilor
w Dognecea «Reşiţa' ■ uricani Cjga ~ ( mSfe« JI \ nd£Bafta A/bT T Prpa'a Rusia
Sulina
rea ae Ar eş
\{ Vrsac nA "Anina Baia de Aramă ? Bpiteni- Camfrna b uzau-' _ "Va Tulcea
BELGRAD Oraviţa Ciclova D - Târgu JiuRamnicu Vâlcea % Pioasa V C,C JS /
Sf.Gheorghe

Hârsova
A Orşova ■ Zăgujani Piteş* Dragomiresti Ploieşti ' ţ> a v S
Moldova Veche/**xTurnu Severin ■ -.\.
o _. . n£
■' _ ! > _ . . . Filiasi Drăaăsani VoHtu ___* oSlobOZia
Sticlării, ceramică, Craiova Videle - 9
faianţă, cărămidărn\ Olteniţa Constanţa
Textile Zahăr Vidirî-.
n . Caracal r Ruşii de Vede Sj|(stra
Adamclisi
Berării j Calafat Segarcea andr'a Giurgiu
Distilerii de spirt f Turtucaia Zimnic Fet« Mangalia
Călăraşi
 97% iar saS" 9' 99%- Creşterii populaţiei şi numărului
aşezărilor le cores- He o puternică adaptare, înnoire,
diversificare în raport cu cerinţele societăţii
fl10 ţn perioada anterioară anului 1848, în Principate, ţăranii
clăcaşi alcătuiau , jp populaţia Moldovei şi 74% din cea a Ţării
Româneşti. Stratificarea - - imii vizibilă încă de la sfârşitul
secolului al XVIII-lea, este în strânsă *ara~tură cu transformările
economice. Astfel, locul scutelnicilor, posluşnicilor, 'e slaşilor şi
slugilor, categorii- sociale care, în schimbul scutirilor fiscale,
„,ep|jneau anumite îndatoriri faţă de boieri sau mănăstiri,
desfiinţaţi prin Regulamentele organice, este luat de categoria
căpătăierilor, locuitori fără domiciliu stabil, care reprezentau o
importantă sursă de muncă salariată, a beienarilor, oameni veniţi
de peste hotare, precum şi a ruptaşilor, utilizaţi în administraţie şi
care plăteau doar o dajdie.
în Transilvania, marea majoritate a populaţiei o alcătuia
ţărănimea iobagă care, în 1831, reprezenta 39,17%, jelerii 18,33%,
iar ţăranii liberi 27,21%. Rigiditatea' structurilor sociale a împiedicat
o dinamică similară aceleia din Principate.
şOc!<'atate Schimbările profunde din viaţa economică şi socială
se observă si în transformările survenite în structura boierimii din
cele două Principate Procesul de îmburghezire a acesteia se
desfăşoară în ambele sensuri „de jos", prin intrarea în rândurile ei
a negustorilor, arendaşilor, funcţionarilor din administraţia de stat,
intelectualilor şi „de sus" prin încadrarea activă a unei părţi din
boierimea veche în activităţi cu conţinut burghez.
Structura populaţiei orăşeneşti reflectă mai bine dinamismul
vieţii noi. Aici stratificarea este puternică. Negustorii şi meseriaşii
reprezentau principalele categorii de locuitori; prezenţi în număr
apreciabil, ei alcătuiau un important contingent al burgheziei care
se prezenta divizată - confesional şi etnic - în • Moldova, fiind
mult mai omogenă în Ţara Românească, cu implicaţii reliefate cu
prilejul revoluţiei de la 1848.
în Transilvania, deşi populaţia oraşelor a crescut, ea era încă
legată de agricultură. Burghezia română, slabă sub raport
numeric datorită păstrării regimului stărilor şi a naţiunilor
privilegiate, îşi găsea un teren de afirmare mai prielnic în mediul
intelectual.
In concluzie, marea masă a populaţiei o alcătuiau ţăranii, în
vreme ce caracterul predominant agrar al economiei făcea ca
interesele burgheziei să coincidă cu cele ale boierimii, agricultura
(pământul şi ţăranul) fiind o cale Profitabilă de câştig. în acest fel,
putem înţelege apropierea între burghezie şi Proprietarii funciari,
obiectivele şi limitele alianţei dintre ele, particularităţile luptei
Politice şi sociale desfăşurate în timpul revoluţiei de la 1848.
Agricultura Nevoia unei producţii sporite de bunuri
agrare"(legată de
rgirea pieţei interne, de cererile otomanilor, în Ţările Române,
şi de cele
ustriece, în Transilvania, de nevoile armatelor de ocupaţie, de
începutul
9ajării produselor româneşti pe piaţa externă şi de nevoia de
bani a tuturor
a
e
9oriilor sociale) a avut drept consecinţă extinderea suprafeţelor
cultivabile,
enarea în circuitul pieţei a moşiilor nobiliare, boiereşti şi
mănăstireşti, ca şi a
 lot "■.Pro':)r'et ţ' ţărăneşti. în fapt, s-a extins rezerva moşierească în
detrimentul
ale " C'ate n f 'os'nţă ţăranilor dependenţi, s-au înmulţit obligaţiile în
muncă
acestora, s-au accentuat tendinţele de acaparare a pământurilor
ţăranilor

37
 liberi. în acelaşi timp, s-a extins munca salariată, s-a generalizat
arendarea pământului, au sporit preocupările pentru modernizarea
producţiei, în conditii|e în care agricultura reprezintă sursa esenţială
de câştig.
Alături de transformările cantitative se înregistrează şi
transformări calitative, prin introducerea unor procedee tehnice
noi, a muncii salariate, şi, nu în ultimul rând, a cunoştinţelor
ştiinţifice din literatura de specialitate. în acest scop, se
înfiinţează, în 1834, Societatea de agricultură, înŢara
Românească, se organizează învăţământul agronomic şi
economic în cadrul şcolii de la Sfântul Sava şi a Academiei
Mihăilene, se constituie Asociaţia economică ardeleană având
drept obiectiv organizarea şi dirijarea economiei în acord cu
nevoile societăţii, se experimentează maşini agricole de import la
ferme model, ca cea de la Pantelimon, se pun bazele Şcolii de
meserii din Bucureşti ş\ a alteia de arte şi meserii la laşi (1843). La
toate acestea se vor adăuga înfiinţarea fabricilor de maşini agricole
de la Cluj şi laşi, experimentele lui Ion lonescu de la Brad, unul din
cei mai de seamă agronomi şi oameni de ştiinţă ai vremii,
trimiterea de bursieri în străinătate, fapte care vin să ilustreze
nevoia de a depăşi stadiul rutinier al agriculturii, de a o moderniza
şi înnoi.
în 1821-1848, agricultura stă sub semnul revoluţiei agrare
declanşate în Ţările Române încă din secolul al XVIII-lea şi prima
jumătate a secolului al XIX-lea. Deşi are un ritm inegal, ea este
legată de activizarea elementelor din sistemul de valori
corespunzător societăţii moderne.
Toate aceste căutări nu-şi puteau găsi plenitudinea într-o
societate încă aflată sub dominaţie străină. De aceea, asistăm la
adaptarea, la noile realităţi, a metodelor vechi, cum ar fi folosirea
muncii de clacă în serviciul producţiei de marfă. Mărirea rezervei,
prevăzută în Regulamentul Organic, a fost însoţită de sporirea
numărului zilelor de muncă, prin intermediul nartului (volum de
muncă zilnic al ţăranului clăcaş, imposibil de îndeplinit în timpul
afectat), de îngrădirea dreptului de folosinţă şi de strămutare a
clăcaşilor, situaţii ce vor provoca numeroase conflicte de
proprietate.
în Transilvania, evoluţia a fost asemănătoare. Şi aici
necesitatea unei producţii sporite de cereale a dus la creşterea
rezervei senioriale, la formarea de mari latifundii prin acapararea
pământurilor ţăranilor liberi, prin reducerea sesiilor iobăgeşti,
prin înmulţirea numărului zilelor de clacă. Aceasta a determinat
atât pauperizarea unei însemnate părţi a ţărănimii, cât şi
formarea unei categorii subţiri de ţărani înstăriţi. Elementele
noului se răspândesc, şj aici, prin activitatea desfăşurată, în
Transilvania, de Societatea Agricolă, înfiinţată la Sibiu încă în
1769, cu scopul de a populariza cele mai avansate rezultate
agrotehnice.
în acelaşi timp, numeroase date dovedesc orientarea
stăpânului de moşie spre producţia de piaţă, prin comercializarea
tuturor produselor obţinute Pe domeniu, precum şi prin înfiinţarea
unor întreprinderi de prelucrare Ş> industrializare a acestora.
Dar, aceste elemente de modernizare, acceptate m Transilvania şi
în Principate, îşi fac loc în condiţiile în care principalul mijloc de
exploatare a pământului îl reprezintă munca silită, în regimul
clăcii, care frânează progresul agriculturii şi al societăţii,în
general.
Cum agricultura reprezenta sectorul dominant al economiei,
nicăieri ca a|CI nu s-a manifestat, cu atâta vigoare, lupta dintre
nou şi vechi. De aceea
 ea provocată de transformările din lumea agrară, de
care era legat ns noire a societăţii româneşti, va impune
această problemă drept Proc!ldamentală în revoluţia de la 1848.
una
a Comparativ cu sectorul demografic şi agrar, industria
cunoaşte o
'[ mai puţin spectaculoasă. îi lipseau iniţiativa, capitalul,
materia primă, creşede muncă liberă, garanţiile, sprijinul economic
şi stabilitatea politică. a naţia otomană în Principate şi stăpânirea
habsburgică în Transilvania creau OrT1 erioase obstacole. De
aceea, cel puţin până la 1829, în Principate mai ales,
o înreDuturilor industriei este istoria unor eşecuri repetate în
absenta
istoria IMV K .
condiţiilor indispensabile.
Cu toate acestea, se remarcă dezvoltarea deosebită pe care
au luat-o teşugurile Săteşti, prin introducerea în circuitul comerţului
intern a unei game "artete de produse şi sporirea numărului de
meşteri din marile oraşe.
Numărul manufacturilor a crescut, mai cu seamă în
Transilvania şi Banat, în ramura metalurgică, în cuprinsul căreia
includem şi atelierele de fabricat unelte şi maşini agricole, în cele
ale zahărului ş\ textilelor. în Moldova şi în Ţara Românească,
aceste întreprinderi aparţin mai cu seamă boierilor şi negustorilor
si produc postav sau ţesături diverse (laşi), paste făinoase, sticlă
(Comăneşti), lumânări. Din păcate, dimensiunile activităţii
manufacturiere s-au dovedit modeste, departe de a alcătui baza
unei industrii maşiniste.
Comerţul accelerează procesul de dezvoltare în sens
modern a societăţii româneşti, imprimând acesteia un
dinamism cu totul deosebit. Alături de ţărani liberi sau
dependenţi, de proprietari, în rândul cărora intrau şi boierii ce-
şi cumpăraseră rangul (aparţinând unor categorii diverse -
arendaşi, funcţionari de stat), îşi află locul şi o categorie de
negustori profesionişti, care conferă comerţului un caracter
uniform şi organizat. în continuă creştere numerică în perioada
regulamentară, negustorii români îşi sporesc activitatea, în
special cei din Braşov (casa fraţilor Orghidan) şi din Sibiu (casa
Hagi Pop Constantin) care şi-au impus supremaţia absolută în
relaţia cu Principatele.
Dezvoltarea comerţului dincolo de Carpaţi a fost
stimulată mai cu seamă de desfiinţarea monopolului economic
otoman, care a dus la antrenarea Ţărilor Române în circuitul
european. Numărul vaselor comerciale sub Pavilion străin care
descarcă în porturile dunărene Brăila şi Galaţi - acest d| n urmă
oraş beneficiar de regimul de porto-franco din 1 8 38 - era în
continuă creştere.
Un corolar al dezvoltării schimbului intern şi extern l-au
reprezentat
Porturile şi comunicaţiile. După 1829 s-a construit podul de
peste Olt, de la
atina, s-a votat legea drumuri/or, în 1845, în Ţara Românească,
iar în 1847 se
nstituig o Direcţie a lucrărilor publiceîn cadrul căreia va activa
secţia podurilor
a
a .drumurilor. Prin preocupările constante de modernizare a
transporturilor,
mistraţia regulamentară a contribuit la accelerarea schimbului,
la consoli-
6a
Pieţei rnterne, la strângerea legăturilor cu piaţa
externă.
 acti ■ţ!r*3an'zarea- Oraşele erau centre de producţie şi de schimb,
precum şi ale
IVl
<aţii administrative şi culturale.
în c* Mo
ldova, în prima jumătate a secolului al XIX-lea,
numărul lor este re§tere: în 1832 se înregistrau 22 oraşe şi
18 târguri, pentru ca în 1845

39
 Staţie de poştă, în prima jumătate a secolului al
XIX-lea

ul târgurilor să sporească la 50; populaţia oraşului laşi

ajungea la 5 locuntori.
n Ţara Românească, în 1831 sunt consemnate 37 oraşe şi
târguri, între tuc'ureştii numărau 50.370 locuitori, Ploieştii
15.895 iar Craiova 11.885. în Ivania, de la 3 oraşe (Cluj,
Sibiu, Braşov) care numărau peste 10 000 >ri în 1786, se
ajunge, în 1846, la 6 oraşe, cu o populaţie de aproximativ D
locuitori (se adaugă Oradea, Timişoara, Arad).
în perioada regulamentară se realizează o mai /■/(, -oisă
sistematizare, imenajate locuri de agrement (Copoum laşi şi
Cişmigium Bucureşti), se dează la pavarea şi la iluminatul
străzilor, la extinderea reţelei de cana-sunt regularizate
cursurile Dâmbovitei şi Bahiuiului, ape care străbăteau louă
capitale ale Principatelor.
Porturile Galaţi şi Brăila îşi modernizează instalaţiile Din
1831 începe ruirea noilor oraşe Brăila şi Giurgiu (foste raiale);
de asemenea, se edifică \ndria (1834) şi Turnu-Măgurele
(1836). Perioada istorică cuprinsă între -1848 este bogată în
transformări. Dezvoltarea îşi accelerează ritmul, ul spre
modernizare devine ireversibil. Progresul nu mai poate fi oprit,
chiar pentru triumful său va fi necesară o nouă revoluţie.

Dintr-o veche monografie sanitară a Munteniei datorată

doctorului Constantin Caracas
„Oricum s-ar privi clasificarea locuitorilor Valahiei fie din
punctul de vedere politic, fie din
de vedere fizic al ocupaţiunilor lor (aceştia) se împart în două
clase boieri, adică nobilii -.şi
Comercianţii şi meseriaşii, dintre care cei mai mulţi sunt de
alte neamuri se socotesc în
orwna clasă, fiindcă din punct de vedere al traiului aflu putină
diferenţă între cei dintâi şi cei din jrmă, căci toţi comercianţii şi toţi
câţi dobândesc o pozitiune bănească mai bună se silesc în toate
bhipunle şi cu toată întinderea luxului să imite viata boierilor"

Dl NI CU GOLESCU în „însemnare a călătoriei mele" despre

nevoia de modernizare a economiei româneşti
„Această mulţime de fabrice sunt în toate ţinuturile
europeneşti, căci cu aceste fabrici fieşcare stăpânire îşi fericeşte
norodul, de aceia fac şi felurime de ajutoare acelora ce întemeiază
fabrice, iar nu împotrivă să le ia domnii bani, pentru că ei au fabrici
Marea pagubă este la o tară de a-şi scoate tot materialul
nefabnearisit vânzându-l în alte tari cu un prost preţ şi apoi să-l
cumpere iarăşi cu preţ de 30 ori mai mult,,
\ TEMĂ
1Care a fost semnificaţia politică a tratatului de pace de la
Adrianopol (1829) pentru evoluţia
politică a Principatelor Române?
2Caracterizaţi nivelul de dezvoltare social-economică a
Principatelor în prima jumătate a
secolului al XIX-lea
 PRINCIPATELE ROMÂNE SI PROVINCIILE ISTORICE
ROMÂNEŞTI ÎNTRE 1822-1848

- DOMNIILE PĂMÂNTENE (1822-1828). -

- REGULAMENTELE ORGANICE (1831-1832).
- DOMNIILE REGULAMENTARE.
- ROMÂNII DIN TRANSILVANIA, BUCOVINA,
BASARABIA SI DOBROGEA ÎN
PERIOADA PREPAŞOPTISTĂ.
- MIŞCAREA POLITICĂ PREPAŞOPTISTĂ.

Domniile pământene (1822-1828). în succesiunea aproape

imediată a )lutiei de la 1821 şi în contextul unor puternice
contradicţii între Rusia şi eriul Otoman, memoriile adresate
Marilor Puteri, atât de interesate de viitorul ilor Române, şi-au
atins ţelul.
La 23 iulie 1822, Poarta hotărăşte numirea a doi domni
pământeni, care fi instalaţi însă abia în toamnă. Secolul
fanariot lua sfârşit şi se împlinea fel principalul deziderat al
revoluţiei de la 1821.
Spre deosebire de predecesorii lor, loniţă Sandu Sturdza (în
Moldova) şi gore D. Ghica (în Ţara Românească) s-au aflat, de
la început, într-o situaţie jă. Ei au fost nevoiţi să se supună
suflului înnoitor inaugurat de revoluţia de la 21 şi să.guverneze
în spiritul acestuia. Pe de altă parte, bunele lor intenţii şi /oia
acută de schimbare s-au lovit de obstacole de tot felul, multe
insur-mtabile, precum rivalitatea ruso-otomană sau conflictul
politic şi ideologic între ierimea mare şi cea de rang inferior, acum
declanşat şi acutizat.
Nu au dat,deci, rezultatele aşteptate, nici măsurile fiscale care
urmăreau o ii corectă aşezare a birului, inclusiv asupra
privilegiaţilor, nici încercările de a ;e ordine în administraţie (lupta
împotriva venalităţii şi corupţiei a înregistrat un ec) şi nici cele
care urmăreau o nouă împărţire administrativ-teritorialâ, ;lusiv
o evidenţă exactă a supuşilor străini sau a scutelnicilor şi
posluşnicilor.
Contemporanii au reţinut doar că, în timpul acestor domnii,
birul a depăşit oporţiile avute în vremea lui Caragea Vodă,
rezerva moşierească a sporit şi, irespunzător, şi unele obligaţii
ale clăcaşilor.
în politica externă a Ţării Româneşti reţine, totuşi, atenţia
corespon-înţa activă a domnului cu cavalerul von Gentz,
secretarul lui Metternich; prin termediul acesteia Austria a
câştigat o posibilitate nouă de a influenţa poli-:a Porţii în
Principate căci informaţiile epistolare erau, firesc, transmise la
onstantinopol.
Războiul ruso-otoman încheiat cu pacea de la Adrianopol a
impus „pro-sctoratul" Imperiului Rus asupra Principatelor,
inaugurat cu o ocupaţie militară are se va prelungi până în 1834.
 Regulamentele TRATATUL DCLA ADRIANOPOL
Organice (1831-1832). în anii
1829-1831, o mai veche ÎNCHEIAT INTKC RKSIâ SI
iniţiativă, impusă încă la TBRCTl1.3 2'14 StPTCMBRK
Akkerman, încercată şi de «29
Grigore Chica, avea, în cele PR£V6D€RI IN fATORH TARILOR
din urmă, să izbândească:
elaborarea Regulamentului RO(1Ϋ6
Organic.
fluTONOMtt ADMINISTRA,
HM PtNTKii TARIlt ROfllSe.
ItttPOKRSl CCLOR TREI
fHWLe (BfHILâ OttlKfiW tSKNU
«SGHReLe ) D€UMITÎNtM!-S£
PR£CJS HOTARa TARII Pt
TrtL" VEOKL DKWAmi
PENTRU TARILE MOMÎMC
KASIORGAWIW LA
DE teraşt mnim maKraTi
LlKRT4T€S C0MERT8I.BI
TARILOR BOMÎH€ C8
CCIMTE TARI.
Geneza lor, pentru ambele ÎBRCIiPrincipate,
NU M3I 4Hrelativ
ORCPTBL
îndelungată şi complexă, este cunoscută: o anchetă rusă
după ocuparea Principatelor, care a
format obiectul unui raport general, „Tratatul de la Adrianopol"
sintezele consulilor imperiali de la Bucureşti şi laşi,
propunerile şi memoriile boiereşti şi, desigur, instrucţiunile
speciale ale curţii de la Petersburg, toate la dispoziţia celor
două comisii speciale de redactare, care au funcţionat la
Bucureşti şi la laşi sub preşedinţia consulului general rus
Minciaki. în mod esenţial, în elaborarea Regulamentului
s-a dorit ca reformele să nu modifice radical structurile so-
cial-politice interne, dar să susţină unitatea celor două
provincii româneşti.
Acest principiu, precum şi cele mai multe dintre
revendicările cuprinse în memoriile boiereşti, dovedesc că
Tratatul de la Adrianopol şi Regulamentele Organice nu
reprezintă începutul unei noi societăţi, cât, mai ales, împlinirea
unor deziderate pe care jocul de interese ale Marilor Puteri abia
acum le recunoşteau.
Proiecte/e de Regulament, amendate de Curtea protectoare,
erau adoptate de Adunări/e obşteşti extraordinare din Bucureşti şi
laşi, în mai şi octombrie 1831. La acea dată, multe din
dispoziţiile lor fuseseră deja puse în practică de generalul
Kiseleff, oficial însă doar de la 1/13 iulie 1831, pentru Ţara
Românească şi, respectiv, 1/13 ianuarie, pentru Moldova.
Astfel, separarea puterilor în stat, solicitată în „Cererile
norodului românesc", şi-a găsit o expresie mai apropiată de
necesităţi. Domnul, care deţinea puterea executivă, era ales pe
viaţă de Adunarea obştească extraordinară. Contrar acestor
reglementări, primii domni regulamentari au fost desemnaţi de
Rusia ţaristă şi de Imperiul Otoman, doar târziu, în 1842,
Gheorghe Bibescu fiind instalat, conform procedurii stabilite.
Puterea legislativă aparţinea unei Adunări obşteşti care,
alcătuită din boieri favorabili domniei, era departe de a putea
limita excesele acesteia. între Prerogativele ei erau şi acelea de a
elabora legile şi de a prezenta domnului rapoarte despre starea
ţării. Spre deosebire de Ţara Românească, unde în forul le9islativ
s-a manifestat o puternică opoziţie faţă de puterea protectoare, în
Moldova, Adunarea nu a luat atitudine împotriva lui Mihail
Sturdza, a cărui Politică filo-ţaristă era cunoscută.
43
 Sistemul judecătoresc s-a reorganizat: tribunalele judeţene şi
instanţele de au fost pentru prima oară constituite. Practicile
moderne încep să înlo-că arbitrariul justiţiei medievale prin
înfiinţarea corpului de avocaţi şi a iraturii. înaltul Divan
Domnesc, instanţa superioară, conferă autoritatea lu-ijudecat,
ceea ce împiedică reluarea infinită a unei cauze o dată cu
schim-i domnului.
în domeniul administraţiei s-au creat departamentele, a fost
modernizat mul fiscal prin instituirea unei dări unice pe cap de
familie, categoriile pos-cilor şi scutelnicilor fiind desfiinţate; a
fost instituit bugetul şi lichidate vămi/e ne. Totuşi, boierii şi
clerul continuau a fi exceptaţi de la impozite, iar vechiul m al
solidarităţii la bir s-a păstrat.
Armata a fost reinstituită, şcolile organizate pe o bază
naţională, arhivele i câştigat dreptul la existenţă. „Nedespărţita
unire", acum pentru prima oară arată, se instituie ca
preambulul fericit al adevăratei uniri, nu prea părtate.
Caracterizarea de ansamblu a acestei prime legi
fundamentale a celor
a ţări evidenţiază două elemente: pe de o parte, se îngăduia
modernizarea
'etăţii româneşti, sub incidenţa unei situaţii care nu mai aştepta
tergiversări,
ie alta, se consolida puterea politică şi economică a marii
boierimi, vechiul ei
3m de privilegii, şi apăsătorul „protectorat" al Rusiei.
înlăturarea vechilor
Drturi sociale şi a unor instituţii se desfăşura în condiţiile în care,
în sectorul
nomiccel mai important, în agricultură, marii proprietari devin
stăpâni asupra
i treimi din moşie, iar claca este constant majorată. Acesta
este motivul
itru care, peste avantajele pe care le ofereau, Regulamentele
Organice au
at noi obstacole în calea progresului general. Puterea oligarhică a
boierimii şi
imul clăcii au ridicat împotrivă, în marea mişcare politică de la
1848, toate
ele dinamice ale societăţii
româneşti.
Donc-vU rcg-jij- .«.--.to<- Numiţi de puterea protectoare şi
suzerană în ilie 1834, Alexandru Ghica şi h/lihail Sturdza, au
devenit efectiv domni în ie, după obişnuita călătorie de
învestitură la Constantinopol.
Dintr-un bun început, noile căpetenii ale Principatelor s-au
confruntat cu iri dificultăţi. Preluau conducerea ţărilor lor după
lungi ani de ocupaţie străină, re le afectaseră grav resursele, şi
suportau consecinţele sociale ale aplicăm igulamentelor
Organice: o activă rezistenţă a ţărănimii şi nemulţumirea cres-
ndă a boierimii, mijlocii şi mici, faţă de marea putere a
aristocraţiei funciare, i adaugă permanenta imixtiune a puterii
protectoare şi atitudinea cel mai Ieşea rigidă, cu deosebire în
chestiuni de reformă socială şi economică, a lunarilor obşteşti, în
fond, bastioane ale privilegiaţilor.
în pofida acestei situaţii, domnii regulamentari au acţionat
constant în insul modernizării instituţiilor şi societăţii, s-au arătat
interesaţi de îmbunătă-ea raporturilor dintre ţărani şi proprietari,
precum şi de consolidarea autonomiei rii. Astfel, de numele lui
Alexandru Ghica (1834-1842) se leagă o activitate imarcabilă în
domeniul judiciar (lichidarea proceselor restante, revizuirea
sndicii civile, şi adoptarea celei comerciale de inspiraţie franceză),
în vreme ce rmaşul său, Gheorghe Bibescu (1842-1848), a luat
decizii importante în plan nanciar şi judecătoresc, s-a preocupat
de dezvoltarea învăţământului şi a efec-lat un control eficace în
problema veniturilor eclesiastice. Spre deosebire de Al
 Recepţie la curtea domnitorului Gheorghe Bibescu

Ghica, recunoscut pentru relaţiile sale dificile cu Adunarea

obştească, Gheorghe Bibescu a suspendat-o (1844), inaugurând o
guvernare prin decrete domneşti.
Personalitatea cea mai interesantă a epocii regulamentare
rămâne însă domnul moldovean Mihail Sturdza (1834-1849).
Contradictoriu, ca timpurile în care a trăit şi a guvernat, a fost
apreciat pentru spiritul său gospodăresc, pentru calităţile
intelectuale şi simţul politic, după cum, în egală măsură, a fost
condamnat pentru felul în care a înţeles să-şi sporească averea,
pentru modul în care a încurajat corupţia şi venalitatea, pentru
atitudinea sa de extremă duritate faţă de acţiunile opoziţioniste, ori
de unde ar fi provenit ele.
Peste meritele şi limitele lor, domnii celor două ţări române şi-
au concertat acţiunile, în multe situaţii măsurile adoptate fiind
identice. încoronarea unor asemenea iniţiative - desfiinţarea vămii
dintre Moldova şi Ţara Românească, hotărâtă în 1847 dar aplicată
în chiar anul revoluţiei de la 1848, deschidea Perspectiva pieţei
unice între cele două Principate, condiţie esenţială pentru unirea
politică de mai târziu.
în politica externă a perioadei prepaşoptiste merită insistat
asupra a două Momente semnificative: respingerea de către
Adunarea obştească din Ţara Românească a articolului adiţional la
Regulamentul Organic şi iniţiativa „partidei naţionale" muntene,
care a oferit domnia acestei ţări lui Mihail Sturdza, foarte a9reat de
puterea protectoare, în speranţa înfăptuirii, o clipă mai devreme, a
unirii.
Este astfel cunoscut că legile fundamentale, puse în aplicare
în anii 1831-1832, după ce fuseseră semnate de către Adunările
obşteşti extraordinare, au

45
 nfirmate de puterea suzerană abia în 1833, într-un moment în
care Rusia socotea oportun să le completeze potrivit I
intereselor sale în Principate. \şa a apărut articolul adiţional,
astfel formulat: „în viitor orice modificaţie ar facă Domnul la
Regulamentul Organic nu se vor putea înfiinţa şi a se n
lucrare decât după o într-adins deslegare a înaltei Porţi şi cu
primirea Rusiei." Devenit consul al puterii protectoare la
Bucureşti, în 1835, baronul nann a insistat să se supună spre
aprobare forului legislativ al ţării noul Regulamentului, cu
toate adăugirile.
actorii autohtoni de decizie se pun însă greu în mişcare. La 27
iunie 1836, torul cere Adunării să numească o comisie care să
adauge textului vechi gulamentului legile noi, în vederea unei
redactări cuprinzătoare. Varianta ;e pregăteşte întâmpină, de
la început, o puternică opoziţie, din rândurile , va lua naştere
o „Partidă naţională" condusă, energic, de Ion Câmpi-i,
mare boier prahovean. Toate presiunile exercitate asupra
acestuia şi a care i se alăturaseră s-au dovedit neputincioase.
După ce la 15 iulie 1837 area a respins „articolul adiţional", la
21 iulie 1837 lucrările forului legislativ iuspendate, iar consulul
rus, ofensat, pleacă la Constantinopol spre a cere i suzerane
să cheme la ordine pe opozanţi. La 9 mai 1838, cu prilejul
chiderii Adunării, era citit un „înalt împărătesc firman", care
condamna lea din anul anterior, ameninţând cu represalii pe
nesupuşi. Se impunea, , din afară şi „de sus", cu acordul
puterii suzerane, „articol adiţional"; 'da naţională" era
învinsă iar dreptul de intervenţie al Rusiei ţariste rat.
Adunarea, dominată de marea boierime, atât de puţin
receptivă la iniţia-de reformă ale domnului, se arătase însă
disponibilă pentru a afirma ui la autonomie politică.
A doua iniţiativă a „Partidei naţionale" muntene, explicit
prezentată într-o raţie de principii, ■ era, semnificativ initulată,
„Actul de unire şi inde-'enţă".
în a doua jumătate a anului 1838, Alexandru Ghica a plecat
din ţară, tenţia declarată de a-şi îngriji sănătatea în
străinătate. în absenţa sa, din se anunţa, la 20 ianuarie 1839,
că o parte dintre boieri sunt hotărâţi să-l jă domn pe Ion
Câmpineanu, candidatură însă repede abandonată în lipsa
imitaţii.
Atunci s-a născut ideea de a oferi tronul celor două
Principate, reunite, lui '// Sturdza. Deşi domnul Moldovei nu
avea renumele unui liberal, şi nici nu îmarcase în apărarea
autonomiei ţării, se spera, astfel, să se pună capăt ilor
boiereşti şi să fie anihilată preponderenţa ţaristă. Ion Ghica,
emisarul 'idei naţionale", a fost trimis la laşi cu mandat precis. /.
Câmpineanu renunţa litiv la tron în schimbul angajamentului lui
Mihail Sturdza că va obţine, de ia rea suzerană, Unirea
Principatelor şi desfiinţarea protectoratului rus. Domnul
moldovean s-a arătat interesat de propunere; în ce priveşte
unirea, a convins că nu se putea realiza fără sprijinul Franţei şi
Angliei. în relaţii mai ise decât Al. Ghica cu puterile
occidentale, M. Sturdza înţelegea că ersul unionist nu poate
avea succes decât însoţit de o puternică presiune naţională
asupra puterii protectoare şi a celei suzerane. Misiunile
diplo-
 matice întreprinse la Constantinopol şi mai apoi la Londra şi la
Paris, de Ion
Câmpineanu(în cursul anului 1839), nu au reuşit.
Românii din Transilvania, Bucovina, Basarabia şi Dobroge J
în perioada prepaşoptistă. |n imperiul Habsburgic, sub domniile
împăraţilor Franc/se II (1792-1806; din 6 aug. 1806 Francisc
//renunţă la coroana „Sfântului Imperiu Roman de naţiune
germană, rămânând doar împărat al Austriei sub numele de
Francisc I.) şi Ferdinand V (1835-1848), dar cu deosebire în
vremea cancelarului Metternich (1809-1848) revenirea la
absolutism se produce în forţă. Centralizarea, germanizarea şi
catolicizarea devin armele principale ale guvernării sprijinite pe
autoputernicia poliţiei secrete şi cenzurii. Confruntat cu extinderea
valului de acţiuni sociale şi naţionale, guvernul habsburgic se vede
obligat să intensifice apăsarea economică şi fiscală.
Este şi situaţia Transilvaniei, subminată atât prin
subordonarea ei politică (Dieta nu a mai fost convocată până în
1834, conducerea revenind unui guvernator şi înalţilor
funcţionari, coordonaţi de cancelaria aulică de la Viena), cât şi
printr-o consistentă exploatare a resurselor ei materiale şi umane.
Clasa politică rămâne nobilimea maghiară, de certă orientare
conservatoare, deşi vehement antihasburgică.
în aceste condiţii, viaţa politică a Transilvaniei s-a desfăşurat
în Dieta redeschisă în 1834 (evident, fără participare românească)
şi prin raporturile acesteia cu „Guberniul" şi cu Curtea de la
Viena. Cele mai importante decizii, aici adoptate, au survenit în
anii 1841-1843 şi mai apoi în 1847, când s-a încercat, fără
succes, să se oficializeze limba maghiară şi o legiuire urbarială
care nesocotea complet dreptul la pământ al ţărănimii iobage. Şi
într-un caz şi în celălalt opoziţia românească a fost deosebit de
puternică. în 1842, într-un celebru memoriu, „O tocmeală de
ruşine şi o lege nedreaptă", Simion Bărnuţiu protesta împotriva
înlocuirii limbii române cu limba maghiară în Biserica Greco-
Catolică din Transilvania. I s-a alăturat învăţatul sas din Mediaş,
Ştefan Ludwig Roth, care scria: „nu văd nevoia de a impune o
limbă oficială ţării, căci noi avem deja o limbă a ţării. Nu este nici
limbă germană, nici cea maghiară, ci este limba română".
în cea ce priveşte legea urbarială, G. Bariţiu a caracterizat-o
drept „o sterpitură născută dintr-un egoism orb lipsit de
sentimente umanitare ca şi neţinând cont de adevăratele interese
ale ţării". Prezent la dezbateri, Avram lancu, exasperat de orbirea
cercurilor reacţionare care conduceau Transilvania, ar fi exclamat:
„Nu cu argumente filosofice şi umanitare se pot convinge tiranii ci
cu lancea ca Horea."
Absolutismul habsburgic şi poziţia reacţionară a nemeşimii
maghiare au ascuţit constant conflictele sociale şi naţionale din
Transilvania.
Bucovina, vechi pământ românesc, care alăturat Moldovei
cuprindea ţinutul Cernăuţilor şi o parte din cel al Sucevei, a fost
„răpit" de Imperiul Habsburgic în 1775!
După 10 ani de ocupaţie militară, în 1786 a fost înglobată
Galiţiei devenind 51 19-lea ei cerc administrativ. Cu toate eforturile
clasei politice autohtone şi " potriva patentei imperiale din 29
septembrie 1790, care hotăra separarea Bucovinei, această
situaţie se va menţine până la 4 martie 1849 când, prin constituţia
austriacă, teritoriul din Norduf Moldovei a fost declarat provincie'
autonomă a Casei de Austria.
47
 pirea la Galiţia a avut importante consecinţe social-pohtice,
etnice şi
,e Cancelaria aulică de la Viena a preluat prerogativele
Consiliului aulic
oi iar autoritatea guberniului de la Liov s-a extins şi asupra
provinciei în
căreia a fost aşezat un căpitan districtual, cu reşedinţa la
Cernăuţi
Dndenţa între autorităţi se purta în limba
germană
jtontătile habsburgice au urmărit să asimileze boierimea
moldoveana din
ia celei poloneze din Galiţia în consecinţă, o mare parte a
proprietarilor
s-a retras la laşi Intre cei rămaşi, la ioc de frunte se aşază
familia
zaki, cu un rol eminent în lupta pentru afirmare naţională a
românilor
leni în întreg secolul al XIX-lea Casa şi moşia lor de la
Cernauca au
;ntat un loc de refugiu pentru moldovenii izgoniţi din ţară
pentru
genle lor democratice, dar şi un model de viaţă, de multe ori
elogiat de
iporani
Raporturile sociale au fost reglementate prin Ordonanţa
imperială din 22 1787, care a instituit proprietatea mică
ţărănească (rusticală), prin împro-ma cu loturile aflate în
folosinţă, şi cea mare boierească (domimcală) e supuse
impozitului funciar Vechile obligaţii de dijmă şi robotă se
vor ie însă până la 1848
Jnirea forţată cu Galiţia a înlesnit slavizarea progresivă a
Bucovinei o dată runderea masivă în regiune a huţu/ilorş\
ucraimenilor Imperiul Habsburgic a recunoscut Biserica
Ortodoxă şi credincioşii ei s-au bucura de exerciţiul liber al
acestei religii Prin patenta imperială din 5 iulie Episcopia
Bucovinei, asemenea aceleia a Transilvaniei, era aşezată în
dinea Mitropoliei Ortodoxe sârbeşti de la Carlowitz
(Karlowitz) Pnntr-un lament din 1786, menţinut vreme de 7
ani, era afirmată obligativitatea amantului primar,
înfiinţarea, întreţinerea şi, implicit, subordonarea lui ui
ortodox român
După 1815, catolicizarea şcolii a avut grave repercusiuni
asupra învă-
ntului în limba naţională, restaurat pnntr-o recunoaştere
parţială abia la
La 26 septembrie 1826 a fost înfiinţat, la Cernăuţi, un Institut
Teologic şi
eminar clerical, cu limbile de predare latină, greacă şi
germană
Basarabia fusese încorporată de Rusia ţaristă la capătul
războiului ruso-oto-
din 1806-1812, măsura 45 629,9 km p şi, după o statistică din
1817, care
niază caracterul preponderent românesc al provinciei, număra
83 848 de
iu, ceea ce reprezenta 419 240 locuitori (urmează în procente,
incomparabil
 loare rutenii, evreu, lipovenii, grecii, armenii, bulgarii
şi găgăuzii)
Iniţial, imperiul Rus a păstrat în Basarabia vechea împărţire
românească în
nuturi, în cuprinsul cărora se aflau cinci cetăţi, 17 târguri şi 685
de sate De
nenea, sunt menţinute administraţia moldovenească şi
întreaga legislaţie
■noară In fruntea regiunii a fost numit un boier moldovean,
dublat de un
landant militar rus, ţinuturile sunt, de asemenea,
încredinţate, spre
ducere unor boieri autohtoni Din 1816, funcţia de
guvernator civil este
'ordonată unui locţiitor al
ţarului
După 1818, tendinţele de suprimare a autonomiei
Basarabiei de către enul Rus au devenit tot mai evidente, la
29 februarie 1828 a intrat în vi-ire noua organizare
administrativă şi conducere a provinciei Basarabia
încorporată Guberniei Novorosnsk, firesc, organele de
conducere auto
nome erau suspendate, limba rusă fund singura admisă în
administraţie şi justiţie
în pofida unei ocupaţii militare, întinse pe durata a 6 ani,
şi a „protecţiei" exercitate asupra celor două Principate,
practic, până în 1856, Imperiul Rus nu s-a putut extinde
până la Carpaţi şi la Dunăre Astfel, doar românii din
Basarabia au fost expuşi deznaţionalizării şi pierderii
treptate a identităţii şi asimilăm în marea masă a populaţiilor
supuse slavismului
Până la 1877, Dobrogea s-a aflat sub stăpânirea
Imperiului Otoman După desfiinţarea raialelor (1829) ea a
fost inclusă în noul paşalâc al Dunării, în care intra şi
Bulgaria Invaziile repetate şi războaiele, starea generală de
nesiguranţă, explică condiţiile grele de existenţă ale
locuitorilor pământului dintre Dunăre şi Mare
Investigaţiile dobrogene ale lui Ion lonescu de la Brad,
e drept ulterioare anului 1848, dar în strânsă legătură cu
situaţia regiunii în întreaga primă jumătate a secolului al
XIX-lea, pun în evidenţă preponderenţa românilor alături de
otomani, cei mai vechi dar şi cei mai stabili locuitori Aşezaţi
cu deosebire pe malul Dunării, ţărmul Mării Negre şi în
zonele păduroase din nordul şi sud-estul Dobrogei, ei
reprezintă o majoritate demografică şi în Deltă
De-a lungul anilor, fluxul demografic românesc s-a
manifestat constant dinspre celelalte provincii istorice,
aportul cel mai ridicat fund cel din Transilvania Nu fără
temei s-a spus că, aici, ardelenii au făcut una dintre „cele
mai trainice şi mai semnificative descălecări" Prezenţa
păstorilor transhumanţi - mocanii - cu deosebire a celor
din Ţara Bârsei şi din partea Sibiului în Dobrogea, era
apreciată de Ion lonescu de la Brad la 6 000.de persoane
anual Cel din urmă autor se arată impresionat şi de
contribuţia lor la păstrarea naţionalităţii „ prin intermediul lor
cauza naţională poate să progreseze pretutindeni unde ei
merg"
H M.I ■■ întregul răstimp cuprins între
cele două
revoluţii este caracterizat de lupta intensă dintre forţele
politice, din perspectiva căilor de urmat pentru
modernizarea societăţii româneşti Conflictul intern dar şi cu
susţinere internaţională, implică practic întreaga lume
românească aflată într-un moment de răscruce al existenţei
sale
Ansamblul memoriilor boiereşti, de dinainte şi imediat
după 1821, adresate Marilor Puteri, a condus la obţinerea
domniei pământene Situaţia conjuncturală creată de
evenimentele din 1822 a favorizat categoriile de rang
inferior ale boierimii Ele elaborează proiectul sau, aşa-zisa
„constituţie cărvunară", prezentat spre sancţionare
domnitorului moldovean lomţă Sandu Sturdza, în toamna
anului 1822 Puternic influenţat de „spiritul veacului" şi de
ideile revoluţiei franceze, în cele 77 de articole ale sale
statuau autonomia statului şi separarea Puterilor,
principalele drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, la proprietate
şi la Petiţionare precum şi ale tiparului şi învăţământului
Dacă ar fi fost acceptat de marea boierime şi de către
Poartă, ar fi servit drept bază legislativă Pentru
guvernarea ţării Deşi domnitorul simpatiza cu „cărvunarii", el
n-a putut aPlica proiectele datorită opoziţiei marii boierimi
sprijinită de forţe absolutiste externe
Tot în deceniul trei, filosoful Iurfiinist Eufrosin Poteca,
profesor la Şcoala de fa Sfântul Dava (1825-1832),
propunea un program din care nu lipseau ega-

49
Gheorghe Gheorghe
Asachi Lazăr
 j la numirea în funcţii, libertatea tiparului, impozitul
proporţional cu averea. I astfel preconizat ar fi fost o
republică burgheză Eforturilor forţelor ;e, conştiente de
necesitatea modernizării societăţii româneşti şi recrutate
ândurile boierimii şi tinerei burghezii li s-au adăugat cele
ale maselor eşti nemulţumite de reglementările
regulamentare: în primăvara anului , în Moldova, la
Săbăoani, Hârlău şi Herţa, când tunurile armatei de aţie
au ucis peste 300 de răsculaţi şi la Islaz, în sudul Ţării
Româneşti, în

Tumultul luptei naţionale a cuprins treptat toate provinciile

istorice locuite xnâni. La Sibiu, în cuprinsul monarhiei
habsburgice, era descoperită, la , o „Societate revoluţionară
secretă româno-polonă" condusă de Adolf
d, un emigrant polonez. Frgntaşii acţiunii naţionale din
Transilvania, Banat şi Românească militau pentru „republică
românească, cuprinzătoare, aşezată parte şi alta a Carpaţilor".
Cinci ani mai târziu, la 1839, în Moldova, era descoperită
„Conjuraţia
ederativă", a comisului Leonte Radu, care preconiza, în
vederea con-
Jrării Marilor Puteri vecine, unirea federativă a Moldovei, Ţării
Româneşti
îrbiei.
Dar cele mai semnificative acţiuni în direcţia naţională vor fi
întreprinse de ui grupării reprezentând aceste interese în
Adunarea obştească a Ţării lâneşti - Ion Câmpineanu. Partida
sa - frecvent numită „naţională" - a ela-it două documente de
incontestabilă semnificaţie: „Actul de unire şi •pendenţă" (13
noiembrie 1838) şi „Osăbitul act de numire a suveranului
anilor" (17 noiembrie 1838). Semnatarii primului text contestă
legalitatea
Regulamentelor şi a domniei în fiinţă şi denunţă legăturile de
vasalitate faţă de Poartă, pe care le-ar dori răscumpărate printr-o
contribuţie generală. Ei se pronunţă, de asemenea, pentru Unirea
Principatelor.
„Osăbitul act" prezintă prerogativele excepţionale ale
domnului pe durata războiului de independenţă. în partea a doua,
sub influenţa ideologiei revoluţiei franceze, se solicită drepturi şi
libertăţi cetăţeneşti, completate cu votul universal si rezolvarea
problemei agrare prin abolirea clăcii şi instituirea libertăţii în
învoielile dintre ţărani şi proprietari.
Obiective, în egală măsură, naţionale şi sociale au călăuzit şi
mişcarea din 1840, organizată de o societate secretă în
conducerea căreia, de la început, s-au aflat D. Filipescu, E.
Murguşi J.A. Vaillant. Un Comitet Patriotic, în rândurile căruia se
numărau mulţi tineri, coordona activitatea de la Bucureşti. Scopul
acţiunii, extinsă şi asupra Moldovei şi Transilvaniei era „de a
realiza întru totul dorinţele şi trebuinţele poporului".
Se urmărea astfel, consolidarea autonomiei şi chiar „o
anumită situaţie de independenţă". în cea ce priveşte obiectivele
sociale, se preconizau: lichidarea proprietăţii de tip feudal şi a
relaţiilor servile, desfiinţarea statului „ciocoiesc" şi constituirea
altuia nou, pe principiul „domniei democratice"; programul agrar
prefigura o lungă dezbatere teoretică, încununată în 1864 cu „legea
rurală" a lui Cuza şi Kogălniceanu: emanciparea clăcaşilor şi
împroprietărirea lor cu loturile în folosinţă, în schimbul unei
despăgubiri, „o rentă în bani în locul rentei în muncă obligatorie...
statornică o dată pentru totdeauna în raport cu valoarea
pământului cedat de veci". Descoperiţi, „complotiştii" au fost
anchetaţi de domnitorul Alexandru Ghica, judecaţi şi condamnaţi în
primăvara anului 1841.
înfrântă şi suprimată o dată cu arestarea organizatorilor,
mişcarea din 1840 avea să renască sub înfăţişarea societăţii
secrete „Frăţia", organizată în 1843 de Nicolae Bălcescu, Christian
Teii, Ion Ghica şi CA. Rosetti. Relativ repede şi-a constituit o
filială la Paris, al cărei secretar avea să fie CA. Rosetti, „Societatea
studenţilor români", în 1845, şi, foarte probabil, o alta la laşi, sub
înfăţişarea .Asociaţiei patriotice". După eşecul de la începutul
deceniului, „partida revoluţionară îşi mărgineşte lucrarea la
propaganda tainică şi pe faţă a ideilor; cu scrieri literare şi caută a
pregăti revoluţia viitoare şi a formula sinteza ei", avea să scrie N.
Bălcescu.
Anii premergători anului 1848 sunt destinaţi, deci, unor
intense căutări teoretice, dar, în egală măsură, şi descoperirii, în
toate ţinuturile româneşti, a celor capabili să-şi asume programul
social şi naţional al acelui timp. Astfel, Bălcescu este prezent în
Banat şi în Transilvania, în 1845, iar în anul următor, la laşi.
Fructuoase contacte între tinerii despărţiţi de Milcov, „balaurul care
trebuie Privit", au loc la Mânjina, în 1845 şi 1846, la conacul lui
Costache Negri, care se adresa lui Costache Filipescu
îndemnându-l să lucreze pentru a pune bazele solide ale Unirii
„între două popoare mici care nu trebuie să formeze decât unul
singur".
în fine, la 1 ianuarie 1847, în faţa studenţilor români aflaţi la
Paris, Bălcescu formula, cu toată claritatea, obiectivul major al
viitoarei revoluţii, sinteza aspiraţiilor întregului nostru popor: „Ţinta
noastră, domnilor, socotesc că nu Poate fi alta decât Unitatea
Naţională a Românilor. Unitate mai întâi în idei şi în
51
nte, care să aducă apoi cu vremea unitatea politică... La
crearea acestei ităti, la o reformare socială a românilor...
trebuie să ţintească toate noastre."

BARIŢIU despre naţionalitate

unirea şi uniunea naţională sunt bunuri mari, importante şi
însufleţitoare, care nu cer mai it voinţa tare de a fi şi a
rămâne un singur popor... toţi fraţi, vorbitori ai unei limbi
păstrate ni şi veacuri... lubiţi-vă şi apăraţi-vă unul pe altul,
cunoaşteţi că sunteţi fraţi şi aceasta e atea".

DES PREZdespre Moldo-Valahia şi mişcarea românească.

stuala situaţie a românismului, ca şi întreaga sa istorie, se
vădeşte limpede în această itre patriotismul latin al moldo-
vlahilor şi intrigile greco-ruse. Prost slujit de oamenii pe care
a putere, persecutat cu înverşunare de greci şi ruşi, slab
înconjurat de turci, românismul uieşte şi prosperă; el
domneşte în Moldo-Valahia, stăpâneşte Bucovina,
Ungaria ia, Transilvania, în ciuda maghiarilor, Basarabia,
în pofida ruşilor şi a stabilit între toate âne o legătură de idei
şi interese nu mai puţin puternice decât cea de sânge".

iMĂ:
Prezentaţi statutul politico-juridic al Principatelor Române
între 1822-1841 faţă de puterea
protectoare şi cea suzerană.
Care a fost contribuţia Regulamentelor Organice la opera de
modernizare a Principatelor
Române? .
Caracterizaţi dezbaterea în jurul articolului adiţional şi ecoul
ei în plan politic.
Identificaţi principalele forme de luptă ale românilor din
provinciile aflate sub stăpânire
străină în perioada prepaşoptistă.
 MIŞCAREA DE REGENERARE NAŢIONALĂ SI SOCIALĂ
DE LA 1848-1849

- REVOLTA SOCIALĂ SI PREMISELE EL; CAUZELE REVOLUŢIEI.

- DESFĂŞURAREA REVOLUŢIEI (ÎNCEPUTURILE EL).
PROGRAMUL
NAŢIONAL INTRE MINIMAL ŞI MAXIMAL.

Revolta socială şi premisele ei; cauzele revoluţiei. Anul

1848 a fost un an "revoluţionar, pregătit de marile transformări din
structura societăţii europene din prima jumătate a secolului al XIX-
lea. Revoluţia a inaugurat o etapă nouă în dezvoltarea lumii
modeme. într-un moment de acutizare a crizei interne, acţiunea
revoluţionară s-a profilat drept unica modalitate de rezolvare a
marilor probleme social-economice, politice şi naţionale ce se
ridicau în faţa popoarelor. Pentru Nicolae Bălcescu, momentul
revoluţiei de la 1848 a constituit „o revoluţie democratică şi socială",
dar aspectul naţional transpare din însăşi esenţa revoluţiei.
Revoluţia de la 1848-f849 îşi află cauzele în: gradul de
dezvoltare a societăţii în general, accentuarea contradicţiilor
sociale, acutizarea problemei agrare şi necesitatea rezolvării sale,
necesitatea soluţionării problemei naţionale prin făurirea unui
singur stat românesc în cadrul fostei Dacii, cerinţa rezolvării
favorabile şi impunerii unui statut internaţional deosebit Ţărilor
Române, în condiţiile raporturilor încordate între puterea suzerană
şi puterea protectoare. Cauzele sunt reflectate şi mai pregnant în
situaţia de exploatare naţională a românilor din Transilvania.
Fiind expresia elocventă a tendinţei permanente şi tot mai
accentuate de modernizare în societatea românească, revoluţia
paşoptistă din Principate a constituit veriga cea mai înaintată din
sud-estul Europei. La baza sa s-au aflat progresele acumulate de
societatea din Ţările Române, în direcţia dezvoltării moderne,
vizibile încă din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. Ca o cerinţă
primordială a propăşirii istorice a românilor, revoluţia din 1848-1849
a continuat, pe o treaptă superioară, idealurile revoluţiei din 1821
condusă de Tudor Vladimirescu.
Ea s-a caracterizat printr-un profund democratism reflectat în
ideologia tuturor românilor - daco-românismul - şi în întreaga
activitate revoluţionară. Caracterul modern reiese din modalitatea
de conducere şi din practica politică, din Prevederile principalelor
documente programatice care au fost rezultatul acţiunii <;i deciziei
boierimii liberale. Acestea au reflectat dorinţele românilor, în
ansamblul lor, au exprimat noile cerinţe, în acord cu nivelul de
dezvoltare istorică, şi au lăsat să se întrevadă aspecte ideologice
şi politice noi. Un element specific al revoluţiei române este cel
legat de organizarea marilor adunări populare cu caracter
plebiscitar, care au dat un gir democratic documentelor
programatice.

53
I Adunări
populare Mişcări Baia Mare vişeu. ue
ţărăneşti ►
Forţe f\Târgu Lăpuş
revoluţionare ..V •••:.. Rodna
maghiare şi •v .■' \ > Năsăud Vatra Dornei \
secuieşti ||, M
Zalău S \ oTg.Lăpuşnei i
Topliţa
To a
Tiraspol
Oradea ® in Tighina
Salonta '"" Gheorghieni; .
.-; Mureş
Vărsând Leontmeşti P v
 Comrat
Cetatea
Alb
Tatarbunar
Comloşu Mare ecuci Cahul
15/27
Jimbolia { ■jSf IX.1848
I—'-, Timişoara îBolgrad
®..liugoj Ghebrghe
Caransebeş OBraşo\/V/
tl .,». _ Câmpulung
Petroşani
Oravi o» ?<>< _______,.. :ea Racc
ţa 'Râureni
Vrsacl Aninaj ,Vs._ Râmn,c~u Vâlcea Racovjta ► " '%
Sf.Ghe
RFirBin ur«v.ia 4T .. Baia.Jârgu Jiu -- - - C am
P i na
.. . orgheE
BELGRAD • -d Aramă

""-•4 '

.. 'Dealu
Spirii*
Orşova S 'n... .
Tumu even

~« Centre de Strehaia
activitate ale
revoluţionarilor
maghiari si secui g
Tabăra militară a lui Gh.
Magheru
Forţe habsburgice
Timişoara Centre de Cernavodă
Constanţa
Punghina/
BăileŞti'-.; : Vi!' y nauuvaiiu -■-
Vidin • — »* oiiisua
Calafat '"'Segarcea A * „N ► Giurgiu Turtucaia
•A & Alexandria
Rusciuc -
Lom Islaz o Turnu Măgurele
Bazar
gic
Nicopole ' . . ţ « *,
V . .«.-i Rii'i- O
 Rolul executoriu în revoluţie l-a jucat întreaga naţiune română,
boierimea liberală, întreprinzătorii, meseriaşii, lucrătorii şi marea
masă a ţărănimii. Un element fundamental al revoluţiei române
provine, astfel, din participarea ţărănimii, în proporţie de masă, la
acţiunile revoluţiei.
Specificul unitar al istoriei naţionale s-a manifestat, şi de
această dată, în mod plenar. Unitatea revoluţiei şi-a avut originea
în: similitudinea condiţiilor istorice de desfăşurare, registrul
ideologic şi programatic comun, colaborarea permanentă a liderilor
revoluţiei, prezenţa aceloraşi forţe sociale participante. Acestea nu
au estompat însă unele aspecte cu caracter particular,
determinate de natura regimului politic din provincii şi de raporturile
cu marile imperii vecine.
Izvorâtă din cauze interne, revoluţia paşoptistă a urmărit, între
altele, înlăturarea servitutilor feudale şi împroprietărirea ţăranilor,
asigurarea de drepturi şi libertăţi democratice, unitatea şi
independenţa naţională. între programul de acţiune imediată şi cel
de perspectivă, tactica revoluţionară a impus deseori, în funcţie de
conjunctura istorică, ţeluri şi forme mascate de manifestare în
propagarea programului naţional, şi în poziţia faţă de imperiile
vecine. Necesitatea unirii Moldovei cu Ţara Românească mai
întâi, ca nucleu al viitorului stat unitar român, era acceptată chiar
şi de transilvăneni. Astfel, în Transilvania, unde sarcinile sociale
şi naţionale s-au împletit strâns, în faţa politicii profund
antiromâneşti a nobilimii maghiare, care urmărea, practic,
anihilarea elementului autohton, liderii naţiunii române, prin
programul lor politic, s-au apropiat de Habsburgi („alegerea răului
ţel mai mic"), au acceptat să colaboreze cu Habsburgii. Aşadar,
revoluţia a reprezentat un moment important în dezvoltarea şi
afirmarea naţiunii române şi a conştiinţei sale proprii.
Desfăşurarea revoluţiei (începuturile ei). Programul
naţional între minimal şi maximal. n primăvara anului 1848,
tensiunea socială'şi politică a crescut în condiţiile izbucnirii
revoluţiei europene. Datorită condiţiilor istorice concrete, programul
naţional al revoluţiei române a evoluat între minimal- reafirmarea
statutului particular al Principatelor în plan internaţional şi în
raporturile cu Poarta Otomană - şi maximal- constituirea statului
naţional român, idee pentru care au militat conducătorii
revoluţionari din întreg spaţiul românesc. Principatele Române au
fost cuprinse, la începutul lunii martie, de numeroase agitaţii
revoluţionare. în aprilie 1848 se desfăşurau consfătuiri ale
membrilor societăţii revoluţionare „Frăţia" m Ţara Românească. Un
loc important în rândul documentelor programatice l-a ocupat
broşura „Ce sunt meseriaşii", care se pronunţa pentru aplicarea
unor reforme cu caracter modern. în Ţara Românească se
constituia un Comitet Revoluţionar se preconizau drept centre ale
unei mari acţiuni politice localităţile Bucureşti, Telega, Islaz şi
Ocnele Mari.
într-o atare conjunctură, Rusia ţaristă continua să-şi
manifeste tendinţele de expansiune în zona Dunării de Jos şi era
foarte neliniştită faţă de orice posibilă acţiune revoluţionară. într-o
scrisoare din martie 1848, către domnitorul Gheorghe Bibescu,
generalul Pavel Kiseleff arăta că guvernul imperial rus lua act cu
nelinişte de agitaţiile revoluţionare din Ţara Românească, în timp
ce, la 28 martie, cancelarul Rusiei, Nesselrode, a înaintat o notă
diplomatică în care amintea că ţarul Nicolae I nu admitea slăbirea
controlului Rusiei, în calitate de putere protectoare, asupra
Moldovei şi Ţării Româneşti.

55
 între timp, noi acţiuni
revoluţionare erau înregistrate în
Bucovina şi în Transilvania. în
martie 1848, la Cernăuţi se
organizau gărzi naţionale şi lua
fiinţă un Comitet de acţiune în
rândul căruia activau fraţii
Hurmuzaki. în Transilvania
situaţia era mult mai complicată.
Revoluţia maghiară, în frunte cu
Lajos Kossuth, urmărea
reconstituirea regatului
medieval al . Ungariei, în care
să existe o „naţiune unică" şi un
stat „indivizibil". încă din martie,
în Transilvania se constituiau, de
către maghiari, „gărzi naţionale"
îndreptate împotriva mişcărilor
ţărăneşti, ale românilor în
general; românii şi Transilvania
erau excluşi de la rezolvarea
problemei agrare, un obiectiv
prioritar al revoluţiei maghiare.
Tot în martie, prin
hotărârea Dietei de la Pojon,
Vasile Alecsandri Transilvania şi Par-tium-ul au
fost anexate la Ungaria, contrar
voinţei naţiunii române. Se
impunea deci, din partea
românilor,
sa unui program de acţiune politică şi social-naţională
imediată. Pe inie se înscriu documentele redactate, sub
impulsul lui Eftimie Murgu, la cele alcătuite de tinerii Avram
lancuşl Alexandru Papiu-llarian la Târgu-jna din cerinţele
fundmentale fiind rezolvarea problemei naţionale.
Bărnuţiu publica documentul intitulat „Provocaţiune",
în care era în mod categoric, ideea anexării Transilvaniei
la Ungaria. în aprilie, -a intensificat în condiţiile în care
mişcările ţărăneşti cuprindeau Munţii Banatul şi zonele
secuilor. Autorităţile din Transilvania au intervenit isuri
împotriva românilor, printre ai căror lideri erau menţionaţi
Avram oan Buteanu.
Moldova, opoziţia faţă de politica domnitorului Mihail
Sturdza s-a at, la 27 martie/7 aprilie, într-o Adunare
populară desfăşurată la Hotelul rg din laşi. Adunarea a fost
condusă de Grigore Cuza. Protestând gimului lui Mihail
Sturdza, Adunarea, ce cuprindea reprezentanţi ai irţelor
sociale şi politice, a numit o comisie care să redacteze
un de revendicări. Un rol important în elaborarea sa l-a
avut Vasile n, documentul, „Petiţiunea-proclamaţiune",
aparţinând boierilor şi moldoveni. El cuprindea 35 de
puncte şi avea, aparent, un caracter încercând să se
păstreze în limitele legalităţii politice datorită temerii de Rus;
de aceea, la primul punct se proclama „Sfânta păzire
a untului Organic în tot cuprinsul său şi fără nici o
răstălmăcire", Aceasta iur, o prevedere ce urma să
atenueze o posibilă reacţie a Rusiei ţariste, ii moderat reiese
şi din abordarea problemei agrare, solicitându-se doar
 „grabnica îmbunătăţire a stării locuitorilor săteni". Erau prevăzute
şi revendicări cu caracter democratic, modern, precum eliberarea
deţinuţilor politici, o reformă a sistemului de învăţământ, siguranţa
persoanei, desfiinţarea cenzurii.
Mihail Sturdza a respins însă „Petiţia". Domnitorul a trecut la
arestări în rândul liderilor revoluţiei. 13 dintre ei erau duşi în arest,
în Imperiul Otoman, dar, la Brăila, 6 dintre ei au fugit de sub
escortă şi s-au refugiat la consulatul englez de unde, apoi, au
trecut în Banat şi în Transilvania, unii dintre lideri elaborând şi
planuri pentru o acţiune militară în Moldova. Reprimarea revoluţiei
din Moldova de către Mihail Sturdza a generat exilul
revoluţionarilor români ce a cuprins participanţi din toate provinciile.
în primăvara anului 1848, situaţia s-a agravat în Transilvania
după ce aceasta a fost anexată cu forţa la Ungaria. Guvernatorul
Telekia trecut imediat la măsuri dure împotriva românilor şi a
conducătorilor lor. Se punea, practic, problema supravieţuirii naţiunii
române din Transilvania. în această situaţie gravă s-a hotărât, la 30
aprilie, într-o primă adunare politică a românilor transilvăneni pe
Câmpia Libertăţii, organizarea la Blaj, cu începere din 3/15 mai, a
unei Mari Adunări Naţionale.
Deschisă la data stabilită, Adunarea a demonstrat
excepţionala solidaritate a naţiunii române şi forţa sa de acţiune
politică. S-a pus în lumină caracterul profund radical al revoluţiei
din această provincie românească, confruntată cu atât de dificile
probleme politice. Au participat peste 40 de mii de oameni, în
marea lor majoritate ţărani şi tineri intelectuali, ridicaţi din rândul
ţărănimii şi legaţi de masele populare.Ea a«realizat unitatea între
ţărănime şi tineretul studios, din rândul căruia se vor recruta
tribunii revoluţionari. Adunarea a fost bine organizată, având un
caracter reprezentativ şi naţional. La conducerea sa s-au aflat doi
preşedinţi, doi vicepreşedinţi şi zece secretari. în conformitate
cu una din lozincile adunării - „Noi vrem să ne unim cu ţara" - la
Adunare au participat revoluţionari din Moldova, Alecu Russo,
Alexandru loan Cuza, N. lonescu, ş.a., reprezentanţi ai
Comitetului Revoluţionar din Ţara Românească, Dimitrie Brătianu
şi transilvăneni stabiliţi în Ţara Românească, precum August
Treboniu Laurian şi Ion Maiorescu. La 14 mai, Simion Bărnuţiu a
rostit un discurs în cadrul unei consfătuiri a fruntaşilor revoluţiei,
în catedrala de la Blaj. El a cerut ca Adunarea să proclame
deplina libertate şi independenţă a naţiunii române.
Adunarea a votat, în unanimitate,documentul intitulat
„Petiţiunea Naţională". Se revendicau independenţa „naţională" a
românilor din Transilvania, desfiinţarea iobăgiei fără nici o
despăgubire din partea ţăranilor, constituirea unei gărzi
naţionale româneşti, libertatea persoanei, a cuvântului şi
întrunirilor. Din motive tactice, Adunarea a exprimat fidelitatea
naţiunii române faţă de împăratul de la Viena şi dinastia
conducătoare. De asemenea, locul desfăşurării istoricei Adunări
a căpătat denumirea de Câmpia Libertăţii. Adunarea a decis ca
programul revoluţiei să fie prezentat de două delegaţii -una la
Viena şi alta la Cluj. A fost ales un Comitet Naţional Român
(Permanent), cu sediul la Sibiu, sub pre;edinţia lui Andrei Şaguna.
Adevăratul conducător era .însă Simion Bărnuţiu.
în Bucovina, s-a desfăşurat, la 20 mai 1848, o Adunare
populară condusă de fudoxiu Hurmuzaki. Ideile dezbătute aici au
fost preluate, în vara aceluiaşi
57
Simion Gheorghe
Bărnuţiu Bariţiu
 i, în documentul intitulat „Petiţia ţării". Aceasta cerea autonomia
Bucovinei şi a isencn Ortodoxe, libertatea comerţului, deplina
egalitate în faţa legii.
Adunarea de la Blaj, din mai 1848, a avut meritul istoric de a fi
contribuit,
i mod decisiv, la desăvârşirea programului revoluţionar comun
al tuturor
Dmânilor. Sub influenţa hotărârilor adunării, revoluţionarii
moldoveni reuniţi la
raşov, la 24 mai 1848, au redactat un legământ intitulat
„Prinţipii/e noastre
>entru reformarea patriei". Se cereau desfiinţarea clăcii
(boierescului) şi împro-
rietărirea ţăranilor fără despăgubire, asigurarea libertăţii persoanei
şi a egalităţii
i faţa legilor. Prevederea cea mai importantă era cea
privitoare la unirea
/loldovei şi a Ţării Româneşti „într-un singur stat neatârnat,
românesc".
temarcăm astfel că, formulate într-o conjunctură istorică specifică,
revendicările
omâneşti nu puneau în discuţie echilibrul de forţe stabilit între
marile imperii, în
Europa de sud-est. în acelaşi timp însă, idealul naţional românesc
era sprijinit şi
)ropagat, în continuare, pe toate căile. în condiţiile regimului
opresiv din
Moldova şi Ţara Românească „Gazeta de Transilvania"
reprezenta organul de
)resă principal al revoluţiei
româneşti.

NICOLAE BĂLCESCU despre istoria naţională

„Să deschidem Istoria, cartea de mărturie a veacurilor şi
luminaţi de filosofia ei, vom vedea că de 18 veacuri naţiunea
română n-a vegetat, n-a stat pe loc, ci a mers înainte
transformându-se şi luptându-se neîncetat pentru triumful binelui
asupra răului, a spiritului asupra materiei, al drefltului

58
asupra silei, pentru realisarea, atât în sânul său cât şi în omenire,
a dreptăţii şi frăţiei, aceste două temelii a ordinei absolute,
perfecte a ordinei dumnezeieşti".

NICOLAE BĂL CESCU cu privire la caracterul revoluţiei

române din 1848-1849.
„Revoluţia română de la 1848 n-a fost un fenomen neregulat,
efemer, fără trecut şi viitor, fără altă causă decât voinţa
întâmplătoare a unei minorităţi sau mişcarea generală europeană.
Revoluţia generală fu ocasia iar nu causa revoluţiei române.
Causa ei se pierde în zilele veacurilor. Uneltitoni ei sunt 18
veacuri de trude, suferinţe şi lucrare a poporului român asupra lui
însuşi.
Revoluţia de la 1848 căuta a reîntregi pe român numai în
drepturile sale de om şi de cetăţean, fără a căuta a-! reîntregi în
drepturile sale de naţie. într-aceasta ea se mărgini a cere ca
Turcia să respecte vechile capitulaţii recunoscute şi întărite şi prin
tratatul de la Adnanopol şi Hatişeriful de la 1834. Ea ceru
asemenea ca Rusia să-şi păzească tractatele, care recunosc
autonomia şi independenţa administrativă a terii şi nesihrea
pământului ei, şi să se mărginească în rolul ei de chezaşă fără a
se amesteca în treburile din lăuntru ale ţeni usurpând titlul şi rolul
de protectoare Revoluţia de la 1848 nu era dar în drept
împotrivitoare nici Porţii nici Rusiei, devreme ce se mărginea a
cere păzirea tractatelor fără a proclama un drept nou. Românii, în
buna credinţă a lor socoteau că aceste Puteri vor fi gata a păzi
sfinţenia tractatelor, şi nu vor putea a le tăgădui reformarea
legiuirilor potrivit dreptului lor de autonomie".

TEMĂ:
1. Caracterizaţi revoluţia română paşoptistă.
2. Prezentaţi raporturile dintre revoluţia română şi cea
maghiară, în 1848.
3. Prin ce se remarcă radicalismul „Petiţiunii Naţionale" de la
Blaj?
 MERSUL REVOLUŢIEI ÎN PROVINCIILE ROMÂNEŞTI.
(MAI-SEPTEMBRIE 1848).

- PROGRAMUL DE LA CERNĂUŢI.
- EVENIMENTELE DIN TRANSILVANIA SI
ACTIVITATEA GUVERNULUI DIN
ŢARA ROMÂNEASCĂ (IUNIE-SEPTEMBRIE
1848).

Programul de la Cernăuţi. în Ţara Românească, politica

domnitorului eorghe Bibescu nu a putut preîntâmpina izbucnirea
revoluţiei. în aprilie 1848, nitetul Revoluţionar, compus din St.
Golescu, Ion Heliade Rădulescu, Christian '/, a inclus şi pe fraţii
Ion şi Dimitrie Brătianu. Aceasta a semnificat întărirea pului
revoluţionarilor români şi constituirea unui nucleu de
conducere al oluţiei. Revoluţia din Ţara Românească era văzută
ca o urmare firească a jnimentelor din toate celelalte provincii.
Nicolae Bălcescu, Alexandru C. Go-cuşi C. A. Rosettim avut rolul
principal în organizarea acţiunii revoluţionare.
A fost elaborat un program revoluţionar în care se insista
asupra respon-Dilităţii ministeriale, libertăţii de exprimare,
alegerii unui domn responsabil, ntru secularizarea averilor
Bisericii, eliberarea şi împroprietărirea ţăranilor prin spăgubire.
Programul era expresia compromisului între forţele şi curentele
/oluţionare. El nu a vizat, din considerente de tactică şi de
strategie politică, în )d deschis, problema raporturilor cu Poarta
otomană (deşi articolul 1 din oclamaţia de la Islaz se pronunţa
pentru un statut deosebit al raporturilor cu periul Otoman),
unitatea şi independenţa naţională, mai ales că Poarta şi isia
numiseră comisari cu misiuni de informare în Ţările Române,
iar în isarabia erau semnalate concentrări de forţe militare ţariste.
Şi în celelaltare provincii româneşti aflate sub opresiunea
străină au avut ; mari adunări plebiscitare. La 20 mai 1848, la
Cernăuţi, în prezenţa unor prezentanţi de frunte ai clerului,
boierimii, şi fruntaşilor ţărănimii, după îzbateri susţinute, au fost
adoptate 12 dorinţe, între care, la loc de frunte, se Iau separarea
Bucovinei de Galiţia, conservarea naţionalităţii române şi
earea de şcoli naţionale, autonomia provincială, defiinţarea clăcii
şi a dijmei, îsfacerea de Mitropolia Ortodoxă de la Karlowitz şi
alegerea episcopului de ătre un Congres bisericesc alcătuit din
clerici şi mireni. La 15/27 iunie 1848, la jgoj, în Banat, sub
preşedinţia lui Eftimie Murgu, o Adunare de 12 000 de ameni a
decretat, între altele, respectarea naţionalităţii româneşti,
oficializarea nbii române, înarmarea poporului „după putinţă în
răstimp de 6 zile cu sfensive, iar după ce se va arma de către
stat, atunci să păşească ofensive".
Evenimentele din. Transilvania şi activitatea guvernului
Jtn Ta ' omânească (iunie-septembrie 1848). In Ţara
Românească, revoluţia trebuia ă izbucnească în mai multe
centre deodată pentru a nu permite domnitorului
Gheorghe Bibescu să acţioneze
pentru înăbuşirea ei. Revoluţia
s-a declanşat însă, datorită
măsurilor autorităţilor, mai întâi
în Oltenia, la Islaz, la 9/21
iunie, şi apoi în Bucureşti, la
11/23 iunie 1848. La Islaz s-a
format primul guvern
revoluţionar, din care făceau
parte Ion Heliade Rădulescu,
Ştefan Golescu, Radu Şapcă,
Christian Teii, Nicolae
Pleşoianu. Tot aici s-a dat citire
unei Proclamaţii ce cuprindea
programul aprobat ulterior, sub
presiunea maselor, la 11/23
iunie, de către Gheorghe
Bibescu. în zilele următoare,
consulul general al Rusiei a
protestat faţă de acest act şi a
părăsit Capitala. Aceasta l-a Nicolae
determinat pe Gheorghe
Bibescu să abdice şi să plece Bălcescu
grăbit din ţară. S-a constituit,
astfel, un nou guvern provizoriu
în care intrau Ion Heliade
Rădulescu, Gheorghe Ma-
gheru, Alexandru G. Golescu,
C. A. Rosetti, Nicolae
Bălcescu. şi alţii.
Eliberarea deţinuţilor politici, la 11
iunie 1848, la Bucureşti, de
către un grup de revoluţionari

61
 a uşura obţinerea recunoaşterii noului guvern de către
Rusia au fost
în guvern colonelul Ion Odobescu şi Mitropolitul Neofit,
cunoscute ele-
conservatoare. La 15/27 iunie, pe Câmpia de la Filaret
masele populare
IUS jurământul prin care îşi exprimau adeziunea la
programul revoluţiei.
Suvernul revoluţionar din Ţara Românească a încercat să
aplice unele
Ieri ale Proclamaţiei de la Islaz. S-au remarcat în această
activitate febrilă
e Bălcescu şi Alexandru G. Golescu. Astfel, au fost abolite
rangurile
şti, s-au adoptat steagul tricolor şi lozinca „Dreptate şi
frăţie", au fost
iti deţinuţii politici, a fost organizat corpul comisarilor de
propagandă, s-a
la organizarea forţelor
armate.
Buvernul provizoriu a dus însă o politică prudentă şi,
deseori, lipsită de re, încât forţele contrarevoluţionare,
reprezentate de coloneii I. Odobescu omon şi de către
Mitropolitul Neofit, au organizat, la 19 şi respectiv la ie,
acţiuni menite să restaureze vechiul guvern. Ele au fost
dejucate însă târârea maselor populare. în ceea ce priveşte
problema agrară, Nicolae seu s-a pronunţat, hotărât, pentru
rezolvarea ei prin împroprietărirea or. La 21 iulie' 1848 a
fost constituită Comisia Proprietăţii. Comisia etăţii, al cărei
vicepreşedinte era Ion lonescu de la Brad, şi-a deschis le
la 9/21 august 1848. Ea a ţinut opt şedinţe de lucru, fiind
formată din entanţi ai ţăranilor clăcaşi şi ai marilor proprietari
agricoli desemnaţi în rile judeţene. Discuţiile, care au
căpătat un caracter steril, au privit eţele de pământ ce
trebuiau acordate şi despăgubirile pentru marii stări
agricoli. Comisia Proprietăţii a fost desfiinţată la 31 august,
fără a a problema pentru care fusese creată.
Suvernul revoluţionar din Ţara Românească a acţionat, în
acelaşi timp, i recunoaşterea sa de către puterile
europene. Pentru aceasta au ?urat o bogată activitate
diplomatică Ion Ghica la Constantinopol, ndru G. Golescu
la Paris, Dimitrie Brătianu la Pesta, Ion Maiorescu la furt.
Deşi ascuns, din considerente tactice, obiectivul unităţii
naţionale a iereu prezent în toate acţiunile revoluţionare. La
12 iunie 1848, în gazeta "ui român" dm Bucureşti, apărea
manifestul intitulat „Către fraţii noştri din >va", în care era
subliniată ideea deplinei unităţi naţionale. Peste numai o
nană, August Treboniu Laurian îi propunea lui Nicolae
Bălcescu izarea, la Bucureşti, a unui Congres al tuturor
românilor. Activitatea diplomatică desfăşurată de
revoluţionarii români în capitalele ene urmărea să evite o
intervenţie militară, a Rusiei şi a Imperiului an, care se
profila. La 31 iulie 1848, printr-o notă diplomatică. Rusia a
imnat violent revoluţia română şi a acuzat pe români că
doresc să se ■că într-un singur stat. Succesiunea
evenimentelor din Transilvania şi Ţara nească a însufleţit, din
nou, mişcarea românească din Moldova. In august 1848 a fost
redactat, de către Mihail Kogălniceanp, la Cernăuţi, amul, atât
de semnificativ intitulat, „Dorinţe/e partidei naţionale în
Moldova" derile sale au fost dezvoltate, ulterior, în „Proiectul
de constituţie pentru wa". Erau cuprinse, aici, elemente de
bază ale viitorului stat român modern etatea întrunirilor şi a
cuvântului, a persoanei, egalitatea în faţa legit, nsabilitatea
ministerială, desfiinţarea privilegiilor. Demn de remarcat este
irea Moldovei cu Ţara Românească era considerată „cheta
bolţii fără de i-ar prăbuşi întreg edificiul naţional".
 Fruntaşi ai revoluţiei române de la 1848, din Ţara
Românească

în Transilvania, în vara anului 1848, conflictele social-politice

s-au acutizat. pentru a învrăjbi revoluţia română şi cea maghiară
împăratul de la Viena a sancţionat anexarea Transilvaniei la
Ungaria. Era încălcată, încă o dată, voinţa naţională a românilor.
în acelaşi timp, autorităţile maghiare din Transilvania erau

63
 Arderea Regulamentului Organic şi a
Arhondologiei

Î de trupele imperiale. La 21 mai/2 iunie 1848 a avut loc

masacru/ de la unde au fost împuşcaţi 12 ţărani români,
ceea ce a provocat o puternică a populaţiei româneşti.
Ţara Românească, sub presiunea Rusiei, Imperiul Otoman
a intervenit i militare pentru a restabili regimul
Regulamentului Organic. La 31 uhe n Corp expeditionar
otoman conclus de Suieiman Paşa a trecut Dunărea giu.
După numeroase tratative, în ciuda protestului populaţiei
româneşti ui provizoriu a fost înlocuit de o Locotenentă
domneascăformată din Ion 3 Rădulescu, Christian Teii şi
Nicoiae Goiescu. Programul revoluţionar a unele modificări şi
a fost supus aprobării Porţii. S-au reluat contactele oua
conducere şi consulii puterilor străine, iar o delegaţie în
frunte cu
Goiescu şi Nicoiae Băicescu a fost trimisă la
Constantinopol pentru a recunoaşterea oficială din partea
Porţii. Ea nu a fost recunoscută însă de ultan.
tusia a considerat atitudinea lui Suieiman Paşa mult prea
moderată şi a ilocuirea sa grabnică. A fost numit un nou
comisar, în persoana lui Fuad ce avea ordinul să pătrundă
cu armata în Bucureşti, pentru a restabili i. Pentru a-şi
exprima nemulţumirea faţă de intervenţia militară a Jlui
Otoman, la 6/18 septembrie 1848, în cadrul unei mari
Adunări, au fost la Bucureşti, copii ale Regulamentului
Organic şi ale Arhondologiei :a rangurilor boiereşti). A fost
spânzurată, de asemenea, o caricatură a arului rus,
generalul Duhamel, şi dărâmat monumentul care-l reprezenta
vel Kiseleff. La 13/25 septembrie, în condiţiile în care
trupele otomane
pătrundeau în Bucureşti, iar cele ţariste înaintau dinspre Focşani,
mai multe mii de ţărani şi locuitori ai oraşului au format un
veritabil zid viu pentru a opri intervenţia străină. Pe Dealul Spirita
avut loc o ciocnire între soldaţii otomani şi o unitate de pompieri
români'condusă de PavelZăgănescu. Bucureştiul a fost însă ocupat
de către forţele otomane şi peste 200 de fruntaşi erau arestaţi,
Fuad Paşa şi generalul Duhamel anunţând reintroducerea
sistemului regulamentar.
Tulburările şi agitaţiile ţărăneşti au continuat, în timp ce în
Oltenia se preconiza o ultimă rezistenţă a forţelor revoluţionare. O
armată populară, cifrată la 30 000 de soldaţi, a fost adunată la
Râureni, sub comanda generalului Gheorghe Magheru, pentru a
lupta împotriva ocupanţilor străini. în noile condiţii politice, ea a fost
însă dizolvată.

Articolul „Trăiască România liberă", din 13 iunie 1848

„Fraţi români din toate clasele, lată aurora libertăţii, iată ziua
fericită, ziua de mult dorită, ziua aşteptată cu atâta înfocare, ziua
în care v-aţi arătat vrednici de strămoşii voştri, vrednici de numele
de român. Da, România iubită, care de atâtea veacuri gemea subt
robie, a rupt lanţurile ruşinoase şi a arătat lumii întregi că în vinele
copiilor ei curge încă sânge de roman. Bucuraţi-vă fraţi, nici o
picătură de sânge n-a curs şi am dobândit cerescul dar al libertăţii,
curat şi nepătat ca un sfânt dar dumnezeiesc. Trăiască România.
Acum, fraţi români, cu aceeaşi înţelepciune, cu acelaşi
patriotism care aţi arătat ieri la 11 iunie, trebuie să ne purtăm şi de
acum înainte; nu e destul că am dobândit libertatea, trebuie să ne
arătăm şi vrednici de dânsa, trebuie să ştim a păstra cerescul dar.
Ceea ce dar trebuie făcut mai nainte este organizaţia unei guardii
naţionale spre păstrarea liniştii şi bunei orânduieli. Tot românul îşi
va vărsa cu bucurie cea mai după urmă picătură de sânge pentru
patria sa şi nici o putere omenească nu ne va putea răpi cerescul
dar ce am dobândit..."

TEMĂ:
1. Care au fost principalele măsuri adoptate de guvernul
revoluţionar muntean în 1848? 2 Prezentaţi activitatea
Comisiei Proprietăţii. 3. Ce reprezintă ziua de 13
septembrie 1848?
 CONTINUAREA REVOLUŢIEI DE LA 1848
ÎN TRANSILVANIA

- REZISTENŢA ROMÂNEASCĂ DIN MUNŢII

APUSENI; SFÂRŞITUL
REVOLUŢIEI.
- IMPORTANŢA REVOLUŢIEI.

szistenţa românească din Munţii Apuseni; Sfârşitul

revoluţiei. în
'ania, lupta revoluţionară s-a radicalizat în vara anului 1848.
în condiţiile srii revoluţiei în Moldova şi în Ţara Românească,
Transilvania a devenit românismului. Politica reacţionară a
guvernului maghiar, în condiţiile i Transilvaniei la Ungaria,
a generat, şi aici, un veritabil război pentru ile naţionale
ale românilor. în Transilvania, comisarul Nicolae Vay a t
Comitetul Naţional Român (Permanent), de la Sibiu, şi a
intensificat jnile împotriva ţăranilor români.
i septembrie 1848 a avut loc a treia Adunare Populară de la
Blaj, la care ticipat ţăranii români organizaţi militar de
către Avram lancu. A treia re Naţională a românilor de la
Blaj s-a transformat însă într-o veritabilă militară
ţărănească. Aceştia luaseră armele în condiţiile regimului
de ' introdus de autorităţile maghiare - masacre, precum cel
de la Mihalţ, unile de la Oradea, Arad, din Bihor şi Făgăraş,
formarea unui corp militar > de Lajos Csanyşl trimis împotriva
românilor.
idunarea a votat o Rezoluţie în care protesta împotriva
„uniunii" Tran-3i cu Ungaria şi cerea abolirea regimului, care
i-a urmat. Puşi în faţa a doi ni, românii l-au ales pe cel mai
puţin periculos. între revoluţia maghiară şi i de la Viena ei au
ales-o pe ultima deoarece, cel puţin aceasta accepta, |ic,
existenţa lor naţională. în acelaşi timp, românii nu au abdicat
niciodată •rincipiul.colaborării pe bază de deplină egalitate cu
ungurii, saşii şi secuii. îa urmare a celei de-a treia adunări de
la Blaj s-a trecut la organizarea $ şi militară a Transilvaniei
pe baze noi. Provincia a fost împărţită în 15 turi, fiecăreia
corespunzându-i câte o legiune. S-a constituit Comitetul ia/
cu sediul la Sibiu şi care avea rolul unui veritabil guvern
românesc. s nobiliare maghiare au fost dezarmate. Unii
ţărani saşi şi secui şi-au îstat, de asemenea, hotărârea de a
lupta alături'de români. La 9 ianuarie a avut loc Adunarea de
la Sibiu a conducătorilor revoluţiei române, cu care >-a
definitivat programul acesteia. La 4 martie 1849 s-a publicat la
Viena o constituţie imperială prin care se restabilea
autonomia Transilvaniei şi se şa existenţa naţională a
românilor.
In aceste condiţii, guvernul revoluţionar maghiar a făcut apel
la generalul sz losef Bem. Acesta a condus o puternică
ofensivă a armatei maghiare
Stephan Gabor Aron - fruntaş
Ludwig-Roth al secuilor
 •prin care a reuşit, în primăvara anului 1849, să cucerească o mare
parte a Transilvaniei, în afară doar de zona Munţilor Apuseni. Pe
teritoriul cucerit nobilimea maghiară a dezlănţuit o cruntă
represiune împotriva ţăranilor români. S-au organizat, sub
conducerea comisarului Lajos Csany, „tribunalele de sânge", s-a
introdus starea de asediu, au fost urmăriţi conducătorii revoluţiei
române. Mii de ţărani români au căzut victime acestei represiuni
furibunde.
Zona Munţilor Apuseni a continuat însă să se afle sub
controlul românilor. în Munţii Apuseni se apăra, de fapt, cauza
generală a românilor în faţa a peste 21 000 soldaţi unguri conduşi
de ofiţeri de carieră. Aici, într-un spirit democratic, s-a organizat o
veritabilă „Ţară" românească. Rolul conducător l-a avut Avram
lancu, care era supranumit şi „Craiul munţilor". El s-a dovedit un
strălucit conducător militar şi un important om politic. Sub
conducerea sa au fost respinse toate încercările forţelor militare
maghiare de a pătrunde în munţi. S-au organizat legiuni româneşti.
Prima legiune a fost cea a Blajului, în frunte cu loan Axente Sever.
în condiţii deosebit de grele, Avram lancu a acceptat ideea
tratativelor propuse de Lajos Kossuth prin intermediul deputatului
român loan Dragoş, deputat, pentru cele şapte judeţe din Partium,
în Dieta Ungariei, loan Dragoş s-a pronunţat, sincer, pentru
înţelegerea dintre revoluţionarii români şi maghiari, dar i-a lipsit
clarviziunea politică. Ele urmau însă să ducă, cel puţin pentru
maghiari, fa încheierea unui armistiţiu şi folosirea forţelor
disponibile contra Austriei. în timpul tratativelor însă, trupele
maghiare au atacat pe neaşteptate iar prefecţii Ion Buteanu şi loan
Dobra au căzut la datorie. în împrejurări tragice a pierit şi deputatul
loan Dragoş, acuzat, de către moţi, de trădare.
După înfrângerea revoluţiei din Ţara Românească, fruntaşi
revoluţionari, ca Nicolae Bă/cescuşi Cezar Bol/iac, au susţinut
necesitatea de a se ajunge la

67
între conducătorii revoluţiei române şi ai celei
maghiare, pentru a mpotriva duşmanului comun, Imperiul
Habsburgic. ecembrie 1848 a devenit împărat, la Viena,
Franz losif. Acesta a cerut usiei ţariste pentru înăbuşirea
revoluţiilor din Imperiu. în vara lui 1849 vperiale au
declanşat o ofensivă în Transilvania, concomitent cu
ea trupelor ţariste în provincie. în faţa acestui pericol,
aflat într-o >arte dificilă, guvernul maghiar a acceptat să
desfăşoare tratative cu orii revoluţiei române din
Transilvania. Tratativele s-au desfăşurat la între Nicblae
Bălcescu şi Lajos Kossuth. Sub presiunea iminentă a
trupelor ţariste, guvernul maghiar a acceptat să semneze,
la.2/14 iulie >eghedin! un document intitulat „Proiectul de
pacificare". /ederile sale consemnau însă o stare deja
existentă de câteva luni în iia. Astfel, se recunoşteau
dreptul românilor de a-şi folosi propria limbă listratie,
independenţa Bisericii Ortodoxe, prezenţa românilor
în atia de stat. Totodată, s-a semnat un tratat pentru
formarea unei legiuni i.' în noua' lege a naţionalităţilor,
votată în iulie 1849 de către tul maghiar, au fost
acordate unele drepturi politice românilor. în np, prin
eforturile lui Bălcescu s-a obţinut neutralitatea lui Avram
lancu din Transilvania. Toate acestea au intervenit însă
mult prea târziu. La jst 1849 armata maghiară a capitulat la
Şina.
el a luat sfârşit revoluţia din Transilvania. Conflictul
dintre revoluţia }\ cea maghiară, politica duplicitară a
Habsburgilor ca şi intervenţia .răină i-au grăbit sfârşitul.

Avram lancu în fruntea oştilor sale, în Munţii

Apuseni
 lfV
spc"tanţa revoluţie,
Revoluţia română din 1848-
1849 a constituit piatra
unghiulară a epocii moderne
în istoria naţională. Totodată,
ea a fost rezultatul procesului
de evoluţie firească a societăţii
româneşti. Programul
revoluţiei a cuprins, practic,
toate marile probleme ale
epocii - unitatea şi
emanciparea naţională,
asigurarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale, de
sorginte modernă, ale omului,
rezolvarea problemei agrare.
Acestea erau, de fapt,
elementele fundamentale ale
statului modern.
Trăsătura esenţială a
revoluţiei, trecând peste o
bogată moştenire culturală şi
ideologică, a fost deplina
solidaritate naţională reliefată
de programele revoluţionare
şi marile r adunări populare.
Conjunctura inter-•naţională,
raporturile de forţe între marile
imperii, interesele lor specifice Avram lancu vorbeşte
faţă de Principate, ca şi
situaţia politică şi socială la
nivelul fiecărei provincii
româneşti au imprimat anumite
trăsături procesului
revoluţionar
- moderaţie şi prudenţă în Moldova, radicalism în Transilvania,
compromisul de acţiune în Ţara Românească.
în acelaşi timp, stadiul de dezvoltare istorică a Ţărilor
Române, la jumătatea secolului al XIX-lea, a determinat o anumită
atitudine politică a forţelor revoluţionare - aceea de a cointeresa
boierimea în reformarea societăţii. Revoluţia a adus însă doar
modificări şi aprecieri de tactică în problemele politice şi agrară.
în lupta pentru îndeplinirea unor largi obiective cu caracter
naţional, colaborarea a numeroase forţe social-politice a permis
anihilarea temporară şi parţială a forţelor contrarevoluţionare. Un
rol semnificativ în acest sens l-au jucat masele populare. Aceasta
explică, până la un punct, succesul revoluţiei în Ţara Românească.
Intervenţia militară a marilor imperii vecine şi înfrângerea, astfel, a
revoluţiei au demonstrat că, în acel moment, nu erau create
condiţiile constituim unui stat naţional românesc suveran şi
independent.
Revoluţia a deschis drum larg marilor mutaţii în sensul
adâncirii procesului de modernizare şi de renaştere naţională în
Principate, s-a probat capacitatea românilor de a-şi croi drumul în
istorie, pe baza propriilor lor forţe. Revoluţia a elaborat şi a
desăvârşit programul de construcţie a României moderne, perfect
legat de realităţile naţionale. Toată istoria modernă a românilor,
până la Marea Unire din 1918, a fost dominată, aşadar, de lupta
susţinută a naţiunii pentru
69
 jrogramului paşoptist, în vederea îndeplinirii revoluţiei
pentru unitate ;i a celei pentru independenţă.

larea trimisă de Nicolae Bălcescu, la 4 martie 1850, din

Paris, IuiAiexandru G. Goiescu
trebuia să fie programul revoluţiei din 1848? El era
dezvoltarea progresivă a revoluţiei
era organizarea democraţiei şi eliberarea ţăranului,
împroprietărindu-l. într-un cuvânt, ă o revoluţie
democratică şi socială. Acesta a fost scopul nostru şi
programul din 1848. totul acelaşi cu cel din 1821 având în
minus problema fanarioţilor, şi în plus problema
n-am făcut o revoluţie nici împotriva turcilor, nici
împotriva ruşilor. Dreptul nostru de a e era dreptul nostru
de autonomie, care ne-a fost recunoscut de cele două
puteri, deşi np în timp, chiar şi în Regulament. Noi am
cerut respectarea lui fără să vrem să ne
tratate. Odată revoluţia realizată ne mai rămâneau de
făcut alte două revoluţii: o itru unitate naţională şi, mai
târziu, pentru independenţă naţională, ca în felul acesta
reintre în plenitudinea drepturilor sale naturale. Este deci
evident, pentru toţi cei care seamnă progres şi dezvoltare
istorică, că revoluţia care va deveni nu se va mai mărgini
sratică şi socială şi că, potrivit actualelor tendinţe ale
ideilor în toată Europa şi mai ales ni, ea se va face într-
una din unităţile naţionale. Revoluţia democratică şi
socială va sluji i drept mijloc decât drept scop. Problema
unităţii a făcut mari progrese şi s-a simplificat Unirea
Valahiei şi a Moldovei este un fapt împlinit pentru toată
lumea, chiar şi pentru u poate să nu se realizeze
neîntârziat. Românii din Austria, bazându-se pe
constituţia
şi pe promisiunile făcute, cer toţi şi cu multă insistenţă să
se constituie într-un singur jne de 3 milioane şi jumătate şi
până la urmă vor obţine".
k
ezentaţi rezistenţa naţională a românilor în Munţii
Apuseni (1848-1849). ire a fost semnificaţia
Proiectului de pacificare de la Seghedin (1849)?
straţi importanţa istorică a revoluţiei de la 1848-
1849 în Ţările Române.
 România în context internaţional, 1821-1848
(tabel recapitulativ)
Principatele Române şi
Transilvania
1 2
18-19 ian. - Tudor
Vladimirescu părăseşte
Bucureştiul şi se îndreaptă
spre Oltenia. 23 ian. -
Proclamaţia de la Padeş. 4-
28 febr. -Tabăra lui Tudor
Vladimirescu de la Ţânţăreni.
22 febr. -,Eteriştii trec Prutul
în Moldova şi încep
înaintarea în Principate. 23
febr. - Rusia condamnă
revoluţia lui Tudor
Vladimirescu. 28 febr. -
Reprezentanţi ai marii
boierimi muntene se retrag la
Braşov. 16 mart. -
Proclamaţia lui Tudor de la
Bolintin.
'i 21 mart. - Tudor intră în
Bucureşti. 30 mart. -
întâlnire între Tudor Vladi-'
mirescu şi Alexandru Ipsilanti.
3 apr. - în urma dezavuării
Eteriei de către Rusia,
Ipsilanti se retrage la
Târgovişte. apr. - Negocieri
ale lui Tudor cu paşii
otomani de la Dunăre
pentru a evita intervenţia
Porţii. 1 mai - Otomanii
pătrund în Principate. 15 mai -
Tudor se retrage către
-Grigore al IV-lea Ghica
construieşte Palatul Ghica-
Tei apr. - Mica boierime în
frunte cu loniţă Tăutul
alcătuieşte Constituţia
Cărvunarilor. 1 iul. -
Restabilirea domniilor
pământene în Moldova şi
Ţara Românească.
Anul Situaţia internaţională
3
12 mai - Congresul Sfintei
182 Alianţe
de la Leibach
1 însărcinează Austria să
->! intervină în Italia pentru
reprimarea mişcării carbo-
narilor. 7 mart. - Habsburgii
restabilesc Regatul celor
două Sicilii. 25 mart. -
începutul revoltei grecilor în
Peloponez, împotriva
stăpânirii otomane. 8 april.
- Trupele austriece
înfrâng insurecţia din Piemont.
5 mai - Moartea lui
Napoleon I în insula Sfânta
Elena. 28 iul. -
Proclamarea independenţei
Perului.
182 12 ian. - Congresul de la
Epidaur proclamă
2 independenţa Greciei, -apr. -
Masacrul din Chios săvârşit
de otomani împotriva grecilor,
-mai-sept. - Proclamarea
independenţei Ecuadorului şi
Braziliei. 20 oct.-14 dec. -
Congresul Sfintei Alianţe de
la Verona dă mandat
Franţei să intervină în
Spania pentru a sprijini pe
71
 1 2
tr-un memoriu, Mihail
Sturdza, repre-tant al
marii boierimi din
Moldova, seşte pentru
prima dată termenul de
tservator.
r. - Mica boierime din
Moldova se nge Porţii în
legătură cu loniţă Sandu
irdza. - Mica boierime din
Moldova prezintă Adunarea
Obştească un proiect de
orme.
nfiinţarea Conservatorului din 182 apr. - Legi în favoarea
Cluj.
Răscoală în Oltenia
condusă de Ghiţă jţui şi
Simion Mehedinţeanu. >
sept./7 oct. - Semnarea
convenţiei ruso-omane de la
Akkerman.
înfiinţarea „Societăţii literare", 182 corpul
apr. - Anaforeaua
boierimii pentru ronomiile
Moldovei consolidează
puterea larii boierimi. 7 dec.
- Adunarea Obştească de
la lucureşti protestează
contra hotărârii Porţii le a
restitui călugărilor greci
administraţia
- Epidemie denănăstirilor
ciumă în
Muntenia şi o parte a
Moldovei. 14/26 apr.-2/14
sept. - Războiul ruso-
otoman. Principatele sunt
ocupate de către armatele
ţariste şi se instituie
o administraţie militară
rusă
2/14 în frunte
sept. - cu Dontele
Semnarea
păcii de la Adrianopol
(Edirne) între Rusia şi
Imperiul Otoman. 7/19 nov. -
Generalul rus Pavel
Dmitrievici Kiseleff (1788-
1872) este numit preşedinte
al Divanurilor Moldovei şi
72
3
182 - Expediţie militară
franceză în Spania.
3 Ferdinand al VII este
restabilit pe tron. - Spania
recunoaşte independenţa
statelor latino-americane. 2
dec.-„Doctrina" Monroe.
182 - învăţământul particular în
Franţa intră sub controlul
4 clerului. 19 apr. - Moartea
lordului Byron (George
Gordon-1788-1824) la
Missolonghi, în Grecia.
foştilor emigranţi în perioada
5 revoluţiei din Franţa. 25 aug.
- Independenţa Uruguayului.
1 dec. - Moartea ţarului
Rusiei Alexandru I. Este
urmat la tron de către Nicolae
182 - Tulburări populare în
Franţa, ian. - Spania
6 abandonează portul Callao,
■ ultima sa posesiune în
America de Sud. t? 22 apr. -
Otomanii cuceresc
Missotonghi. 29 mai -
Sultanul Mehmet Aii al
Egiptului desfiinţează
de ieniceri
iun. - Otomanii cuceresc şi
Atena. 24 iun. -
7 Reintroducerea cenzurii în
Franţa. 6 iul. - Convenţia de
la Londra. Anglia, Franţa şi
Rusia se decid să intervină
în conflictul din Grecia, oct. -
Incidente în relaţiile dintre
Franţa şi beiul de Alger. 20
182 oct. - Iezuiţii
iun. Bătălia sunt
de laexcluşi
Navarino
din
învăţământul secundar din
8 Franţa, aug.-nov. - Expediţie
franceză în Moreea. -
Uniunea vamală între Rusia
şi Hessa.
182 5drepturi
mart. - Acordarea de
pentru britanicii de
9 rit catolic. - Anglia anexează
Australia de Vest. 14 sept. -
Tratatul de pace de la
Adrianopol pune capăt
războiului ruso-otoman.
 1 2
- înfiinţarea manufacturii de 183 iul. - Expediţie franceză în
ceramică de la Târgu-Jiu. - la
fiinţă în Principate miliţia
naţională, nucleu al armatei
moderne, -îşi începe
activitatea societatea
secretă „Constituţia", de la
Lugoj. 29 mart.-8 oct. - îşi
desfăşoară lucrările
Comisia de delimitare a
graniţei Dunării. - Fostele
raiale otomane revin
Principatelor. 30 mart. -
încheierea lucrărilor de
elaborare a Regulamentelor
Organice, apr. - Divanurile
de la laşi şi Bucureşti
aprobă proiectul de lege
privind organizarea armatei.
-Recensământ general al
populaţiei din Principate. -
Răscoală ţărănească în
Moldova, mai-oct. -
Adoptarea Regulamentelor
Organice în Moldova şi în
Ţara Românească, un. -
Epidemie de holeră în
Principate.
-Poarta recunoaşte
Principatelor dreptul de
navigaţie sub pavilion
propriu. -Constituirea
„Societăţii filarmonice" din
Bucureşti.
- Primul vas românesc
construit la Giurgiu
ancorează la Constantinopol.
11/23 febr. - Ciocniri între
studenţii de la Cluj şi
soldaţii din trupele
habsbur-gice. 22 mart./3
apr. - Poarta numeşte,
cu acordul Rusiei, noi
domni în Principate -Mihail
Sturdza în Moldova şi
Alexandru Ghica în Ţara
Românească. -Ia naştere
societatea secretă revo-
3
Algeria, care este ocupată
0 militar. 25 iul. -
Publicarea, în Franţa, a
Ordonanţelor privind
dizolvarea Camerelor,
modificarea sistemului
electoral, suprimarea libertăţii
presei. 27-29 iul - „Cele
trei zile glorioase" la Paris;
lupte pe baricade;
Bourbonii sunt înlăturaţi.
începe „Monarhia din
iulie" (familia d'Orleans).
Este o guvernare
constituţională. 25 aug. -
Insurecţia din Belgia
contra dominaţiei olandeze.
29 nov. - Revoluţie la
183 7 febr. - Trupele ţariste
pătrund în Polonia. - Război
1 între Imperiul Otoman şi
Egipt. 21-24 nov. - Revolta
ţesătorilor din Lyon.
183 25 febr. - Polonia devine o
provincie a Imperiului Rusiei.
2 -Otto de Bavaria este
proclamat rege al Greciei
(Otto I). - Tulburări
republicane în Franţa.
183 mai - Poarta cedează Siria
către Egipt prin tratatul de la
3 Kutahya. - începutul
războiului civil în Spania, iul.
- Tratatul de la Unkiar-
lskelesi între Imperiul
Otoman şi Rusia. -
Constituirea uniunii vamale
183 Zollverein
9-13 apr. - în Germania.
Tulburări populare
la Lyon. 13-14 apr. -
4 Insurecţie republicană la
Paris. - Anglia proclamă
libertatea sclavilor, -începutul
aşezării burilor în Africa de
Sud.
73
 1 2 3
primele experienţe 28 iul-Atentat contra lui
183 Louis
cu maşini Philippe regele
PanteJimon. ă la Paris 5 Franţei. -Guvernarea
„Cercul revoluţionar autoritară a lui Rosas în
i - Inaugurarea Argentina.
cursurilor Mihăilene de
la laşi. încheierea unei
convenţii între Ţara
Românească cu
privire la -nerţului şi
extrădarea fugarilor. 183 17 febr. - CraGovia (Polonia)
este ocupată de trupele ruse,
6 austriece şi prusace. -
Independenţa Texasului,
care se rupe de Mexic. 29/30
oct. - încercarea lui
Ludovic Napoleon de a
;apătă statutul de 183 -începutul domniei reginei
porto-franco. Victoria în Anglia.
•ecunoaşte vaselor 7
muntene şi Î dreptul
de a naviga pe Marea
uncţiune, la Zlatna, 183 12 febr. - Tratat între Franţa
prima maşină n şi Haiti. - Depunerea unei
Transilvania. Sub 8 petiţii de către lucrătorii din
presiunea Porţii, Birmingham (Anglia) în care
Adunarea i a Ţării se solicitau drepturi sociale şi
Româneşti votează politice.
Adiţional, conform
căruia orice
constituţională
ia Confederativă se din
183 - Olanda recunoaşte
Moldova e comisul independenţa Belgiei -
Leonte Radu. - 9 Agitaţii republicane la Paris.
Constituirea de către 1839-1842-Război între India
studenţii aţi la studii la şi Afganistan. 1839-1851-
Paris a „Societăţii Război între Argentina
ăţătura poporului
istituirea, în Ţara 184 şi Uruguay.
4 apr. - Anglia declară
Românească, a staţi război Chinei, începe primul
secrete condusă de 0 „război al opiului". 15 iul. -
boierul Mică) Anglia, Austria, Prusia şi
Filipescu. Rusia se decid să sprijine
Conducătorii săi ă un Poarta contra Egiptului -
program politic, dar Anglia ocupă Noua
sunt i condamnaţi la Zeelandă. -Prin tratatul de
pedepse grele la Londra Mehmet Aii
controlează Egiptul şi
Sudanul. 18 oct.-14 dec. -
bazele unor noi Aducerea
13 de per insula
iul. - Convenţia de la
stabilimente în 184 Londra stabileşte regimul
Principate. 1 navigaţiei prin strâmtoriie
Bosfor şi Dardanele. -
Sultanul otoman recunoaşte
lui Mehmed Ah guvernarea
ereditară în Egipt.
 1 2
- Dieta maghiară votează
un proiect de lege prin care
urma să se introducă, în mod
progresiv, limba maghiară în
locul celei latine, în justiţie şi
administraţie, şi a celei
române, în şcoală şi biserică.
7 oct.- Poarta îl revocă pe
Alexandru Ghica ca domn al
Ţării Româneşti. 20 dec. -
Gheorghe
- La TunariBibescu (1805-
funcţionează
prima ţesătone mecanică din
Ţara Românească. 15 febr. -
Consistonul de la Blaj
cere Episcopului loan
Lemeny (1780-1861) să facă
demersuri Ja Viena pentru
neaplicarea legii cu privire la
folosirea limbii maghiare
votată de dieta
-Gheorghe de la
Bibescu
decretează emanciparea
ţiganilor statului,
autorităţilor publice şi ai
mănăstirilor închinate. Un
decret asemănător este dat
în Moldova de către Mihail
Sturdza (1795-1884). - Se
desfăşoară mişcarea
-Se introduce, în Ţara
Românească, cultivarea
rapiţei pentru fabricarea
uleiului. 14 febr. -
Fondarea la Bucureşti a
.Asociaţiei literare a
României". 2/14 dec. - Se
-pun bazele,
Intră la Paris, ale
în funcţiune, la
Reşiţa, primele laminoare
acţionate de maşini cu aburi,
-în Ţara Românească
începe construirea unui
important sistem de drumuri,
nov. 1847 - Sesiune a Dietei
Transilvaniei care votează
un nou urbariu (lege agrară)
defavorabil ţăranilor iobagi, -
înfiinţarea
ian. „Asociaţiei
- Arestarea Ecaterinei
Varga, conducătoarea
acţiunilor de protest a
moţilor de pe domeniul
Zlatnei.
3
184 - Eşecul pătrunderii
englezilor în Afganistan. 29
2 apr. - Tratatul de la Nankin
pune capăt „războiului
opiului".
184 - Anglia anexează noi teritorii
în India. 27 iul. - Acord prin
3 care piaţa Chinei este
deschisă comerţului
european. - Intensificarea
luptei pentru unitatea
naţională a Italiei.
184 12 sept. - întâlnirea de la
castelul Windsor între
4 regina Victoria, a Angliei şi
Louis Philippe, regele
Franţei. 24 oct. - Tratat
comercial între Franţa şi
China.
184 - Mare foamete în Irlanda. -
Texasul este reunit cu
5 Statele Unite ale Americii.
184 - Marea Britanie adoptă
politica economică a liberului
6 schimb, -începutul războiului
între S.U.A. şi Mexic în
legătură cu stăpânirea
Texasului. 11 nov. - Cracovia
este anexată Imperiului
Habsburgic.
184 - Independenţa Liberiei. - Se
descoperă aur în California,
7 nov. - Conflict, în Elveţia,
între cantoanele catolice şi
cele protestante.
75
 ttră în vigoare o şti în 1848
convenţie între
şi Moldova cu Ţara
privire la Româ
a vămii între cele două neasc
ţări, cu ă.
arii. ilegaţi
t. - Nobilimea
maghiară cere e
Transilvaniei la munt
Ungaria, îrt. - eană
Proclamaţia lui
Simion jrin care duce
românii din tratati
Transilvania naţi să ve la
se ridice la luptă
pentru drepturilor lor. Se
3 apr. - Adunarea de public
la laşi. Se etiţiunea- ă la
proclamaţiune". Cernă
revoluţionară în uţi
Ţara Româ- „Dorin
ţele II
>r - Prima adunare Naţio
nale
politică a din
de la Blaj. Moldo
i mai - Marea Adunare va",
Naţională Câmpia icre
Libertăţii de la Blaj. asupr
Se 'etiţia naţională", ■i a
popul
ale românilor din Banat, aţiei
nai - Revoluţionarii româ
moldoveni la Braşov neşti
redactează „Prinţipiile din
Dentru reformarea vania.
patriei", tai - Dieta de 6/28
la Cluj votează, sept.
voinţei românilor, - A
anexarea aniei la treia
Ungaria. Adun
. - Adunarea de la are
Islaz. Se adoptă naţia ală de
de la Islaz". la
iun. - Formarea Blaj.
unui guvern iu la
Bucureşti.
te ale puterii
revâluţionare în Ţara
sască. /"IO iul. -
Trupele ţariste ocupă
ui. - Notă a guvernului
ţarist prin au
dezavuate tendinţele
de unitate lă ale
românilor. )rp militar
otoman trece Dunărea
la

'9 aug. - Formarea

Locotenentei
12 ian. - Revoluţie la în mai - Instaurarea unui
Palermo. 2 febr. - Italia. guvern provizoriu
Tratatul de la 4 mai în Cehia.
Guadelupa Hidalgo - Se 22-28 iun. - Lupte de
pune capăt războiului reune baricadă la Paris.
dintre Mexic şi S.U.A. - şte la Generalul Cavaignac
Constituţii noi în statele Paris devine şef al puterii
italiene. 22-24 febr. - Adun executive.
Lupte pe baricade la area 25 iul. - Habsburgii
Paris, -înlăturarea Naţio înfrâng la Custozza
„Monarhiei din iulie". nală a (Italia) pe Carol Albert,
24 febr. - Piemontul Franţ regele Piemontului.
declară război ei. 2 dec. - împăratul
Imperiului Habsburgic. 18 habsburg Ferdinand I
25 febr. - mai abdică. îi succede Franz
Proclamarea republicii - losef (Francisc
în Franţa. Desc losif) (1848-1916).
27 febr. - Crearea hider 7 dec. - începutul
atelierelor naţionale în ea ostilităţilor militare între
Franţa. lucrări Habsburgi şi trupele
5 mart - Introducerea lor revoluţionare
votului universal în Parla maghiare.
Franţa. mentu 10 dec. - Ludovic
mart. - Revoluţii la lui de Bonaparte (viitorul
Viena, Veneţia, Berlin, la împărat Napoleon al lII -
Milano, Miinchen. Frankf 1852-1870)
apr. - Stabilirea de urt. este ales preşedinte al
guverne revoluţionare 29 Franţei.
ii
 1 2 3
13/25 sept. - Otomanii •
forţează intrarea în Bucureşti
în ciuda rezistenţei populare.
25 sept./7 oct. - Exilarea
conducătorilor revoluţiei din
Ţara Românească, dec. -
începe ofensiva maghiară în
Transilvania, care este
ocupată, cu excepţia zonei
Munţilor Apuseni, până în
martie 1849. - Rezistenţa
20 febr./4 mart. - Constituţia 184
imperială din 1849
recunoaşte o autonomie 9
limitată Transilvaniei. 22
apr.-4 mai - 24 apr.-6 mai -
Tratative între Avram lancu
şi loan Dragoş.
•';î(#.s Mişcări ale
lucratorilor [[] Hust Darabani Soroc
Organizaţii Halmeu a
muncitoreşti ■■V.- Sigh •'•" Râbn
Conspiraţia Cărei Satu Botoş
et Rădăuţi Viseul
antihabsburgică Valea lui Mare de Sus ani iţa
Mihai rWăsă
. Atacuri ale JTăsn Orhei
Marghit
D ud
trupelor ruse Oradea Zalău
în 1853-1854 Tiraspo
Atacuri şi 8 * * l
mişcări ale
trupelor
otomane în
1853-1854
Manifestaţii
ţărăneşti în
favoarea
alegerii lui
Alexandru I.
Cuza în Tara
Românească
 Gheorghieni vM.i854-VII.1855
Huşi { ) Alegeri:
Sântana 7/19.VH.1857 Leova " ' . v.
gCâmpehij? Anulate:
Nădl Arad Turzii ' Cetatea
Miercurea Ciuc P&k
ac Aiud 12A24.VIH.1857 Comrat Albă ';
Deva Zlatna
Lipova Tg.OcnaV£S'No| alegeri. ix.1857 Tatarbunar
Kikind
Buzi Lugoj«r Divan Ad-hoc : Chilia Nouă
22.IX./4.X.1857 "
aş Ciacova , V Ai> > Al. I. Cuza ales ca I.Şerpil
Caranse domnitor:
'
Oraviţa f mna
BELGRAD
v Moldova Veche .
Orşova Turnu Sulina
Râmnicu rteă H âmpina VI.1853V
oviste Ploieşti Ocupaţie
Ar
Vâlcea austriaca : Babadag
, laşi Centrele principale Târgu Jiu Targovişte vill.1854-
ale mişcării XII.1854
unioniste p Vidin Calaf ?
rlle! ll
vJ Ali»aeri • 7/19 IX 1857 sf.Gheorgrvţ
Ecoul Unirii în teritoriile at n v j Divan Ad-hoc: V •
româneşi. Lo 20.IX./12.X.1857 Slatina BUCuREsfi Al.
aflate sub Drăg I. Cuza ales ca domnitor: w
ocupaţia străină;
/
Caracal
O
Olteniţa
T . . • Silistra Giurgiu
Turtucaia, Corabia Turnu Măgurele
Rusciuc Mangalia
Nioopole Bazargic Ba/c/c
 PERIOADA POSTPAŞOPTISTĂ (1848-1856) Şl
„DECENIUL RESTRUCTURĂRII NAŢIONALE"
(1856-1866)

-CONVENŢIA DE LA BALTA LIMAN SI ACTIVITATEA

EMIGRAŢIEI ROMÂNE (1849-1856).
- PROBLEMA ROMÂNEASCĂ, PROBLEMĂ
EUROPEANĂ.
- ADUNĂRILE AD-HOC (1857).
- CONFERINŢA SI CONVENŢIA DE LA PARIS (1858).
- DUBLA ALEGERE A LUI AL. IOAN CUZA.

Convenţia de la Balta Liman şi activitatea emigraţiei

române (1849--1856). înăbuşirea revoluţiei, reinstaurarea domniilor
regulamentare nu au pus capăt mişcărilor sociale care vor continua,
în ambele Principate, până la jumătatea anului 1849. în vederea
reprimării acestor acţiuni, a fost folosită forţa armată, s-au constituit
comisii speciale pentru urmărirea $i anchetarea celor implicaţi în
acţiunile politice ale anului anterior. A fost astfel instituită o înaltă
curte criminalistică, la 18 aprilie 1849, pentru judecarea celor
arestaţi, şi s-a interzis, printr-un ' firman al sultanului, intrarea în ţară
a unui număr de 34 de revoluţionari.
Plecaţi din cele două Principate, exilaţii români s-au împrăştiat
în întreaga Europă: Paris, Viena, Londra, Constantinopol, Triest
sau Brussa. „Ei îşi asumau o sarcină de mare responsabilitate -
aceea de a călăuzi poporul la luptă, în ceasul deşteptării".
Dar cele două puteri, suverană şi „protectoare", în dezacord
cu interesele poporului român dar arogându-şi dreptul de a
dispune de soarta acestuia, încheiau la Balta Liman - în
primăvara anului 1849 - o Convenţie, valabilă pe termen de şapte
ani, care ştirbea grav suveranitatea Principatelor.
în cuprinsul ei se modificau substanţial unele prevederi ale
Regulamentelor Organice, hotărându-se: domnitorii celor două ţări
române, consideraţi înalţi funcţionari ai Imperiului Otoman, erau
numiţi direct de sultan, cu acordul puterii «protectoare" (Rusia) pe
timp de şapte ani; Adunările obşteşti ordinare şi extraordinare se
suspendau, locul lor fiind luat de Consilii sau Divanuri ad-hoc,
formate din boierii cei mai notabili şi mai demni de încredere.
Staţionarea în Principate a 25 000 - 30 000 de soldaţi pentru fiecare
din cele două ţări, până la „restabilirea liniştei", era prelungită. în
baza Convenţiei, au fost numiţi domni pe perioadă stabilită: Bartiu
Ştirbey, în Ţara Românească, şi Grigore Alexandru Ghica, în
Moldova.
împotriva celor decise la Balta-Liman, emigraţia română
a adresat un protest Adunării Naţionale a republicii franceze şi,
din iniţiativa lui CA. Rosetti, s-a constituit la Paris, la începutul
lunii iunie 1849, Comitetul Democratic Român.

79
 în aceeaşi direcţie, Nicolae Bălcescu sosea în capitala
Franţei pentru a concentra activitatea emigraţiei revoluţionare
române.
Grupată în jurul revistei „România viitoare", emigraţia română
considera revoluţia europeană generală drept singura cale pentru
înfăptuirea statului naţional român. Pentru pregătirea ei, în iulie
1850, la Londra, a fost constituit Comitetul Democratic European
condus de Giuseppe Mazzini. Organizarea revoluţiei române era
încredinţată unui Comitet cu sediul la Paris, deviza ei fiind:
Dreptate! Frăţie! Unitate!. Foile volante răspândite în Moldova,
Ţara Românească şi Transilvania conţineau apeluri la unitate şi
proclamaţii revoluţionare. Data de 13 iunie, a noii revoluţii, se
estima a coincide cu expirarea mandatului preşedintelui francez
Ludovic Bonaparte când, din Franţa, revoluţia urma să se extindă
în toată Europa.
Dar, desfăşurarea evenimentelor a luat un alt curs. La 2
decembrie 1851, printr-o lovitură de stat, acesta s-a proclamat
preşedinte pe viaţă şi apoi împărat sub numele de Napoleon
al ///-/ea. Curtea de la Viena abroga, la 31 decembrie 1851,
constituţia promulgată la 4 martie t849. Nu peste mult timp, la
Palermo, se stingea din viaţă, la 28 noiembrie 1852, Nicolae
Bălcescu.
în fine, declanşarea în cursul anului 1853 a conflictului armat
între Imperiile Rus şi Otoman, îndeobşte numit al Crimeii, a avut
importante consecinţe pe plan european. Imperiul Otoman era
sprijinit de Franţa şi Anglia. înfrângerea ţarului a creat perspectiva
unui nou echilibru european, care să îngăduie abordarea
problemei româneşti ca problemă europeană. Este, în această
direcţie, meritul marilor personalităţi paşoptiste care au acţionat
concertat, atât în ţară cât şi în străinătate, în sensul unei noi tactici
de luptă. Cum o nouă revoluţie europeană, nu se mai putea
realiza, rămânea ca fiecare dintre popoarele oprimate să îşi
aleagă, singur, calea spre unitate şi dezrobire.
începutul Războiului Crimeii a transformat Ţările Române în
teatrul de desfăşurare a unor mari operaţiuni militare urmate de
perioade lungi de ocupaţie. Trupele ruse, sosite aici în iunie 1853,
erau obligate să părăsească Principatele, între aprilie-septembrie
1854, pentru a fi înlocuite cu trupe otomane şi austriece, acestea
din urmă prelungindu-şi şederea până la 30 martie 1857.
. ■ Atâta vreme cât
propa-
ganda prounionistă era stânjenită în Principate, emigraţia politică
română şi-a concentrat toate eforturile pentru captarea interesului
diplomaţiei europene şi a opiniei publice internaţionale.
încă din fazele preliminare ale Congresului de la Paris, din
1856, reprezentantul Franţei a abordat problema unirii celor două
Principate. Noul stat ar fi format o barieră naturală în calea
expansiunii Rusiei ţariste şi ar fi apărat, în acelaşi timp,
integritatea Imperiului Otoman.
La aproape un an de la retragerea trupelor ţariste din Ţările
Române cei doi domni îşi recuperau tronurile la sfârşitul lunii
septembrie 1854: Barbu Ştirbey, în Ţara Românească, a manifestat
o atitudine defavorabilă mişcării unioniste, sperând să obţină o
nouă candidatură la tron. în Moldova însă, Grigore Alexandru
Ghica a înlesnit editarea unor publicaţii ca „România literară" şi
„Steaua Dunării", cu rol important în pregătirea spiritelor pentru
Unire, în formarea conştiinţei naţionale.
în acelaşi timp, s-a militat pentru conştientizarea opiniei
publice şi atragerea unor personalităţi europene precum împăratul
Napoleon al ///-/ea, contele
80
 Walewski, ministrul de externe al Franţei, premierul englez
Palmerston. Porţii otomane i-au fost trimise repetate memorii de
protest în care erau înfăţişate realităţile româneşti şi dorinţa
unanimă de înfăptuire a statului naţional. Au fost antrenate în
sprijinul acestei idei şi spiritele alese ale vieţii publice şi culturale
europene, între care s-au remarcat Jules Michelet, Edgar Quinet,
J.A. Vaillantş\ mulţi alţii, care au pledat cu căldură pentru cauza
noastră.
Publicaţiile presei europene a timpului ilustrează
solidaritatea opiniei publice cu cauza nobilă a poporului român.
Astfel, când Congresul de Pace de la Paris şi-a început lucrările,
problema românească avea deja anvergură europeană.
Reprezentanţii Marilor Puteri s-au pronunţat însă în conformitate cu
interesele lor. Astfel, Franţa a cerut înfăptuirea Unirii sub un
principe străin; Rusia a susţinut-o, dar cu dorinţa dezbinării
concertului european, iar Prusia şi Sardinia, din raţiuni care priveau
propriile lor obiective politice; Anglia nu s-a pronunţat, lăsând
problema deschisă. împotriva Unirii au fost, de la început, din
motive lesne de înţeles, Poarta şi Austria. Ca urmare, la sugestia
puterilor favorabile Unirii, Congresul a hotărât ca statutul
Principatelor să fie stabilit prin consultarea locuitorilor din cele
două ţări. Poarta trebuia să se îngrijească de convocarea, în cele
două Principate, a unor Adunări ad-hoc care urmau să exprime
voinţa românilor în chestiunea Unirii, nici una dintre puteri
neavând dreptul să intervină cu forţa armată decât în urma unui
acord general între ele. în continuare, prin Tratatul de Pace
încheiat la Paris, la 30 Martie 1856, Principatele române
rămâneau sub suzeranitatea Porţii, dar treceau, totodată, sub
garanţia colectivă a Puterilor semnatare; se stabilea libertatea de
navigaţie pe Dunăre şi se hotăra crearea unei noi Comisii
permanente, alcătuită din reprezentanţii statelor riverane; se
înapoiau Moldovei cele trei judeţe din sudul Basarabiei: Cahul,
Ismail şi Bolgrad, ce au constituit, timp de douăzeci de ani, un
permanent subiect de animozitate între Rusia ţaristă şi
Principate. Se statua întrunirea la Bucureşti a unei Comisii
alcătuite din reprezentanţii celor şapte Mari Puteri pentru a cerceta
starea internă a ţării şi a face propuneri care priveau reorganizarea
lor.
Adunările ad-hoc (1857). Anii 1853-1858 s-au arătat
hotărâtori şi în plan intern. Paşoptiştilor moldoveni, cărora li se
interzisese de către domn să susţină cauza statului naţional român,
li se vor adăuga şi cei munteni reîntorşi, masiv, în ţară, spre
sfârşitul domniei lui Barbu Ştirbey.
în ambele Principate, conducătorii mişcării unioniste s-au
organizat în câte o formaţie politică denumită „Partida naţională".
După ce în Moldova şi în Ţara Românească s-au format Comitete
ale Unirii, în primele luni ale anului 1857 s-a constituit un Comitet
central al Unirii, care a făcut o largă popularizare programului
politic naţional: autonomia şi neutralitatea Principatelor, unirea, prinţ
străin, guvern reprezentativ şi o singură Adunare, în care să fie
reprezentate interesele tuturor forţelor social-politice ale societăţii.
La expirarea mandatului de domnie a lui Grigore Al. Ghica şi
a lui Barbu Ştirbey, Poarta a desemnat drept caimacami (locţiitori
de domni) pe Teodor Ba/ş şi apoi pe Nicolae Vogoride, în
Moldova, şi pe Alexandru Ghica, în Ţara Românească.
Alegerile pentru Adunarea ad-hoc a Moldovei au fost
falsificate de
caimacamul N. Vogoride, cu sprijinul direct al consulului
Austriei la laşi. în

81
omisia internaţională trimisă în 1857, ftvPrincipatele
Române, pentru a se informa în legătură
cu dorinţele românilor.

îxtul reacţiei stârnite de această situaţie, demisia pârcălabului

de Galaţi, andru loan Cuza, a reprezentat un act cu
puternic răsunet intern şi laţional. Puterile favorabile Unirii
au rupt relaţiile diplomatice cu Poarta. Ierna românească era
pe punctul de a provoca un conflict european. Pentru evita
această situaţie era necesară intervenţia Angliei care, după
Congresul Paris, se arătase potrivnică Unirii.
în august 1857, împăratul Napoleon al lII şi regina Victoria a
Angliei întâlnit la Osborne. S-a ajuns la un compromis, în
virtutea căruia Anglia imţea la anularea alegerilor
falsificate; în schimb, Franţa renunţa să 'ne Unirea deplină
a Principatelor sub un principe străin şi se declara doar ru o
simplă unire legislativă. Poarta a fost nevoită să accepte
noua uitare care a asigurat victoria deplină a unioniştîlor în
ambele Principate. Lucrările Adunărilor s-au deschis în
septembrie 1857. Pentru prima oară aleşi şi deputaţi ţărani,
chiar dacă ei se aflau în minoritate în raport cu 'ii. Pentru
prima oară în istoria ţării, toate forţele sociale şi politice erau
nate să se pronunţe într-o chestiune crucială pentru viitorul
României. în i de 7-8 octombrie/19-20 octombrie, Adunările
ad-hoc ale Moldovei şi Ţării lâneşti au votat Rezoluţii
asemănătoare, exprimând, unanim, voinţa lor de i. Celelalte
dorinţe erau neutralitatea, autonomia, prinţul străin şi Adunarea
îzentativă. Prezenţa deputaţilor pontaşi a adus în discuţie
desfiinţarea clăcii iproprietărirea. Cum în rândul „Partidei
Naţionale"se aflau şi numeroşi mari rietari funciari, al căror vot
favorabil unirii era foarte necesar, rezolvarea
 acestor din urmă cereri a fost amânată. Adunarea ad-hoc a Ţării
Româneşti s-a pronunţat pentru aceleaşi deziderate.
Conferinţa şi Convenţia de la Paris C\858).Cerer/ie celor
două Adunări, cuprinse într-un Raport al comisarilor puterilor
europene, au fost înaintate reprezentanţilor puterilor garante
întrunite în Conferinţa de la Paris, din 10/22 mai -7/19 august.
înţelegerile asupra celor convenite au fost incluse într-o
Convenţie care cuprindea statutul internaţional şi principiile de
organizare înternă a Principatelor. Fără să ţină seama de dorinţele
formulate în Rezoluţiile Adunărilor ad-hoc, acest document oferea
românilor o unire trunchiată.
Statul astfel rezultat urma a se numi Principatele Unite ale
Moldovei şi Valahiei, dar cu excepţia a două instituţii cu adevărat
unice - Comisia centrală şi înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, cele
mai înalte foruri legislative şi juridice, ambele cu reşedinţa la
Focşani, în cele două ţări ar fi trebuit să funcţioneze domni, adunări
şi guverne separate. Spre a fi cât mai aproape de adevăr, este
necesar să spunem că textul Convenţiei nici nu încuraja dar nici
nu descuraja „Partida Naţională"'din cele două ţări în aspiraţia ei
spre Unire, întrucât nicăieri nu se stipula că domnii aleşi în cele două
Principate trebuiau să fie persoane separate. Era astfel deschisă
calea unei acţiuni îndrăzneţe, care ne-ar fi putut deschide
perspectiva imediată a atât de doritei uniri depline: alegerea aceluiaşi
domn atât la laşi, cât şi la Bucureşti.
Convenţia de la Paris stipula b serie de principii importante,
precum abolirea privilegiilor şi a monopolurilor, şi obliga la
statornicirea raporturilor dintre proprietari şi ţărani pe baze noi,
modeme. Legea electoralăprevedea însă un cens ridicat.
Cu plusurile şi minusurile sale, actul constituţional adoptat la
Paris a reprezentat un cadru propice înfăptuirii unităţii naţionale
româneşti; nu degeaba Vasile Boerescu afirma că „depinde de noi
dacă vom şti să înfăptuim unirea". „Europa ne-a ajutat", rostea
acelaşi om politic, „rămâne să ne ajutăm noi înşine".
Conform Convenţiei de la Paris, au fost numiţi trei caimacami
în fiecare din cele două ţări, care aveau misiunea de a pregăti şi
efectua alegerile pentru adunările elective.
Dubla alegere a lui Alexandru loan Cuza. în Adunarea
electivă a Moldovei, „Partida Naţională" m a prezentat, de la
început, un candidat pe care să-l opună grupărilor conservatoare
care aveau de ales între Mihai Sturdza, fostul domn
regulamentar, şi Grigore Sturdza, fiul acestuia. în cele din urmă, la
3/15 ianuarie 1859, aceasta a propus pe Alexandru loan Cuza,
care a fost ales domn cu unanimitatea voturilor deputaţilor prezenţi
(5/17 ianuarie 1859).
întrucât în textul Convenţiei nu se stipula ca domnii aleşi în
cele două Principate să fie persoane separate; conducătorii luptei
naţionale au decis ca alesul Moldovei să fie desemnat şi în Ţara
Românească, iar Europa să fie pusă în faţa faptului împlinit. De
altfel, o delegaţie moldovenească, care s-a oprit la Bucureşti în
drum spre Constantinopol, unde trebuia să comunice înscăunarea
lui Al. I. Cuza, nu a fost străină de aceste planuri. La 17 ianuarie
1859 ziarul „Românul"consemna că „nici o putere omenească nu
va putea în viitor despărţi ceea ce Dumnezeu a unit pentru
eternitate".
Adunarea electivă a Ţării Româneşti era însă dominată de
conservatori, care deţineau 46 din cele 72 mandate; de aceea,
victoria cauzei naţionale nu era posibilă fără intervenţia maselor,
singurele în măsură să producă un deznodământ fericit.
83
 Adunarea electivă a Moldovei
în această situaţie, liberalii radicali au iniţiat, prin intermediul
tribunilor, o ie agitaţie în rândul populaţiei Capitalei şi al ţăranilor
din împrejurimi. O mulţime de peste 30 000 oameni s-a aflat în
preajma Adunării în acele zile istorice. Unul dintre tribuni, I.G.
Valentineanu, nota că poporul era gata „să năvălească în Cameră
şi să o silească a proclama ales pe alesul Moldovei".

Adunarea electivă a Ţării Româneşti

84
 V-Jfc

Proclamarea unirii, în 1859

într-o şedinţă secretă a Adunării, deputatul Vasile Boerescu

a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru I. Cuza,
aceasta fiind acceptată în unanimitate.
Entuziasmul s-a transmis şi poporului. în mod firesc, în Capitală
şi apoi în întreaga ţară, victoria forţelor naţionale a provocat o
explozie de satisfacţie Unanimă a fost şi în străinătate opinia,
potrivit căreia, ziua de 24 ianuarie este o J expresie a „voinţei
puternice de unire" a românilor, cum s-a exprimat contele Wa-lewski,
ministrul de externe al Franţei. L Kossuth scria: „un astfel de spirit
e necesar ca un popor să întemeieze o patrie sau, dacă a pierdut-
o, să şi-o recâştige".
Perspectiva celor aproape 140 de ani, care au trecut de la
evenimentele din 1859, confirmă, în egală măsură, patriotismul,
dar şi remarcabila abilitate a oamenilor politici ai timpului, care au
ştiut, printr-o acţiune îndrăzneaţă, să pună Marile Puteri „în faţa
faptului împlinit" şi să depăşească obstacolele pe care
interesele contradictorii ale acestora le aşezau în cale i Unirii.
De asemenea, ca în atâtea rânduri în istoria ulterioară a ţării,
deci?ia finală s-a datorat excepţionalei abnegaţii pe care
naţiunea română a arătat-o acestei cauze. Presiunea populară
de la Bucureşti, din istoricele zile de 22-24 ianuarie 1859,
legitima o mare aspiraţie şi-i dădea trăinicia eternităţii.

85
 Rezoluţia în 5 puncte a Adunării ad-hoc a Moldovei, citită luni,
7 octombrie 1857, în a şaptea
Hnţă publică.
. .cele dintâi, cele mai mari, mai generale şi mai naţionale
dorinţe ale ţării sunt:
1 Respectarea drepturilor principatelor şi îndeosebi a
autonomiei lor, în cuprinderea vechilor
)itulaţii încheiate cu înalta Poartă...
2. Unirea Principatelor într-un singur stat sub numele de
România.
3. Prinţ străin cu moştenirea tronului, ales dintr-o dinastie
domnitoare de ale Europei şi ai
ei moştenitori să fie crescuţi în religia ţării.
4. Neutralitatea pământului Pricipatelor.
5. Puterea legiuitoare încredinţată unei obşteşti adunări în
care să fie reprezentate toate
tresele naţiei.
Toate acestea sub garanţie colectivă a puterilor care au
subscris Tratatul de la Paris".

A.D. XENOPOL despre Convenţia de la Paris '

„Această convenţie este o lucrare foarte stranie, o silinţă
supremă a combinaţiei diplomatice, re totdeauna a căutat să
domine prin idei, adeseori prin cuvinte, interesele reale şi
puternice ale sţii. Ea este un amestec hibrid şi nefiresc de unire
şi despărţire, cu care caută să se împace eresele deosebite ale
puterilor (europene) pe capul poporului român. Necontenit i se
arată unirea, r i se pun stăvili pentru ca ea să nu se realizeze"...

TEMĂ:
1. Care a fost semnificaţia luptei emigraţiei revoluţionare
după 1848?
2. Prezentaţi poziţia Marilor Puteri europene faţă de
problema românească.
1. Ilustraţi politica „faptului împlinit" practicată de români,
prin raportare la hotărârile
Congresului (1856) şi, respectiv, Conferinţei de la Paris
(1858).
 DOMNIA LUI ALEXANDRU IOAN CU ZA
(1859-1866)

-ACŢIUNEA POLITICĂ SI LUPTA DIPLOMATICĂ

PENTRU RECUNOAŞTEREA UNIRII DEPUNE (1859
- 1861).
-DOMNUL SI ADUNAREA ELECTIVĂ, DOUĂ FORŢE
OPUSE ÎN OPERA DE EDIFICARE A ROMÂNIEI
MODERNE.
-GUVERNUL MtHAIL KOGĂLNICEANU (1863-1865).
SECULARIZAREA AVERILOR MĂNĂSTIREŞTI.
LEGEA RURALĂ. LOVITURA DE STAT DIN 2
MA11864.

Uriaşul entuziasm stârnit de dubla alegere a lui Alexandru

I.Cuza, pretutindeni unde trăiau români, nu putea în nici un fel să
ascundă situaţia complexă în care se găsea noul stat.
De la începutul domniei sale, Alexandru I. Cuza â acţionat în
sensul voinţei Adunărilor ad-hoc. în plan internaţional, el a
declanşat o campanie diplomatică energică pentru recunoaşterea
de către Marile Puteri, a faptului împlinit la 24 ianuarie 1859, adică
a dublei alegeri, şi pentru unirea deplină. Convins fiind că peste
obstacole de tot felul Principatele vor obţine în cele din urmă
statutul solicitat, Alexandru I. Cuza nu s-a temut să grăbească
momentul aşteptat. între anii 1859-1862, unificarea unor instituţii
până atunci separate trebuia să avertizeze că ţara e dispusă să-şi
ia soarta în propriile mâini şi că actul de la 24 ianuarie este
ireversibil.
Odată unirea deplin recunoscută, chiar dacă numai pe durata
domniei şi vieţii lui Cuza, eforturile sale s-au îndreptat spre
înfăptuirea marelui program de reforme care va edifica'România
modernă. Dar luptătorii de la 1848 se vor găsi acum pe poziţii
diferite.
Opoziţia marilor proprietari (temători de a-şi pierde o dată cu
pământul şi puterea politică) se alătură celei „roşii", liberale,
constituită din personalităţi politice care acţionaseră pentru Unire
şi dubla alegere a lui Alexandru I. Cuza, dar pe care acesta nu le
cointeresase în marea sa operă politică.
Domnul nu avea de ales; respinse de Adunarea electivă,
reformele nu puteau fi impuse decât printr-un act de autoritate pe
care Alexandru I. Cuza nu ezita să-l înfăptuiască. După ce
secularizarea averilor mănăstireşti, legea electorală, legea rurală,
legea instrucţiunii, legea comunală, legea organizării armatei ş\
Codurile civil şi penal au devenit realitate, acesta a considerat că
îi mai rămânea de înfăptuit doar, pentru a pune în practică integral
hotărârile Adunărilor din 1857, instalarea prinţului străin.
Scrisoarea pentru Napoleon al ///-/ea, din 1 octombrie 1865,
şi mesajul pentru cele două camere ale Parlamentului, de la
începutul lui decembrie, arătau clar că domnul Unirii îşi îndeplinise
misiunea.

87
Stema reunită a Alexandru loan
Moldovei şi Ţării
Româneşti Cuza
 Acţiunea politică internă şi lupta diplomatică pentru
recunoaşterea Unirii depline (1859-1861). Actul istoric de la 24
ianuarie 1859 reprezenta primul pas pe calea înfăptuirii statului
naţional român unitar. Impusă sub o puternică presiune populară,
cu deosebire la Bucureşti, alegerea ca domn al Ţării Româneşti a
lui Alexandru loan Cuza avea să-şi găsească o confirmare deplină
la marea manifestare prilejuită de sosirea alesului naţiunii în
capitala munteană, ce avea să devină, peste numai câţiva ani,
capitala tuturor românilor.
Dar odată încheiate manifestările prilejuite de dubla alegere,
Alexandru I. Cuza îşi dădea seama că Principatele aveau să
rezolve grele şi complicate probleme, cea mai stringentă fiind
recunoaşterea internaţională a alegerilor Faptul împlinit la 24
ianuarie 1O59 era considerat de Poartă şi de Austria drept o
încălcare a Convenţiei de la Paris. Situaţia creată în cele două
Principate urma să facă, de altfel, obiectul unei noi Conferinţe
internaţionale, care se deschidea la Paris, la 26 martie/7 aprilie -
25 aug./6 sept. Misiuni speciale, conduse de persoane apropiate
lui Alexandru I. Cuza, au vizitat capitalele Marilor Puteri garante şi
au reuşit să câştige sprijin pentru cauza românească. încă în a
doua şedinţă a Conferinţei (1/13 aprilie) Franţa, Rusia, Anglia,
Prusia şi Sardinia au recunoscut dubla alegere. Imperiul Otoman şi
Austria însă tergiversau; mai mult, se află că se punea la cale o
intervenţie militară peste Dunăre. Alexandru I. Cuza răspunse
energic. La 20 aprilie, la Floreşti, între Ploieşti şi Câmpina,
armata moldo-munteană era concentrată spre a face faţă oricărei
situaţii. După
 alte ameninţări, sub presiunea celorlalte puteri garante, Poarta a
acceptat oficial, o dată cu Austria, în a 3-a şedinţă a Conferinţei
de la Paris (25 august/7 septembrie), să recunoască, la rândul ei,
dubla alegere. Detensionarea situaţiei, atât în relaţiile cu Imperiul
Otoman, cât şi cu cel Habsburgic, îl determină pe domn să
ordone închiderea taberei de la Floreşti{\ 1 septembrie 1859).
Astfel împlinită recunoaşterea situaţiei de fapt, impusă la 24
ianuarie, obiectivul imediat următor era acceptarea de către
puterile garante a Unirii depline. Este sarcina pe care domnia şi
sfetnicii apropiaţi ai acesteia au reuşit s-o încheie cu succes la
capătul a doi ani de insistente negocieri diplomatice şi de hotărâtă
acţiune internă. .
Fără a aştepta verdictul altor reuniuni internaţionale,
Alexandru I. Cuza a trecut la unificarea aparatului de stat,
remediind din mers consecinţele hotărârilor adoptate prin
Convenţia de la Paris. Misiunile diplomatice ale Principatelor la
Constantinopol erau reunite încă în cursul anului 1859 (martie),
cu Costache Negri, recunoscut chiar de către Poartă, drept unic
reprezentant al celor două ţări Unificarea armatei începea cu
deplasări de iwiităţi militare moldovene, la Bucureşti şi muntene, la
laşi; tabăra de la Floreşti s-a bucurat de o comandă unică. în
cursul anului 1860, statele majore, instrucţia, administraţia şi
intendenţa au fost aşezate sub o singură autoritate, iar aceeaşi
persoană - generalul Ion Emanoil Florescu- a fost numită în
funcţia de ministru de război în ambele ţări. fn serviciul
telegrafului moldovean şi muntean este numit Cezar Librecht
inspector general. La 26 octombrie/7 noiembrie 1860, domnul a
inaugurat Universitatea din laşi, la început cu 4 facultăţi: drept,
filosofie (litere), ştiinţe şi teologie.
La Focşani, nu fără dificultăţi, îşi începuse activitatea
Comisia Centrală care, potrivit Convenţiei de la Paris, trebuia să
elaboreze legile, comune celor două ţări. în cei trei ani de
activitate (1859- 1862) din proiectele sale au fost aprobate de
Adunarea, electivă şi promulgate de domn doar cele referitoare la
Curtea de Casaţie şi la domeniul funciar (care traducea în fapt
principiul egalităţii fiscale).
Raporturile cu acele puteri garante care se arătau ostile unirii
sau care jucaseră, în trecut, un rol important în viaţa Principatelor
(Rusia, în anii „protectoratului") au fost bazate, încă din primii ani ai
domniei lui Alexandru I. Cuza, pe respectarea neştirbită a
autonomiei ţării nou-constituite. Astfel, prezenţa militarilor
otomani va fi categoric interzisă, iar Poarta va fi obligată, în vara
anului 1860, să renunţe la paşapoartele sale solicitaîe călătorilor
români, în mai multe situaţii supuşii Imperiului fiind reţinuţi pentru
că au produs diverse neorânduieli. Austria, vehement
duşmănoasă, a trebuit să accepte că legile statului român sunt
valabile şi pentru locuitorii cezaro-crăieşti aflaţi aici cu afaceri.
Maghiarii şi polonezii, care vroiau să rămână în Principate sau să
tranziteze spre alte regiuni, sunt protejaţi de guvern şi de domn în
spiritul dreptului la azil politic, oferindu-li-se la plecare chiar
mijloacele necesare. Cooperarea statului român cu emigraţia
revoluţionară maghiară, în sensul unei acţiuni comune în
Transilvania şi Ungaria, nu a dat rezultatele aşteptate întrucât a
fost mereu condiţionată de buna înţelegere a conducătorilor
unguri cu cei ai românilor de peste munţi.
Desigur, Franţa, apoi Rusia, Italia şi Prusia erau de acord
cu unirea deplină. Alexandru I. Cuza aştepta hotărârea
Conferinţei de la Constantinopol
89
convocată în acest scop. Cum era de aşteptat, încă din prima
şedinţă Poarta a cerut dreptul de intervenţie în Principate, în
cazul unor noi încălcări ale Convenţiei de la Paris, iar Austria a
admis unirea doar pe durata domniei lui Alexandru I. Cuza. La
începutul lunii noiembrie 1861 firmanul Unirii era prezentat, dar
în condiţii considerate, în ţară, inacceptabile. într-o scrisoare către
C. Negri, domnul afirma că sunt de aşteptat mari complicaţii
interne şi că îşi declină răspunderea.
Fermitatea lui Alexandru I. Cuza, reacţia energică
aXamerelor şi a guvernelor, poziţia intransigentă a lui C. Negri şi
atitudinea favorabilă a majorităţii Marilor Puteri garante şi-au făcut
în cele din urmă efectul. La capătul Conferinţei, Poarta a elaborat
un nou firman (4/16 decembrie 1861) prin care a renunţat la
condiţiile anterior solicitate, Austria păstrându-şi vechea poziţie.
Cu o zi înainte, 3/15 decembrie 1861, convins că Unirea
deplină a fost recunoscută, Alexandru loan Cuza afirma că „înalta
Poartă şi toate. puterile garante au aderat la Unirea
Principatelor... Unirea va fi aşa precum România o va simţi şi o va
dori"., ■

Domnul şi Adunarea electivă, două forţe opuse In opera

de edificare a României modeme. Recunoaşterea internaţională a
dublei alegeri şi a Unirii depline deschidea perspectiva înfăptuirii
României modeme. O nouă lege electorală, care să sporească
accesul forţelor productive, a întreprinzătorilor în primul rând, la viaţa
politică, o lege rurală al cărei conţinut principal - desfiinţarea clăcii şi
împroprietărirea - să dea ţăranilor sentimentul că au o patrie, legea
instrucţiunii, prin care să se asigure accesul neîngrădit la învăţătură
tuturor copiilor ţării şi, nu în ultimul rând, o lege a secularizării
averilor mănăstireşti, care să restituie poporului român venitul unui
sfert din suprafaţa ţării sale, îşi aşteptau înfăptuirea.
Toată această excepţională operă juridică - fără precedent
în trecut -trebuia realizată cu o Adunare alcătuită, în majoritate,
din mari proprietari şi cu un guvern unic care avea în frunte un
remarcabil bărbat de stat, conservatorul Barbu Catargiu. Era o
probă de mare abilitate pentru domn, care menaja astfel
susceptibilităţile Marilor Puteri autocrate - Rusia, Poarta şi Austria
- dar şi un motiv de puternică nemulţumire populară întrucât cu o
asemenea conducere a afacerilor publice, programul de reforme
era, din start, obstrucţionat. Era şi convingerea lui Mircea Mălăieru,
reprezentant al ţăranilor în Adunarea ad-hoc a Ţării Româneşti
care, sprijinit de liberalii radicali, a antrenat un grup de ţărani din
Ilfov şi Prahova să meargă la Bucureşti „să scape de boierii care-l
împiedică pe Vodă să facă dreptate". în drum au maltratat mai mulţi
arendaşi şi un subprefect, în capitală însă sătenii sunt opriţi de
armată, care a operat 200 de arestări.
împotriva unui curent de opinie foarte larg guvernul Barbu
Catargiu refuză
să ia în discuţie o nouă lege electorală şi pune pe masa Adunării
vechiul proiect
de lege rurală, elaborat de Comisia Centrală încă în 1860, care
lăsa practic
neatinse bazele marii proprietăţi funciare. Nu se prevedea, deci,
aşa cum se
ceruse încă la 1848, împroprietărirea ţăranilor pe loturile pe care le
lucrau şi se
acordau doar câte trei pogoane pentru fiecare cap de familie, din
aşa-zisul
pământ comunal, constituit exclusiv din vânzarea sau închirierea
unor loturi pe
moşiile statului sau ale instituţiilor publice. ,, ,, _,~ _ -
90
 Printr-un magistral discurs, rostit la 6 iunie 1862 - o
capodoperă a oratoriei politice româneşti - M. Kogălniceanu
deschidea discuţia în jurul proiectatei legi. Invocând Convenţia de
la Paris, care cerea reglementarea pe baze noi a raporturilor
dintre' ţărani şi proprietari, vorbitorul afirma că prin adoptarea
proiectului supus dezbaterii, primii vor fi definitiv spoliaţi de
pământul pe care-l lucrează, pe care nu sunt chriaşi şi asupra
căruia au un drept de folosinţă. Apelul patetic, din finalul cuvântării,
în favoarea ţărănimii, pe a cărei muncă s-a aşezat averea
boierească şi fără a cărei faptă ţara nu ar putea fi apărată, nu a
fost luat în considerare de deputaţi. După un schimb de replici
între Barbu Catarg/u şi M. Kogălniceanu, contraproiectul propus
de acesta, care stabilea împroprietărirea cu loturile în folosinţă,
este respins de Adunare.
Liberalii radicali, care susţinuseră consecvent poziţia lui M.
Kogălniceanu, au hotărât că singura cale spre a se adopta legea
atât de dorită de ţărani este apelul la mase.
în această atmosferă tensionată, puţină vreme după ce în
amiaza zilei de 23 iunie 1862 primul ministru Barbu Catargiu se
arăta gata să apere pacea internă cu orice preţ („voi prefera
moartea înainte de a călca sau a lăsa să se calce vreuna din
instituţiile ţării"), zilele lui au fost curmate într-un atentat al cărui
mister persistă până azi. Indiferent de raţiunile care au determinat-
o, moartea sa a însemnat sfârşitul legii rurale dorite de majoritatea
conservatoare din Adunare, care, deşi adoptată la 26 iunie, nu a
fost promulgată de domn, de teama firească a unei răscoale
populare.
Noul guvern, condus de doctorul N. Kretzulescu (24 iunie/6
iulie 1862-11/23 octombrie 1863), a continuat opera de unificare
administrativă (cu serviciile sanitare din cele două ţări). A fost
reorganizată Şcoala de silvicultură ş\ s-a instituit Direcţia Generală
a Andivelor Statului.
în noiembrie-decembrie 1862, împotriva protestelor Porţii,
domnul şi guvernul au protejat tranzitul armelor sârbeşti pe
teritoriul ţării, de la Bolgrad (Moldova) şi până la Crivina, pe
Dunăre. De provenienţă rusească, ambalate în 500 de care de
transport (63 000 puşti cu baionete, 10 000 carabine, 30 000
pistoale, săbii), erau destinate să întărească potenţialul militar al
statului vecin cu care tânăra Românie întreţinea relaţii excelente.
Nu degeaba, după ce scandalul diplomatic prilejuit de acest
eveniment s-a încheiat, prinţul Mihail Obrenovici a dăruit lui
Alexandru I. Cuza o splendidă spadă împodobită cu pietre
scumpe, pe a cărei lamă de oţel a fost gravată inscripţia „Amico
certo in re incerta".
împotriva marilor realizări ale domnului, între care
recunoaşterea internaţională a Unirii şi politica sa fermă de apărare
şi consolidare a autonomiei ţării, în ianuarie 1863 se constituia, în
Adunare, o alianţă, imposibilă altfel, între dreapta conservatoare,
care se temea de o reformă agrară după proiectul lui M. Kogăl-
niceanu stânga radicală, nemulţumită de prudenţa domnului şi de
reţinerea sa în a o solicita la putere. Scopul, mai mult sau mai
puţin făţiş declarat, era îndepărtarea lui Alexandru I. Cuza şi
întronarea prinţului străin, pentru realizarea integrală a hotărârilor
Adunărilor ad-hoc din 1857. Un bun prilej pentru opozanţii
domnului l-au constituit discuţiile la mesajul său, începute în
Cameră, la 22 ianuarie 1863, cu un text elaborat de A. Panu care îl
acuza pe Alexandru I. Cuza de a nu fi respectat Constituţia, de a
fi solicitat Marilor Puteri o nouă lege

91
 electorală şi de a fi tolerat starea
precară a finanţelor ţării. Criticile
au alunecat apoi spre miniştrii săi,
făcându-se auzite şi voci de
completă şi energică autoacuzare:
„Ce-am făcut noi toţi până acum
ca să punem (ţara) pe calea
progresului? Ne-am sfâşiat între
noi prin lupte şi intrigi de partid şi
am sacrificat înteresele cele mai
vitale ale ţării în setea răzbunărilor
personale". în pofida unei
intervenţii argumentate a lui M.
Kogălniceanu în favoarea
guvernului şi a domnului, la 2
martie Camera dădea un vot de
blam cabinetului şi, indirect, lui
Alexandru I. Cuza.
Din ce în ce mai hotărât să
acţioneze - era şi sfătuit în acest
sens de mulţi dintre apropiaţii săi -
Alexandru I. Cuza a adresat Porţii
un memoriu, la 27 iunie 1863, prin
Mihail Kogălniceanu care se pronunţa pentru un regim
nou, de autoritate şi dreptate.
Pentru aceasta ar fi fost
necesară o nouă lege
jctorală care să limiteze puterea corpului legislativ. Prezentat
ambasadorilor igliei şi Franţei şi ministrului de externe otoman,
memoriul devenea, în fapt, proiect de constituţie care acorda
domnului întreaga autoritate în stat ilie-august 1863).
Guvernul Mihail Kogălniceanu (12/24 octombrie 1863-
26 ianua-s/7 februarie 1865). Secularizarea averilor
mănăstireşti. Legea rurală, ivrtura de stat din 2/14 mai 1864.
Deşi lovitura de forţă era aproape hotărâtă, exandru I. Cuza mai
încearcă o dată lupta constituţională, încredinţând inducerea
guvernului-, la 12/24 octombrie 1863, lui M. Kogălniceanu, a
cărui iergie şi capacitate politică erau o garanţie că marile
reforme puteau să ceapă.
Auspiciile sub care şi-a început activitatea noul cabinet păreau
să nu fie de in augur. Publicarea imprudentă, într-un ziar străin, a
proiectului de constituţie Jtoritarăa lui Alexandru I. Cuza a
provocat, o vie nemulţumire în rândul opozi-ii; în schimb,
dezbaterea şi adoptarea legii secularizării averilor mănăstireşti
a dovedit a fi o bună ocazie de a reuni pe deputaţi în jurul unei
acţiuni de multă eme aşteptată.
în text erau cuprinse mai întâi averile aşa-ziselor mănăstiri
închinate, puse 3 ctitorii lor sub ascultarea Patriarhiilor
Orientului pentru a le asigura o mai jnă gospodărire şi un
prestigiu sporit. în Muntenia, aceste bunuri reprezentau 1,14%,
adică a noua parte din teritoriul naţional, iar în Moldova,
12,16%. daugând şi suprafeţele deţinute de mănăstirile
pământene, rezultă pentru cele suă ţări române 25,6% din'
suprafaţa agricolă. Practic, un sfert din bogăţia ţării aarţinea
clerului, iar din aceasta o parte importantă era destinată a servi
tereselor străine tării.
 încă de la sfârşitul lunii iulie 1863 se oferise drept despăgubire
călugărilor greci o importantă sumă de bani la care se adăuga o
alta separat, pentru construcţia unei şcoli laice şi a unui spital la
Constantinopol. Oferta statului român fusese însă respinsă, în
sprijinul celor expropriaţi aflându-se Poarta, foarte sensibilă când
era vorba de venituri care i se „cuveneau", şi Rusia, „protectoarea"
tuturor ortodocşilor din Imperiul Otoman. Spre a se evita alte com-
plicaţii, Alexandru I. Cuza şi Mihail Kogălniceanu au grăbit
dezbaterea şi adoptarea legii care, cu o majoritate foarte largă, a
fost votată la 25 decembrie 1863.
Domnul preciza că toate averile mănăstireşti din România
sunt şi rămân averi ale statului, veniturile lor aparţinând
bugetului, reînnoind oferta de despăgubire. Cu excepţia Franţei,
care a avut, ca de obicei, o atitudine favorabilă, celelalte Mari
Puteri garante, cu deosebire Rusia, Austria şi Poarta. au protestat,
desiguf, în dorinţa de a asigura călugărilor greci o recompensă
convenabilă. Pentru Alexandru I. Cuza însă necesitatea acestei
fegi, ca şi sprijnul popular pentru înfăptuirea ei erau de la sine
înţelese. într-un mesaj către ministrul de externe otoman, căruia îi
explica raţiunea secularizării, Alexandru I. Cuza i-a scris: „în
această chestiune, Alteţă, eu nu sunt principele românilor, sunt
România însăşi". Conferinţa ambasadorilor de la Constantinopol,
reunită în cele din urmă, a convenit asupra unei despăgubiri pe
care mănăstirile au refuzat s-o primească.
Cele patru luni care separă adoptarea legii secularizării de
lovitura de stat din 2 mai 1864 au fost caracterizate printr-o
fecundă activitate legislativă: a fost înfiinţată, după model francez,
Casa de Conturi pentru verificarea actelor financiare ale statului,
era adoptată hotărârea pentru realizarea unui împrumut extern
contractat la Londra cu Banca Stern, au fost votate legea
organizării puterii armate şi legea instrucţiunii, care însă nu au
fost sancţionate, a fost înfiinţat Consiliul de Stat, care va avea
rolul său în noile structuri de putere, după lovitura de stat. Toi
după exemplul francez, se adoptă legile contabilităţii, legea
comunală şi, la 23 martie 1864, codul penal ş\ de procedură
penală, urmat de legea organizării judecătoreşti. Dezbaterea
proiectului de lege rurală propus de Kogălniceanu, încă în urmă
cu doi ani, devenise inevitabilă mai cu seamă după publicarea sa
care a provocat o vie efervescenţă la sate.
Lupta parlamentară s-a declanşat pe 13/25 aprilie 1864.
Guvernul susţinea desfiinţarea clăcii, împroprietărirea în funcţie de
numărul de vite sau de puterea economică a ţăranilor, în schimbul
unei despăgubiri eşalonate pe 20 de ani cu dobândă de 5%, în
vreme ce majoritatea conservatoare se pronunţa pentru
împroprietărirea cu un lot, acelaşi pentru toţi, egal cu 4 pogoane,
contra unei despăgubiri ce urma a se plăti în şapte ani cu dobândă
de 8%.
în discuţiile care au urmat, M. Kogălniceanu s-a arătat
inflexibil în chestiunea împroprietăririi cu loturile legiuite, dar
problema despăgubirii a lăsat-o . deschisă. Teama de adoptare a
legii rurale în varianta guvernamentală şi de o nouă lege electorală
care tocmai urma să fie discutată, au determinat votul de blam
împotriva cabinetului lui M. Kogălniceanu. Primul ministru îşi
prezintă demisia care nu este acceptată. Alexandru I. Cuza a
dizolvat, în aceste condiţii, Adunarea, printr-o lovitură de stat, la
2/14 mai 1864.
93
 VASILE BOERESCU scria în „Naţionalul" din 14/28 august
1858:
„Puterile europene ne-au dat garanţia lor, certitudinea că noi
vom exista în viitor, că nu vom fi prada acelui care se va ridica spre
a ne înghiţi; însă restul nu depinde-decât de noi. Depinde de noi,
dacă vom şti să păstrăm drepturile strămoşilor noştri, de a şti să
ne dăm cele mai bune legi şi să întărim ordinea socială şi morală,
să ne angajăm pe adevărata cale a progresului; în sfârşit depinde '
de noi dacă vom şti să înfăptuim Unirea."

La 17 februarie 1859 consulul francez la Bucureşti, BSclard,

raporta la Paris: „Noul domnitor, cu faţa sa plăcută, aspectul său
tineresc: expresia calmă şi hotărâtă a fizionomiei sale încântă
mulţimea, care îl privea sărbătoreşte şi se îmbulzea în urma sa...
Colonelul Cuza are, din ceea ce cred eu, una dintre calităţile cele
mai rare şi în consecinţă cea mai preţioasă în această ţară,
sinceritatea. Am găsit la el de asemenea bunul simţ şi modestia...
Ar fi omul nou pe care îl cere situaţia sa nouă..."
La o a doua întâlnire, demnitarul străin remarcă „un om
cinstit plin de dragoste pentru ţara
sa, sub nici o formă ameţit de un succes neaşteptat, foarte
hotărât să pună în practică Unirea şi
ideiile sale de reformă şi de progres. Colonelul Cuza este vădit
progresist dar este, în acelaşi timp,
foarte devotat principiului de ordine..." *

TEMĂ:
- Ilustraţi raporturile care s-au stabilit între principele
Alexandru I. Cuza şi „Adunare".
 EPOCA MARILOR REFORME

- DOMNIA AUTORITARĂ A LUI ALEXANDRU IOAN

CUZA. MARILE REFORME: LEGEA ELECTORALĂ,
LEGEA RURALĂ, LEGEA INSTRUCŢIUNII, CODUL
CIVIL.
-ANII 1865-1866. DECLINUL DOMNIEI LUI
ALEXANDRU IOAN CUZA SI ÎNDEPĂRTAREA SA,
LA 11 FEBRUARIE 1866.
-ROLUL ISTORIC AL LUI ALEXANDRU IOAN CUZA
SI AL GENERAŢIEI PAŞOPTISTE ÎN ÎNFĂPTUIREA
UNIRII SI A ROMÂNIEI MODERNE.

Domnia autoritară a iui Alexandru loan Cuza. Marile

reforme: legea electorală, legea rurală, fegea instrucţiunii,
codul civil. După evenimentele din 2 mai 1864 Alexandru I. Cuza
a explicat motivele care l-au îndemnat spre această acţiune: în
primul rând, neîmpăcata opoziţie întâlnită în Adunare, care l-a
împiedicat să înfăptuiască reformele cerute de propăşirea
României. Erau supuse, deci, aprobării poporului, printr-un
plebiscit, Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris (în fapt o
nouă Constituţie) şi o nouă lege electorală. Statutul sporea
considerabil prerogativele domnului care câştiga iniţiativa
legislativă, dreptul de a numi un sfert din membrii Senatului- Corp
Ponderator -şi pe preşedintele Camerei, dar scădea, în egală
măsură, drepturile Adunării, al cărei regulament era alcătuit de
guvern. Elaborarea legilor cădea în seama Consiliului de Stat,
dreptul de a primi petiţii îl avea numai Senatul.
Legea electorală făcea să crească însă considerabil numărul
alegătorilor, în principal de două categorii - primari, care votau
prin delegaţie, şi direcţi, departajaţi prin posibilităţiile censitare;
reforma electoratului avantaja cu deosebire burghezia în formare.
Desfăşurat între 10/22 - 14/26 mai 1864, plebiscitul a confirmat
regimul autoritar, peste 682 000 vontanţi pronunţându-se afirmativ.
Iniţial, cu excepţia Franţei, Marile Puteri garante au exprimat reacţii
negative faţă de lovitura de stat. „Este imposibil să-şi bată joc
cineva de tratatele şi deciziile Europei cu mai multă lipsă de jenă
decât prinţul Cuza" - se putea citi într-un ziar franco-belgian care
exprima însă punctul de vedere al Imperiului Rus.
După plebiscit, la jumătatea lui iunie 1864, Alexandru I. Cuza
a făcut o călătorie diplomatică la Constantinopol, ocazie în care s-
a bucurat din nou de o primire deosebită, dar, a şi desfăşurat trei
zile discuţii complicate cu reprezentanţii puterilor care îi erau
ostile; rezultatele, consemnate în acordul din 28 iunie 1864, se
arătau întru totul favorabile României. Alexandru I. Cuza se
întorcea la Bucureşti cu recunoaşterea clară a autonomiei ţării.
înainte de aprobarea legii instrucţiunii, care, deşi votată de
Adunarea dizolvată în mai, nu fusese promulgată de Alexandru I.
Cuza, era înfiinţată Universitatea din Bucureşti (iulie 1864) iniţial
cu facultăţi de drept, ştiinţe şi litere. în acelaşi timp, ca expresie a
puterii autoritare, un important număr de periodice, între care
„Românul" şi „Libertatea", editate de CA. Rosetti, erau pe rând
suprimate.

95
 La 14 iulie 1864, Consiliul de Stat odată numit îşi putea începe
lucrarea cu liul proiect neadoptat al legii rurale pe care l-a
încredinţat unei comisii, pentru ia redactare. La 11/23 şi 12/24
august 1864, în două şedinţe plenare ale Con-lui de Stat cu
participarea domnului şi a guvernului, legea rurală a primit formu-
a definitivă, însoţită de o Proclamaţie (14/26 august 1864) în care
se putea citi, ; altele: „De astăzi voi sunteţi stăpâni pe braţele
voastre; voi aveţi o părticică de îânt proprietate şi moşie a voastră;
de astăzi voi aveţi o patrie de iubit şi apărat"
Textul prevedea ca sătenii din Muntenia să primească pământ
în funcţie de 3rea lor economică exprimată în numărul de vite
posedat; se constituiau el trei categorii, după cum urmează:
cei cu 11 pogoane, 7 pogoane (1 po-i = 0,50 ha) şi 11 prăjini (o
prăjină = 208,82m2), respectiv 4 pogoane şi 15 pră-în Moldova, 5
falei (o falcie = 1,43 ha) şi 40 de prăjini (o prăjină = 179,02m2)
ilci şi 2 falei şi 40 de prăjini - ceva mai mult, pentru ca în rele
trei judeţe din Iul Basarabiei să se ajungă la 6 falei şi 30 de
prăjini, respectiv 2 falei şi prăjini. Pământul acordat ţăranilor nu
trebuia să depăşească 2/3 din suprafaţa şiei expropriate, fără a
socoti pădurile, şi nu putea fi înstrăinat 30 de ani. Se rfiintau
pentru totdeauna claca (boierescul), dijma, podvezile, zilele de
me-let, carele de lemne şi alte asemenea sarcini datorate
stăpânilor de moşii în ură sau în bani. Răscumpărarea acestor
îndatoriri era eşalonată pe 15 ani şi plătea diferenţiat pentru
fiecare categorie de beneficiari.
Aşa cum explicit susţine legea, răscumpărarea a avut în
vedere claca şi slalte obligaţii, pentru ca de fapt, la acoperirea
întegrală a sumei, contra-oarea să echivaleze cu aceea a
pământului acordat. Marile greutăţi suportate de zile de ţărănime
pentru plata acestei datorii ar fi fost mult diminuate de o ti'tutie
de credit pentru ţărani pe care Alexandru I. Cuza, dacă
împrejurările i-ar igăduit-o, ar fi constituit-o, fără îndoială.
Aplicarea legii rurale a întâmpinat o mulţime de dificultăţi. Nu a
fost alcătuit
regulament clar, s-a lucrat prin circulare redactate, de
regulă, de primul
îistru; fiind puţini ingineri-topografi, măsurătorile „pământurilor
legiuite" s-au
ut cu greutate; în fine, s-au săvârşit abuzuri şi, în mai toate
judeţele, au rămas
ărani
neîmproprietăriţi.
Din punct de vedere economic, consecinţele imediate ale
reformei au fost ;jative. Lipsiţi de clacă, proprietarii şi arendaşii
nu au vrut să angajeze stalurile necesare progresului
agriculturii şi n-au putut face faţă dificultăţilor >mentului. Cum şi
împărţirea pământului stagna, au fost şi mulţi săteni care nu
efectuat muncile agricole. Pe ansamblu, anul 1865 a însemnat
sub aspectul iducţiei un regres faţă de anii anteriori.
Abia după 1867 hcrurile s-au schimbat radical, ambele
categorii de >prietan - sătenii, pe de o parte, proprietarii de
moşii, pe de alta -, acum aptaţi noii situaţii, au valorificat mai
bine pământul. Din sporul de producţie -e a determinat şi
importante creşteri ale exportului s-au putut face acumulări
"nnificative - p=irte întrebuinţate' pentru achiziţia de maşini
agricole, parte ntru creşterea investiţiilor interne. Drumul spre
societatea modernă, deschis :ă la începutul secolului, a fost
astfel mult înlesnit.
în acelaşi timp, guvernul Kogălniceanu a obţinut un alt succes
notabil. La august 1864, casa Stern şi Banca Otomană'
acordau ţării noastre primul <prumut, cu dobândă de 12%,
destinat iniţial despăgubirilor solicitate de legea cularizării, în cele
din urmă finanţării instituţiilor României moderne.
£ Universităţi Cernăuţi
f Facultăţi Institute şi ■1862
-Af -
Darabani
oijvtngri
*"VS
■ v"¥)almeu
Gimnazii şi licee româneşti în Transilvania
AŞcoli normale _ Sighet
SatuMare 'Uff£S .,. , .
_ Botoş Bălţi
Muzee şi biblioteci Cărei ' Vişeul de
Sus ani
Activitate teatrală Debrecen Ba a
i Mare
române; Orhei
Valea lui Mihai ■ri858/68&r-<5 Fălticeni
▼Activitate teatrală 1867
germană Activitate Zalău. *.Năsâud , VatraDor p n a ţ cani
teatrală maghiară ' ure-, Piatra Neamţ
I Asociaţii corale Oradea Ui7 Gherla \
1874, Vciui A
1849N6uAGheorgh i e ni ;
J- Tg.Lăpuşnei Tiraspol
/Salonta Tignina'
eiuş • LEGE ŞCOLARĂ Brad
1850 Husi Căuşani
Nucet Turda /'/> JârguMureş ( (
Bacau
Abrud
REGLEMENTARE LeOva ŞCOLARĂ
Nădîac Arad Comrat
Brad Alba Blaj Cetatea
Kikmda
Jimbolia lulia ©olgrad ii h
Chilia Nouă
smail
Albă
Tatarbunar
Lugoj Braş
ov
Haţeg 1861 Pred
 ■* 1868
Caransebeş 1847 l I.Şer
Resita — Câmpulung Brăila pilo
Râmnicu Tulcea *"
- "ploieşti Sf.Gheorg
BELGRA Vâlcea
Piteşti
M ' O

Filiaşi " li Slatina

Târgu

Jiu

Severin
Centre de presă
politică
românească 4 BUCURE ernavodă
Centre de presă Craio Călăra
politică va ŞTI 1872 Consta
românească şi şi
germană 1866/79 nţa
Caracal
Centre de presă politică
germană Centre de presă Turnu Giurgiu
politică maghiară | Apariţia unor Cal Turtucaia
organe de presa muncitoreşti afat Nicopole Rusci
Asociaţii ştiinţifice, culturale şi
academice
0 W Periodice de
cultură ştiinţifice
•jj L — J■!■!■- —~ .-----
—----■ -— -
~
Dezvoltarea culturala între
 Organizarea alegerilor locale şi mai cu seamă a alegerilor
de deputaţi tru noua Cameră (24-25 noiembrie 1864) au
confirmat succesul deosebit al ptilor politicii autoritare a lui
Alexandru I. Cuza, care îngăduise înfăptuirea
noi legi electorale şi a legii rurale paralel cu continuarea
programului de rme. Până la sfârşitul anului 1864 era adoptată,
între altele, legea introducerii dmului de unităţi şi măsuri
metrice (septembrie), era înfiinţată Şcoala de uri şi şosele,
în fine, erau decretate legea instrucţiunii (25 noiem-H
decembrie), legea organizării armatei (27 noiembrie/9
decembrie) şi se ptă codul civil (16 decembrie). Este de
remarcat că în România, între primele din Europa, instrucţiunea
de 4 ani devenea gratuită şi obligatorie. Codul civil, irui model
fuseseră precedentele napoleonian şi cel italian, introducea
căsă-i şi divorţul civil, ambele obligatorii, şi crea posibilitatea
împământenirii tate prin acordarea de drepturi politice
locuitorilor evrei ai ţării.
Noua Cameră, într-o componenţă mult schimbată faţă de cea
precedentă,
deschis la 18 decembrie 1864. Fapt cu totul excepţional, se va
reuşi pentru
ia oară votarea anticipată a bugetului pe anul următor. „
Din păcate, instalarea noilor corpuri legislative, a căror
atitudine nu mai sa fi în nici într-un fel ostilă domnului şi
guvernului său, a coincis şi cu jriorarea raporturilor dintre
Alexandru I. Cuza şi M. Kogălniceanu. Turneul nfal al primului
ministru-în Oltenia, în august-septembrie 1864, fusese rău
rpretat în anturajul principelui. Deşi pretutindeni M.
Kogălniceanu a subliniat iţele lui Alexandru I. Cuza în
înfăptuirea politicii de reforme a statului, esul său personal
n-a putut fi trecut cu vederea. S-au adăugat, în timp, o îă de
animozităţi personale cu membri ai guvernului sau persoane
apropiate inului, totul culminând cu demisia primului ministru
la 26 ianuarie 1865, pe j Alexandru I. Cuza a primit-o imediat.
Era, incontestabil, o greşeală politică; ândul colaboratorilor săi
nu se găsea nici o altă personalitate de talia lectuală şi
politică a fostului său prim sfetnic.
Rămâneau nerealizate, datorită, în primul rând, opoziţiei
Porţii, mai multe ecte pentru care Alexandru I. Cuza se arătase
foarte insistent. Astfel, statul i câştigat dreptul de a acorda
decoraţii şi alte distincţii şi nu s-a putut institui îeda naţională,
romanatul. în această situaţie, pe teritoriul naţional aveau )t
de circulaţie monedele ţărilor vecine, leul fiind o valoare de
calcul şi nu un imn financiar specific.
Anii 1885-1866. Declinul domniei lui Cuza şî îndepărtarea
sa, ia 11 uarie 1866. Stabilizarea temporară a situaţiei politice
şi-a arătat, pentru o rtă perioadă, efectele atât înăuntrul ţării,
cât şi în relaţiile noastre externe, s două camere au votat
legea privind numirea de către domn a mitropoli-şi
episcopilor, care, firesc, a provocat o mare emoţie la
Constantinopol. astă măsură, cu caracter de autocefalie pentru
Biserica Română, era un alt semn ansolidării treptate a statului
naţional şi al aspiraţiei sale spre independenţă.
Oarecum împotriva cursului pe care viaţa politică românească
îl luase în lăvara anului anterior, opoziţia, lipsită de posibilitatea
de a se exprima par-entar sau în presa din ţară, a declanşat o
nouă campanie împotriva dom-ii, fiind alertată de adoptarea de
către Alexandru I. Cuza a primului dintre fiii naturali, semn, în
opinia unora, că ar dori să devină rege şi să instituie o istie.
Fie rău informat, fie convins că forţa reală a opoziţiei este
neînsemnată,
 domnul s-a retras o perioadă din viaţa publică, plecând la un
tratament balnear la Ems, în Germania.
E ceea ce probabil aşteptau opoziţioniştii - conservatori şi
burghezia liberal-radicală - pentru a acţiona. E greu de crezut,
totuşi, că s-a dorit răsturnarea prin forţă a domnului în absenţa
sa. Organizarea unor tulburări discredita însă pe deţinătorul
tronului şi putea grăbi îndepărtarea sa prin jocul concertat al
Marilor Puteri.
Incidentele din 15august 1865 par a fi fost, deci, orchestrate
din umbră de vechii adversari ai lui Alexandru I. Cuza care
incontestabil au pregătit atmosfera prielnică unei asemenea
dezlănţuiri, fapt sesizat, de altfel, de observatorii străini aflaţi
întâmplător la Bucureşti, în acele zile. Pretextul evenimentelor
sângeroase care urmară l-a constituit o ordonanţă a Primăriei
bucureştene prin care precupeţii de fructe şi legume erau obligaţi
să închirieze gherete spre a face comerţ, vânzarea ambulantă fiind
interzisă. în ziua de 15 august 1865, în semn de protest, mai sus-
numiţii devastară piaţa şi, cu concursul celor care se adună în
asemenea situaţii pentru jaf şi distrugere, intrară în localul
Primăriei şi incendiară arhiva. Intervenţia forţelor de ordine a fost
promptă, generalul Florescu, ministrul de interne, a cerut trupei
ca răzmeriţa să fie imediat oprită. S-a tras şi, din rândurile
devastatorilor, care n-aveau asupra lor arme de foc, au căzut 20
de morţi şi mulţi răniţi. Seara au fost arestaţi mai mulţi lideri
marcanţi ai liberal-radicalilor, ulterior eliberaţi din lipsă de probe.
Alexandru I. Cuza, reîntors în ţară de urgenţă, a ezitat să vină
imediat la Bucureşti, parcă minimalizând importanţa celor
petrecute, părând să nu acorde tulburărilor nici o însemnătate.
Din nefericire, acţiunea din 15 august a determinat
numeroase complicaţii în raporturile României cu Marile Puteri
garante. Acum se profilează foarte vizibil o răcire a relaţiilor cu
Franţa, al cărei ministru de externe notifica, de altfel, agentului
României, că incidentele din 15 august 1865 erau efectul unei
nemulţumiri generale, datorită dezordinei financiare şi a modului
defectuos de aplicare a legii rurale.
Erau poate, întâmplător, aceiaşi termeni prin care marele vizir
Fuad Paşa se adresase domnului, cu puţină vreme înainte.
Reacţia internaţională puternic defavorabilă, dar mai cu seamă
atitudinea Franţei, care sprijinise constant toate demersurile
anterioare ale ţării noastre spre unitate şi progres, l-au îngrijorat pe
Alexandru I. Cuza.
în această împrejurare va adresa el cunoscuta scrisoare din 1
octombrie 1865 împăratului Napoleon al lII. Din rândurile ei răzbate
intenţia de a părăsi tronul, dacă nu se mai află la înălţimea misiunii
sale şi dacă Franţa nu îl mai sprijină. Lui Fuad Paşa însă
principele i-a răspuns, la 10 noiembrie 1865, cu multă seninătate,
pronunţându-se pentru apărarea ţării pe temeiul drepturilor pe care
aceasta şi Ie-a câştigat în ultimii ani.
Deşi părea că situaţia reintră în normal, la 5/17 decembrie
1865, în mesajul adresat Parlamentului la deschiderea noii sale
sesiuni, Alexandru I. Cuza îşi descumpăni toţi susţinătorii prin
afirmarea clară a dorinţei sale de a nu împiedica ascensiunea spre
tron a unui prinţ străin. îndoita lui alegere, expresie a voinţei
statornice de unire, era considerată doar ca un depozit sacru, la
care el poate oricând renunţa.

99
 Desigur, mesajul lui Alexandru I. Cuza a încurajat forţele de
opoziţie.
za la adresa domnului - nesocotindu-se motivele reale ce o
determinaseră -
a neglijat situaţia finaciară a ţării şi care, din păcate, se
înconjurase de o
arilă, se îmbina cu atacurile la persoana lui Alexandru I. Cuza, a
cărui viaţă
onală era de mult subiect de comentarii
şi bârfe.
Pe fondul acestei acţiuni susţinute de defăimare s-a
organizat complotul 11 februarie 1866. Semne premonitorii se
vădeau şi în cele două Camere 3 renăştea, cu alţi participanţi,
conflictul mai vechi între puterea executivă şi legislativă. Prin
promisiuni de avansare şi prin relaţii de familie au fost atraşi
mulţi ofiţeri, inclusiv şeful gărzii palatului domnesc, maiorul
Lecca.
Parcă pentru a încuraja în ultima clipă pe cei care doreau să-l
răstoarne, la anuarie 1866 Alexandru I. Cuza a schimbat
titularii ministerelor de război şi iterne, doi generali care îi erau
foarte devotaţi.
Deşi în Bucureşti se ştia că se aşteaptă o lovitură de stat,
zilele de 24 larie (aniversarea Unirii) şi 8 februarie (7 ani de la
intrarea lui Alexandru I. ■a în Capitală) au trecut în linişte. în
seara zilei de 10 februarie, pe la orele 7, xandru I. Cuza a fost
prevenit că impotriva sa se pregăteşte un complot. în astă
situaţie el a dat numai ordinul de a se dubla garda palatului, fără
a şti că ă şi aceasta fusese câştigată de complotişti. în
dimineaţa rece a zilei de 11 uarie 1866, trupele unui regiment
de linie şi două baterii de artilerie s-au eptat spre palat. Cu
complicitatea trupelor de pază, mai mulţi ofiţeri şi civili pătruns
în clădire şi l-au silit pe Alexandru I. Cuza să-şi semneze
propria icare, „conform dorinţei naţiunii", formulare, firesc, de
circumstanţă.
în aceeaşi zi, o Locotenentă domnească şi un guvern
prezidat de Ion ca preluau puterea pe durata vacanţei tronului.
Ulterior, Senatul şi Camera oroclamat ca domn pe Filip de
Flandra, din casa domnitoare belgiană. Acesta \ n-a acceptat
coroana. Alexandru I. Cuza, care se pregătea să-şi urmeze
tinul în exil, a avut tăria de caracter necesară spre a rosti la
plecare: „Să dea nnezeu să-i meargă ţării mai bine fără mine
decât cu mine! Să trăiască nânia!".
Rolul istoric al lui Alexandru loan Cuza şi a! generaţiei
paşoptiste in iptuirea Unirii şi a României moderne. Opera sa
politică trebuie măsurată dimensiunea epocii căreia el şi
poporul român i-au dat viaţă şi în care totul de înfăptuit: o largă
reformă care să asigure dreptul la vot, la proprietate şi la rucţie,
pentru categoriile sociale în trecut defavorizate. în continuarea
ei, lăstarea generală nu se putea clădi „fără a întemeia creditul
public, a des-ie drumuri, a face poduri, a împodobi şi a sănătăţi
oraşele, a lărgi porturile, a ari comerţul, a încuraja industria...
a întinde linii de drumuri de fier..., a volta toate stabilimentele
publice". Totodată, era de consolidat statul naţional a înfăptuit
printr-o politică de eficace autonomie şi de chibzuită aşezare pe
mul independenţei depline.
 Meritul Incontestabil al lui Alexandru I. Cuza este de a fi
acţionat energic, în isul înfăptuirii programului unionist al
Adunărilor ad-hoc, de a fi împlinit >mnele fundamentale
solicitate de modernizarea României şi de a fi înţeles, nci când
misiunea sa s-a încheiat, să se retragă spre a lăsa succesorilor
săi
posibilitatea de a realiza integral aspiraţiile poporului român:
independenţa şi unitatea deplină.
*
*

Din declaraţia lui Al. loan Cuza, la 5/17 decembrie 1865, la

deschiderea Corpurilor legiuitoare
„Fiţi convinşi - că eu n-aş vrea o putere care nu s-ar întemeia
decât pe forţă. Fie în capul ţării, fie alături de dumneavoastră, eu
voi fi întotdeauna cu ţara, pentru ţară, fără altă ţintă decât voinţa
naţională şi marile interese ale României... Niciodată persoana
mea nu va fi nici o împiedicare la orice eveniment care ar permite
de a consolida edificiul politic la a cărui aşezare am fost fericit a
contribui".

într-o carte apărută la Paris, în 1930, istoricul francez Paul

Henry afirmă:
„Independenţa în special şi unirea la tronul moldo-valah a
provinciilor româneşti iridente... nu puteau fi luate în considerare
decât după răsturnarea completă a statutului Principatelor şi numai
un străin putea să aibă îndrăzneala şi ajutoarele diplomatice
necesare pentru a gândi în mod serios la aceasta".

TEMA:
1.Prezentaţi personalitatea lui Alexandru loan Cuza în
calitate de ctitor al României
moderne.
2. Comentaţi opera sa reformatoare şi implicaţiile sale sociale
şi politice.
3. Care au fost raporturile dintre principe şi forţele politice
interne?
4. Care a fost ecoul ideii „principelui străin" în România, între
1859 şi 1866?
ROMÂNIA MODERNĂ SI PROBLEMA NAŢIONALĂ
ÎN TERITORIILE ROMÂNEŞTI AFLATE SUB
STĂPÂNIREA STRĂINA (1848-1867)

- TRANSILVANIA.
- BUCOVINA.
- BASARABIA.
- DOBROGEA.

3 fundalul unor vaste transformări, din ce în ce mai vizibile

în domeniul lic, social-politic, cultural şi ideologic, după
revoluţia din 1848-1849 s-a profilul naţiunii române şi
conştiinţa specifică ei. într-un climat de teroare ne
contrarevoluţionară, în condiţiile unui regim de ocupaţie
militară,
peste graniţele politice artificiale, în condiţiile specifice de
la jumătatea ji al XIX-lea, s-a consolidat spiritul de
solidaritate naţională şi de ţă al populaţiei româneşti din
vatra fostei Dacii, în lupta pentru apărarea ovarea limbii şi
culturii naţionale, a respectării Bisericii Ortodoxe, pentru
işterea drepturilor sale politice şi intensificarea legăturilor cu
Moldova şi imânească, unite, în 1859, în cadrul statului
naţional, ar-s.» - înfrângerea revoluţiei de la 1848-1849 în
Transilvania, în aracterului său radical şi a implicării
masive a maselor populare, a fost j| disensiunilor cu
revoluţia maghiară şi al intervenţiei militare ţariste şi gice.
Ea a fost urmată de un val de reacţionarism şi de
reintroducerea Ji absolutist.
iroarea contrarevoluţionară s-a bazat pe un puternic
aparat de coh-■e: armata, reintroducerea cenzurii, mult
înăsprită şi suspendarea presei.
s-a instalat în Imperiul Habsburgic regimul neoabsolutist,
coordonat de I de interne, baronul Alexander von Bach. El s-
a sprijinit pe o centralizare excesivă, introducerea limbii
germane drept limbă oficială şi presiuni npunerea religiei
catolice.
ansilvania a devenit direct dependentă de împăratul de la
Viena şi a fost i de un guvernator militar ce-şi avea sediul
la Sibiu. Printre aceştia, ăm pe Ludwig Wohlegemuth, Karl
von Schwartzenberg, Friedrich von iste/n. Provincia a fost
reorganizată, din punct de vedere adminis-
şase districte militare, conduse de câte un comandani
militar asistat onsilier civil. Prin aceasta se urmărea, în
cadrul înfăptuirii unei cen-excesive, integrarea cât mai
deplină a Transilvaniei în cadrul structurii ji.
noile condiţii istorice de după 1848 au continuat, în forme
specifice, şi > prin intermediul Bisericii, manifestările
naţionale ale populaţiei roma-
 neşti îndreptate, în special, către realizarea unităţii tuturor
românilor aflaţi sub stăpânirea monarhiei austriece. Doar după
numeroase eforturi ale românilor, Episcopia „uniţilor" de la Blaj a
fost ridicată, în 1854, la rangul de Mitropolie. Curtea austriacă a
continuat însă politica duplicitară menită să ţină în frâu pe toţi
supuşii săi încât, conducătorii români, Avram lancu şi Alexandru
Pap/u //arian, au întrerupt orice contacte cu aceasta. în acelaşi
timp, Transilvania a ocupat un loc important în planurile de luptă
ale fruntaşilor români aflaţi în emigraţie, după 1848-1849.
Desigur, regimul neoabsolutist nu a izbutit să rezolve gravele
probleme dezvăluite de revoluţia din 1848-1849. De aceea au
intervenit unele modificări ale politicii imperiale. Patentele din 2
martie 1853, pentru Crişana şi Banat, şi 21 iunie 1854, pentru
Transilvania, s-au înscris pe calea unor reforme menite să
adapteze edificiul social-economic al Imperiului la noile realităţi
istorice. Astfel, au fost fixate raporturile între ţărani şi proprietari,
drepturile şi căile de răscumpărare a obligaţiilor jelerilor, s-a
reglementat regimul de proprietate asupra pădurilor şi păşunilor,
deschizându-se drum larg relaţiilor moderne în agricultură. Criza
monarhiei habsburgice s-a adâncit după războiul din 1859 cu
Franţa. S-au adăugat intensificarea mişcării naţionale a
popoarelor subjugate şi formarea statului unitar român. Toate
acestea au impus factorilor de decizie de la Viena să instaureze, în
1861, un regim de guvernare liberal.
Regimul liberalse încadrează între anii 1861-1867. în
Transilvania, el a determinat o puternică efervescenţă politică.
Cerinţa fundamentală era asigurarea egalităţii politice a naţiunii
române cu celelalte naţiuni din provincie. Urmând unor memorii
către împărat, în ianuarie 1861 s-a reunit, la Sibiu, o Conferinţă a
mişcării naţionale româneşti, care a solicitat anularea legilor
defavorabile naţiunii române.
Lupta culturală era susţinută de o serie de asociaţii şi societăţi,
ca Asocia-ţiunea transilvană pentru literatura română şi cultura
poporului (ASTRA). Lupta populaţiei româneşti către o reală
liberalizare a regimului politic a aflat expresia sa cea mai
însemnată în cadrul lucrărilor Dietei de la Sibiu, din 1863-1864.
Aici au fost votate legea cu privire la egala îndreptăţire a naţiunii
române şi a confesiunilor sale cu celelalte naţiuni din Transilvania, ca
şi o lege prin care limba română era recunoscută drept limbă oficială
în Transilvania, alături de cea maghiară şi germană.
Pornită pe calea unor concesii - activitatea Dietei, care a fost
tolerată; Andrei Şaguna numit, în 1865, Mitropolit al românilor -
Curtea de la Viena a sancţionat legile din 1863-1864.
în Banat, după revoluţia din 1848, fruntaşii români au avut de
suferit de pe urma activităţii lor revoluţionare. Astfel, Eftimie
Murgu a fost arestat şi condamnat la moarte, iar apoi i s-a
comutat pedeapsa la ani grei de închisoare. Contrar voinţei
naţionale, la 18 noiembrie 1849, Curtea de la Viena a decis
înfiinţarea unor provincii noi, numite Voivodina sârbă şi Banatul
timişan. Prin aceasta, drepturile naţionale ale românilor erau, încă
o dată, nesocotite: limba oficială era germana, iar provincia era
condusă de un general austriac. Din punct de vedere administrativ,
Banatul a fost împărţit în cinci districte, iar acestea în cercuri. în
faţa acţiunilor manifeste ale nobilimii maghiare de a anexa Banatul
la Ungaria, la 18 şi 19 noiembrie 1860 a avut loc, la Timişoara,
o Conferinţă a
103
 rii naţionale româneşti, în care s-a solicitat respectarea
autonomiei ului şi garantarea statutului său juridic
particular, organizarea sa ca un nat românesc, folosirea
limbii române ca limbă oficială, respectarea ii române. Cu
toate acestea, la 27 decembrie 1860 Habsburgii au decretat
iorarea Banatului la Ungaria.
După înfrângerea revoluţiei, Bucovina a devenit
Ducat, aflat în a subordonare a Imperiului Habsburgic. în
provincie, a continuat politica de itionalizare a românilor şi s-a
intensificat colonizarea cu populaţie germană, iă şi slovacă.
Românii au luptat, în principal, pentru impunerea limbii proprii
ntru recunoaşterea Bisericii Ortodoxe. Au activat în acest
sens fraţii uzak/şi organe de presă ca: „Bucovina",
„Deşteptarea Bucovinei", „Gazeta
/inei".
Lupta naţională a românilor din Basarabia, teritoriu
aflat sub
nire ţaristă, a crescut în intensitate după revoluţia de la 1848,
cum rezultă >respondenţa vremii şi din numeroaselş rapoarte
oficiate. în acelaşi an a t la Chişinău ziarul „Românul", iar
peste un deceniu o revistă cu acelaşi La era condusă de
reprezentanţi ai tineretului basarabean ce aveau legături nanii
de pe celălalt mal al Prutului. Unirea din 1859 a exercitat o
influenţă îbită asupra românilor din Basarabia, în vreme ce
Rusia ţaristă dorea să se eze de prevederile Congresului de
Pace de la Paris, din 1856. în cadrul vi de rusificare forţată a
românilor, în 1867 limba română a fost interzisă, în ib, în toate
şcolile din Basarabia introducându-se obligativitatea limbii
ruse. M Basarabia a fost proclamată gubernie a Imperiului rus.
La acţiunile revoluţionare din 1848 au participat
şi unii zentanţi ai românilor din Dobrogea. Provincia
românească dintre Dunăre şi a Neagră s-a aflat în atenţia
fruntaşilor români atât în perioada revoluţiei, în emigraţie.
Contribuia la aceasta atât poziţia sa strategică, cât şi climatul
eranţă practicat de otomani.
Evoluţia evenimentelor din cadrul mişcării naţionale a
românilor, din iile aflate sub dominaţia străină, la
jumătatea secolului al XIX-lea, a nstrat că naţiunea română
era decisă să lupte, pe toate căile, pentru rărea deplinei
sale unităţi şi libertăţi.

Manifestul imperial din 20 octombrie 1860

...1. Dreptul de a da legi, de a le schimba şi şterge, se va
esercita de către noi şi urmaşii lumai cu conlucrarea dietelor,
adunate în mod legal, respectiv cu a senatului imperial, la care
vor trimite numărul membrilor stabilit de noi.
2. Toate agendele legislaţiunii, cari se reduc la drepturi,
dorinţe şi interese comune tuturor lor şi terilor noastre,
anume: legislaţiunea despre monetărie, bani şi credit,
despre vămi şi i comerciale, despre basele fundamentale
ale unei bănci de note de stat, legislaţiunea )are la
principiile regularii poştelor, telegrafelor şi ale drumurilor de
fer, despre modul, tatea şi ordinea datorinţelor militare, - în
viitor au se fie pertractate şi decise în înţeles uţional şi cu
senatul imperial, asemenea şi repartarea de contribuţiuni
noue şi de imposite, rcarea contribuţiunilor şi a taxelor ce se
află în fiinţă, mai vârtos urcarea preţului sarei şi
luarea de împrumuturi noue în conformitate cu decretul nostru
din 17 iulie 1860. Tot aşa şi conversiunea datoriilor de stat
esistente şi vinderea, schimbarea sau îndatorirea proprietăţii
nemişcătoare de stat, - numai cu învoirea senatului are să se
dispune. în fine esaminarea şi votarea bodgetului de spese de stat
pentru anul viitor, cum şi censurarea bilanţurilor socotelilor se sta
şi a resultatelor administraţiunei anuale a finanţelor, - are se se
facă cu conlucrarea senatului imperial.
3. Toate celelalte obiecte de legislaţiune, necuprinse în
punctele precedente, se vor rezolva în mod constituţional în şi cu
respectivele diete, anume: în regatele şi ţerile aparţinetoare la
coroana ungurească în înţelesul constituţiunilor lor de mai nainte,
ear' în celelate regate şi teri ale noastre, în înţelesul şi în
conformitate cu statutele provinciale".

TEMA:
-Ilustraţi formele şi conţinutul luptei naţionale a românilor din
teritoriile aflate sub dominaţie străină, după 1848.
 PRINŢUL STRĂIN SI REGIMUL POLITIC ÎNTEMEIAT PE
CONSTITUŢIA DIN 1866

- DE LA DOMNUL PĂMÂNTEAN, LA PRINŢUL

STRĂIN.
- PRELIMINARIILE SI SEMNIFICAŢIA ZILEI DE
10 MAI 1866.
- PRIMA CONSTITUŢIE INTERNĂ
ROMÂNEASCĂ; GENEZĂ, PRINCIPII,
SISTEM ELECTORAL.

De la domnul pământean, la prinţul străin. Domnia

reprezintă o creaţie politică românească. Alături de Biserică ea
constituie principala instituţie din secolele al XIV-lea - al XIX-lea.
De-a lungul veacurilor amintite, „descălecătorii" statelor româneşti
şi urmaşii lor- Basarabii şi Muşatinii - sunt încoronaţi potrivit ;elor
două principii cunoscute: electiv şi ereditar. Prin tratate
internaţionale, vlihai Viteazul, Dimitrie Cantemir şi alţi voievozi
obţin recunoaşterea domniei sreditare pentru familiile lor.
Intervenţiile Imperiului Otoman şi ale Rusiei, mai ales spre
sfârşitul „secolului fanariot", determină pe marii boieri să se
gândească a varianta încoronării unui suveran apusean.
Reamintim, în această privinţă, memoriul prin care, la începutul
secolului al KlX-lea, boierii olteni propun candidatura marelui duce
de Toscana la tronul Ţării Româneşti. Concomitent, Poarta fixează
la şapte ani durata domniei, termen nenţionat oficial şi după
reinstaurarea domnilor pământeni. Repetatele ocupaţii nilitare
ţariste, în mod deosebit cea din prima parte a războiului Crimeii,
impun ■eformularea revendicării referitoare la desemnarea
domnitorului dintre aersonalităţile politice ale unuia din statele
democratice de pe continent. Se ajunge, astfel, la cunoscutele
„dorinţe" din cele două Divanuri ad-hoc: deplina autonomie a
ambelor Principate, unirea acestora „într-un singur stat cu numele
ie România", condus de un „principe străin, cu drept de moştenire
la tron, ales dintr-o dinastie europeană".
Reprezentanţii celor şapte Mari Puteri nu respectă aceste
opţiuni; în ,Convenţia de la Paris, privind Principatele Unite
Moldova şi Valahia", ei prevăd, ntre altele, câte un domn în fiecare
ţară. Triumfă însă punctul de vedere al jnioniştilor români, datorită
cărora se ajunge la dubla alegere a lui Alexandru I. Cuza Vodă.
Susţinerea domnitorului Unirii este considerată „o necesitate
naţională" chiar de către „radicalii" I.C. Brătianuş\ CA. Rosetti.
Aceştia se opun încercării unor mari boieri, mulţi din vechile
familii domneşti, de a se înscrie intr-unproiect de constituţie,
dezbătut la Focşani, ideea Unirii depline cu un prinţ străin. în
conjunctura externă, se dă de înţeles în paginile ziarului „Românul",
din /ara anului 1859, că un asemenea şef de stat ar deveni un
„instrument în mâna Turciei sau Rusiei".

106
 După integrarea administrativă de la 24 ianuarie 1862,
alcătuirea guvernului condus de către un fruntaş conservator,
Barbu Catargiu, duce la îndepărtarea de persoana lui Alexandru
I. Cuza a celei mai puternice grupări aparţinând curentului politic
liberal. I.C. Brătianu îşi exprimă, câteva luni mai târziu,
„convingerea că instalarea unei dinastii străine devenise un -
obiectiv important". împreună cu alţi 30 de deputaţi, printre care
liberalii Ion Ghica şi Ştefan Colescu, conservatorii Gr. M. Sturdza
şi G.B. Ştirbei, el semnează un amendament la proiectul de
adresă la mesajul tronului, datat 22 ianuarie 1863, care reprezintă
începutul luptei comune, a conservatorilor şi liberalilor, pentru
„apărarea regimului constituţional şi (...) îngrădirea tendinţei de
guvernare personală, peste voinţa corpului legislativ".
Din 1863, reprezentanţii coaliţiei acţionează şi în străinătate.
Ei urmăresc „dobândirea asentimentului Franţei la detronarea lui
Cuza", cum apreciază un urmaş al lui Eugeniu Carada. Acesta
din urmă, sprijinit de un alt liberal, Anastase Panu, dar şi de
conservatorul Gr. Bibescu Basarab-Brâncoveanu, obţine
consimţământul prinţului Napoleon de a ocupa tronul României
(aprilie 1864); acest membru al familiei imperiale franceze
condiţionează însă încoronarea de adoptarea, în Adunarea
Legislativă de la Bucureşti, a unei ample reforme agrare.
Reprezentantul conservatorilor nu se angajează în acest sens.
Urmează lovitura de stat de la 2 mai 1864. în iunie 1865,
opoziţioniştii conservatori şi liberali semnează un „legământ":
domnitorul să fie silit să abdice, eventual chiar printr-o acţiune
armată (armele erau deja procurate); în „caz de vacanţă a tronului",
tot „prin toate mijloacele", urme a se acţiona pentru „alegerea unui
principe dintr-una din familiile domnitoare din Occident".
La erodarea tronului lui Alexandru I. Cuza contribuie
însăşi camarila din jurul domnitorului. După îndepărtarea lui
Mihail Kogălniceanu, aceasta preia „frânele administraţiei,
dispreţuind (...) autorităţile guvernamentale". De asemenea,
venalitatea şi abuzurile de putere sunt practicate făţiş şi în
magistratură.
Alexandru I. Cuza însuşi constată că regimul guvernării
personale nu are succes, în pofida istoricei sale opere
reformatoare. în 1865, atât în Cameră, cât şi într-o corespondenţă
către împăratul Napoleon al ///-/ea, domnitorul Unirii declară că
„singurul mijloc de a elibera România de marasmul politic în care
se zbătea era acordarea unui principe străin ereditar". în mod
deschis, deci, îşi exprimă ideea renunţării la tron. Are în vedere,
faptul că Poarta recunoscuse deplina unire politico-administrativă
numai pentru timpul cât trăieşte el. De această prevedere
restrictivă ţin cont şi opozanţii săi.
Aşadar, detronarea lui Cuza nu reprezintă o surpriză.
Regretabil este modul în care ea are loc.
Se formează imediat o Locotenentă domnească şi un guvern
provizoriu. Prim-ministru şi ministru de externe, în acelaşi timp,
este desemnat scriitorul şi economistul Ion Ghica. Celelalte
ministere sunt repartizate, în proporţie egală, unor oameni politici şi
de cultură moldoveni şi munteni.
Conducătorul noului guvern propune convocarea urgentă a
Parlamentului. Astfel, în aceeaşi zi, la prânz, Camera şi Senatul
se reunesc, proclamând ca domnitor al României, sub numele de
Filip I, pe fratele regelui Belgiei, Leopold

107
 al //-/ea (1865-1909), care refuză tronul românesc (la 25 februarie
1866), fără a da explicaţii. Autorităţile de la Bucureşti nu fac public
acest refuz, până nu au garanţia urîei alte candidaturi care să
concretizeze programul unionist din 1857.
Preiiminaniie <;;. semnificaţia zilei de 10 Mai =866.
Detronarea lui Alexandru I. Cuza nelinişteşte puterile garante,
care se văd, iarăşi, în faţa unui fapt împlinit al românilor.
Reacţionează prompt şi vehement Austria, Rusia, Poarta. Ultima
cere, la 26 februarie 1866, revocarea Protocolului din 6
septembrie 1859, prin care Imperiile Otoman şi Habsburgic
recunoscuseră dubla alegere a lui Alexandru I. Cuza.
Nemulţumirea Curţii suzerane creşte după ce, la 1 martie 1866,
începe să funcţioneze Banca României, creată prin transformarea
filialei din Bucureşti a „Băncii Imperiului Otoman", cu capital
preponderent britanic. Sultanul Abdul-Azizînsuşi se opune.
Totodată, Poarta cere desfacerea neîntârziată a Unirii
Principatelor. Asemănător procedează celelalte două imperii
vecine, pentru că un stat român, în perspectivă independent şi
unitar, devenea o barieră în calea expansiunii habsburgice şi ţariste
spre Balcani.
Pentru discutarea problemei Principatelor Unite este
convocată Conferinţa de la Paris a celor şapte puteri europene.
Lucrările acesteia încep la 10 martie 1866 şi se vor desfăşura timp
de peste o lună. Cum ducele de Flandra refuzase tronul României,
iar majoritatea participanţilor la întrunirea din capitala Franţei
sprijină punctul de vedere otoman, politicienii români încearcă să
obţină acordul tacit al lui Napoleon al ///-/ea, în legătură cu prinţul
străin. Pentru aceasta, pe lângă titularul agenţiei diplomatice
române, Ion Bă/ăceanu, la Paris acţionează şi I.C. Brătianu, trimis
special al autorităţilor de la Bucureşti. Demersurile lor se dovedesc
rodnice. Prin două telegrame diferite, ambele cu aceeaşi dată, 25
martie 1866, ei comunică în ţară numele noului candidat la tronul
României -principele german Caro/de Hohenzollern -
Sigmaringen.
De la Paris, I.C. Brătianu merge la Dusseldorf. în ziua de 31
martie 1866, trimisul român comunică gazdelor că, în urma unui
„aviz al împăratului Napoleon, Locotenenta domnească a
României are de gând să propună poporului alegerea ca domn pe
al doilea fiu" al demnitarului german, prinţul Carol. Aceasta este
acceptată în principiu, hotărâtoare urmând a fi cunoaşterea
atitudinii oficiale a Franţei şi, mai ales, a regelui Prusiei, fără
învoirea căruia „nu putea să facă un pas atât de important".
în acest timp, în România continua activitatea pentru
consolidarea statului naţional. Un decret din 29 martie 1866,
promulgat de Locotenenta domnească, axe în vedere „guardia
orăşenească", menită „a proveghea la paza ordinei" în toate
centrele urbane. în ziua următoare, prin Legea pentru tocmeli de
lucrări agricole şi pentru executarea lor, este oficializată folosirea
aparatului de stat în organizarea şi desfăşurarea campaniilor
agricole. După votarea acestui act normativ, în aceeaşi zi de 30
martie 1866, vechiul organ legislativ este dizolvat, întrucât din el
încă mai făceau parte cunoscuţi colaboratori ai domnitorului
detronat.
Un alt decret al Locotenentei domneştiprevede,''la 13 aprilie
1866, înfiinţarea celui mai înalt for culturaî-ştiinţific al statului
naţional, în acel moment, respectiv Societatea Literară Română.
Alături de moldoveni şi munteni, ardeleni, bucovineni, basarabeni şi
macedoneni sunt reuniţi pentru a pregăti determinarea ortografiei,
elaborarea gramaticii şi a dicţionarului limbii române.
108
 Iniţiativa cea mai însemnată a autorităţilor provizorii de la
Bucureşti este însă aceea privind plebiscitul pentru alegerea ca
domn al României a prinţului Caro/ de Hohenzollern -
Sigmaringen.
După anunţarea organizării plebiscitului de către noile
autorităţi politice româneşti, Poarta acuză guvernul român de
„încălcare a tratatelor". Trupe otomane sunt concentrate la sud de
Dunăre şi ameninţă cu „invadarea României spre a restabili
[chipurile], ordinea de lucruri legală". La rândul lor, autorităţile de la
Bucureşti răspund prin mobilizarea armatei (peste 40.000 de
ostaşi) şi organizarea, în plus, a unui corp de 10.000 ele voluntari,
în frunte cu generalul paşoptist Gheorghe Magheru. Se ajunge,
astfel, la un efectiv egal cu cel al soldaţilor otomani încartiruiţi
peste fluviu.
Plebiscitul începe la 2/14 aprilie 1866. Cu prilejul acestei
consultări prealabile, ce se va desfăşura timp de şase zile,
cetăţenii sunt chemaţi să se pronunţe prin „da" sau „nu" în legătură
cu alegerea lui Carol.
în a doua zi de desfăşurare a plebiscitului, separatiştii de la
1857 - 1859 încearcă subminarea acţiunii oficiale. Astfel, la 3/15
aprilie 1866, câteva sute de persoane, stimulate şi susţinute de
diplomaţia ţaristă, manifestă pe străzile oraşului laşi cerând
desprinderea de „Valahia"; ei „aleg" chiar un „domn" al Moldovei,
Nicolae Roznoveanu. Autorităţile anihilează cu uşurinţă această
mişcare separatistă. Episodul este totuşi plin de învăţăminte.
Oamenii de spirit şi de acţiune ai vremii, inclusiv cei devotaţi lui
Alexandru I. Cuza- poetul Vasile Alecsandri, generalul Carol
Davilla şi alţii - se conving că păstrarea şi întărirea Unirii pot fi
garantate numai prin alegerea unui principe străin. Cu toate
acestea, în celelalte zile ale plebiscitului, manifestările de simpatie
şi de recunoştinţă faţă de ultimul domnitor pământean nu
încetează.
în aceste condiţii, în ziua de 16 aprilie 1866, prinţul comunica
tatălui său „hotărârea nestrămutată de a primi coroana României şi
de a pleca, în contra voinţei Conferinţei de la Paris, direct la
Bucureşti". Peste trei zile, aceeaşi hotărâre este adusă la
cunoştinţa regelui şi cancelarului Prusiei.
în ziua de 8/20 aprilie 1866 se încheie plebiscitul. Succesul
este evident: 685 965 de voturi sunt favorabile şi numai 224
contrare înscăunării principelui Carol (numărul abţinerilor era de
124 837). în continuare, între 21 şi 29 aprilie, au loc alegeri pentru
Adunarea Constituantă. Ca însemnătate, însă, în prim-plan trece
activitatea diplomatică, atât cea desfăşurată de demnitarii români,
cât şi aceea la care participă însuşi viitorul conducător al statului
naţional român modern.
între timp, cu o majoritate simplă, Conferinţa puterilor garante
a respins alegerea prinţului străin pe tronul României, „areopagul"
european dovedindu-se, încă o dată, depăşit de evenimente.
Acestea vor evolua însă în favoarea „faptului împlinit".
La 20 aprilie -2 mai 1866, ambasadorii puterilor garante,
întruniţi la Paris, comunică autorităţilor din Bucureşti că, în cazul
menţinerii Unirii, trebuie ales un nou domn pământean. Cinci zile
mai târziu, /. C. Brătianuşi I. Bălăceanu sosesc iarăşi la
Diisseldorf, venind din capitala Franţei. în ziua de 8 mai, după o
„conferinţă lungă la prinţul Carol-Anton", este acceptată
deplasarea neîntârziată a prinţului Carol spre Bucureşti.
Convocaţi la Bucureşti, în ziua de 28 aprilie/10 mai 1866, noii
aleşi în forul legislativ al ţării „proclamă solemn şi pentru ultima
oară voinţa nestrămutată a
109
 „Principele Carol depune jurământul la 10 mai 1866"

României de a rămâne una şi nedespărţită, având în fruntea sa

pe Carol I din dinastia de Hohenzollern - Sigmaringen". Această
declaraţie este adoptată cu 109 voturi dintre cele 115 exprimate
(nici un vot contra, doar şase abţineri). Imediat, prin telegraf, 14
mesaje ale locuitorilor principalelor oraşe din Moldova, Muntenia şi
Oltenia ajung la Duselldorf, determinând pe prinţ să respecte
planul iniţial de călătorie, pe traseul cel mai scurt, către Bucureşti.
Carol a scris regelui Prusiei o epistolă de recunoştinţă şi cererea
de demisie din armată, ambele datate din Salzburg şi urmând a fi
depuse la poştă, de părinţi, în ziua când el va păşi pe teritoriul
Austriei.
Caro/Întreprinde un drum lung cu multe peripeţii. Duminică
8/20 mai 1866, la un ceas după ce pasagerii se instalează pe un
vapor, pe Dunăre, soseşte -„cu totul pe neaşteptate", venind
„direct de la Paris fără nici o întrerupere" -I.C. Brătianu. înştiinţat
despre prezenţa prinţului, comunică însoţitorilor acestuia că,
pentru asigurarea succesului deplin al acţiunii secrete, se va
preface că nu-l cunoaşte'pe Carol.
Pe drumul spre Bucureşti prinţul se opreşte la Slatina, Piteşti
şi Goleşti unde semnează primul său act oficial intern ca
domnitor român. Este vorba despre graţierea Mitropolitului
Moldovei, Calinic Mic/eseu, care participase la mişcarea
separat/stă din 3/15 aprilie, de la laşi. Plecarea din Goleşti, spre
Bucureşti, are loc în primele ore ale zilei de 10/22 mai.
în apropiere de Băneasa, cortegiul domnesc este întâmpinat,
în strigăte de „Ura", de 30 000 de locuitori ai Capitalei, în frunte cu
primarul acesteia Dimitrie Brătianu. Se constituie un nou alai, care
străbate Podul Mogoşoaiei şi urcă pe dealul Mitropoliei.

110
 Guvernul României la 10 Mai 1866

După Te-Deum, Carol, însoţit de Mitropolitul primat, de cei trei

locotenenţi domneşti şi de întreg guvernul, se deplasează spre
sala de şedinţe a Parlamentului. în prezenţa deputaţilor celor 33
de districte ale ţării, preşedintele Adunării, Emanoil Costache
Epureanu, îl invită la „tronul princiar ridicat pe tribună". Pe masa
din faţa acestui tron, Mitropolitul primat aşază Crucea şi
111
Evanghelia. Colonelul Nicolae Haralambie citeşte jurământul în
limba română: „Jur a fi credincios legilor ţării, a păzi religiunea
românilor, precum şi integritatea teritoriului (...) şi a domni ca
domn constituţional!". Cu mâna pe Evanghelie, Carol rosteşte, tot
în limba română: „Jur!".
Fapul împlinit la 10/22 mai 1866 a stârnit iniţial reacţii
complexe, negative, în rândul Marilor Puteri garante. în vreme ce,
de la Paris, împăratul Napoleon al ///-/ea s-a declarat plăcut
impresionat, ministrul său de externe a considerat înscăunarea lui
Carol un afront adus Conferinţei din aprilie. Din Constantinopol au
venit însă semnale alarmante. Iritată, Poarta se arăta hotărâtă să
ocupe Principatele. Abia sosit la Bucureşti, principele se şi văzu
obligat să ordone, din nou, mobilizarea şi să protesteze energic
împotriva intenţiilor otomanilor.
La 27 mai Safet-paşa a depus pe masa Conferinţei de la Paris
un memoriu împotriva venirii în ţară a lui Carol. Nu era avizată
intervenţia militară, dar guvernele celor şapte Mari Puteri interzic
emisarilor lor din capitala României să întreţină relaţii cu guvernul
lui Carol.
Izolarea ţării pare deplină. Este, totuşi, momentul de vârf al
crizei, treptat dezamorsată de neînţelegerile dintre puteri şi de
atitudinea fermă a domnitorului şi a guvernului său.
La 4 iunie 1866, când Rusia a propus o misiune de anchetă
otomană în Principate, doar Austria s-a arătat de acord „în
principiu". Peste o lună, în a doua jumătate a lui iulie, Napoleon
al ///-/ea se angajează să obţină recunoaşterea noului domn din
partea Porţii.
împotriva atitudinii rigide a Imperiului Otoman ce-şi menţine
ameninţările, Carol inspectează trupele de la Giurgiu şi constată,
pe malul opus, o activitate militară minimă, semn că, treptat,
conflictul se stinge şi că nu era prea departe momentul intrării sale
în legalitate.
Dacă presiunile internaţionale jucaseră, ca de obicei, un rol
important, remarcabilă a fost, în vara anului 1866, şi decizia
internă de a statua rapid un regim politic şi o structură
instituţionalizată, care, acceptate de reprezentanţa naţională, să
dea trăinicie noilor opţiuni politice.

. eneză, principii, sistem elec-

ora
' Aleasă, încă în aprilie 1866, Adunarea Constituantă îşi
începea dezbaterile în vederea adoptării unei legi fundamentale a
statului, imediat. Situaţia excepţională în care se afla ţara cerea un
sacrificiu - guvernul constituit de prinţ, în fruntea căruia se afla
Lascăr Catargiu, avea în componenţa sa atât pe conservatori, cât
şi pe liberali şi, firesc, în noul for legislativ cele două forţe majore
ale ţării se întâlneanu şi, oricât de ascunse, neînţelegerile
ajungeau până la prinţ. încă de la început el a ţinut să-şi impună
punctul de vedere. La 16 iunie s-a pronunţat ferm pentru
menţinerea Senatului, iar şase zile mai târziu, când i s-a oferit doar
un drept de veto condiţionate subscrierea legii, Carol a cerut unul
absolut.
La 27 iunie 1866 rămăseseră doar patru probleme
nerezolvate: chestia Senatului, a dreptului de veto, cea evreiască
şi a succesiunii colaterale la tron. După ce la 3 iulie s-a adoptat
articolul 7 care condiţiona cetăţenia română de apartenenţa la
creştinism, iar la 8 iulie se acorda prinţului dreptul absolut de veto,
noua lege fundamentală a statului era adoptată de Adunare (29
iunie/11 iulie) şi promulgată de Carol (1/13 iulie 1866). Constituţia
a fost structurată pe 8 titluri,

112
împărţite, la rândul lor, pe capitole şi acestea din urmă pe secţiuni.
în ansamblu, conţinutul ei se referă la teritoriul României şi la
drepturile românilor, la puterile în stat şi la reprezentanţa naţională,
la prerogativele Domnului şi ale miniştilor, la celelalte puteri în stat
(judecătorească, armata etc).
Având drept model Constituţia belgiană, se proclamau o sumă
de principii de drept impuse de revoluţia franceză: „libertăţile şi
drepturile fundamentale ale cetăţeanului", „suveranitatea
naţională", „separarea puterilor în stat", „responsabilitatea
miniştrilor". în continuarea Regulamentelor Organice, a Convenţiei
de la Paris şi a Statutului dezvoltător societatea românească
făcea un pas mai departe pe drumul modernizării principalelor sale
instituţii, aşezării lor în concordanţă cu marile transformări politice
petrecute în Europa la începutul secolului al XJX-lea.

Potrivit legii fundamentale, România (prima oară numită oficial

astfel) este un stat de tip monarhic constituţional, proclamat regat
prin modificările aduse Constituţiei, în 1884, care are în Domn pe
şeful statului. Prerogativele sale erau foarte largi. Astfel, şeful
statului convoacă, amână şi dizolvă Adunarea Deputaţilor şi Senatul
(alese una pentru 4 ani, cealaltă pentru 8 ani, cu dreptul de a se
reînnoi pe jumătate la mijlocul mandatului) care îşi încep de regulă
sesiunea, cu durata de 3 luni, la 15 noiembrie; iniţiază orice proiect
de lege (prin miniştrii săi) pe care o sancţionează (îşi dă acordul) şi
o promulgă (ordonă executarea după adoptare).
Pe lângă drepturile în materie legislativă, Domnul
beneficiază şi de drepturi executive. El numeşte şi revocă
miniştrii, numeşte sau confirmă în toate funcţiile publice, este
capul puterii armate, calitate în care conferă gradele militare.
Deşi puterea judecătorească este încredinţată judecătorilor iar
instanţa cea mai înaltă este Curtea de Casaţie, toate hotărârile
tribunalelor se execută în numele Domnului. Amnistia, graţierea,
dreptul de a declara război, de a încheia tratate şi convenţii, de
a conferi decoraţii, de a bate monedă îi aparţineau de
asemenea.
Reprezentanţa Naţională cuprindea două adunări: Camera şi
Senatul. între prerogativele Adunării Deputaţilor (Camerei) se
număra dreptul de autocon-ducere, de răspuns la mesajul
tronului, de legiferare, de interpelare (a executivului ministerial în
orice chestiune). Atribuţia specială a Camerei este cea referitoare
la dezbaterea şi adoptarea bugetului.
Rezultă deci implicarea domniei în toate structurile de putere
ale statului -în exercitarea celei legislative împreună cu Adunările
şi a celei executive, cu miniştrii.
Expresie a unui compromis politic între marii proprietari
funciari şi burghezia liberală, Constituţia era completată cu o lege
electorală care promova exclusiv interesele acestor forţe sociale şi
politice. De asemenea, declara sacră şi inviolabilă proprietatea, dar
statua, între altele, drepturi rar întâlnite în alte legi fundamentale
ale timpului, precum cel la azil politic şi la libertatea, aproape
absolută, a cuvântului scris, în nici un fel îngrădită de cenzură sau
de cauţiune. Promulgarea de domn fără a ţine cont de
suzeranitatea otomană sau de garanţia colectivă a celor şapte
Mari Puteri, Constituţia din 1866 reprezenta un act viguros de
independenţă, în cele din urmă recunoscut ca atare de
comunitatea
113
internaţională. Potrivit ei, societatea românească îşi structura
instituţiile şi afirma un cadru de existenţă statală a cărui viabilitate
se va menţine până în ceasul desăvârşirii unirii naţionale.

Răspunsul lui Carol I la cuvântarea preşedintelui Camerei, la

10 mai 1866:
„Ales spontan de naţiune Prinţ al României, am părăsit fără a
ezita patria şi familia pentru a răspunde chemării acestui popor,
care mi-a încredinţat destinele sale. Punând piciorul pe acest
pământ sfânt am devenit român. Acceptarea plebiscitului îmi
impune, o ştiu, mari datorii. Sper câ îmi va fi dat să le duc până la
capăt. Vă aduc pentru asta inima mea loială, intenţii curate, voinţa
fermă de a face binele, un devotament fără margini pentru noua
mea patrie..."

Vlad Georgescu despre domnia lui Carol I:

„Domnia lui Carol I (1866-1914) a debutat prin unanima
adoptare de către Parlament... a unei noi Constituţii. Clasa
politică, încă puţin numeroasă, dominată de câteva puternice
personalităţi, s-a adaptat fără aparentă greutate noilor reguli ale
jocului, renunţând la vechea anarhică luptă pentru putere; domnia
străină s-a dovedit, din acest punct de vedere, a fi într-adevăr
factorul de stabilitate pe care şi-l dorise partida naţională de la ?
802."

TEMĂ:
1. Precizaţi contextul istoric al instaurării domniei lui Carol I
2. Care a fost caracterul Constituţiei din 1866?
 PLURIPARTITISM SI RESPONSABILITATE GUVERNA-
MENTALĂ ÎN PERSPECTIVA INDEPENDENŢEI DE STAT

- GRUPĂRI Şi GUVERNE ÎN ANII 1867-1871.

- MAREA GUVERNARE CONSERVATOARE (1871-
1876)
- PARTIDUL NAŢ1ONAL-UBERÂL LA ÎNCEPUTUL
ACTIVITĂŢII SALE.
• Principala grupare liberală
era cea de orientare „radicală", în frunte cu /. C. Brătianu şi
C.A.Rosetti. Cât priveşte gruparea condusă de /. Ghica, ea nu
este singura de orientare „moderată"printre fracţiunile liberale.
Altele asemenea se conturează în jurul lui Mihail Kogălniceanu
sau Nicolae lonescu. „Moderaţii" se strâng însă şi în preajma lui
Vasile Boerescu, care - împreună cu foşti revoluţionari de la 1848,
şi vechi unionişti - se va îndepărta treptat de liberali,
apropiindu-se de conservatori. în unele momente, această
apropiere duce la constituirea unor noi guverne „mixte"
(conservatori-liberali). Alianţe se formează chiar între liberali, cea
mai cunoscută fiind, cum vom vedea, coaliţia întemeiată pe
„tratatul" de la hotelul „ Concordia ".
Fracţiunea liberă şi independentă condusă de profesorul
universitar Nicolae lonescu, numită şi „partidul profesorilor din
laşi". Restrânsă numeri-ceşte,* dar cu o mare influenţă în rândul
intelectualităţii din Moldova, Fracţiunea liberă şi independentă se
născuse în ultimii ani de domnie a lui Alexandru I. Cuza. Membrii
acestei grupări liberale continuă, de fapt, ideile lui Simion
Bărnuţiu, decedat în 1864, şi anume: respectul faţă de tradiţiile
naţionale ale poporului român; principiul suveranităţii poporului
să fie concretizat prin participarea largă la viaţa politică; adâncirea
reformelor social-economice, în primul rând redistribuirea fondului
funciar şi consolidarea proprietăţii ţărăneşti.
Gruparea liberală din jurul lui Mihail Kogălniceanu. La făurirea
instituţiilor politice din 1866 nu-şi aduc contribuţia nici liberalii
grupaţi în jurul lui Mihail Kogălniceanu. Considerat „omul de la 2
mai" (1864), acest renumit ctitor al României moderne sub domnia
lui Alexandru I. Cuza este îndepărtat vremelnic dinforul legislativ al
ţării şi din viaţa politică. Va reîncepe o carieră politică, la fel de
strălucită ca şi cea anterioară, o dată cu reintrarea sa în
Parlament, în octombrie 1866.
La 21 martie 1867, când s-a cerut sechestrarea şi scoaterea
la mezat a averii lui Alexandru I. Cuza, M. Kogălniceanu a
declarat, în aplauzele majorităţii deputaţilor: „Eu, cât pentru mine,
înaintea Adunării, înaintea ţării şi înaintea istoriei iau
responsabilitatea tuturor faptelor bune şi rele comise în timpul
când am avut onoarea de a fi ministrul fostului domnitor Alexandru
loan I".

115
 Dezbaterile parlamentare din cadrul noii legislaturi
consolidează, aşadar, prestigiul politic al lui M. Ko-gălniceanu şi al
liberalilor „cuzişti" de odinioară, grupaţi în jurul său. Negocieri cu
aceştia iniţiază şi liberalii „roşii". Posibilă, pe măsură ce timpul
estompează vechile contradicţii şi confirmă schimbările interne de
la 1866, noua orientare tactică se va dovedi necesară în condiţiile
externe generate de încheierea, la 17 februarie 1867, a acordului
privind crearea statului dualist Austro-Ungaria. Când autonomia
Transilvaniei este anulată, de la tribuna Parlamentului României,
M. Ko-gălniceanu argumentează că Principatele - inclusiv cel din
interioul arcului carpatic - au avut totdeauna „existenţa lor proprie".
El reaminteşte că românii reprezintă majoritatea locuitorilor în-
tinsului spaţiu geografic de la Dunăre, Pont şi Carpaţi, deci nu
numai din Transilvania, ci şi din Banat, Crişana, Maramureş,
Bucovina, Basarabia şi Dobrogea, că numeroşi români trăiesc în
Peninsula Balcanică, îndeosebi în Macedonia; pe această bază,
marele om politic propune Camerelor reunite o moţiune în care „să
se reînnoiască sentimentele României de înfrăţire şi de
conaţionalitate" cu românii de pretutindeni.
Ion Ghica
Gruparea liberal-radicală condusă de I.C. Brătianu şi CA.
Rosetti. Dintre orientările liberale, de fapt, dintre toate forţele
politice ale vremii, în modul cel mai coerent şi mai hotărât se
manifestă „roşii"conduşi de I.C. Brătianu şi CA. Rosetti. Rolul
liberalilor „radicali" crescuse în timpul evenimentelor legate de
înscăunarea principelui Carol I, de edificarea sistemului politic al
monarhiei constituţionale şi al regimului parlamentar, care
făcuseră din România o breşă democratică în Europa de Răsărit
şi de Sud-Est. Conştienţi de locul lor istoric, liberalii-radicalisunt
primii care „încearcă să alcătuiască un mare partid". Pentru
aceasta, la 22 septembrie 1866, ziarul „Românul"anunţă crearea
unui nou mijloc de propagandă politică, „Societatea Amicilor
Constituţiunii". Aidoma comisarilor revoluţionari de la 1848,
reprezentanţii acestei societăţi se deplasează „în toate judeţele şi
chiar în toate satele", pentru ca „fiecare român să cunoască
drepturile sale de om şi de cetăţean".
Elementele sociale „invitate" la aceste acţiuni sunt cu
precădere comercianţii şi „industriaşii". De altfel, meşteşugarii şi
negustorii, stratul de mijloc al populaţiei urbane, reprezintă - pentru
liberalii radicali - principalul mijloc de presiune asupra guvernelor
de altă culoare şi chiar asupra principelui Carol. Au fost atraşi,
totodată, avocaţii şi medicii; de asemenea, profesorii şi studenţii,
chiar elevii şcolilor secundare. Nu au lipsit tăbăcii şi tutungiii,
alături de care participă băcanii şi calfele, precum şi ucenicii din
prăvălii, chiar „servitorii şi rândaşii cei

116
 mai desculţi şi mai hărtăniţi". Tuturor acestora, care reprezintă
„strada", cum consideră conservatorii criticaţi de Al. Candiano-
Popescu, „partidul roşu" le promite „abolirea sărăciei şi suferinţei".
„Radicalii munteni''îşi propun însă extinderea activităţii şi în
Moldova, unde organizează „comitete secrete" ş\ se declară
solidari cu românii din teritoriile aflate sub ocupaţie străină.
Regruparea liberală de la începutul anului 1867; înţelegerea
de la „Concordia". Prin poziţia conciliatoare, adoptată în toamna
anului 1866, cu prilejul respingerii unei noi încercări de invalidare
parlamentară a lui M. Kogăl-niceanu, I.C. Brătianu oferă
posibilitatea începerii negocierilor dintre cele mai importante
grupări liberale. Coalizarea acestora este favorizată şi de nemul-
ţumirile provocate de /. Ghica prin ideile şi, mai ales, de modul său
de guvernare.
înţelegerea propriu-zisă s-a încheiat la hotelul „Concordia" din
Bucureşti, sediul radicalilor. Astfel, încă din primele zile ale
anului 1867, gruparea lui M. Kogălniceanuşi cea condusă tle I.C.
Brătianu ş\ CA. Rosettise reunesc „pe o platformă comună". în
esenţă, aceasta urmărea instituirea, în România, a unui guvern
stabil, întemeiat pe instituţiuni egalitare şi liberale, prin instituţiuni
democratice. Obiectivul acesta este formulat în Declaraţia
deputaţilor care reprezintă mai multe grupări liberale din
Adunarea legislativă, publicată în „Românul"6\n 10 martie 1867.
Odată coalizate, cele două grupări liberale dau, prin
reprezentanţii lor în Cameră şi Senat, un vot de blam guvernului
condus de Ion Ghica. Acesta demisionează la 3 martie 1867.
Urmează trei cabinete ale coaliţiei liberale amintite, prezidate -
succesiv - de CA. Kretzulescu (între 13 martie şi 7 august 1867),
Ştefan Golescu{W august 1867 - 13 mai 1868) şi Nicolae
Go/escu(6e la 1/13 mai până la 16/28 noiembrie 1868).
Pe baza înţelegerii de la „Concordia", în ziua de 13 martie
1867 îşi începe guvernarea primul cabinet de coaliţie liberală a
cărui orientare politică este stabilită de I.C. Brătianu. Deşi
aparent nu este vizată independenţa, acest obiectiv dirijează
întreaga activitate internă. A fost promulgată astfel, la 22 aprilie/4
mai 1867, Legea pentru înfiinţarea unui nou sistem monetar şi
pentru fabricarea monedelor naţionale, cu intrare în vigoare de la
1/13 ianuarie 1868. Au continuat preocupările pentru
modernizarea armatei României; s-a acordat sprijin revoluţionarilor
bulgari, care şi-au instruit unităţile de voluntari pe teritoriul
românesc.
în prim-planul activităţii externe a cabinetului s-a aflat însă
preocuparea pentru sprijinirea mişcării de emancipare politică şi
culturală a românilor din afara graniţelor statului naţional modern.
Astfel, numai cu sprijinul amintitului guvern, la 15 mai 1867, se
concretizează o iniţiativă mai veche a lui Aaron Florian, A.T.
Laurian şi Al. Papiu l/arian, privind înfiinţarea la Bucureşti a
Societăţii „Transilvania". Condusă de ultimul cărturar menţionat,
noua societate îşi propune drept scop „strângerea legăturilor de
frăţie între junimea studioasă din toate părţile României".
Colaborarea pan-românească era strict necesară în condiţiile
aplicării pactului dualist din 17 februarie 1867. în acelaşi an, la 8
iunie, în urma ceremonialului dinastic de la Pesta, împăratul
Austriei, Frânte losif, se încorona rege al Ungariei şi sancţiona
legea privind încorporarea Transilvaniei la Ungaria.

117
ia zile mai târziu, el abrogă legile adoptate de Dieta sibiană,
privind egala ptătire a naţiunii române şi oficializarea limbii
române. Pentru cunoaşterea de sptrit create, astfel, printre
românii ardeleni, fruntaşi radicali - B.P. 'eu şi c/r. Caro/
Davila - întreprind călătorii de informare în Transilvania. La ii
său, Al. Candiano-Popescu susţine cu ardoare ideea unei
insurecţii j eliberarea provinciei amintite. Prin ziarul
„Perseverenţa", el solicită iul locuitorilor României pentru o
„campanie antihabsburgică". După >rbiri şi consultări în
Transilvania cu liderii mişcării naţionale este arestat la fiind
eliberat la insistenţele lui Ion. C. Brătianu.
Aşadar, declanşarea unei insurecţii „pentru eliberarea
perfectă a patriei ie" nu este posibilă în vara anului 1867.
Guvernul de la Bucureşti a înţeles >ta şi, în consecinţă, a
acordat prioritate activităţii „pentru eliberarea limbii laie".
Astfel, la 13 august 1867 s-au reunit membrii Societăţii
Literare )ne, români şi aromâni din statul naţional modem,
dar şi din Transilvania, :, Crişana, Bucovina, Basarabia,
Macedonia.
A fost adoptată hotărârea ca, în continuare, cel mai înalt
forum ştiinţific al iii să se numească Societatea Academică
Română. Prima şedinţă este pentru 18 august 1867.
în aceste condiţii, la 17 august 1867, începea guvernarea celui
de-al doilea 3t liberal'care are la bază înţelegerea de la
„Concordia". Prim-ministru este nnat Ştefan Golescu, care
activase în guvernele revoluţionare de Ia 1848 şi lase un
guvern al Ţării Româneşti în 1861.
Noul executiv se arătă preocupat în mod deosebit de
asigurarea cadrului itiv necesar perfecţionării infrastructurii
statului naţional. Astfel, după i/e parlamentare din
decembrie 1867, în care coaliţia liberalilor obţine o tate
covârşitoare în Camera Deputaţilor, îşi începe efectiv
activitatea ra de Comerţ şi Industrie (februarie 1868) şi
este adoptată Legea vcţiilor de şosele, promulgată la 11
aprilie 1868.
Consolidarea autonomiei şi a prestigiului extern al statului
naţional român n, manifestarea independenţei economice a
acestuia au reprezentat alte ive ale guvernului prezidat de
Ştefan Golescu. La 7 decembrie 1867 intră >are prima
Convenţie poştală încheiată cu Rusia şi, la 2 februarie 1868,
la 3şti, este semnat un Tratat de alianţă între România şi
Serbia. Alertată că urmărit realizarea unei alianţe militare
Poarta a protestat, ceea ce a atras i lui Otto von Bismarck:
„Statul care ar face imprudenţa să provoace război ;nt ar
pieri".
Dondus de generalul Nicolae Golescu, fost locotenent
domnesc la 1848 şi 6, al treilea cabinet care guvernează pe
baza înţelegerii de la „Concordia" îpe activitatea în ziua de 13
mai 1868.
Realizarea sa cea mai însemnată rămâne „Legea privind
organizarea armate" (29 iulie 1868). Operă a colonelului
Gheorghe Adrian, revolu-de la 1848, acest act legislativ a
stabilit o structură militară complexă: i permanentă şi
rezerva ei, apoi corpul dorobanţilor şi corpul grănicerilor, i,
garda orăşenească şi „gloatele". Consolidarea armatei
naţionale nu a imită favorabil de conducerile imperiilor vecine,
motiv pentru care acestea srcitat presiuni asupra principelui
Caro/1, în vederea înlocuirii guvernului reni de la „Cocordia",
ceea ce domnul va face la 16/28 noiembrie când
 este instituit un guvern de coaliţie între conservatori şi liberalii
moderaţi'din jurul lui M. Kogălniceanu (devenit ministru de interne)
şi al lui V. Boerescu (ministru de justiţie). Prim-ministru era Dimitrie
Ghica. între 2 februarie şi 20 aprilie 1870 a funcţionat guvernul
prezidat de Al. G. Golescu.
La 20 aprilie/2 mai 1870 se constituie guvernul prezidat de
Emanoil (Manolache) Costache Epureanu. Preşedinte al
Constituantei din 1866, noul şef de guvern era apreciat de Carol l
pentru orientarea sa moderată, iniţial printre liberalii moldoveni,
apoi în cadrul curentului politic conservator de la nivelul întregii
ţări. Alcătuit din tineri oameni politici grupaţi în „Juna dreaptă" de
la - Bucureşti (G. Gr. Cantacuzino, Al Lahovari) şi „Junimea" de la
laşi (Petre P. Carp), guvernul condus de M.C. Epureanu părea a
asigura „o stare de lucruri stabilă". Cel puţin aşa crede şi scrie tatăl
domnitorului Carol, îngrijorat nu numai datorită celor întâmplate în
România, ci şi din cauza afirmaţiilor reprezentanţilor Rusiei, în
privinţa viitorului statului naţional român.
Prinţul AM Gorceakov, şeful diplomaţiei ruse din anii 1856-
1882 „ar fi spus unui francez şi unui ceh cam aşa: nu cred că
România să aibă vreun viitor cu bărbaţii care se joacă de-a
patrioţii, ci cred că nu numai dinastia nu se va păstra, dar nici
măcar Unirea Principatelor nu va rămâne câştigată. S-ar fi
pregătit chiar o răscoală pentru a se da un prilej de intervenţie
Porţii; de altminteri, ventilaseră şi în anul acesta ideea de a se face
iarăşi două Principate, pentru a readuce ţara la o viaţă politică
normală, la o ordine perfectă".
Războiul franco-prusian a oferit liberalilor radicali prilejul de a
manifesta -prin presă şi în întruniri politice - simpatia profundă şi
recunoştinţa necondiţionată faţă de Napoleon al lII, care
contribuise în mod hotărâtor la crearea cadrului internaţional
favorabil edificării statului naţional român; în acest context, această
grupare politică dar şi unii liberali-moderaţi (conduşi de N. lonescu
sau M. Kogălniceanu) s-au pronunţat şi asupra problemelor de
politică internă. Mai mult, într-un discurs public, I.C. Brătianu a
invitat mulţimea la o acţiune contra puterii executive. O dată cu
guvernul prezidat de Manolache Costache Epureanu era vizat şi
domnitorul. Pregătirile au fost încredinţate unui conspirator din
ultimii ani ai domniei lui Alexandru I. Cuza, Eugen/u Carada. Planul
întocmit de acesta prevedea izbucnirea unei insurecţii simultane în
Bucureşti, Craiova, Ploieşti şi Focşani.
în această situaţie s-a desfăşurat mişcarea din Ploieşti, care
produce, la 20 august 1870, „ridicola republică de câteva ceasuri
a lui Candiano-Popescu", după cum scria N. (orga. Proclamarea,
în grabă şi fără nici un suport real, a detronării lui Carol a
compromis pe şefii „roşiilor", care au fost arestaţi. Toţi vor fi însă
achitaţi, ulterior, de un juriu special constituit pentru depăşirea
firească a unei crize inerente într-o epocă de pluralism politic.
Agitaţiile antidinastice încetează pe măsură ce armatele
franceze sunt înfrânte de cele germane. Consecvent preocupării
sale pentru asigurarea alternativei guvernamentale, în 30
decembrie 1870, Carol I înlocuieşte cabinetul de nuanţă
conservatoare, condus de M. C. Epureanu, cu unul liberal, având
în frunte pe Ion Ghica, care revine în fruntea Consiliului de
Miniştri, după o întrerupere de aproape trei ani.
Foarte stimat în străinătate, noul prim-ministru era considerat
de domnitor un om de stat „cult" şi un „administrator energic".
Tocmai această ultimă virtute îl
119
aduce pe Ion Ghica în conflict cu cercurile care îl sprijină pe
Carol I, atât în riorul, cât şi în afara graniţelor naţionale.
La 24 ianuarie 1871, primul-ministru depune pe masa forului
legiuitor arul afacerii Stroussberg. Este vorba despre
implicaţiile pe care le are în nânia falimentul acestui consorţiu,
provocat de războiul franco-prusian. jponsabilitatea sa, ca
administrator central al avuţiei ţării, îl determină, deci, I. Ghica
să solicite măsuri legale pentru protejarea intereselor ţării.
Din nefericire, dezbaterile imediat începute au coincis cu
publicarea a două 'sori expediate în străinătate de Carol I. Prima
reprezintă răspunsul principelui e puterile garante, care
somaseră anterior, la 23 noiembrie 1870, atât nânia, cât şi
Serbia, să nu încerce schimbări în statutul lor extern, faţă de
tatu/ de la Paris din 1856. Şeful statului român întreba, de fapt,
„ce ar crede" ducătorii Marilor Puteri europene „dacă el s-ar
retrage fiindcă situaţia în ţară şa încât silinţele lui se pierd în
zadar şi el se uzează fără nici un folos". ;utabile sunt şi
aprecierile dintr-o a doua scrisoare. Adresată unui intim al iliei
sale, datorită căruia epistola apare în gazeta Augsburger
Zeitung, îspondenţa reia ideea renunţării la tronul unui stat
unde, chipurile, nu există aţie liberală şi parlamentară.
Scrisorile respective au produs „o colosală mişcare în
Bucureşti şi în toată ". Astfel, în Cameră, Nicolae Blaremberg,
opozant cândva ai lui Alexandru I. ra şi, respectiv, M.
Kogălniceanu, spunea că dacă scrisoarea publicată în ;a
germană este adevărată, atunci autorul ei este „un dezertor, un
trădător de ie, căci pregăteşte anexiunea Principatelor sau
suprimarea Unirii".
împotriva unor fruntaşi politici care legau dezamăgirea lui
Carol de ?erea Stroussberg, I.C. Brătianu sena că părăsirea
tronului României de către ol I constituie „o nesocotită
propunere", cu „consecinţe fatale" pentru statul onal. Două zile
mai târziu, de la tribuna Parlamentului, M. Kogălniceanu Iară
că detronarea principelui „ar putea să aducă, mai cu
seamă în nentele de astăzi, multe pericole asupra ţărei".
în privinţa afacerii Stroussberg, L C. Brătianu, I. Ghica, N.
lonescu şi Kogălniceanu - aşadar, toţi conducătorii
principalelor grupări liberale -ptă aceeaşi atitudine
intransigentă.
La 10/22 martie 1871 a avut loc „provocarea" din Jurul să/ii
S/ătineanu. Aici st organizată aniversarea zilei de naştere a
împăratului Germaniei. Forţele Ite au pus la cale o
contramanifestaţie, atribuită „partidului roşu" din nânia.
Dimpotrivă, /. C. Brătianu şi CA. Rosetti au recomandat
redactorilor a „Românu/"să nu participe la această acţiune.
A doua zi, guvernul condus de Ion Ghica a fost înlocuit cu
un cabinet -idat de Lascăr Catargiu. Se încheie, astfel, o
perioadă de peste patru ani (13 tie 1867 - 23 martie 1871), în
care patru guverne de coaliţie liberală şi trei 9rne ale unor
coaliţii între liberali şi conservatori acţionează pentru
/oltarea instituţiilor democratice întemeiate pe Constituţia din
1866, pentru solidarea autonomiei statului naţional român şi
afirmarea suveranităţii stuia în perspectiva independenţei şi
unităţii tuturor românilor. Dezaprobarea stor acţiuni se resimte
nu întâmplător, Carol /fiind sfătuit de Marile Puteri că sa
conservatoare e cea mai solidă". înţelegem, aşadar, cum se
ajunge la mativa guvernamentală din 11/23 martie 1871.
 Marea guvernare conservatoare (1871-1876). Prezidată de
Lascăr Catarg/u, trebuie raportată, totodată, şi la ceea ce s-a
realizat în timpul ei: dezvoltarea proprietăţii funciare; construirea
creditului rural şi a celui urban; întemeierea societăţilor de
asigurare; extinderea reţelei naţionale de comunicaţii; consolidarea
monarhiei constituţionale; acţiunea diplomatică pentru proclamarea
independenţei de stat în 1873; lupta - tot pe cale diplomatică
desfăşurată -pentru dobândirea dreptului de a încheia tratate,
separat de Poartă; manifestarea independenţei economice prin
convenţii comerciale şi de navigaţie încheiate cu Austro-Ungaria şi
Rusia, la jumătatea deceniului opt al secolului al XIX-lea. Evident,
nu lipsesc aspectele contradictorii, cum sunt nemulţumirile stârnite
de unele modificări aduse legii tocmelilor agricole, de politica
liberului schimb în detrimentul protectionismuiui economic sau de
unele iniţiative privind restructurarea regimului politic.
în ansamblu, marea guvernare prezidată de Lascăr Cartagiu
constituie o etapă însemnată în istoria modernă a României, căci
coaliţia conservatoare acum constituită va închega şi cel de-al
doilea partid reprezentativ pentru pluralismul politic românesc -
cel conservator*.
La 11/23 martie 1871, după o prealabilă coalizare a diferitelor
grupăride aceeaşi orientare politică - conservatoare - se va
constitui noul cabinet. Cuprinzând îndeosebi mari proprietari de
pământ şi „oameni luminaţi" la şcolile superioare din Germania,
această mişcare politică are rădăcinile în acţiunea reformatoare de
la începutul secolului al XIX-lea şi se conturează tot mai evident în
activitatea pentru reorganizarea paşnică a societăţii româneşti
după anul 1870. Liderul politic al acestor grupări va fi Lascăr
Catargiu.
Evenimentele au avut următoarea desfăşurare: în ziua de 23
martie 1871, prin Dimitrie A. Sturdza, Carol convoacă
Locotenenta domnească din 1866 pentru a-i remite demisia. Vin
numai Lascăr Cartagiuşi Nicolae Golescu, întrucât generalul
Nicolae Haralambie lipsea din Bucureşti. Amândoi „îl conjură" pe
principe să renunţe la demisie. Prinţul acceptă să nu abdice, cu
condiţia constituirii unui „guvern care să voteze bugetul şi să
rezolve problema concesionării căilor ferate". Lascăr Catargiu se
angaja să formeze un asemena cabinet şi îl rugă pe Carol să
emită - „pentru caz de nevoie" - un decret de dizolvare a
Parlamentului, deoarece în Cameră majoritatea aparţinea
liberalilor.
Prin preluarea nemijlocită a conducerii ministerului de interne şi
numirea, în fruntea departamentului de război, a generalului /. Em.
Florescu, primul ministru a restabilit, chiar în noaptea de 23 spre
24 martie, liniştea în Bucureşti.
Victoria conservatoare din martie 1871 a îngăduit marilor
proprietari funciari să-şi consolideze poziţiile economice şi
politice şi să-şi păstreze o puternică influenţă în viaţa politică a
ţării până la primul război mondial. Aceştia au temperat ritmul
dezvoltării şi au luat măsuri care să le consolideze poziţiile. în
această direcţie s-a înscris, în anul 1872, legea învoielilor agricole,
care, prin introducerea clauzei, „mânu militari", permitea
proprietarilor să folosească forţa armată împotriva ţăranilor care
nu-şi respectau contractele încheiate. Pe aceeaşi direcţie de
acţiune se înscrie şi noua lege a armatei, opusă celei elaborate
de liberalii-radicali, şi organizarea creditului funciar rural (în
1873),

Primul program al Partidului Conservator datează din anul

1880.
121
nenită să fntărească proprietatea moşierească, căreia i s-a
adăugat, curând, şr ;reditul urban.
Guvernul conservator a ajuns la o înţelegere cu Societatea
drumurilor de Ier din România, satisfăcând, în parte, cerinţele
bancherilor germani care pre-uaseră afacerile consorţiului
Stroussberg. A fost continuată construirea reţelei je căi ferate. în
anumite limite, conservatorii erau de acord cu protejarea
îconomiei şi a industriei naţionale, pentru eliberarea de sub tutela
impusă de egimul de suzeranitate şi de cel al garanţiei colective.
Astfel, au fost încheiate o Convenţia comercială pe termen
de 10 ani cu \ustro-Ungaria şi un act similar cu Rusia, prin care se
profită însă, de către ţările ;are făceau parte din Alianţa celor trei
împăraţi (Rusia, Austro-Ungaria şi Sermania) de poziţia strategică
favorabilă a României. Chiar dacă unele acţiuni comerciale erau
dezavantajoase, aducând grave prejudicii economiei româneşti, île
reprezentau, totuşi, un câştig în plan politic, fiind un pas spre
independenţă.
Partidul Naţional-Liberai sa începutul activităţii sak\ |n timpul
guvernării
conservatoare, grupările liberale s-au constituit în Coaliţia de la
Mazar Paşa [după numele englezului Lakeman, cunoscut sub
numele de Mazar, care servise in armata otomană şi în casele
căruia au avut loc întrunirile politice din care se /a naşte Partidul
Naţional Liberal). în programul ei intra o politică externă de Dace
şi de respectare a tratatelor, împroprietărirea însurăţeilor,
reorganizarea armatei, reducerea sarcinilor fiscale şi a cheltuielilor
politice.
Incapabil să facă faţă situaţiei interne, lipsit de autoritatea
necesară adoptării unor măsuri necesare în condiţiile crizei
orientale, guvernul conservator a fost silit să cedeze frânele puterii
coaliţiei de la Mazar Paşa, care va inaugura lunga guvernare
liberală în istoria modernă a României. Ţara noastră intra fntr-o
nouă etapă a istoriei sale, în cursul căreia îşi va cuceri şi
consolida independenţa.

TIMOTEI C/PAR/U, cu ocazia inaugurării Societăţii literare

române, viitoarea Academie, la 1 august 1867
„Societatea literară, fundată din libertatea unui guvern român
patriotic, de astăzi îşi începe lucrările sale... Ea nu are misiune şi
scopuri politice... Simţul naţional s-a deşteptat în toată
românimea. Naţiunea română a venit la cunoştinţa poziţiunii care i
se cuvine între naţiunile Europei; ea va face toţi paşii cuveniţi
pentru a ocupa această poziţiune în demnitate. ... (Această
societate) va îngriji pentru conservarea unităţii limbii româneşti în
toate provinciile locuite de români. Ea îi va reda forma curat
naţională română, pentru ca să figureze (cu) toată demnitatea
între şi lângă surorile ei de origine latină..."

TEMĂ:
1. Prezentaţi contextul constituirii Partidului Naţional Liberal şi
a Partidului Conservator.
2. Precizaţi deosebirile dintre guvernările conservatoare şi
 cele liberale.

122
 România în context internaţional, între 1849-1876
(tabel recapitulativ)

Principatele Unite - Dat Situaţia politică

România a internaţională
1 2 3
2 dec. - Se constituie la Paris 184
„Asociaţia Română pentru
conducerea emigraţiei" din 9
conducerea căreia făceau
parte: Ion Ghica, Gheorghe
Magheru, Nicolae Bălcescu,
Dimitrie Brătianu,
Bălcescu CA.
ian. - Nicolae 185 1 oct. - Instituirea teritoriului
întemeiază la Londra un vamal unic a Imperiului
Comitet Revoluţionar 0 Habsburgic. 29 nov. - Prusia
internaţional; la 5/17 ian. - acceptă refacerea Con-
se întâlneşte cu lordul Pal- federaţiei germane (acordul
merston şi îi prezintă un austro-prusian de la Olmiitz).
memoriu în care se solicita
evacuarea trupelor ruso-
oto-mane de ocupaţie şi
amnistie pentru
revoluţionarii exilaţi. 3 iul. -
Apare la laşi publicaţia
„Zimbrul", iar la 8/20
septembrie, la Paris,
- Relaţiile agrare sunt 185 2 dec. - Lovitura de stat a
reglementate printr-o nouă lui Ludovic Napoleon
legislaţie în Moldova şi Ţara 1 Bonaparte, prelungirea
Românească, mai-iun. - mandatului prezidenţial cu
Apare la Paris ziarul 10 ani şi a prerogativelor
„Junimea română", mai-oct. - funcţiei supreme în stat. 21
Cele două ţări române dec. - Lovitura de stat este
participă la expoziţia acceptată prin plebiscit.
comercială de industrie şi
comerţ. 11 sept. - Dimitrie
Brătianu semnează ade-
ziunea emigraţiei române
la Comitetul Central
Democratic European de la
Londra.
iun. - iul.31- împăratul
dec. - Este
Austriei 185 -Camillo Cavour devine
Franz losif vizitează prim-ministru al Piemontului
Transilvania. Avram lancu 2 (1852-1861). - Alexander
refuză invitaţia de a-l întâlni. Bach devine ministru de
externe al Imperiului
Habsburgic (1852-1859). -
Răscoală ţărănească în
Herţegovina (1852-1853).
123
1
29 nov - Moare în exil, la 21 nov - în Franţa are loc un
Palermo, Nicolae 3ălcescu plebiscist cu privire la forma
de guvernământ Majoritatea
aprobă transformarea
Republicii în Monarhie
2 dec - Ludovic Napoleon
Bonaparte se proclamă
împărat cu numele de
Napoleon al lII
- Ion Brătianu înaintează lui
Napoleon al
(II un memoriu în care îi
solicită să
susţină Unirea Principatelor
18 febr/2 mart -
Patenta imperială
m problema agrară în
Banat, Crişana şi
Maramureş
14/26 iun După ce anunţase
că Rusia este
silită să ocupe preventiv
Tarile Române, la
21 iun /3 iul trupele ţariste
trec Prutul
Ocupaţia militară durează
până în aug-
sept 1854, când trupele
străine se retrag şi
ncetează, de facto,
protectoratul rusesc
asupra Ţărilor Române
act - Domnii Convenţiei de
la Balta Liman
se retrag la Viena Generalul
rus Andrei de
Budberg este numit
comisar extraordinar
Dentru Principate
1853 -este
Uniunea vamală germană
reînnoită
pe 12 ani
6 febr - Răscoală
antihabsburgică la
Milano
1/12 mai - Ruperea
relaţiilor diplomatice
între Rusia şi Poartă, o
nouă fază a „Crizei
Orientale"
27 sept/9oct - Cu
sprijinul Angliei şi al
Franţei sultanul cere
tarului să-şi retragă
trupele din Principate
4/16 oct - Poarta declară
război Rusiei I
se vor alătura, în martie
1854, Anglia şi
Franţa, iar în 1855
Piemontul (Războiul
Crimen 1853-1856)
- Memorii adresate de 1854 Războiul Crimen determină
români Franţei, Angliei şi regruparea politică a
Imperiului Otoman, în care Marilor Puteri alături de
se solicită sprijinul pentru Poartă împotriva Rusiei
înlăturarea trupelor străine şi 12 mart - Se semnează
„Unirea celor două tratatul de alianţă anglo-
Principate, cu Denficiul franco-otoman
dreptului lor de autonomie şi 2/14 iun - Convenţia de la
sub jn singur principe" Boiacikoy prevede
3/21 iun - Patenta imperială obligaţia Habsburgilor de
privind reglementarea a îndepărta trupele ruse din
raporturilor agrare în Tran- Principate şi de a restabili
silvania administraţia
3/18 aug - Trupele 20 nov 12 dec - Este
austriece pătrund în semnat tratatul anglo-
rmcipate inaugurând o franco-austnac Austria
ocupaţie care va Jura până urma să apere Principatele
în martie 1857 sept - Barbu de o nouă invazie 'rusă
Ştirbei şi Gngore Alexandru Reglementarea situaţiei
3hica se reîntorc în tară Principatelor intră în atenţia
spre a-şi exercita unei comisii europene
Drerogativele domneşti tec - 16/28 dec - Austria,
Se înfiinţează, la Paris, Franţa şi Anglia prezintă
STEG, societate austriacă Rusiei un memoriu în baza
de căi ferate, cu rol toarte căruia urma să se
important în exploatarea reglementeze conflictul
resurselor miniere din Crimen între altele, se
Transilvania cerea abolirea protec-
toratului exclusiv al
Imperiului Otoman asupra
Principatelor şi înlocuirea
sa cu o garanţie colectivă a
Marilor Puteri
- Agitaţie politică în problema
Principatelor
- Emigraţia română cere
unirea sub suze-
■anitatea Portn, garanţia
colectivă a Marilor
uten şi principe străin
1855 26 ian Tratat franco-
piemontez împotriva
Rusiei
Piemontul intră în războiul
Crimen
124
 1 2
1/13 ian - 3/15 dec
Apare la laşi „România
literară", sub redacţia lui
Vasile Alecsandn 3/15
martie-23 mai/4 iun
Conferinţa de pace de la
Viena Pentru prima dată un
for european recunoaşte
importanta europeană a
problemei româneşti
18/30 mart - Se
semnează tratatul de pace
prin care Principatele
române rămân sub
suzeranitatea Portn, iar
protectoratul Rusiei este
înlocuit cu garanţia colectivă
a Marilor Puteri Viitoarea
organizare a Principatelor
urma să fie hotărâtă de o
Conferinţă a puterilor
garante după ce erau
cunoscute cerinţele
românilor 25 mai/6 iun -
Constituirea Societăţii
„Unirea", care desfăşoară o
activitate pro-unionistă 17/29
iul - Expiră mandatul
domnilor numiţi în urma
Firman al Portn cu privire
la modul de alegere al
Adunărilor ad-hoc 6/18 febr -
Apariţia ziarului unionist
„Concordia", condus de C A
Rosetti mart - Sosesc la
Bucureşti comisani Marilor
Puteri în legătură cu
misiunea de informare
privind alegerile Adunărilor
ad-hoc şi doleanţele
românilor 3/15 mart -
Constituirea Comitetului
Central al Unirii de la
Bucureşti -Se instalează,
lângă Ploieşti, prima
rafinărie din tară, construită
la Hamburg - Este introdus
la Bucureşti iluminatul cu
petrol lampant un -iul - Se
întorc în tară ultimii revolu-
ţionari exilaţi la 1848 7/19
iul - Alegerile pentru
3
185 3/15 mart - 23 mai /4 iun -
Conferinţa de pace de la
5 Viena Se cere unirea
Principatelor sub un principe
străin Rusia cere o
consultare electorală
populară Austria şi Poarta se
declară împotriva Unirii 4/16
dec - Austria adresează
Rusiei un ultimatum în care
îi cere cedarea unei părti din
Basarabia, libertatea
navigaţiei pe Dunăre,
185 neutralizarea
30 ian/11 febrMării Negre,
- Protocolul
cu privire la organizarea
6 internă a Principatelor adop-
tat la Constantmopol Se
încearcă restrângerea
autonomiei Moldovei şi
Tării Româneşti 18 febr -
începutul celei de-a doua
epoci a Tanzimatului în
Imperiul Otoman febr -mart -
Proiectul Cavour cu privire
la cedarea Principatelor
către Habsburgi, în schimbul
unirii Lombardiei şi Veneţiei
cu Piemontul t3/25 febr-
18/30 mart - Congresul
de Pace de la Paris Tănle
Române intră sub garanţia
Marilor Puteri
185 1857-1859 - Criza
economică în statele
7 germane 1857-1858 -
Răscoală în Hertegovina
Rescnptul tarului Alexandru
al II al Rusiei în vederea
înfăptuirii reformei agrare
7/19 iun - Tratative între
Marile Puteri europene cu
privire la frontiera dintre
Rusia şi Poartă 16 iul /28 iul -
Marile Puteri protestează la
Poartă împotriva falsificăm
alegerilor pentru Adunarea
ad-hoc a Moldovei 28 iul /9
aug - Acordul confidenţial
de la Osborne, între Anglia şi
Franţa, cu privire la statutul
Principatelor 3 nov -
Ambasadorul Franţei la
Poartă alcătuieşte un
proiect de reorganizare a
125
 1 2 3
3 oct. - Alegerile pentru 185
Adunarea ad-a Ţării
Româneşti. 3 oct.; 8/20 oct. 7
- Mihail Kogălniceanu, aşi
şi Constantin Kretzulescu,
la Bucu-:i, prezintă
Rezoluţiile Adunărilor ad-
hoc. 1 nov. - Jalba
deputaţilor pontaşi din
marea Moldovei. 3 dec. -
Constantin Tănase cere,
în marea de la Bucureşti,
acordarea drep-i, pentru
-aug. - Revoluţionarii 185 14 ian. - Atentatul lui
români prezintă, ;apitalele Felice Orsini împotriva lui
Marilor Puteri, hotărârile 8 Napoleon al lII. 20 iul. -
Adu-ilor ad-hoc. 22 mai - întâlnirea de la Plombieres
7/19 aug. - Conferinţa între Napoleon al lII şi
Marilor eri elaborează o Cavour. 7/19 aug. -
Convenţie cu privire la
anizarea Principatelor. ,. - Convenţia de la Paris. 10
încep alegerile pentru dec. - Tratatul de alianţă
7:, 24 ian./5 febr. - Dubla între Franţa
apr.-iul.
185 populară şi Piemont.
- Răscoala
alegere a lui xandru loan în statele Italiene.
Cuza la laşi şi Bucureşti. 1 9 29 apr.-4 iul. - Război între
ian. - 0 delegaţie Franţa, aliată cu Piemontul,
moldoveana pleacă Poartă şi Austria. 10 nov. - Tratatul
pentru a obţine investitura de pace de la Ziirich între
lui '.a. 25 mart.-17/29 Franţa, Austria şi Piemont. 16
mart. - Negocieri sete la sept. - Constituirea Uniunii
laşi între Alexandru loan naţionale germane.
Cuza şi ieralul Klapka cu
privire la sprijinirea ;ei
naţionale a românilor.
mart./7 apr.-25 aug./6 sept
- Conferinţa la Paris a
puterilor garante
recunoaşte
. - Memoriulilaluialegere
Cuza a lui 186 1860-1868 - Domnia lui
destinat Marilor eri cu Milos Obrenovici în Serbia.
privire la desăvârşirea 0 8/20 oct. - Punerea
unirii, ficarea vămilor bazelor „regimului liberal" în
Principatelor. aug./6 sept. - Imperiul Habsburgic.
Se instituie prima agenţie
lomatică a României, cea
de la Paris, idusă de loan
(lancu) Alecsandri. sept/7
oct. - 5/17 oct. - Vizita
lui xandru loan Cuza la
Constantinopol. 0 oct. -
„Diploma din octombrie" a
lui înz losif pune
bazele unui sistem
istituţional de guvernare
(până în 1867). oct./7 nov.
- Inaugurarea Universităţii
laşi. 718-19 nov. -
Conferinţa de la Timi-ira
 1 2
1/13 ian.—4/16 ian. -
Conferinţa de la Sibiu cere,
în numele românilor,
recunoaşterea folosirii limbii
române alături de maghiară şi
germană. 11/12 febr. -
Conferinţa de la Alba-lulia cu
privire la situaţia
Transilvaniei. 26 febr. -
Patenta imperială
recunoaşte autonomia
provinciilor şi fixează
competenţele organelor de
conducere. 23 oct./4 nov. -
la naştere, la Sibiu,
ASTRA. 22 nov./4 dec. -
Poarta
22 ian./3recunoaşte unirea pe
febr. - Primul
guvern al României prezidat
de Barbu Catargiu. 24 ian./5
febr. - Parlamentul
României proclamă Unirea
şi stabileşte Bucureştiul
drept capitală a ţării. 25 mai -
Mihail Kogălniceanu cere,
într-un discurs parlamentar,
rezolvarea problemei agrare.
t 8/20 ian. - Este
asasinat în condiţii
neelucidate Barbu Catargiu.
11/23 iun. - Adunarea
votează proiectul de lege
rurală propus de Comisia
Centrală de la Focşani; Cuza
-refuză însă să la
Constituirea îl aprobe,
laşi
a'„Junimii" condusă de Titu
Maiorescu. 7/19 apr-11/23
apr. - Congresul românilor
de la Sibiu deleagă pe
Mitropolitul Andrei Şaguna
să prezinte împăratului
cererile românilor. 3/15 iul.—
17/29 oct. - Dieta
Transilvaniei votează legea
pentru limba oficială a
Transilvaniei şi „egala
îndreptăţire a naţiunii române
şi a confesiunilor
12/24 febr. - Legea sale".
pentru
organizarea puterii armate.
13/25 febr. - Legea privind
constituirea Consiliului de
Stat. 2 14 aor - Legea
comunală.
3
186 1861-1876 - Domnia
sultanului Abdul Azi2 în
1 Imperiul Otoman, febr. - Se
constituie primul Parlament
în Austria. Se reuneşte, la
Torino, primul Parlament al
Italiei unificate. 19 febr. -
Abolirea iobăgiei în Rusia. 17
mart. - Victor Emanuel al II
este ales rege al Italiei
(1861-1878). 1861-1867 -
Intervenţia lui Napoleon al
lIIîn Mexic.
186 7 apr. - Convenţie între
Anglia şi S.U.A. privind
2 interzicerea comerţului cu
sclavi. 22 sept. - Eliberarea
negrilor din scalvie în S.U.A. -
Otto von Bismarck devine
preşedinte al Consiliului de
Miniştri al Prusiei.
186 ian.- apr. - Răscoala de
eliberare a Poloniei. 30 mart.
3 - Ducatele Lauemburg şi
Schleswig intră în
componenţa Danemarcei. -
Lupte decisive în războiul civil
din S.U.A. -Congresul
german de la Frankfurt
am Main. Prinţul George de
Glucksburg este ales rege al
Greciei (1863-1913).
186 1864-1865 - Expansiunea
Rusiei în Asia Centrală. 1
4 febr. - 30 oct. Războiul între
Austria, Prusia şi
Danemarca.
127
1
apr - Kogălniceanu 28 sept - Constituirea
depune în e un proiect la Londra a
de lege agrară, iar la Internaţionalei I
jpr unul de reformă 8 nov - Reforma
electorală ia i - administrativă în Imperiul
Statutul .dezvoltător ' Otoman
al lui JI o nouă lege
electorală Noile acte
îentale sunt adoptate
pnn plebiscit
protestează împotriva
acestui act
/5 iun - 8/20 iun - A
doua vizită a
:a la Poartă Se
recunoaşte deplina
mie a României
aug - Este promulgată
legea rurală
it/12 oct - Sunt
înfiinţate Camerele
iert
Sunt promulgate Codul
penal, Codul
legea asupra
instrucţiunii
I /8 aug - România
aderă la ntia
telegrafică de la Paris jg
- Mişcare împotriva lui
Cuza - împăratul Franz
losif desfiinţează de la
Sibiu şi hotărăşte
convocarea i de la Cluj
; - Dieta Transilvaniei
votează tarea
autonomiei provinciei
şi ea" cu Ungaria
1865 Capitala Italiei este
transferată de la Torino
la Florenţa
24 mart - Anglia
retrocedează Greciei
insulele Ionice
14 apr - Asasinarea
peşedintelui S U A
Abraham Lincoln
febr - Abdicarea lui 1866 1866-1868 - Răscoala
Alexandru loan antiotomană în
formarea Locotenentei Creta
domneşti 15 iun - 26 iul - Război
br/10 mart - 23 între Austria,
mart/4 iun - Prusia şi Italia
inta de la Paris discută 18 aug - Se constituie
problema Confederaţia
latelor române Germană de Nord
pr - 8/20 apr - 23 aug - Tratatul de pace
Plebiscitul cu privire de la Praga între
gerea, ca domn, a Prusia şi Austria
lui Carol de 20 sept - Noi
zollern principate se alipesc
pr - Mişcarea Germaniei
separatistă de la laşi 13 oct - Tratat între
mai - Prinţul Carol este Austria şi Italia la
proclamat Viena
al României
iul - Este
promulgată o nouă
tutie a tării
11 aug - Promulgarea
unei noi legi
-ale
iia participă3 la expoziţia 1867 Formarea dualismului
universală ans austro-ungar 30 mart -
febr - Acord austro- Rusia vinde S U A
peninsula Alaska
ungar privind 8 iun - Franz losif se
a statului dualist încoronează rege al
Ungariei
Transilvania este 22 deG Promulgarea
tă Ungariei Constituţiei dualismului
austro-ungar
r/4 mai - Legea pentru
înfiinţarea
ou sistem monetar
ÎI/8 iun - Franz losif
sancţionează
rea Transilvaniei la
Ungaria
 1 2
3/15 mai - Pronunciamentul 186 1868-1889 - Domnia lui
de la Biaj contestă
anexarea Transilvaniei la
Ungaria 17/29 iul - Legea
pentru organizarea putem
armate 7 dec - Parlamentul
maghiar promulga legea cu
privire la anexarea
Transilvaniei
26 ian /7 febr la Ungana
- 186
Fondarea Partidului
National al românilor din
Banat şi Ungaria 23-24
febr /7-8 mart - Fondarea
Partidului National Român
din Transilvania aug -oct -
Vizite ale lui Carol I în
Austro-Ungana, Franţa şi
Rusia 19'31 guvernamentală
Instabilitate o.ct Este
în România 24 febr -8 mart
Se inaugurează Monetăna
Statului 8/20 aug -
Mişcarea antidinastică de la
Ploieşti 27 dec '8 ian 1871
- întră în funcţiune calea
ferată Roman-Bucureşti
12/24 ian - Guvernul depune 187 18 ian - Proclamarea
în Parlament dosartl afacerii
Stroussberg 10/22 mart
II/23 mart - Puternică mani-
festaţie antigermană la
Bucureşti * 11/23 mart -
4/16 apr 1876 - Marea
guvernare conservatoare a
lui Lascar Catarg u 14/26
aug - 15'27 eug -
2/14 îebr - Se fonde -a
Societatea drumurilor de fier
din RomJI ia , care preia drep- 2
turile şi datoriile conso'tiu'ui •
Stroussberg 7/19 apr -
Modificarea legii tocmelilor
agricole 13/25 sept -
Inaugurarea Gării de Nord
din Bucureşti 12 oct
6/18 apr - Legea creditului
funciar român mai -nov -
Participarea României la
expoziţia universală de la
Viena 13/25 mai - într-o
şedinţă de guvern se
dezbate problema
independentei de stat a ţării
3
Milan al IV-lea în Serbia
8 6/18 iul - Detaşamente
bulgare trec Dunărea,
pornind din România,
ş declanşează răscoala
bulgarilor
9
14 iul - Telegrama de la
187 Ems,
pretextul războiului
0 între Franţa şi Prusia 19 iul
- 26 febr 1871 - Războiul
dintre Franţa şi Prusia 4
sept - Proclamarea celei
de-a treia republici în Fran'a
19 sept 1870-18 ian
1871 - Asediul Parisului de
către armatele prusace 19/20
sept - Roma se uneşte cu
italia unificată 16 nov -
Amedeo de Savoia fiul
Imperiului German în frunte
1 cu Wilhelm I 26 ian - Roma
devine capitala Italiei •13
mart - Convenţia de la
Londra cu privire ,a
strâmtorile Bosfor şi
Dardanele mart - mai -
Comuna din Paris 16 apr -
Constituţia Imperiului
187
187 -1879)
Criza economică (1873-
23 oct - Wilhelm I se
3 raliază înţelegerii dintre
Austro-Ungana şi Rusia
(Alianţa celor trei împăraţi)
129
 1
mai/12 iun. - încheierea 1874 21 febr. - 22 apr. -
Convenţiei îâno-austro- Guvernul Benjamin
ungare cu privire la con- Disraeli în Anglia.
icţia căii ferate Ploieşti-
Predeal-Timiş-şov. ,
3 aug. - Se dă în folosinţă
calea ferată -Ungheni.
nov. - Parlamentul
maghiar votează un
amblu de legi electorale
care s-au cat şi în
Transilvania.
-mart. - Formarea
„coaliţiei de la
tar-Paşa".
12 iun. - Semnarea
Convenţiei comer-
e între România şi Austro-
Ungaria.
1875 febr. - Răscoale în Bosnia
şi Herţegovina. 4 nov -
Marea Britanie cumpără
acţiunile Companiei
Canalului de Suez, ce
aparţinea Egiptului.
>7 mart. - Convenţia 1876 -Se desfăşoară răscoala
comercială între nânia şi bulgarilor împotriva
Rusia recunoaşte de dominaţiei otomane.
facto jpendenţa României. 30iun. - Serbia şi
>8 iun. - Mihail Muntenegru declară
Kogălniceanu trimite ilor război Porţii.
Puteri o notă circulară 8 iul. - Acord secret semnat
şi un noriu prin care la Reichstadt între Rusia şi
solicită recunoaşterea Austro-Ungaria.
ividualităţii statului român". 31aug. - Abdul Hamid
iul./5 aug. - Se formează devine sultan al
un guvern ■al în frunte cu Imperiului Otoman.
Ion C. Brătianu. aug./9 11/23 dec-8/20 ian. 1877 -
sept. - Vizita la Sibiu Conferinţa Marilor Puteri
şi /orbirile lui Ion C. de la Constaniinopol
Brătianu cu Franz încearcă rezolvarea crizei
orientale.
30 sept./11-12 oct. -
Tratativele
âno-ruse de la Livadia.
'3 dec. - Noua
Constituţie otomană
5idera România o
„provincie privi-
îtă". Aceasta atrage un
protest violent"
Jtorităţilor române (22-23
dec/3-4 ian.
T)
 CUCERIREA INDEPENDENŢEI DE STAT A ROMÂNIEI

-NOILE CONDIŢII ALE LUPTEI PENTRU

INDEPENDENŢĂ ÎN A DOUA
JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-LEA. -9 MAI
1877 - PROCLAMAREA INDEPENDENŢEI DE STAT.
ANTECEDENTE Şl
URMĂRI. -PARTICIPAREA ROMÂNIEI LA
RĂZBOIUL DIN 1877-1878. CONSFINŢIREA
INDEPENDENŢEI PE CÂMPURILE DE LUPTĂ DIN
PENINSULA BALCANICĂ. -CARACTERUL
NAŢIONAL SI POPULAR AL RĂZBOIULUI
PENTRU
CUCERIREA INDEPENDENŢEI. -TRATATELE DE
PACE DIN 1878 SI IMPORTANŢA LOR PENTRU
ROMÂNIA.
ÎNRĂUTĂŢIREA RELApiLOR ROMÂNO-RUSE.

Noile condiţii ale luptei pentru independenţă în a doua

jumătate a secolului al XIX-'lea Făurirea statului naţional român
în 1859, prin unirea Munteniei cu Moldova sub sceptrul lui
Alexandru loan Cuza, şi reformele ce i-au urmat pe direcţia
modernizării au constituit temelia cuceririi independenţei. Aceasta a
rămas, în continuare, la jumătatea secolului trecut, ţelul major al
românilor din toate provinciile. în cercurile politice exista o
unanimitate de păreri în favoarea obţinerii independenţei. în privinţa
metodelor preconizate pentru împlinirea acestui scop s-au conturat
însă diferenţe sensibile de opinii între diferitele forţe sociale şi
politice. Ele oscilau între război (cercurile radicale) şi calea
diplomatică (cercurile monarhice). Cea din urmă era susţinută de
unii liberali moderaţi ş\ marii proprietari funciari. Vasile Boerescu sau
Gheorghe Costaforu au apreciat, astfef, că războiul din 1870-1871,
dintre Franţa şi Prusia, putea crea condiţiile pentru a se conferi
României statutul de neutralitate şi independenţă, sub garanţia
Marilor Puteri. Lascăr Catarg/u considera că doar o apropiere de
Germania, Austro-Ungaria şi Rusia putea aduce independenţa ţării
noastre. La 27 aprilie/3 mai 1873 Caro/ /a pus în discuţia
guvernului, în mod deschis, problema independenţei de stat. în
acelaşi timp, multe năzuinţe erau legate de cucerirea independenţei,
şi anume îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă, rezolvarea „chestiunii
ţărăneşti", dezvoltarea industriei şi adoptarea unor măsuri
protecţioniste.
La jumătatea secolului trecut România pornise în chip hotărât
pe un drum propriu. Graţie politicii „prin noi înşine"'legăturile
României cu Poarta erau aproape simbolice. Dar ele trebuiau
înlăturate total pentru a conferi ţării un statut internaţional de sine
stătător. La aceasta contribuiseră lichidarea jurisdicţiei consulare,
deschiderea primelor agenţii diplomatice ale României în
străinătate, Constituţia din 1866, încercarea de a se pune bazele
unui sistem naţional de credit. Dorind a sensibiliza opinia publică
internaţională despre rolul deosebit al ţării noastre în relaţiile
internaţionale, în 1874 apărea lucrarea lui Vasile Boerescu,
„Drepturile românilor bazate pe tratate". între 1871 şi 1876,
România a încheiat
131
onventii comerciale, telegrafice şi poştale cu state ca Serbia,
Austro-Ungaria, usia, Franţa, Anglia, Italia şi a participat la
Expoziţia Internaţională de la Viena.
în 1875 se redeschidea „Problema Orientală". Puternice
răscoale anti-omane, ce s-au transformat apoi în mişcări
naţionale de eliberare de sub jminatie străină, au izbucnit în
1875 în Bosnia şi Herţegovina, iar în 1876 în ulgariâ. Serbia şi
Muntenegru au declarat război Imperiului Otoman, în jndiţiile
în care acesta din urmă trecuse la reprimarea sălbatică a
luptei îtioriale a popoarelor supuse. Rusia se pregătea de
război, la rândul său, întru a veni în ajutorul populaţiilor
balcanice. De fapt, ea continua să urmă-ască, sub haina
sprijinirii „fraţilor ortodocşi", expansiunea în Balcani şi către
râmtorile Bosfor şi Dardanele. Opinia publică din ţara noastră a
urmărit cu uită simpatie şi a sprijinit lupta popoarelor din
Balcani. Astfel, a activat în omânia un Comitet Revoluţionar
bulgar ce a pregătit răscoala din 1876. în ;elaşi timp, în noua
conjunctură internaţională România putea acţiona în îderea
modificării poziţiei sale internaţionale. Generalizarea conflictului
din glcani şi implicaţiile sale pentru ţara noastră au fost dezbătute
pe larg de către ctorii de decizie de la Bucureşti. Astfel, România a
adoptat tactica expectativei, neutralităţii şi s-a străduit să evite
transformarea teritoriului său în teatru de zboi. Exista primejdia
ca Rusia să profite de situaţie pentru a anula clauzele -atatului
de la Paris din 1856, ce retrocedau ţării noastre cele trei judeţe
din idul Basarabiei.
La 4/16 ianuarie 1876 a fost emisă de către primul ministru
Lascăr Catargiu notă diplomatică adresată reprezentanţilor
diplomatici ai României în răinătate, în care se sublinia că
România adoptă tactica neutralităţii şi era )tărâtă să-şi apere
integritatea teritorială. Activitatea diplomatică s-a intensificat
cepând cu primăvara anului 1876, o dată cu formarea unui nou
cabinet dintre prezentanţii coaliţiei de la Mazar-Paşa, şi în care
portofoliul externelor era îţinut de Mihail Kogălniceanu. Acesta
a emis, la rândul său, la 16/28 iunie 576, o nouă notă
diplomatică \n care solicita recunoaşterea, de către Europa, a
dividualităţii statului român şi a numelui de România,
integritatea teritoriului iu, fixarea hotarului cu Poarta pe taivegul
Dunării, recunoaşterea paşaportului mânesc, încheierea de
convenţii cu Poarta în plan economic şi juridic. Acestea -.hivalau,
practic, cu independenţa ţării. Ulterior, la 20 iulie/1 august 1876 şi
24 ie/3 august 1876 au fost transmise şi alte note diplomatice în
care guvernul mân îşi manifesta solidaritatea cu poporul bulgar,
condamna represiunile omane şi anunţa că era gata să apere
fruntariile ţârii. La 24 iulie/3 august 1876 a format un nou guvern
condus de Ion C. Brătianu.
Criza orientală s-a agravat mult în 1876, tinzând către un
conflict deschis
tre Rusia şi Imperiul Otoman. La 26 iunie/8 iulie 1876 a avut loc
la Reichstadt,
Boem/a, o întâlnire între Franz losif, împăratul Austro-Ungariei,
şi Alexandru
II, ţarul Rusiei. S-a hotărât că Austro-Ungaria urma să preia
Bosnia şi
srţegovina, iar Rusia căpăta libertate de acţiune în Balcani. S-
a mai decis
itonomia Bulgariei şi preluarea de către Serbia şi Muntenegru a
unor teritorii
 (ţinute de Poartă. Aceasta a constituit prologul războiului cu
Imperiul Otoman.
n. C. Brătianuşi MihailKogălniceanuau continuat eforturile
diplomatice pentru
obţine recunoaşterea neutralităţii teritoriului românesc, în
condiţiile în care
Poarta tindea tot mai mult să considere România, alături de
alte zone din
 Peninsula Balcanică, provincie turcească. în august 1876
premierul român l-a salutat la Sibiu pe Franz /osifşi l-a asigurat de
„amiciţia" ţării noastre. Cum un conflict ruso-otoman putea avea
ca teatru de desfăşurare spaţiul românesc, I.C. Brătianu s-a
orientat către tratative directe cu Rusia, perfect interesată, şi ea,
de un acord cu România, în timp ce tabăra
„neutra/işti/or"desfăşura, în tară şi străinătate, o puternică
propagandă prin intermediul unor politicieni ce agitau spectrul
pericolului rusesc.
în 1876 au avut loc la reşedinţa de vară a ţarului de la Livadia,
în Crimeea, convorbiri între o delegaţie română - ion C. Brătianu,
important om politic şi de stat, colonelul Gheorghe Slăniceanu,
ministru de război, T. Văcărescu, mareşalul Curţii, Singurov,
adjutantul lui Caro/ I - şi una rusă - ţarul Alexandru . al //-/ea.
cancelarul Gorceacov şi Miliutin, ministrul de război - în cadrul
cărora s-a abordat problema trecerii trupelor ruse pe teritoriul
românesc în drum spre Balcani.
Delegaţii români au arătat că ţara noastră nu mai putea
accepta să fie un simplu teritoriu ocupat. Discuţiile au continuat în
noiembrie 1876 la Bucureşti, urmărindu-se semnarea unei
convenţii între cele două ţări. între timp s-a încercat, prin
conferinţele internaţionale de ia Constantinopol (1876-1877) şi
Londra (1877), o mediaţie a Marilor Puteri în conflictul balcanic.
România a continuat să insiste şi aici în vederea obţinerii unor
garanţii speciale din partea Marilor Puteri europene. Noua
constituţie otomană din 11/23 decembrie 1876 menţiona însă
România ca o „provincie privilegiată" a Imperiului, ceea ce stârnit
numeroase proteste ia Bucureşti. Calea armelor rămânea, deci,
singura modalitate eficientă pentru obţinerea independenţei de stat
a ţârii noastre. Evenimentele s-au precipitat prin semnarea
Convenţiei secrete de la Budapesta din 3/15 ianuarie 1877, între
Rusia şi Austro-Ungaria, prin care, asigurându-se de neutralitatea
celei din urmă, Rusia căpăta mână liberă pentru războiul cu Poarta.

9 Mai 1877 - proclamarea independenţei de stat.

Antecedente şi urmări. în primăvara anului 1877, Rusia a cerut
României să semneze Con ventia privind trecerea trupelor sale pe
teritoriul ţării noastre în drum spre teatru balcanic de operaţii
militare. După multe tratative, fa 4/16 aprilie 1877 s-c semnat la
Bucureşti, de către Mihail Kogălniceanu şi agentul diplomatic rus
baronul Dimitrie Stuart, Convenţia ce reglementa tranzitul trupelor
ruse prin ţarc noastră. Rusia s-a obligat să respecte şi să menţină
integritatea României „drepturile politice ale statului român aşa
cum rezultă din legile interioare tratatele existente". Cheltuielile
legate de trecerea trupelor urmau să fie suportate de Rusia.
Traseul trupelor ruse a fost fixat în detaliu, urmând c« Bucureştiul
să fie ocolit. Pentru a menţine raporturile cu autorităţile române
urmau să fie numiţi comisari. Convenţia a reprezentat un moment
important pe calea afirmării de sine stătătoare a României. în
acelaşi timp, s-au luat măsuri dt organizare a apărării de către
România. A fost decretată mobilizarea armatei şi < gărzii civice.
Forţele armate române numărau în total 120 000 oameni, din car<
58 000 reprezentau forţa operativă. S-au organizat noi regimente
de dorobanţi baterii de artilerie. Unităţile militare au fost dispuse în
sudul ţării pentru a preven orice incursiune otomană peste Dunăre.
y )3 M aireuiiiruse
a trupelor ue r
Cărei Baia Mare ••»»-■- v«« r
Zone
indii nare şide f
concentrare şi \
Moldovenesc f
atacuri ale -""" Zalău C' —
trupelor -
ăsăudO O Oradea l
™
%
Dej
H Ued
&>•*
R QBeiuş' O C l u j T
e
RodnaQ r
. QVatra Dornei Tg.Nşamţ i
t
Dej Q O o
Bistriţa \Piatra r
Gherla N i
e u
/'
V eheorghieni r
e
r - TârguMur ş
T u r da
"7 t
Bacău» N
LVANIA M jercurea Cl r
OZarand
Câmpen,O o
Nădlac AradO' Bradul Zlatna QB\a\ ' TgvOcna c
Sighişoara U
e
Sf d
OAIbalulia a
Gheorgh
e/iO t
ŞfBraşoX
C. . R
DevaQ Qorăştie O Sibiu "O u
TimişoaraO Făgăraş ' / Focşani * s
Lu i
O 9J e
O Haţeg i
\
O Caransebeş Râmnicu p
\ Sărat r
Oraviţa i
Târgu Jiu v* , ' n
BELGRAD 10/22. V11877 i
li
Mobilizare: 6/18.IV.1877 i
l
UOrşovâ, Tumu Severin Război: J
26.IV./8.V.1877 T tative româno-ruse . j
l
;.f RBIA 16/28.XI.-23.XI./ l
5.XII.1876 X
PROCLAMAREA I
INDEPENDE l
NŢEI: l
9/21 .V.1877
t
ratatele de la San Stefano
şi Berlin Qrhei
Teritoriu realipit
României •— - ,1877 cu Turcia •
(Dobrogea) prin aceleaşi . N
tratate Belogradcik 19'5>4.IV.*877
O Centre de sprijinire a Chişinău
războiului de
independenţă
înfiinţate în
Transilvania si Leova
Bucovina
Comrat
Cetatea

Albă

Tatarounar
Bolgrad
. Chiha Nouă
.Şerpilor

Sulma

V,
Sf.Gheorghe

Constanţ

Mangalia
Războiul pentru cucerirea independenţei de stat a României 1877—1878
 La 12/24 aprilie 1877 Rusia a declarat război Porţii şi a
început trecerea Prutului. Până la sosirea forţelor ţariste la Dunăre,
linia fluviului a fost apărată de armata română. Luând act de noile
realităţi, otomanii au bombardat localităţile Calafat, Bechet, Islaz,
Corabia, Giurgiu şi au atacat ţărmul românesc cu bande înarmate
ale cerchezilor şi başbuzicilor. Românii au ripostat bombardând
Vidinul şi Turtucaia. La Dunăre s-a instaurat astfel, deşi
nedeclarată oficial, o stare de război între România şi Poartă. Un
curent tot mai insistent de opinie în rândul oamenilor politici şi a
maselor populare se pronunţa pentru proclamarea independenţei,
năzuinţă seculară a tuturor românilor. La 29-30 aprilie/11-12 mai
1877 Parlamentul a votat, în ambele sale Camere, moţiuni prin
care se cereau ruperea legăturilor de dependenţă faţă de Imperiul
Otoman, declararea stării de război între ţara noastră şi Poartă şi
apărarea integrităţii statului român. La interpelarea lui Nicolae
Fleva din 9/21 mai 1877, Mihail Kogălniceanu a răspuns în numele
guvernului printr-un discurs memorabil, în care a declarat, în mod
hotărât, că ţara dorea să se rupă de orice legătură cu Poarta.
Printr-o moţiune votată de Parlament a fost proclamată
independenţa. Totodată, s-a decis ca tributul datorat Porţii să fie
destinat necesităţilor armatei. Proclamarea independenţei de stat
a fost apogeul unei politici bine pregătite în toate detaliile sale. Ea
era o nouă expresie a politicii româneşti de a pune Europa în faţa
faptului împlinit. Bucurându-se de o uriaşă adeziune populară, ea a
fost expresia voinţei întregului popor român, fiind salutată cu
entuziasm. în capitalele europene gestul României a fost
interpretat însă în chip diferit, în funcţie de interesele particulare ale
statelor respective. Rusia a acceptat independenţa ca un fapt
împlinit, Poarta a acuzat România de „rebeliune", Italia a
manifestai simpatie, date fiind şi antecedentele luptei sale pentru
unitate naţională, Prusia, Anglia şi Austro-Ungana anunţând că se
vor pronunţa la finele războiului.

Participarea României la războiul din 1877-1878.

Consfinţirea independentei pe câmpurile de luptă din
Peninsula Balcanică
Independenţa fiind proclamată trebuia consfinţită pe câmpul
de luptă şi impusă spre recunoaşterea Europei. Primele încercări
ale guvernului român de a coopera militar cu Rusia au fost
respinse, căci se aprecia, de către experţii ruşi, că armata ţaristă
putea înfrânge prin efortul propriu pe otomani, ea nedorind să
împartă cu altcineva roadele victoriei pe care o credea foarte
apropiată şi nici să vadă România la masa trativelor de pace, mai
ales că intenţiona să obţină, pe seama ei, noi achiziţii teritoriale.
Armata rusă s-a concentrat la Dunăre, între Giurgiu şi
Zimnicea. La 14-15/26-27 iunie 1877 ea a trecut fluviul cu
sprijinul artileriei, infanteriei'şi a vaselor româneşti de pe Dunăre.
Ulterior, a început înaintarea pe trei direcţii, şi anume Nicopole,
Târnovo-Şipka-Stara Zagora, Biala-Rusciuc.
înaintarea s-a lovit de o puternică rezistenţă otomană la
Plevna. Aceasta reprezenta un complex de fortificaţii format din
redute, care adăpostea 50 000 soldaţi şi ofiţeri otomani, bine
înarmaţi. Comandantul fortăreţei era Osman Paşa. Plevna
constituia cheia operaţiilor în Balcani, aflându-se într-o poziţie
strategică, ce controla direcţiile Nicopole - Constantinopol şi
Vidin - Târnoyo. Primele asalturi ruseşti au fost respinse cu
pierderi mari. Situaţia militară, ce devenea critică pe frontul
balcanic, a determinat comandamentul ţarist să solicite
135
rsul armatei române. Se adăugau oprirea trupelor ruse
la Şipka şi gerile de pe teatrul militar din Caucaz.
_a 19/31 iulie 1877 marele duce Nicolae, în calitate de
comandant al ui din Balcani, a trimis o telegramă principelui
Carol I în care se spunea 'urcii îngrămădind cele mai mari
trupe la Plevna ne nimicesc. Rog să faci e, demonstratiune şi
dacă-i posibil să treci Dunărea cu armata după cum ti. între
Jiu şi Corabia demonstraţiunea aceasta este absolut
necesară i înlesnirea mişcărilor mele". Deşi nu exista o
convenţie militară între cele state, România a hotărât să
acorde Rusiei sprijin militar. După noi apeluri imandamentului
ţarist au fost trimise în Balcani Diviziile II şi III române. în imp,
printr-un uriaş efort naţional, Armata română a căpătat o nouă
ordine :boi, fiind reorganizată în Armata de operaţii şi Corpul
de observaţie. Au Dtate noi credite militare, s-au făcut
comenzi de armament în străinătate, iţii şi foarte multe
donaţii şi contribuţii militare. Bazele cooperării 10-ruse au
fost convenite în întâlnirile lui Carol leu ţarul Alexandru al II
rele duce Nicolae din august 1877. Forţele româno-ruse au
fost puse la 3 sub comanda lui Carol, asistat de generalul rus
Zotovşl generalul român ndru Cernat. La Plevna au acţionat,
din rândul armatei române, 38 000 ii şi 108 tunuri.

ama marelui duce Nicolae adresată, la 19/31 iulie 1877,

principelui Carol al României
 La 30 august/11 septembrie 1877, de ziua de naştere a
ţarului, a avut loc un asalt general asupra Plevnei. Din 14 redute
doar trei au fost cucerite, iar dintre ele Grivita la fost şi singura
păstrată de către unităţile româneşti. Au căzut atunci eroic, la
datorie, maiorul George Şonţu şi căpitanul Valter Mărăcineanu.
Noi încercări de a cuceri Grivita //au avut loc în septembrie şi în
octombrie 1877. în octombrie s-a decis încercuirea Plevnei pentru
a o sili să capituleze prin înfometare. Forţele armate române
controlau în cadrul încercuirii două sectoare, după lupte
înverşunate preluând controlul şi asupra redutei Rahova. La 28
noiembrie Osman Paşa a încercat să spargă încercuirea, dar fiind
înfrânt şi rănit s-a predat colonelului M. Cristodulo Cerchez. Erau
capturaţi, totodată, 45 000 soldaţi otomani, dintre care 2 500 ofiţeri.
Erau ocupate, astfel, în sfârşit, Grivita II şi Opanezul. După
capitularea Plevnei Armata română a acţionat în nord-vestul
Peninsulei Balcanice, iar ruşii, după ce au trecut Munţii Balcani, au
înaintat pe direcţia Sofia -'Filipopol - Adrianopole, ajungând
aproape de Constantinopol. Ostaşii români au luptat în zona Vidin
- Belogradcik, ce controla căile de acces spre Serbia şi Sofia. în
urma unor puternice încleştări, în ianuarie 1878, Vidinul era
încercuit. Semnarea armistiţiului a găsit aici armata română.
Participând la războiul din 1877-1878 România şi-a
consfinţit independenţa pe câmpurile de bătălie. Spiritul de
sacrificiu, curajul şi eroismul soldaţilor şi ofiţerilor români au fost
larg apreciate de către opinia publică internaţională, de cercurile
militare şi politice Numeroase articole de presă în ziare de peste
hotare, ca „Der Osten", „Le bien publique", „Le Messager de
Vienne", „Fremdenblatt", „Neues Freie Presse" şi altele, au subliniat
eficacitatea participării ţării noastre la operaţiunile militare. Au căzut
în luptă 10 000 oameni -

Cucerirea redutei Grivita

137
 întâlnirea dintre marele duce Nicolae, principele
Carol SI Osman Paşa după
capitularea Plevnei

morţi şi răniţi. Totodată, s-au distins în conducerea luptelor şi în

desfăşurarea lor generalii Alexandru Cernat, George Lupu, Mihail
C. Cerchez, George Mânu, It. col. Ion Cotruţ, maiorul Teodor
Văcărescu, căpitanul Moise Grozaş.a. Principele Carol a fost
decorat de ţarul Rusiei cu ordinul „Sfântul Gheorghe" şi ordinul
„Sfântul Andrei" cu spade. Efortul financiar al României în război s-
a cifrat la 100 milioane lei.
Caracterul naţional şi popular al războiului pentru
cucerirea independenţei. Independenţa de stat a polarizat o
solidaritate organică a populaţiei din toate provinciile româneşti.
Formele sale de manifestare au fost diverse Voluntari din întreag
teritoriul românesc s-au înrolat şi au luptat în război. S-au oferit
numeroase donaţii şi daruri ce au totalizat 10 milioane lei. S-au
făcut importante rechiziţii şi contribuţii în alimente, furaje şi vite,
s-au organizat ambulanţe şi spitale. în sprijinul efortului de război
au acţionat şi comitetele de femei, precum cel de la Sibiu, condus
de ludita Măcelariu, de la laşi, condus de Măria Rosetti
Roznovanu, din Bucovina, condus de Natalia Hurmuzaki; s-a
organizat şi a funcţionat eficient, sub conducerea dr. Carol
Davila, serviciul sanitar al armatei sprijinit şi de studenţii medidnişti
veniţi pe front ca voluntari. Cercurile intelectualităţii şi-au
manifestat solidaritatea cu cauza independenţei naţionale,
oglindind în creaţia artistică numeroase aspecte ale războiului.
Astfel s-au impus Vasile Alecsandri, Ciprian Porumbescu, Eduard
Caudella, Nicolae Grigorescu, Theodor Aman, Sava Henţia, Carol
Pop de Szathmaryşi alţii.
Tratatele de pace din 1878 ş* importata lor pentru
Komânm înrăutăţirea relaţiilor româno-ruse. O dată cu primele
contacte diplomatice în vederea păcii, România a acţionat
pentru: recunoaşterea suveranităţii şi inte-

138
 Participanţii la Congresul de Pace de la Berlin din 1878

grităţii teritoriale, retrocedarea gurilor Dunării şi obţinerea unor

despăgubiri de război. Rusia anunţase deja că dorea să schimbe
Dobrogea pe cele trei judeţe din sudul Basarabiei. în acest sens,
diplomaţia rusă făcuse o serie de presiuni la Bucureşti, ceea ce a
atras, în ianuarie 1878, protestul Parlamentului României. în
tratativele de la San Stefano (lanuarie-februane 1878),
reprezentantul României, colonelul Eraclie Arion, nti a fost
acceptat la discuţii, Rusia tratând direct cu Poarta.
Tratatul de pace din 19 februarie/3 martie 1878 a prevăzut
creşterea deosebită a influenţei Rusiei în Balcani. Aşadar, s-a
organizat Marele Principat al
139
 lulgariei, în care staţionau încă trupe ruse ce aveau dreptul să
menţină, prin îomânia, legătura cu ţara. S-a recunoscut
independenţa Serbiei şi României, lutonomia Bosniei şi
Herţegovmei. Strâmtorile Bosfor şi Dardanele erau ieschise
circulaţiei tuturor navelor. Rusia a cerut ca, în schimbul unei părţi
din iespăgubirea de război, Poarta să-i cedeze Dobrogea pe care
ea o schimba cu :ele trei judeţe din sudul Basarabiei - Ca hui,
Ismail şi Bolgrad.
Consolidarea puterii Rusiei a trezit ostilitatea Angliei şi Austro-
Ungariei. România era, la rândul său, nemuiţumită faţă de politica
de forţă a Rusiei, de ameninţările pe care aceasta le profera
privind unele posibile noi anexiuni, vflarile Puteri au impus, astfel,
reluarea negocierilor de pace, pentru o mai clară jelimitare a
„compensaţiilor" ce le reveneau, în numele „apărării" echilibrului de
orte european. în 1878 au avut loc noi tratative de pace, în cadrul
Congresului ie la Berlin prezidat de cancelarul german Otto von
Bismarck. România nu a fost acceptată nici de această dată ca
parte la discuţii. După îndelungate şi repetate cereri, reprezentanţii
săi, Mihail Kogălniceanu şi Ion C. Brătianu, au expus joleanţele
ţării noastre, fiind doar „auziţi", nu şi „ascultaţi". Ei au pledat pentru
■ecunoaşterea independenţei şi integrităţii naţionale, garantarea
neutralităţii ţării, acordarea unor indemnizaţii pentru efortu! de
război. Cu toate că s-a apreciat de Dătre unii diplomaţi participanţi
efortul armatei române şi dăruirea reprezentanţilor români,
hotărârile Congresului s-au înscris în acelaşi cadru politic în care
Marile Puteri decideau pe seama statelor mici. Astfel, Bosnia şi
Herţegovina au trecut sub administraţia Austro-Ungariei, Bulgaria
a fost redusă teritorial la spaţiul dintre Dunăre şi Munţii Balcani ş\
pusă sub suzeranitatea Porţii, iar la sud de Munţii Balcani s-a
constituit Rumelia Orientală. Rusia ocupă Kara, Ardahan, Batum.
Anglia prelua insula Cipru. S-a prevăzut independenţa Serbiei şi
Muntenegrului.
Articolele 47-53 au privit ţara noastră. S-a recunoscut
independenţa României, dar în mod condiţionat. Ea era legată de
modificarea unor prevederi ale Constituţiei din 1866, privind
acordarea cetăţeniei locuitorilor străini. Anglia şi, în special,
Germania au legat recunoaşterea de către ele a independenţei
României de răscumpărarea de către guvernul român a acţiunilor
fostei societăţi a drumurilor de fier din România In septembrie
1878 s-a încheiat o Convenţie între statul român şi bancherii
germani, prin care se rezolva acest litigiu. Se deschidea, astfel,
calea recunoaşterii independenţei de stat a României. Dobrogea
şi Delta Dunării au intrat în componenţa statului român, dar, în
schimbul său, Rusia a smuls din nou României cele trei judeţe
din sudul Basarabiei.
Poziţia Rusiei la tratativele de pace a constituit, de fapt,
încălcarea înţelegerilor anterioare cu România şi în principal a
Convenţiei de la 4 aprilie 1877, o încălcare flagrantă a
suveranităţii naţionale. S-au adăugat, la aceasta tendinţele
manifestate de către Rusia, din 1877, de a impune României noi
cesiuni teritoriale. în aprilie 1878, în perioada dintre San Stefano
şi Berlin, încercând o politică de forţă, Rusia a dislocat noi trupe
pe teritoriul României. Generalul Drenteln a fost numit comandant
al trupelor de ocupaţie. Regimente de cazaci staţionau la
Băneasa şi controlau căile de acces spre Bucureşti. Divizia XI
infanterie a primit chiar ordinul să ocupe capitala ţării. Faţă de
această situaţie, România şi-a concentrat forţele militare în Oltenia
şi pregătea apărarea
140
 Intrarea armatei române în Dobrogea, în 1878

pe linia Piteşti-Târgovişte. Ea a anunţat, în aceiaşi timp, că era

gata să se apere în faţa oricărui pericol extern. Ingerinţele Rusiei,
ca şi ameninţările sale au dus la încordarea relaţiilor româno-ruse.
In rândul a numeroşi oameni politici de Bucureşti au început să se
manifeste puternice resentimente faţă de Rusia, care era văzută
drept principalul inamic al României. Ulterior trupele ruse au fost
retrase.
Cucerirea independenţei de stat a Românişi a marcat astfel
un moment important pe calea realizării deplinei unităţi naţionale,
fiind, de fapt, temelia Marii Uniri din 1918.

Discursul lui Ion C. Brătianu din 10 mai 1877

„Când, însă a încetat orice speranţă că turmentele de peste
Dunăre se pot potoli pe cale diplomatică, când resbelul între Rusia
şi Turcia a isbucmt, şi când nimic nu se poate asigura despre
consecinţele acestei teribile convulsium pentru Peninsula
Balcanică; când, înainte chiar de a fi sigură că va eşi victorioasă
din acest resbel, din teribila crisă politică şi socială pe care o
străbate, Turcia, în circulara sea către puteri, ne croeşte, prin
capriciul urgiei seale, uă soartă care nu este conformă nici cu
drepturile, nici cu dorinţele noastre; când programa din acea
circulară este deja pusă în esecutare, prin faptul tratăriei agintului
nostru de la Constantinopoli ca un simplu funcţionar otoman; când
oraşele şi satele noastre deschise, unde nu erau nici trupe
rusesci, nici chiar trupe româneşti, sunt nu ocupate ca puncte
strategice, deară dzilnic bombardate, incendiate şi jefuite, când
câmpiile şi holdele noastre sunt pustiite şi arse, când santinelele
noastre de-a lungul Dunărei

141
nt ucise şi ciopârtite în modul cel mai barbar, când muncitorii
sunt răpiţi de la plugul lor şi duşi în sie împreună cu femeile şi
copiii lor ca în timpul Iu Mahomet II, când într-un cuvânt, vedem
patria astră ameninţată de toate ororile, mvasiunile sălbatice din
secolele trecute, acelaş simţământ de jdintă şi de înţelepciune,
care ne-a condus totdauna, ne impune astăzi datoria de a ne
ndica cu II de a tine pept pericolului, spre a salva individualitatea
politică a Statului Român
Trecutul nostru, Măria Ta, a putut, credem, asigura deja
toate Puterile Garante asupra opului ce urmărim, faptele
noastre, în evenimentele presenţi le vor dovedi la toate, şi mai
ales ternicilor noştri vecini, Rusia şi Austria, că politica
noastră este numai uă politică de nversatiune şi că deacă ne
deslipim astădzi cu totul şi pentru totdeuna de Turcia este ca să
nu 31 resimţim efectele convulsiunilor sale, deacă luam armele,
este ca să răspundem agresiunilor ei, le punem uă stavilă
puternică, şi să facem astfel ca ele să nu mai poată repeţi în
viitor
Puterile se vor convmge că, puşi precum suntem, între două
mari puteri şi puternice Imperii, ntământul de conservatiune
însuşi ne mterdzice orice alte aspiraţiunui aventuroase, cari ar
putea ne în pericol esistenţa noastră chiar în marginile deară ale
României actuale, care de fapt şi de spt public european este
patrimoniul nostru, credem că nu vom dementa de solitudinea
şi jtectiunea Puterilor Garante, deacă ne vedem siliţi astădzi a
lupta, şi a lupta până la estreme ntru apărarea drepturilor şi
independentei noastre"

Din amintirile unui participant la luptele de la Rahova

„Nu mai ţin minte pe la ce oră a început focul artileriei,
bateriile Borănescu şi Calinderu buiau de credeai că se sparge
cerul Poziţiile turceşti dominau Comandantul turc, cu cele 2
tunuri j lui, făcea faţă la focurile tunurilor noastre care erau
aşezate cam în jurul Rahovei, până aproape râul Schit, unde era
şi bateriile călăreţe ale noastre Bateria căpit(an) Virgil Hepites şi
cele ruseşti divizia de cavalerie Meyerdorf şi brigada de roşiori
Din ce în ce focul se înteţeşte, infanteria, pe Jnci, caută să urce
Dealul Tablei, de front, dar sunt opriţi de focurile infanteriei
vrăjmaşe, focurile artilerie continuă tot cu putere la noi, ale
trucilor se răresc din cauza lipsei de muniţii Infanteria astră
făcând o ocolire spre dreapta, atacă întăririle stângi ale turcilor, ia
la asalt o redută, împlântă ;olorul nostru şi urmăreşte duşmanul
spre reduta principală, până la cam optzeci metri de ea, de
sunt opriţi de salvele înspăimântătoare ale vrăjmaşului, aici a
fost ucis locotenentul Radovici i infanterie şi rănit
subîocot(enentul) Spiroiu Atunci ne dă ordin de a se ataca
reduta principală, iiorul Giurescu esecută ordinul, dar cade mort
împreună cu credinciosul său câine, ia comanda iiorul
Maldărescu, care, în avântul său ostăşesc îndemnând rezerva
să înainteze, cade şi dânsul av rănit în sfârşit, încet, încet,
întunericul se lasă, ne învălue, focurile încetează şi rămânem pe
ziţn
Turcii, văzând că nu mai pot avea nici o scăpare încearcă cu
îndrăzneala deznădejdii cel din Tiă mijloc care le mai rămânea,
adică o ieşire cu arme şi bagaje în zorii zilei de a doua zi"

Memonu al delegaţiei române prezentat la 12/24 iunie 1878 la

Congresul de pace de la Berlin
Azi, când Tratatul de la San Stefano este obiectul
dezbaterilor Europei, România, prin bsemnatii, îşi ia libertatea
de a supune plenipotenţiarilor Marilor Puteri punctele
următoare, optarea cărora, răspunzând totodată nevoilor şi
dorinţelor legitime ale ţării, nu ar fi decât nsacrarea drepturilor
sale şi garantarea intereselor europene, aşa cum aceste drepturi
şi interese fost recunoscute de Tratatul de la Paris
1NICI O parte a actualului teritoriu să nu fie detaşată de
România
2Pământul românesc să nu fie supus unui drept de trecere în
folosul armatelor ruse
3Principatul, în virtutea titlurilor sale seculare, să intre în
posesia insulelor şi gurilor Dunăni,
lusiv insula Şerpilor
4El să primească, în proporţie cu forţele militare pe care Ie-a
pus în linie, o indemnizaţie, în
ma în care s-ar aprecia a fi mai practică
5Independenta sa să fie definitiv consacrată şi teritoriul să fie
neutralizat

,2
 Aceste cereri nu ies pentru că nu depăşesc din domeniul
dreptului şi al echităţii, Congresul satisfăcându-le, ar da României
poziţia recunoscătoare a unui Stat în măsură să ducă mai departe
opera sa de ordine, de civilizaţie şi de progres Interesul special
al naţiunuii române este în completă armonie cu interesul
general al Europei Având în vedere situaţia sa geografică, scopul
său este liniştea şi pacea în Orient
Fund pătrunsă de această convingere, simţind ce măsură s-
ar compromite un viitor în care nu numai ea este interesată dacă i
s-ar lua malul cel mai important al Dunării şi dacă ar fi separată de
mare, ea tine neapărat să păstreze integritatea actuală a
teritoriului său şi cutează să spere că tratatul de la Berlin, care
urmează să-l substituie pe cel de la Paris, va preciza în favoarea
sa garanţia de drept public, al cărui principiu i-a fost asigurat prin
actul european din 1856'
Plenipotenţiarii României
(Semnat) I C BRĂŢIANU, Preşedintele
Consiliului de Miniştri M
KOGĂLNICEANU, Ministru al Afacerilor
Străine

TEMĂ
1 Care au fost principalele căi pentru obţinerea independentei
de stat a României?
2 Precizaţi raporturile româno-ruse şi poziţia internaţională a
României, în perioada 1876-
1877
3 Care au fost hotărârile Congresului de Pace de la Berlin, din
1878, cu privire la România?
 ÎARACTERISTICILE DEZVOLTĂRII SOCIAL-ECONOMICE A
ROMÂNIEI LA SFÂRŞITUL SECOLULUI AL XIX-LEA
Şl ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XX-LEA '

-STADIUL DE DEZVOLTARE A ROMÂNIEI LA

CUMPĂNA SECOLELOR AL XIX-LEA-AL XX-
LEA.
- TENDINŢE DE MODIFICARE ÎN STRUCTURA
SOCIALĂ.
- EVOLUŢIILE DIN CADRUL PRINCIPALELOR
RAMURI ECONOMICE.

St"** 4"!.'! de dp?vr!*are a României la cumpăna secolelor al

XIX-lea-al
i-\es România s-a numărat printre statele europene care au
înregistrat ritmuri
site de modernizare, punându:se în lumină, foarte clar, raportul
dintre naţional
universal. în această perioada, România continua să se afle,
încă, în prima
tă a dezvoltării societăţii industriale, revoluţia industrială fiind
însă abia la
:eputurile ei. în unele ramuri - industria alimentară, forestieră,
transporturi - se
sheiase procesul de înzestrare cu maşini, dar în altele - industria
textilă - el se
la într-o etapă incipientă. Dezvoltarea economiei pe baza
importului de maşini
a utilizării de capital străin au făcut ca înzestrarea tehnică să fie,
în această
îrioadă, în ţara noastră, insuficientă, ceea ce s-a repercutat asupra
nivelului de
ogres. Unele crize, precum cele din 1907, 1912-1913, au lovit
principalele
muri economice, inclusiv cele organizate pe baze maşiniste.
De aceea
jricultura a continuat să reprezinte ramura principală a economiei.
Industria a
apătat însă, în mod treptat, o pondere importantă, ceea ce a dus
la evidente
sorientări în cadrul economiei. Domina încă producţia
întreprinderilor mici şi
lijlocii. Locul prioritar în industrie era deţinut de industria
petrolieră, alimentară,
ixti/ă şi metalurgică. Nivelul operaţiilor financiare era redus în
comparaţie cu cel
I statelor vest-
europene.
Au apărut şi s-au manifestat şi în ţara noastră forme de
concentrare ale roducţiei, ce s-au tradus în constituirea
societăţilor anonime pe acţiuni. Ele sprezentau de fapt înţelegeri
de monopol, ce au iuat forma convenţiilor simple a artelurilor şi
vizau în special desfacerea a câte unui produs pe piaţa internă,
ind susţinute însă de un credit financiar incipient. Concentrarea a
avut loc în pecial în industria petrolieră, dar şi în cea alimentară şi
forestieră. în 1914 jncţionau în Vechiul Regat 182 societăţi
anonime. în economie şi-a afirmat, Dtodată, influenţa şi libera
concurenţă.
 Deşi lipsită de capitalul intern, forţa tehnică şi de muncă
iniţiată, :onfruntată cu penetraţia capitalului străin şi cu
predominarea agriculturii în msamblul economiei, industria se
impunea să fie încurajată. Urmând linia )olitică denumită „prin noi
înşine", economişti, oameni de cultură şi politicieni, ca etre S.
Aure/ian, Dionisie Pop Marţian, Alexandru D. Xenopol, CA.
Rosetti, Seorge Bariţiu, B.P. Hasdeu, atât în Vechiul Regat cât
şi în Transilvania, au

144
 susţinut necesitatea încurajării industriei printr-un ansamblu de
măsuri pro-tecţioniste. Prin aceasta era combătută teoria privind
România ca ţară eminamente agrară, popularizată, mai ales, de
marii proprietari agricoli, aceştia fiind reprezentaţi de conservatorii-
junimişti. Ideea era reluată de curentul „sămănătorismului" al lui
Nicolae /orga. Necesitatea unui regim protecţionist şi a încurajării
industriei a fost grăbită şi de efectele dezastruoase ale convenţiei
comerciale din 1875 cu Austro-Ungaria.
Principalele măsuri legislative care au urmărit încurajarea
industriei autohtone s-au referit la industria alimentară, forestieră,
petrolieră şi metalurgică; în 1881 s-a promulgat legea privind
încurajarea industriei hârtiei, iar în anul următor a celei a
zahărului; în anul 1887 s-a publicat legea de încurajare a
industriei: conform prevederilor sale o întreprindere cu un capital
de 50 000 de lei şi cel puţin 25 de lucrători primea, din partea
statului, scutiri de impozite şi de taxe vamale la importul de maşini,
reduceri de taxe la transportul feroviar şi, totodată, între 1-5.
hectare teren, în folosinţă gratuită pe 90 de ani, pentru amplasarea
clădirii. în 1886 s-a votat un nou tarif vamal, iar în 1906 s-a aplicat
un nou tarif vamalpentru a consolida cadrul legislaţiei protecţioniste.
în februarie 1912 s-a publicat, în acelaşi sens, şi o nouă lege,
îmbunătăţită, pentru încurajarea industriei.
Ritmul construirii de întreprinderi a sporit considerabil în
aceste condiţii la sfârşitul secolului al XIX-lea. întreprinderile se
concentrau, în Vechiul Regat, în Bucureşti, pe Valea Prahovei, la
laşi, Turnu Severin, Galaţi, Roman. în Transilvania, importante
centre industriale erau în Valea Jiului, oraşele Cluj, Arad,
Timişoara. Toate acestea au avut şi consecinţe semnificative în
plan social prin creşterea numărului lucrătorilor industriali şi
gruparea lor în marile întreprinderi, între 1913-1914, în Vechiul
Regat lucrau, în industria extractivă şi prelucrătoare, 263 629
lucrători industriali. în Transilvania, în aceeaşi perioadă, erau
înregistraţi 212 300 lucrători.
Progresul economic a permis unele realizări notabile: s-au
amenajat docurile şi antrepozitele de la Brăila şi Galaţi, s-au
edificat centura de apărare a Bucureştiului şi linia fortificată
Focşani-Nămoloasa-Galaţi, au avut loc zborurile lui Aurel Vlaicu şi
Traian Vuia, s-a început şi finalizat construcţia unor obiective
economice, ca: fabrica de chibrituri din Bucureşti (1879), linia
ferată Buzău-Mărăşeşti C\88-\), s-a amenajat canalul Sulina
(1894), podul de la Cernavodă (1890-1895). Aşadar, în condiţiile
unui stadiu specific de dezvoltare, România a cunoscut, la sfârşitul
secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, o consolidare a
capacităţii sale economice.
re în • tur? Pe fondul general
al
dezvoltării societăţii moderne s-au produs importante mutaţii în
plan social. România a cunoscut, în perioada de care ne ocupăm,
o creştere demografică care a influenţat evoluţia social-
economică, politică şi culturală. în 1899 Vechiul Regat număra 5
956' 690 de locuitori pentru ca în 1906 să se ajungă la 6 585
534 de locuitori, iar în 1912 la 7 234 920 de locuitori. Din aceştia,
marea majoritate locuiau la sate şi mai puţini la oraşe. Dar pe
seama sărăcirii populaţiei rurale, în condiţiile divizării loturilor de
pământ, ca şi a concentrării lor în mari gospodării, şi, în acelaşi
timp, a industrializării, a crescut, treptat, şi numărul locuitorilor de
la oraşe. în această perioadă sunt menţionate 71 de oraşe, dintre
145
■ Extracţii de cărbuni u Satu Halme
Sare • Mare Cherestea <
Minereuri de m Fabric
fier m Industria Orhei
Călăraşi %
Metale preţioase şi neferoase | Industria
Industria w C3 cu Institu
materialelor Chişi
de construcţie Oradea" Vidm
Salonta TighinaTiraspol
\
Huedin K
Leova
Comr Cetatea
at
Albă
ş t
Galaţi ,Tatarbu
r

Ren: Brăila /
/l%nina R mnicu Vâlcea nariulina 1
V~- Oravita Târgu Jiu
\ ' Ocnele Mari Babadag
BELGRAD Moldova Orsova Turnu Severin
A
Piteşti Sf.Gheorghe,
Veche
Drăgăşanj \
Uorho
' ' Filiaşi Cernavodă
Industria Slatina
Consta
chimică
Mangali
a /5
Bazargio _;~
 Sighet Şire Dorohoi
Şugatag t " e-
Rădău Botoş
Baia Mare Bâîti \
ani Huşi
V
_ _ '.Bacău Vaslui
i
Târnăven. Miercurea Oue Moineg -
s
J >
e
Slănic \
u
'Bârlaa
l
C-
d
Tecu
e
ci
S Focş
u ani
/
Târgu
Lăpus' Mizil »
Ploieşti
s Târgovişte
9111
; > / Slobo
f
R zia
o r=n Olteni?' Feteşti
'
d Craiova , _ Silistra
n Caracal J
Giurgiu Turtucaia
a Calafat Rusciuc
. Lom Ţurnu
F Măg
ăl urel
ti e
c ,
e Nico
n pole
r econnmfcr a României (187S
Jjbou —1914)
Zalău
Dej Ocna
Dejului Topliţa " •% Piatra
Neamţ
/' ' y , Bicaz
 Podul de la Cernavodă

care Bucureşti cu 276 178 de locuitori, laşi cu 77 759 de

locuitori, Ploieşti cu 45 107 de locuitori. Aşezări urbane
importante erau şi Galaţi, Craiova şi Brăila, în Transilvania, chiar
şi statisticile maghiare - uneori falsificate în mod voit de
oficialităţile de la Budapesta - recunoşteau că românii
reprezentau marea majoritate a populaţiei. România era, în acelaşi
timp, nu doar o ţară de emigranţi, ci şi de imigranţi. Din
Transilvania, au plecat în această perioadă numeroşi români
care s-au aşezat în S.U.A. şi Canada, iar în ţara noastră s-au
aşezat locuitori din Peninsula Balcanică, germani, austrieci,
francezi, angajaţi în diferite activităţi economice.
Marii propietari funciari constituiau un grup social eterogen,
ca orientare politică şi chiar în sistemul bancar. Ei se apropiau de
interesele burgheziei sau proprietarilor industriali, investind în
industrie şi chiar în sistemul bancar. Burghezia, profesând
liberalismul, şi-a consolidat poziţiile economice şi politice. Totodată,
ea a început să cumpere o serie de proprietăţi agricole ca urmare
a vânzării unor terenuri din fondurile statului. între cele două
grupuri a avut loc, astfel, un fenomen de apropiere şi interferenţă.
Ele au ştiut, astfel, să treacă întotdeauna peste poziţiile de partid,
atunci când avantajele lor erau puse în primejdie. Evoluţia pe linia
modernă şi necesităţile de organizare juridică şi administrativă au
dus şi la construirea unui grup social de mijloc, reprezentat de
avocaţi şi învăţători, din care s-au recrutat mulţi dintre oamenii
politici ai epocii. Totodată, a avut loc şi creşterea numărului de
funcţionari.
De asemenea, drept efect direct, în plan social, al revoluţiei
industriale, s-a născut şi a evoluat un grup social important, cel al
lucrătorilor industriali sau muncitorilor. Ei proveneau din
meşteşugarii ruinaţi, ţărănimea sărăcită, lucrătorii
147
 > la căile ferate. Pe ansamblu, în 1900, în România se aflau
500 000 de
uncitori. Ţărănimea a continuat să reprezinte pătura socială cea mai
însemnată
societate, în acord cu importanţa pe care o avea agricultura în
economia
jtională. Accentuarea diferenţierii socio-economice la sate a dus,
pe de o parte
consolidarea unei ţărănimi înstărite, în timp ce, pe de altă
parte, 70% din
rănime era constituită din cea săracă şi mijlocie, cu un nivel
foarte scăzut al
cistenţei
cotidiene.
Problema agrară, adică necesitatea ameliorării situaţiei
ţăranilor, în jnditiile în care agricultura rămânea principala ramură
economică, iar repartiţia ■opri'etătii era nedreaptă, a constituit o
problemă dintre cele mai importante în ata tării. Au avut loc
dezbateri, s-au sugerat soluţii, s-au născut curente leiogice
aferente problematicii în discuţie. Legislaţia agrară a fost însă
din ăcate insuficientă.
Evoluţiile din cadrul principalelor ramuri economice.
Agricultura a ontinuat să joace un rol dominant în economia ţării.
în 1912, suprafaţa arabilă îăsura peste 10 milioane pogoane de
pământ. Cea mai mare parte a suprafeţei ra ocupată cu cultura
cerealelor. Restul era destinat cultivării legumelor şi lantelor
industriale. Agricultura a avut astfel un caracter unilateral,
cerealier, tominând marea proprietate funciară care reprezenta, în
jurul anului 1900, 50% in suprafaţa arabilă a ţării. Aproximativ 80%
din totalul ţărănimii nu poseda însă ământ suficient necesităţilor
sale. In Transilvania, predomina, de asemenea larea proprietate.
în 1902, 6 963 mari proprietari funciari deţineau 38,98% din
foprietăţile agricole, în timp ce 884 638 ţărani români cultivau circa
60,02% din lământ. Gospodăriile ţăranilor, de cele mai multe ori
slabe din punct de vedere sconomic, se menţineau prin forţa de
muncă proprie şi cu sprijinul puţinelor inimale de hrană şi pentru
tracţiune, crescute pe fâneţe şi ogoarele disponibile.
în primul deceniu al secolului nostru se constată un ritm mai
rapid de nzestrare cu maşini şi utilaje agricole. A sporit, astfel,
numărul plugurilor moderne ii cel al batozelor cu aburi. Se utilizau
unele îngrăşăminte şi seminţe. Media >roducţiei la hectar s-a plasat
la cote relativ înalte. în 1913 s-au produs în Vechiul *egat 30
milioane hectolitri de grâu. în agricultură capitalismul s-a dezvoltat
lent, ieoarece proprietarii preferau să intensifice ritmul muncii
ţărănimii decât să se oreocupe de înzestrarea cu maşini. în acelaşi
timp, agricultura a fost martora coexistenţei elementelor şi formelor
vechi cu cele noi, în ceea ce priveşte jrganizarea producţiei şi
muncii, precum şi repartiţia roadelor sale. Sistemul învoielilor
agricole constituia baza relaţiilor agrare, dar ele se încheiau în
condiţii aneroase pentru ţărani, ceea ce afecta potenţialul lor de
muncă. Răspândirea sistemului arenzi/or - în muncă şi produse,
munca la tarla, a complicat sistemul 'eiaţiilor în agricultură şi a
constituit o nouă povară pentru ţărani. La începutul secolului nostru
62% din marile proprietăţi din Moldova se aflau date în arendă.
Dezvoltarea industriei şi consolidarea sa în urma revoluţiei
industriale au avut importante consecinţe în România, progresul
fiind inegal însă, existând puternice decalaje între ramurile
industriale. Ritmul dezvoltării industriei s-a reflectat în creşterea
numărului de întreprinderi, o dată cu aplicarea legislaţiei
protecţioniste. Au funcţionat unele întreprinderi cu un ridicat
potenţial economic, ca Atelierele C.F.R., Arsenalul Armatei,
fabricile Vulcan, Lem'aitre-Wolf din Bucureşti, fabricile de zahăr
din Roman şi Mărăşeşti. fabrica Goetz din Galaţi, întreprinderile
din Cluj, Timişoara, Reşiţa, Braşov .a, centrul industrial reprezentat

148
 Moara Asan

de bazinul carbonifer al Văii Jiului. O dezvoltare susţinută a

cunoscut industria morăritului, alcoolului şi zahărului. S-a organizat
şi dezvoltat industria hârtiei, reprezentată de fabricile din Buşteni şi
Letea. în condiţiile creşterii numărului de construcţii urbane,
industria materialelor de construcţii a înregistrat sporuri notabile,
deschizându-se întreprinderile de la Bucureşti, Comarnic, Brăila. în
1885 a luat fiinţă fabrica de postav de la Buhuşi, unitate de seamă
a industriei textile. în Transilvania, a căpăfat importanţă industria
extractivă şi metalurgică ilustrată prin intreprinderile societăţii STEG,
uzinele siderurgice de la Hunedoara, unde, în 1884, a intrat în
funcţionare primul furnal. Un rol important l-a jucat industria
petroliferă. Dacă în 1870 se extrăgeau 120 000 tone de petrol, în
1913 producţia a atins nivelul de 1 847 875 tone. La sfârşitul
secolului trecut funcţionau în România 87 de rafinării. în 1882 s-a
introdus la Bucureşti iluminatul electric, iar peste doi ani Timişoara
a fost primul oraş din Europa unde s-a introdus iluminatul electric al
străzilor. Dar, în ciuda progreselor din domeniul industriei, aceasta
s-a izbit de concurenţa produselor străine, insuficienţa capitalului şi
a marilor întreprinderi autohtone, lipsa unei industrii proprii care să
furnizeze utilajul industrial.
Sistemul de transport şi comunicaţii a cunoscut şi el semnele
modernizării. La sfârşitul secolului al XIX-lea reţeaua de cale ferată
măsura 7 140 km. După 1878 au fost răscumpărate pe mari sume
de bani de la companiile străine importante porţiuni de căi ferate. A
sporit totodată reţeaua de şosele pietruite ce număra, în 1910, 26
922 km. Reunirea Dobrogei la patria mamă şi creşterea importanţei
Dunării ca o cale comercială de acces către Europa Centrală u
determinat statul român să ia măsuri pentru protejarea navigaţiei
fluviah şi maritime. în 1890 s-a fondat Navigaţia Fluvială Română.
S-au întreprins lucrări de modernizare în porturile de la Dunăre şi
la Marea Neagră şi s-a tăiat canalul navigabil de la Porţile de Fier.
Galaţi şi Brăila au devenit centre ale comerţului cu cherestea şi
cereale. Inaugurarea cablului submarin Constanţa-Constantmopol
149
 Automobil ce a circulat pe străzile Bucureştiului, în ultimii ani ai
secolului al XIX-lea

în deplină legătură cu tăierea canalului de Suez şi

redimensionarea rolului ii Mediterane.
Expresie a intensificării dezvoltării economice, s-a desfăşurat
lupta pentru
jrea unui sistem naţional financiar şi introducerea unei
monede proprii.
iasta s-a activizat după cucerirea în 1878 a independenţei
de stat a
nâniei. Fondarea Băncii Naţionale a României a marcat
realizarea sistemului
credit naţional. Banca a fost o instituţie de circulaţie, scont şi
emisiune
netară. Până la 1900 s-au înfiinţat 24 de bănci, multe cu capital
românesc
itre care amintim Banca Agricolă din Bucureşti, Banca
Comerţului din
liova. Numeroase bănci s-au constituit cu participarea
capitalului străin,
cum Banca Marmorosch Blank, Banca Comercială Română,
Banca Generală
mână. Un rol important au avut şi băncile româneşti din
Transilvania, ce au
îstituit baza puterii burgheziei naţionale. în 1881, urmare a
intensificării
ivităţii sistemului de credit, s-a deschis la Bucureşti Bursa de
valori. Unele
tituţii financiare, ca de exemplu, casele de credit agricole,
veneau în
âmpinarea cerinţelor proprietarilor funciari. Cu toate acestea,
până în 1900 a
ntinuat să funcţioneze sistemul cămătăriei, cu grave efecte mai
ales în lumea
telor. Un proces de concentrare a avut loc şi în lumea
bancară din ţara
astră, unde, în anul 1900, 9 bănci deţineau 824
500 000 lei.
A sporit mult, de asemenea, volumul schimburilor, ceea ce a
dus la nsolidarea pieţei interne, proces mult uşurat de
progresele în industrie şi msporturi. Balanţa de plăţi a ţării a
înregistrat până către sfârşitul secolului al X-lea importante
deficite. Principalele produse de export erau cerealele, vitele,
odusele forestiere, petrolul, pieile. Se constată însă, după anul
1900, o versificare a produselor de schimb, dar şi o lărgire a
ariei geografice a Jrtenerilor potenţiali. în 1913, România era al
patrulea exportator de grâu în me după Rusia, Canada şi S.U.A.
Până la 1914, Austro-Ungana a fost, alături

50
de Anglia şi Franţa, unul din cei mai importanţi parteneri comerciali
ai României, locul său fiind luat ulterior de către Germania.
Un capitol important al vieţii social-economice din această
perioadă îl reprezintă şi pătrunderea capitalului străin. El s-a aflat
în legătură cu procesul de industrializare şi repartiţia venitului
naţional. Fiind atras de bogăţia de materii prime, capitalul străin s-
a confruntat cu politica organizată şi conştientă a statului român,
care în spiritul politicii promovată cu asiduitate în epoca modernă,
„prin noi înşine", a protejat economia naţională şi capitalul
autohton, încă insuficient.
După adoptarea legii minelor d\n 1895. capitalul străin a primit
cale liberă în economia naţională, dar nu a depăşit vreodată 50%
din valoarea întregului capital. Capitalul străin a pătruns în
economia românească pe calea investiţiilor directe şi a
împrumuturilor acordate statului, în scopuri productive. El a vizat
industria petrolieră, a zahărului, forestieră. Cu precădere, el a fost
investit în industria petrolieră. în 1900, capitalul străin din această
ramură provenea din Germania, Olanda, Anglia, S.U.A., care
iniţiaseră unele contribuţii la rafinăriile companiilor Astra, Steaua
României, Româno-Americană. în anul 1914, în România, care era
a doua ţară producătoare de petrol de pe continentul european,
capitalul cel mai important era, în ordine, cel anglo-olandez, german,
american.
Ansamblul social-economic românesc, pornit pe drumul
deplinei modernizări, a aflat în stat un puternic instrument de
realizare a unor obiective de interes general, pregătind terenul
desăvârşirii unităţii naţionale.
 O statistică privind numărul de lucrători şi întreprinderi
industriale în Vechiul Regat, ia începutul secolului al XX-lea

Nr. OraşeleTotal fabrici meseriaşi

lucrători
1 Bucureşti.............................................. 25 669 1 11
2 laşi........................................................ 4 370 2 2 732
3 Galaţi.................................................... 4 149 3 1 941
4 Ploieşti.................................................. 3 553 3 2 242
5 Craiova................................................. 2 991 1 2 273
6 Brăila......„............................................ 2 941 2 2 139
7 Focşani................................................. 1 805 4 1 214
8 T. Severin............................................. 1 731 4 1 101
9 Botoşani............................................... 1 724 6 1 344
9 631
10Piatra.................................................... 1 379 3 1 236
11Bârlad................................................... 1 316 3 339
12Roman.................................................. 1 031

Din legea pentru încurajarea industriei naţionale din 1912

„1. Statul acordă fabricelor în fiinţă sau care se yor înfiinţa, fie
de o persoană, fie de societăţi, înlesnirile şi foloasele arătate în
legea de faţă, dacă vor îndeplini condiţiunile ei.

151
 2 Se consideră ca fabrică oricare aşezământ sau
întreprindere industrială care, în afară de
.onalul tehnic şi administrativ întrebuinţează sau 20 lucrători
sau maşini mişcate de orice fel de
or, de cel puţin 5 cai putere
3 Industriile cari îşi trag materia primă din agricultură, sau
dintr-un derivat al agriculturii, sau
solul şi subsolul ţării, se vor bucura timp de 30 de ani de
următoarele foloase
a) Vânzarea de către stat judeţe sau comune a terenului
necesar pentru fabrici - până la 5 tare - din pământurile rurale
ce le aparţin
Străinilor li se vor conceda asemenea terenuri „prin închiriere'
pe 90 ani cu obligaţiunea de a umpăra în deplină proprietate,
cazul când au dobândit naturalizarea, sau în cazul când comuna
ilă, în raza căreia terenul cedat „prin închidere se găseşte
situat, ar deveni urbană

Despre nivelul de dezvoltare al economiei româneşti la

sfârşitul secolului al XIX-lea şi
dputul secolului XX ,
,La sfârşitul veacului al XIX-lea şi începutul celui următor cele
patru sectoare ale oricărei vieţi nomice moderne aveau
următoarea ordine circulaţie, industrie, comerţ agricultură Era
ordinea jului de tehnicitate Cu alte cuvinte, în agricultură omul
rămânea prevalent şi tehnica era atunci )ă în comerţ tradiţia
juca un rol mai mare decât tehnica, în industrie cele două
elemente se mau, în circulaţie însă era maximum de tehnică şi
minimum de tradiţie Nu întâmplător deci spre ulatie se îndreptau
manie investiţii, totul şi dm credinţa că tehnica era temelia
progresului şi aceul relelor universale România, intrată în
modernitate, urma regulile acesteia '

TEMĂ
1 Caracterizaţi stadiul dezvoltăm economice a României (1878-
1914)
1 Menţionaţi obiectivele economice mai importante construite în
România la sfârşitul secolului
al XX-lea şi începutul secolului al XX-lea
2 Care au fost consecinţele sociale ale dezvoltării economice a
României?
 Hust Cernăuţi Darab
ani
Că Dorohoi
* B8*k
Debrecen rei Or \
hei
Marghi Călăra
A
Chismău
Soroca Tighi Tiraspoi
Sighet
Vişeul de Sus Leova l
Baia Mare Cavmc Borşa
Câmpulung Comrat
Târgu Lăpus Cetatea Albă,
Făjtic A
eni Cahul
Moldovenesc Paş
LEGI AGRARE
1908-1909 Sulma
Brăila Sf
» LEGI ŞCOLARE
Tu|cea Gheorgh
£
ÎNVĂŢĂMÂNTUL g
Constanta
SERBIA
: Mangalia.
i,
NăsăudB Rodna Balcic
*'- ■ i aoouu* i »JI_H ia y *\ s
• • Şimleu[ Silvamei A Vatra Târglaşi
Dornei " <-, m' ' u
ZaJaU De)
A BBeclean Bistriţa
Topli
Piatra Neamţ
Roman .
'Huşi
Vas
lui
Bacău
.
/.Jl LEQI ŞCOLARE
■„ „. IUIZ.II - . • Tîrgu LEGILE LUI
TERFORT
Bârl
ad
* ■*»
'«S*>. La mpeni. • Mureş 1 8 79 1883
• ■ Blaj LEGEA GRĂDINIŢELOR,
Mediaş 1891
UUVIMLEGEA LUI APPONY 1?07
CONP
P N Deva
ERINT
E
R
"
1MT
Gheorghe
• Braşov
_j
N
A\/ Predeal
Curtea
 c U
â
m
p
u
l
u
n
g
d
e
A
r
g
e
ş
c
â
m
p
m
a
Târgovi
ste
CO
NS
Ploie
ER tJ,18
REGAT
iae 895
14/26111188
1 189 190
Turnu Severin 190 190
Drăgă 191 REVI
sam
Craiov
a
O
Alexan
dria Turnu
Măgurele
Nicopo
Car
acal
Vldin
Calafat Giurgiuvv '*>
' £' y .
R
8
 Demonstraţii Principalele centre aie presei D Centre în care apare presă I
—aAcademia Aqitatu si
răscoale Cluj Principalele
antiguvernamentale Dld) burgheze romane» i "oma. muncitorească antifiscale
si
socialistă _*12Eilhoinana centre ale
uin Transilvania Timişoara Principalele centre ale presei ■ Universităţi £% 1894presei burgheze
Procesul
Principalele uentre ae mvâtâmant ale maghiare 12 14 V
burqheze germane din Transilvania românilor am
Transilvania W
Memorandumului
• ( Agitaţii populare provocate Licee având
Llcee lr
si clase A SI9 nnazn fără Societatea

( \
romaneşti
l.mhg riB nreriara rnmana
pentru cultura
* de procesul Memorandumul
 VIAŢA POLITICĂ ÎN ROMÂNIA (1878-1914)

-TRĂSĂTURILE GENERALE ALE REGIMULUI

POLITIC.
- MONARHIA, PARLAMENTUL SI PARTIDELE ÎN
SISTEMUL VIEŢII POLITICE.
- ACTIVITATEA GUVERNAMENTALĂ.

Trăsăturile generale aie regimului politic Sistemul vieţii

politice a avuţia ză un regim democratic instaurat prin legea
fundamentală din 1866. smocratizarea societăţii româneşti a
avut loc însă lent, căci limitele reformei rare din 1864 au dat
naştere unor grave probleme sociale. Menţinerea votului nzitar a
fost o piedică de seamă pe drumul către o evoluţie democratică,
în litele inerente epocii, acceptată ca măsură de prevedere a
unei posibile anipulări a votului omului neinstruit politic.
Puterea politică era gestionată de marii proprietari industriali
(liberali) şi
nciari (conservatori). Deoarece influenţa celor din urmă era
precumpănitoare,
tre cele două tabere s-a desfăşurat o luptă acerbă pentru
controlul puterii
>litice. Orientarea liberală a criticat vechiul regim politic, dar a fost
prudentă faţă
Î tendinţa de radicalizare a cadrului pohtic-democratic. Principalele
instituţii ale
atului modem român au căpătat forma definitivă pentru sfârşitul
secolului al
IX-lea. S-au pus bazele principalelor partide politice (Partidul
Naţional Liberal
PNL - şi Partidul Conservator - PC -), nelipsite însă de
constituirea unor
sidenţe şi fluctuaţii ale oamenilor politici. în 1895 s-a
inaugurat rotativa
uvernamentală, ea fiind o modalitate specifică de a menţine
echilibrul politic în
aza regimului întemeiat pe Constituţia din 1866, modalitate care
s-a impus în
eisajul guvernării din România, din perspectiva evoluţiei
ulterioare. Prin alter-
anţa la putere a Partidului Naţional Liberal şi a celui Conservator,
regele şi-a
ăstrat rolul de arbitru în viaţa politică şi nu a permis vreunei
formaţiuni politice
ă-şi sporească, în mod nemăsurat, puterea. Nu a lipsit, însă, nici
instabilitatea
uvernamental
ă.
Cucerirea independenţei a deschis drum larg procesului de
modernizare şi consolidare a sistemului politic instituţional în
România. Acceptarea ideii de eformă sau înnoire s-a făcut greu,
în funcţie de căile pe care le considerau >portune, atunci de
urmat, şi s-a cristalizat în politica „paşilor mărunţi" 'conservatori)
şi respectiv „prin noi înşine" (liberalii). Ea urmărea modernizarea
teplină a ţării şi adoptarea modelului occidental de dezvoltare.
Politica nu a Jevenit, până către 1918, o profesiune şi cu excepţia
câtorva incidente minore iu s-au manifestat violenţe în viaţa
politică din această perioadă. A fost o epocă n care s-a
fundamentat spiritul civic, s-a acţionat pentru statuarea unor politici
şi a unei vieţi politice moderne, s-au definit instituţiile statului
modern; instabilitatea guvernamentală, generată de evoluţiile
intense, s-a centrat, mai ales, pe tărâmul
154
 I ' ' l
Proclamarea României ca regat, la 14 martie 1881

disputelor teoretice legate de căile dezvoltării economice, ale

recunoaşterii independenţei, ale unei organizări instituţionale
moderne şi nu neapărat, şi singular, pentru puterea politică.
Monarhia. Parlamentul şi partidele în sistemul vieţii
politice. Sistemul constituţional a articulat într-o modalitate
originală Monarhia, instituţia parlamentară şi partidele politice.
Principalele forţe politice interne au acţionat pentru ca regele
să-şi exercite prerogativele în limitele impuse de actul din

Sfinţirea coroanelor regale la Mitropolie, la 10 mai 1881

155
Regele Regina
Carol I Elisabeta

Castelul Peleş din Sinaia

 1866. Fiind un rege constituţional,
Carol I a acţionat ca un factor de
mediere în viaţa politică.
Gratie priceperii şi
personalităţii oneste şi integre a
regelui, instituţia monarhică a ştiut
să lupte eficient pentru menţinerea
şi funcţionarea normală a
sistemului politic şi s-a impus unor
oameni politici de prestigiu.
Tendinţele de autoritarism
manifestate uneori de rege nu au
putut nega cadrul parlamentar şi
regimul democratic din ţara
noastră. Deşi a susţinut
întotdeauna lupta naţională a
românilor de peste munţi, Carol/nu
a putut lua poziţie mereu
favorabilă, în mod deschis, în
problema naţională, ci doar să se
alinieze poziţiei guvernului. De Gheorghe Panu
asemenea, el a patronat vasta
operă de modernizare a statului
român pornit pe drumul deplinei
unităţi naţionale.
La 9/21 septembrie 1878 s-a
decis ca principele Carol să
poarte titlul de
Alteţă Regală, ceea ce a semnificat întărirea prestigiului său, dar
şi, în special, afirmarea unui nou statut internaţional pentru
România. Ulterior, guvernele europene au recunoscut noul titlu
oficial. Consolidarea poziţiei internaţionale a ţării noastre după
cucerirea independenţei de stat a permis proclamarea României
ca regat. Aceasta s-a realizat la 14 martie 1881, după votul din
parlament. în urma unor festivităţi, la 10/22 mai 1881 Carol'şi soţia
sa, Ehsabeta de Wfeo poeta Carmen Sylva), au fost încoronaţi.
Noua titulatură era în acord cu situaţia de absolută
independenţă a ţării. Regele a declarat că: „România a crezut că
este necesar şi conform cu întinderea, cu însemnătatea şi cu
puterea dobândită şi manifestată prin acte neîndoielnice... de a se
proclama regat. Nu doar pentru mine personal, ci pentru mărirea
ţării mele primesc titlul..."Px'm „pactul de familie" din 18 mai 1881
s-a reglementat şi succesiunea la tron. Moştenitor a fost proclamat,
în lipsa unor moştenitori direcţi, Ferdinand de Hohenzollern,
nepotul de frate al lui Carol şi care a sosit în România. La 20/22
august 1875 s-a pus piatra de temelie a Castelului Peleş,
reşedinţa familiei regale, iar în 1884 Parlamentul a votat legea
pentru înfiinţarea Domeniilor Coroanei.
Carol I a dus o viaţă exemplară. A fost un om simplu,
modest, rigid Şi dorind peste tot ordine. Reginei Elisabeta i-a
interzis orice amestec în viaţa politică, ea preocupandu-se mai
mult de încurajarea culturii. Nu a opus rezistenţă semnării legilor
conforme cadrului constituţional. A apreciat pe unii oameni politici,
ca Ion C. Brătianu, Ion I.C. Brătianu, D.A. Sturza. în acelaşi timp
el a fost ţinta unor manifestări republicane şi antidinastice. în
1887, Gheorghe Panu a publicat pamfletul „Omul periculos". în
unele ziare şi reviste, ca Adevărul", „Drepturile Omului", „Facla",
„Lupta", publicişti, precum
157
 Alexandru Beldiman, Constantin
Miile, N.D. Cocea, Anton
Bacalbaşa au desfăşurat o
virulentă campanie antimo-
narhică.
La menţinerea şi
perfecţionarea cadrului
democratic a contribuit şi Par-
lamentul. Alegerile au fost
organizate la anumite intervale,
dar participarea la viaţa politică
avea totuşi un caracter restrâns,
fiind supusă constrângerilor
votului cenzitar. Parlamentul a
devenit cadrul unor importante
dezbateri, ce au vizat direcţiile de
dezvoltare ale ţării, încurajarea
economiei, perfecţionarea
cadrului legislativ, susţinerea
mişcării naţionale a românilor
din provinciile aflate sub
dominaţia străină, menţinerea şi
consolidarea independenţei
Ion C. Brătianu naţionale. Dezbaterile începeau
în cadru! forului legislativ cu
mesajul tronului, pronunţat în
luna noiembrie. Ele se
prelungeau până în luna martie a
anului următor şi chiar spre vară,
când se formula răspunsul
Corpurilor legiuitoare la mesaj şi
udoptau măsuri legislative. Astfel, în 1879, Parlamentul a
votat, în primele 3 luni, 72 de proiecte de legi, menite să
consacre noua situaţie a ţării în urma îririi independenţei de
stat. S-a manifestat totodată tendinţa de modificare a r legi
votate anterior, în principal cele vizând activitatea juridică.
Ca o ilustrare a caracterului democratic al regimului politic din
România manifestat pluralismul politic. Principalele partide
politice au urmărit apă-a libertăţilor democratice înscrise în
Constituţia din 1866. Toate parti-? politice s-au preocupat de
adoptarea unei strategii favorabile dezvoltării nâniei.
Politica partidelor de guvernământ s-a străduit, totodată, să
apere inte-?/e naţionale ale românilor de pretutindeni, să
încurajeze economia naţională, irotejeze capitalul autohton în
faţa pătrunderii celui străin.
în această perioadă s-au cristalizat principalele formaţiuni
politice, şi me Partidul Naţional Liberal'şi Partidul Conservator.
Partidul Naţional Liberal iprezentat' interesele burgheziei mici şi
a marilor proprietari industriali. Din ct de vedere economic el se
sprijinea, în principal, pe zestrea industrială şi îmul bancar. La
originea lui s-a aflat, în 1875 coaliţia de la Mazar-Paşa, o ine a
grupărilor liberale ce publica ziarul „Alegătorul liber". Centrul
său de ire a fost asigurat, la început, de Ion C. Brătianu,
adeptul unei guvernări de iă forte, CA. Rosettişi grupul politic
pe care aceştia l-au format. în condiţiile părţirii politice dintre
cei doi conducători, din cauza opiniilor divergente pra căilor
de dezvoltare a ţării, conducerea PNL a fost exercitată de I.C.
tianu şi, respectiv, după 1892, de Dimitrie A. Sturdza,
legat de marii
 proprietari agricoli. în general, programul partidului a prevăzut idei
progresiste, pentru modernizarea statului român, dar, de cele mai
multe ori, el a rămas la nivelul declarativ al unor principii
generoase ca: respectarea legii, reforma forţelor armate,
descentralizarea administraţiei.
Oricum însă, multe din măsurile guvernelor liberale au
prevăzut protejarea economiei naţionale şi încurajarea
sistemului bancar. în lupta pentru egalitate în cursa pentru
puterea politică, burghezia a luptat pentru modificarea sistemului
colegiilor electorale. în 1884 Constituţia a fost modificată în
sensul reducerii numărului colegiilor de la patru la trei. Prin
aceasta marii proprietari industriali au găsit, şi ei, sprijin în plan
politic. Nu a fost însă vorba despre o modificare de substanţă,
votul având în continuare un caracter restrictiv. Faţă de
abordarea problemei agrare, liberalii au manifestat unele
rezerve, propunând drept soluţie constituirea Casei Rurale.
După 1890, partidul şi-a consolidat prestigiul o dată cu conturarea
la conducerea sa a unei grupări de oameni politici tineri în frunte
cu Ion I.C. Brătianu. Aceasta s-a sprijinit, între alţii, şi pe
Constantin Stere, reprezentant al curentului poporanismului şi pe
aşa-zişii „generoşi1, ce părăsiseră partidul socialist. în noul
program adoptat în 1913 liberalii au lansat propunerea
efectuării a două reforme fundamentale: electorală şi agrară, ce
corespundeau stadiului şi necesităţilor de dezvoltare a ţării.
în rândurile partidului s-au manifestat unele tendinţe şi
frământări politice care au dus, uneori, chiar la individualizarea
unor grupări, expresie a încercării de lărgire a obiectivelor
liberalismului. Unii oameni politici au trecut în alte partide, alţii au
fost atraşi din rândul formaţiunilor neliberale. în 1878 s-a desprins
Partidul Liberai Moderatcondus de Vasile Contaşi Grigore
Cobălcescu. Organul său de presă era „Steaua României". în
1880 s-a format Fracţiunea Liberală şi Independentă, ce s-a
alăturat apoi conservatorilor în lupta contra Partidului Naţional
Liberal. în acelaşi an Grigore Vernescu a părăsit rândurile
partidului împreună cu Liberalii Sinceri. Aceştia, alături de unii
membrii ai Fracţiunii, au constituit Partidul Liberal Conservator.
Pe poziţii separate, dar nu rupţi de rândurile partidului s-au
plasat liberal-radicalii, conduşi de CA. Rosetti. Aceştia au insistat
pentru asigurarea libertăţii presei, lărgirea dreptului de vot prin
constituirea unui singur colegiu de alegători, realizarea unei
reforme agrare radicale. Unul din membrii săi, Gheorghe Panu,
a pus bazele Partidului Radical, ce publica ziarul „Lupta". El cerea
introducerea impozitului progresiv, o nouă reformă agrară,
adoptarea unei legislaţii eficiente a muncii, introducerea votului
universal. Liderul său a desfăşurat, de asemenea, o importantă
campanie antimonarhică şi republicană. In cele din urmă, el a
trecut la conservatori. în 1886 s-au desprins tinerii liberali în frunte
cu Nicolae Fleva. în 1897 s-a constituit gruparea drapelistă
(organul de presă se intitula „Drapelul"), condusă de P.S. Aure/ian.
Acesta a atacat politica liberalilor în unele probleme social-
economice. în timpul guvernării sale s-a adoptat legea repaosului
duminical.
Celălalt partid politic de seamă, angrenat, alături de liberali,
în sistemul rotativei guvernamentale, a fost Partidul Conservator.
El a grupat marii proprietari funciari, elemente ale burgheziei
comerciale şi bancare, unii intelectuali. -a constituit în 1880, în
condiţiiile unor frământări în viaţa politică. La conducere
159
 iflat, la început, Manolache Costache Epureanu, Lascâr Catargiu,
Grigore
cuzino zis şi Nababul. Organul său de presă a fost ziarul „Timpul".
în plan
>gic, conservatorii au fost adepţii concepţiei junimiste care s-a
tradus în
atea politică în tactica „paşilor mărunţi", susţinând calea
graduală a
asului, conform cu tradiţiile istorice. Luptând pentru menţinerea
privilegiilor
onservatorii au acceptat înnoirea doar în măsura în care ea
răspundea
sselor lor politice. Pentru îmbunătăţirea situaţiei ţărănimii,
conservatorii
ineau doar „soluţii morale", concretizate apoi în propunerea
menţinerii pe
cale a marii proprietăţi. Totuşi, în 1889, guvernul conservator
aflat la
ucere a propus o lege pentru vânzarea către ţărani a unor
proprietăţi ale
lui, iar mai târziu, în 1895, legea minelor, prin care toate bogăţiile
naturale,
<cepţia petrolului, au trecut în proprietatea
statului.
Partidul nu a dispus nicicând de o unitate politică şi
organizatorică, având ritoriu doar o organizare de cluburi. Din
1899 preşedinte al partidului a fost vre Gheorghe Cantacuzino.
Apropiaţi conservatorilor, s-au plasat junimiştii juşi de Petre P.
Carp şi Titu Maiorescu. Ei au propus unele transformări de
rafaţă în cadrul societăţii, în acord cu principiile teoriei „formei
fără fond". în 7 conservatorii s-au unit cu junimiştii, iar Petre P.
Carp a devenit preşedinte artidului, dar soluţia nu a fost viabilă
decât pentru scurt timp.
Din Partidul Conservator s-au desprins unele grupări politice. în
1908 Take
eseu a părăsit rândurile conservatorilor şi a format Partidul
Conservator
rnocraţ, ce s-a pronunţat pentru mărirea ritmului de modernizare a
României.
anul 1910, Nicolae lorga şi A.C Cuza au fondat Partidul Naţional
Democrat,
şat înfăptuirii deplinei unităţi naţionale. în anii neutralităţii,
frământările din
idul conservatorilor s-au adâncit. S-au conturat o fracţiune
proantantistă,
ijată de Nicolae Filipescu şi alta progermană în frunte cu
Alexandru
irghiloman. Cea a lui Nicolae Filipescu a fuzionat cu partidul lui
Take lonescu
a format Partidul Conservator
Naţionalist.
Un fenomen important în viaţa politică de la sfârşitul secolului al
XIX-lea şi
;eputul secolului al XX-lea a fost agitaţia în jurul constituirii
unui partid
rănesc. în 1882, Constantin Dobrescu-Argeş, de profesie
învăţător, a fondat
artida Ţărănescă a cărui program dezvolta unele idei ale
 conservatorilor şi
dicalilor. încercarea a fost reluată, mai târziu, de Vasile
Kogălniceanu şi Al.
alescu, apoi şi de Ion Mihalache. Merită să fie menţionată şi
ascensiunea
iscării popularizate de Spini Haret, ministru al instrucţiunii publice.
Acesta şi-a
ropus regenerarea lumii satelor prin activizarea corpului
de învăţători,
instituirea de bănci populare şi obşti săteşti, care erau de fapt
asociaţii de
chiziţie în comun a unor terenuri agricole. Pe această linie, a
apropierii de
roblematica lumii satelor şi rezolvării gravelor sale dificultăţi,
s-a plasat şi
■urentul poporanismului, orientare politică de esenţă
democratică, la care au
iderat numeroşi intelectuali, mai ales din
lumea rurală.
Un rol impci tant în viaţa social-politică a României l-a jucat şi
mişcarea socialistă. Ea a grupat în principal lucrătorii industriali, al
căror număr a crescut o iată cu intensificarea ritmului de
industrializare. Ascendentul ideilor socialiste n ţara noastră şi-a
aflat fundamentul în ÎP.seşi condiţiile concrete istorice de
dezvoltare. Printr-o propagandă abilă, în publicaţii, ca: „România
viitoare", „Contemporanul", „Emanciparea", „Revista socială", s-a
desfăşurat cu inten-
sitate, în ultimele decenii ale secolului trecut o vastă activitate
de căutări teoretice pentru elaborarea unui program politic propriu
pentru constituirea unui organism politic socialist. în acest sens se
înscriu contribuţiile doctorului Russel şi ale lui Constantin
Dobrogeanu-Gherea. Cel din urmă a formulat unele cereri pentru
care trebuiau să militeze socialiştii, şi anume: introducerea
votului universal, autonomia comunală, „înarmarea poporului",
răscumpărarea treptată a marilor proprietăţi agricole. în 1886 a
publicat articolul „Ce vor socialiştii români", primul program al
mişcării socialiste din România.
în spiritul organizării politice a lucrătorilor industriali au activat
cercurile socialiste, după 1887 cercurile muncitoreşti, şi apoi
cluburile muncitoreşti. Ele au grupat intelectuali ca: Zamfir Arbore,
Constantin Miile, Ion şi Sofia Nădejde, A. Radovici. în 1888,
socialiştii au participat la alegerile parlamentare reuşind să trimită
în forul legislativ al ţării pe primii doi deputaţi socialişti, Ion
Nădejde la colegiul II. de Roman şi Vasile Gh. Morţun la colegiul
III. de laşi. în 1893 s-a izbutit închegarea Partidului Social
Democrat al Muncitorilor din România. Organul său de presă a fost
gazeta „Lumea Nouă". La conducerea partidului s-au aflat, între
alţii, Constantin Miile, Vasile Gh. Morţun, loan Nădejde, Al. lonescu.
Astfel, lucrătorii industriali din Vechiul Regat au ajuns.să
dispună de un partid politic, for central de coordonare a mişcărilor
social-politice. Partidul a susţinut, în cele şase congrese dintre
1893 şi 1899, necesitatea introducerii votului universal,
garantarea drepturilor politice şi economice ale muncitorilor,
răscumpărarea marilor proprietăţi şi arendarea lor ţăranilor prin
intermediul comunelor rurale. La conducerea sa a avut loc însă, în
jurul anului 1899, o criză de putere, izvorâtă de plasarea multora
din liderii săi, în marea lor majoritate intelectuali, pe poziţii strict
teoretice şi rupte de multe din problemele concrete cu care
muncitorii se confruntau. Aceasta a determinat trecerea unora
dintre conducătorii partidului, denumiţi „generoşi", în rândurile
liberalilor. Partidul s-a dezorganizat, astfel, ca for de conducere şi
luptă politică. în 1901, locul central în coordonarea mişcării
socialiste l-a preluat Cercul România Muncitoare. în 1906, pe
măsura creşterii numerice şi a importanţei sindicatelor, ca
organizaţii profesionale ale muncitorilor, s-a constituit Comisia
Generală a Sindicatelor din România. în anul următor, cu prilejul
conferinţei socialiste de la Galaţi s-au pus bazele Uniunii Socialiste
din România, ce semnifica o organizaţie centralizată la scara
Vechiului Regat. în 1910, cu prilejul reorganizării, partidul
muncitorilor a luat denumirea Partidul Social Democrat din
România.
La începutul secolului al XX-lea mişcarea socialistă s-a
implicat în desfăşurarea vieţii social-economice şi politice a ţării
manifestându-şi poziţia fdtă de problemele dezvoltării României.
Astfel, ea s-a pronunţat pentru industrializarea ţării şi a combătut
teoria privind caracterul „eminamente agrar" al economiei. Prin
activitatea în lumea satelor, socialiştii şi-au exprimat solidaritatea
cu mişcările ţărănimii şi au susţinut revendicările acesteia. Ca o
soluţie, ei au propus exproprierea şi desfiinţarea marii proprietăţi.
Totodată, ei au sprijinit Permanent lupta naţională din provinciile
aflate sub stăpânire străină, au protestat contra războiului şi
implicaţiilor sale, au propus soluţii în vederea Propăşirii culturii
naţionale. De asemenea, ei s-au manifestat în mod activ în cadrul
Congreselor internaţionalei a ll-a.

161
 Activitatea guvernamentală Guvernele aflate la
conducerea ţării în astă perioadă s-au preocupat de adoptarea
de măsuri privind consolidarea jiui naţional român, întărirea
legăturilor cu românii de peste munţi irajarea economiei,
menţinerea şi funcţionarea cadrului democratic Nu au t, însă,
nici insinuările, violenţele verbale, afacerile politice, crizele de
guvern, baterile furtunoase Prin aplicarea rotativei
guvernamentale, liberalii au arnat alternativ cu conservatorii
O dată cu câştigarea independenţei de stat a României,
în timpul ernăni liberale din 1876-1888 s-a trecut la
materializarea programului de iermzare a societăţii Astfel, au
fost adoptate legi cu caracter economic ind rezolvarea
urmărilor afacerii Stroussberg, responsabilitatea ministerială 8),
organizarea comunelor (1878, 1882), a armatei (1878, 1883), a
învăţă-îtului (1878, 1883) De asemenea, s-a obţinut
recunoaşterea internaţională a jpendenţei şi s-a reglementat
succesiunea la tron în 1881, în vederea 'ihru mişcării
socialiste şi a propagandei sale, s-a adoptat legea contra
inilor, prin care şase democraţi ruşi au fost expulzaţi la
insistenţele emului ţarist
O vastă activitate politică s-a desfăşurat în jurul modificăm
Constituţiei din '6 în 1884, deşi numărul colegiilor electorale a
fost redus la trei, s-a menţinut ii cenzitar în acelaşi an, s-a votat
legea Domeniilor Regale, prin care regele imilia sa au fost
înzestraţi cu 12 proprietăţi care aveau suprafaţa de 118 286 tare
teren arabil şi păduri în 1885, Biserica Ortodoxă Română şi-a
proclamat ocefalia faţă de Patriarhia ecumenică de la
Constantinopol fapt cu implicaţii itive asupra suveranităţii
naţionale
în 1888, „opoziţia unită" a dus la căderea guvernului liberal,
moment din Î, până în 1895, la conducerea ţării s-au aflat
conservatorii şi junimiştii Au votate legi privind problema
agrară, bogăţiile naturale, statutul clerului în 5, Parlamentul
adopta legea minelor, care reglementa exploatarea bogăţiilor
solului şi introducea măsuri privind ocrotirea socială
Guvernarea liberală 're 1895 şi 1899 s-a desfăşurat sub
semnul dificultăţilor legate de problema tării, ale urmărilor
mişcăm memorandiste şi susţinem mişcăm de eliberare onală
între 1899-1901, guvernarea conservatoare s-a confruntat
cu esitatea unor noi împrumuturi externe, afacerea Hall/er,
legată de lucrările de ternizare ale portului Constanţa, urmările
unor răscoale ţărăneşti l-au urmat >utere, între 1901 şi 1904
liberalii care au adoptat legea mesenilor (legea sir) (1902) şi
legea băncilor populare (1903)
Răscoala din 1907 a determinat o gravă criză în societatea
românească ) semnul său s-au desfăşurat guvernările
conservatoare (1905-1907) şi rală (1907-1910) Se impuneau
de urgenţă măsuri politice menite să rezolve blema agrară în
ciuda unei legislaţii agrare bogate, gradul său de cuprindere a
rezolvat această cerinţă primordială pentru progresul României
în 1913, raln au anunţat, în programul electoral, că se impuneau
introducerea votului /ersal, expropierea marilor proprietăţi
agricole şi împropietănrea ţăranilor în 4 Parlamentul a luat în
dezbatere proiectele de reformare şi modificare în st sens a
Constituţiei în luna decembrie, liderul liberal Ion IC Brătianu
a pus însă amânarea dezbaterilor până la terminarea războiului
 Viaţa politică a fost oglinda fidelă a consolidăm statului
român aflat pe drumul deplinei modernizări S-a făurit o
democraţie parlamentară care a favorizat fructuoase dezbateri de
idei în jurul problemelor cardinale ale României moderne

NICOLAEIORCA despre personalitatea regelui Carol I

Simplu sever rege timid fată de oameni mândru fata de
misiunea lui regală ferit de tot ce e faţadă şi zgomot şi apărând
numai ca zeul monarhiei la ceasurile mari când un gest al lui
hotarea împrejurările singuratic şi păzit de orice prietenie închis în
cămăruţa de fier a conştiinţei sale personificare a tradiţiei de
suveranitatea integrabilă şi inabordabila jucând din doua partide ca
să nu se tulbure tara şi în fond cel mai sensibil dintre oameni, dar
ascunzând oricărui o umanitate adesea rănită care a isprăvit mut
pe patul tuturor mucenicilor

VASILE KOGĂLNICEANU Către săteni

Chestiunea ţărănească este cea mai însemnată în tara
noastră întreg viitorul neamului românesc atârnă de ea pentru că
cei mai mulţi locuitori - aproape 5 milioane - sunt plugari şi tara
noastră trăieşte mai numai din ceea ce produce munca acestor
plugari Cei mai mulţi ţărani nu au pământ sau îl au într-o întindere
mică învoielile agricole au ajuns înfricoşător de apăsătoare şi
neomeneşti, ţăranul e lipsit de drepturi politice, el nu valorează la
fel cu ceilalţi locuitori nu are şcoli atât cât îi trebuie nu are
învăţătura agricolă pentru a şti cum să se folosească mai bine de
munca şi de pământul lui nu trăieşte ca lumea fiindcă nu are
case cumsecade nu cunoaşte măsurile ce trebuie să ia tot omul
pentru a se feri de boli şi chiar de le-ar cunoaşte n-ar avea
mijloace ca să tie seamă de ele cu un cuvânt întreaga lui viată
este aşezată pe o temelie şubredă şi are neapărată nevoie de
îndreptare
Drept aceasta ne-am adunat câţiva prieteni sinceri ai
ţărănimii şi ne-am gândit cu multă şi mai mare îngrijire la nevoile
şi chipurile de îndreptare ale acestei stan de lucruri

Despre conservatorism în viata politică din România la cumpăna

secolelor al XIX-lea-a! XX-lea
De la teoria imobilismului social promovată de boierimea
ultraconservatoare de la începutul secolului al XIX-lea ca o primă
şi necontrolată reacţie contra pătrunderii principiilor liberale ale
revoluţiei franceze se ajunge la teoria evolutiomsmului sub directa
înrâurire a filozofiei engleze şi germane îmbrăţişată la început
doar de câţiva conservatori moderaţi personalităţi proeminente
ale vietn publice, teoria evolutionismului devine dominantă prin
aportul considerabil al junimismului literar apoi cel politic care
conferă putere de rezistentă şi combativitate contra afirmării tot
mai accentuate a principiilor liberal-democratice Comparativ cu
iraţionalismul şi intransigenta fostei caste politice privilegiate din
timpul vechiului regim raţionalismul întemeiat pe rezistentă şi
concesii alternative necesare supravieţuim clasei latifundiarilor
conservatorii determină coalizarea grupărilor Şi constituirea unui
organism politic modern capabil să înfrunte adversităţile şi să
apere interesele acestei clase în condiţiile unor lupte politice
deschise care antrenau într-o lungă măsură opinia publică
TEMĂ
1 Explicaţi funcţionarea rotativei guvernamentale
2 Caracterizaţi personalitatea regelui Carol I
3 Care au fost principalele trasaturi ale regimului politic din
România, între 1878-191$?

163
 ROMÂNII DIN AFARA STATULUI NATIONAL SI
LUPTA LOR PENTRU EMANCIPARE tf 867-1914)

-TRANSILVANIA.
- BASARABIA.
- BUCOVINA.
- DOBROGEA.

împrejurările istorice nu au permis în 1859 realizarea Marii

Uniri, adică ngerea laolaltă a tututror teritoriilor româneşti.
Unirea Moldovei cu Ţara lânească a constituit prima etapă pe
drumul edificării României moderne şi a irminat, la sfârşitul
secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, nsificarea
şi activizarea luptei de eliberare a românilor aflaţi sub dominaţie
ină. Anexarea Transilvaniei la Ungaria, în urma instituirii
dualismului, a fost ctul culminant al unei politici ce şi-a propus
întreruperea, în mod absurd, a i unităţi fireşti peste graniţe
impuse artificial. Mişcarea de eliberare naţională, eptată către
unitatea statală deplină, s-a desfăşurat în condiţii şi forme
)sebite: intensificarea luptei politice şi culturale, lupta pentru
menţinerea limbii isericii proprii, adoptarea de noi tactici şi
strategii, elaborarea unor importante umente programatice.
Obiectivul său central a rămas însă Unirea cu Ţara. )rdonată şi
gândită în principal de la Bucureşti, lupta românilor pentru
unitate onală a fost sprijinită, politic şi moral şi s-a bucurat de
simpatia opiniei tlice şi a cercurilor politice conducătoare din
Vechiul Regat.
Transilvania.Transilvania a continuat să reprezinte, în
perioada la care ne îrim cea mai importantă provincie cu
populaţie românească aflată sub ninaţie străină. în 1900,
Transilvania număra 5,2 milioane de locuitori. în toate
ensămintele efectuate de autorităţile maghiare, în pofida
falsificării unor date, lânii au reprezentat marea majoritate a
populaţiei provinciei. Conform îstora, în 1880 ei reprezentau
47,44% din populaţie, în 1890 47,98%, în 1900 20% iar în 1910
46,20%. în 1902, din 4 597 de comune din Transilvania nanii
dominau numeric în 2 971, adică în 67,4% dintre acestea.
Scăderea •centului se explică şi prin treceri de locuitori în
Vechiul Regat sau prin irgrarea în S.U.A. şi Canada.
Tendinţele autonomiste manifestate în Imperiul Habsburgic
după 1866, o tă cu reintroducerea regimului liberal de
guvernare, accentuarea crizei monar-i după înfrângerile din
1859-1866 în războaiele cu Franţa şi Prusia au decis ■curile
oficiale de la Viena să intensifice tentativele de apropiere de
reprezentanţii bilimii maghiare pentru a salva Imperiul de la
dezmembrare şi a menţine stăpâ-ea asupra popoarelor
subjugate. Deşi, în 1860, Conferinţa naţională a românilor i
Banata propus unirea Banatului cu Transilvania şi autonomia sa
faţă de Ungaria,
 Deputaţi români în 1861, în Dieta Ungariei

în anul următor Banatul a fost încorporat Ungariei, ceea ce a trezit

puternice nemulţumiri din partea populaţiei româneşti. Ea a utilizat
forme ample ale luptei pentru libertate naţională. Au contribuit la
aceasta şi hotărârile din 1861 ale Conferinţei naţionale a românilor
de la Sibiu, legile Dietei de la Sibiu şi constituirea, în acelaşi an, a
Asociaţiei transilvane pentru literatura română şi cultura poporului
român (Astra).
Potrivit pactului din 1867 Imperiul a fost împărţit între Austria
şi Ungaria, amândouă supuse aceluiaşi suveran, Franz losif,
devenit împărat al Austriei ş\ rege apostolic al Ungariei. Era
vorba, practic, de o uniune personală, asupra unui corp politic,
etnic şi economic foarte eterogen, întărită de rezolvarea în
comun a problemelor politicii externe, financiare şi militare. Două
delegaţii urmau să rezolve alternativ, în cele două capitale - Viena
şi Budapesta - problemele de ordin legislativ; s-a încheiat, de
asemenea, o Convenţie vamală; a fost repusă în drepturi
Constituţia maghiară din 1848.
In acest mod, Ungaria a reintrat practic, în posesia unor
drepturi ce i-au conferit un statut de preeminenţă în cadrul
monarhiei dualiste şi pe care a căutat mereu să îl lărgească, sub
masca refacerii himerice a regatului Sfântului Ştefan. Putem afirma
că, miza încheierii pactului dualist a fost anexarea Transilvaniei,
aflată în plin proces de dezvoltare economică, la Ungaria, act
decis contra voinţei românilor, prin hotărârea din 18 decembrie
1866 a Dietei de la Cluj. Românii erau, astfel, „dizolvaţi" în cadrul
aşa-zisei naţiuni politice, iar singura limbă oficială era maghiara.
încercând să păstreze indivizibilitatea statului maghiar, pe care
guvernul de la Budapesta îl revendica de la regatul Sfântului
Ştefan, cercurile conducătoare maghiare au desfăşurat o politică
furibundă de integrare totală şi efectivă a Transilvaniei în structurile
Ungariei.

165
 Printr-o serie de măsuri legislative cu caracter
discriminatoriu, ca: legea uniunii, legea pentru egala în-
dreptăţire a naţionalităţilor, legea învăţământului (1868), legea
electorală (1874), lege Trefort (1879), Ungaria a agravat la
maximum situaţia românilor din Transilvania. Astfel, au fost
anulate toate drepturile şi libertăţile politice ale populaţiei
româneşti, naţiunea maghiară a fost proclamată „unitară şi
indivizibilă", a fost supusă maghiarizării toată administraţia de
stat, au fost respinse, sub pretextul „atentatului la ordinea de
stat", orice revendicări cu caracter naţional, s-a îngrădit drastic
accesul românilor la viaţa politică, s-a introdus în mod
obligatoriu limba maghiară în învăţământ, inclusiv în cel
primar. în 1870, din 26 de şcoli existente în învăţământul
mediu, doar nctionau cu predare în limba română, fiind
frecventate de 840 de elevi.
Deoarece periclita fiinţa naţiunii române, înlăturarea regimului
dualist tro-ungar a constituit principalul obiectiv al luptei
srmântul lui Avram lancu
sub gorunul lui
naţionale Horea
a populaţiei lâneşti. încă la 31 decembrie 1866
George Bar/ţiu şi Ion Raţiu au înaintat aratului un memoriu în
care i-au cerut să nu sancţioneze anexarea Transil-iei la
Ungaria. S-a desfăşurat, de asemenea, o vastă mişcare
petiţionară şi oresăm favoarea drepturilor naţionale româneşti.
Ea a culminat cu Pronun-ventul prezentat la Blaj, în mai 1868.
Aceasta a reprezentat prima acţiune de răsunet a românilor
împotriva dualismului. El a fost redactat de George iţiu şi
reprodus în publicaţiile „Federaţiunea", „Telegraful român"ş\
„Gazeta Transilvania". S-a solicitat recunoaşterea autonomiei
Transilvaniei, a legilor ate de Dieta de la Sibiu în 1863-1864 şi
organizarea unui nou for legislativ pe a unei „reprezentaţiuni
populare". Acţionarea în judecată a autorilor săi şi a •r ziarişti a
dezlănţuit o vie agitaţie atât în Transilvania, cât şi la Bucureşti,
le au luat poziţie, între altele, ziarele „Românul"ş\
„Perseverenţa".
în rândul mijloacelor de luptă s-au înscris şi societăţile
culturale ce au renatun număr mare de oameni în activitatea
pentru susţinerea revendicărilor lonale, pentru păstrarea limbii
române. Alături de Astra a activat, după 1867, Societatea
Transilvania condusă de Alexandru Papiu-llarian. Din iniţiativa
lui \. Rosettis-a format, la Bucureşti, Societatea „Iredenta
română", care şi-a luat nele apoi de Societatea Carpaţi. Ea a
urmărit să determine o răscoală a >ulaţiei româneşti din
Transilvania. între alte societăţi culturale amintim mânia Jună,
la Viena, şi Societatea Petru Maior, la Budapesta. S-a acordat o
nţie deosebită organizării şi conducerii luptei politice a românilor
împotriva imului dualist. Conturarea unor curente politice
distincte şi ulterior a partidelor itice române din Transilvania a
marcat un nou moment în intensificarea
acţiunilor pentru impunerea drepturilor naţionale. De la cele două
curente, adică activist", susţinut de „grupul" din jurul Mitropolitului
Andrei Şaguna, care a promovat politica participării la viaţa
parlamentară, şi „pas/Vist" reprezentat, între alţii de Ion Raţiu,
George Bariţiu, i/ie Măcelariu, şi care susţinea neparticiparea la
viata politică, propunând în schimb, intensificarea activităţii în
domeniul social-economic şi cultural, s-a ajuns la constituirea
Partidului Naţional al Românilor din Banat şi Ungaria (26 ianuarie/
7 februarie 1869) condus de Alexandru Mocioni ş\ a Partidului
Naţional al Românilor din Transilvania (23-24 februarie/ 7-8 martie
1869) condus de Ilie Măcelariu. Aceasta a constituit un moment
important pe calea organizării politice a luptei românilor.
Prevederile documentelor lor programatice au fost convergente
în ceea ce priveşte necesitatea recunoaşterii autonomiei,
individualităţii şi statutului istoric particular al Transilvaniei,
democratizarea vieţii politice.
Lupta României pentru câştigarea independenţei de stat a
generat în rândul românilor din dubla monarhie o impresionantă
mişcare de solidaritate naţională. Prin campania de presă,
organizarea de comitete pentru colectarea de' ofrande şi
contribuţii, desfiinţate apoi de guvernul maghiar, înrolarea de
voluntari în armata română s-a demonstrat, o dată în plus, spiritul
de unitate al populaţiei româneşti. La 12-14 mai 1881, în
Conferinţa de la Sibiu s-a constituit Partidul Naţional Unitar al
Românilor din Transilvania, Banat şi Ungaria, ce a adoptat ca
tactică „pasivismul" în sprijinul luptei naţionale. Partidul refuza să
accepte dualismul austro-ungar şi anexarea Transilvaniei la
Ungaria. El lupta pentru respectarea autonomiei Transilvaniei,
contra exploatării naţionale a românilor, pentru folosirea limbii
române în armată şi justiţie. Apogeul orientării pasiviste s-a
concretizat între 1881-1895 în mişcarea memorand/stă, ce a ex-
primat, de fapt, punctul de vedere al tuturor românilor pe fondul
unei uriaşe efervescenţe revoluţionare. în 1892 s-a constituit, de
către Partidul Naţional Român, împreună cu partidele naţionale ale
slovacilor şi sârbilor, Congresul Naţionalităţilor din Austro-Ungaria.
Un rol important a avut şi Memorialul redactat în 1882 de George
Bariţiu, antrenarea tuturor mijloacelor împotriva politicii maghiare
de deznaţionalizare a românilor ardeleni, activizarea mişcării
culturale, ce a fost deservită în principal de studenţii români aflaţi
la studii în Imperiu.
în rândul organelor de presă cu o largă audienţă între români
s-a numărat şi „Tribuna", al cărui prim număr a ieşit de sub tipar la
Sibiu, în 1884, purtând motto-ul „Soarele pentru toţi românii la
Bucureşti răsare". în jurul său s-au grupat elementele tinere ale
Partidului Naţional Român, ce erau denumite tribunişti. Un moment
semnificativ în cronica zbuciumată a luptei naţionale l-a
reprezentat, în 1890, la Bucureşti, fondarea Ligii pentru unitatea
culturală a tuturor românilor. Ea a suplinit prin conferinţe,
congrese, tipărirea de cărţi şi organe de presă, intervenţia
oficială a guvernului de la Bucureşti în favoarea locuitorilor români
de peste munţi. Liga a deschis secţii la Berlin, Bruxelles, Paris,
Miinchen. La începutul secolului al XX-lea activau sub egida sa
Take lonescu, Octavian Goga, asile Lucaciu, V.A. Urechia, G.
Moroianu, ş.a. între fruntaşii mişcării româneşti c»n Transilvania
menţionăm, la finele secolului al XIX-lea, pe Vincenţiu Babeş,
vasile Lucaciu, /uliu Coroianu, Ion Ratiu, Gheorghe Pop de
Băse'şti, Eugen Br te şi alţii.
167
 Fruntaşii mişcării memorandiste

norandumul românilor din Transilvania şi Ungaria a fost

înaintat în 1892 n de la Viena sub egida Partidului Naţional
Român El a fost în prealabil Litat cu fruntaşii politici de la
Bucureşti şi semnat de Ion Rapu, George Pop lăseşti, Eugen
Brote, Vasile Lucaciu, Septimiu Albani ş\ luliu Coroianu
Memorandumul a fost depus la Viena de către o delegaţie
formată din 300 ersoane, intelectuali, meseriaşi Documentul a
reprezentat un virulent act de
acuzare la adresa regimului
Vasile Lucaciu dualist austro-ungar şi a
urmărilor politicii sale pentru
români F dezvăluit regimul de
exploatare n 'Oi<ală la care
erau supuşi românii şi a cerut,
totodată, recunoaşterea lor ca
naţionalitate, precum şi
acordarea drepturilor lor fireşti
împăratul a refuzat primirea
documentului şi l-a trimis
guvernului de la Budapesta,
care însă l-a respins Li-dern
românilor au fost implicaţi de
către oficialităţile maghiare, sub
pretextul unui „atentat contra
statului ungar", într-un proces
desfăşurat la Cluj, condamnaţi
la ani de temniţă, ceea ce a
stârnit o furtună de proteste nu
doar în Transilvania, ci şi în
Vechiul Regat, unde, în marile
oraşe, au avut loc numeroase
demonstraţii, întruniri de protest
în multe alte state ale Europei
s-au publicat lucrări şi articole de
presă încât, sub presiunea
opiniei publice, în
Miercurea Crearea Partidului Predeal
(
National Român v
/ T>Cernăuti
în Transilvania ~ Darabani
Prut Câmpulung
Timişoara Crearea Partidului \ lâmnicu Vâlcea
Naţional Român în Sighet Şiret Dorohoi
Banat Câmpina \
Târ
Conferinţe ale Partidelor 3 viste
catl , ii arp - Rădăuţi Ploieşti
bătu Mare V|Seu| de Sus Moldova
Botoşani Veche
Baia Mare Borsa
Tăsnad Câmpulung T
Valea lui Minai ; Târgu Lapus Moldovenesc / u
'
Marghita Năsăud r
ŞimleulSilvaniei Becleang||# _ n
.Paşcani u
Oradea " 1860: Dej « §fBistrita v
o Tg Neamţ
LEGEA
NAŢIONALITĂŢILOR
LEGEA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI fe> ? ' 879,1883
Mo flcărl 1 S
J& 1872: LEGEA ■ B Focşan e
PRESEI i v
Al 1874 : LEGEA husi Gala e
ELECTORALĂ Piatra
$p \ 1907: LEGEA Bacă
Neamţ r
APPONY Roman
Ţ2 : m
- gCâmpeni 0
Urziceni Hârsova
Slobozia
Fetestl
BUCUREŞTI CemavQdă
Vldele
Olteniţa Călăraşi

Constanta
Caracal Adamclisi
b|listra
Alexandria Giurgiu Turtucaia
LEGEA PRESEI Cluj P 5 V 1894 Reghin -. > Filiasi
Târgu Mureş { \>
Miercurea Ciuc Craiova
Q Pronunciamentul de la
Făgăraş Sf Gheorghe
Blaj şi \
18S2MEMOF alte memorii politice de
*-■■' ll Râmn
) \ icu protesft
Săr
 Agitaţii provocate de Procesul \ Vidin Calafat
Memorandumului \
p r Agitaţii ţărăneşti în Soroca V*
sprijinul \ Dumbrăve I
memorandistilor (1894) Bălţi V
\ ■€
Mediaş Adoptarea Orhei •
UllÂ
unor programe politice la si
V
ale saşilor Miclăusa Chism
ni ău
Tighin Tiraspol
"t o Tg Lăpusn
\ <Săusani
Leova
Comrat
Cetatea
Albă
Tatarbunar
Cahul
Bolgrad
Chilia
Nouă Reni
Ismail |
Şerpilor
Isaccea _ -™
uhna
Tulcea
Babadag Sf
Gheorghe
 final şi după intervenţia
personală a regelui Caro/I,
fruntaşii mişcării naţionale
româneşti au fost graţiaţi. Franz
/os/f a acceptat aceasta dorind
să obţină, în continuare,
adeziunea României la Puterile
Centrale.
în condiţiile de la începutul
secolului al XX-lea, o dată cu
afirmarea unor noi conducători
ai mişcării de emancipare
naţională, precum Aurel Vlad,
Octavian Goga, Vasile Lucaciu,
Ştefan Cicio-Pop, Vasile Goldiş,
loan Russu-Şirianu,
„activismul"a redevenit din 1905
politica oficială a mişcării na-
ţionale româneşti, vizând, în
majoritatea cererilor, mai întâi
autonomia şi apoi dreptul
locuitorilor din Transilvania de a-
Ştefan Cicio-Pop şi decide singuri soarta. în
1910 activau în parlamentul de
la Budapesta 5 deputaţi români:
Teodor Mihail, Ştefan Cicio-Pop,
Alexandru Vaida-Voie-vod,
Nicolae Şerban, Vasile Damian.
Legăturile cu românii din Vechiul Regat au continuat cu
intensitate. irsonalităţi ale culturii româneşti, ca Nicolae /orga,
Ar/st/ţa Romanescu, Ion <ca Caragiale, au vizitat Transilvania şi
Bucovina. în 1905 Academia Română a cernat premiul naţional
de poezie lui Octavian Goga. Manifestările legate de memorarea
morţii lui Ştefan cel Mare (1904), jubileul regal (1906),
aniversarea 1 800 ani de la cucerirea Daciei de către romani
(1905) au mobilizat naţiunea mână, făcând să rămână vie
imaginea luptei pentru libertate şi independenţă.
Lupta naţională a românilor s-a intensificat odată cu politica
de ma-liarizare care a înregistrat noi momente, periculoase,
prin legea Banffy,d\n !96, privind maghiarizarea denumirii
localităţilor şi legile Appony, ce au msfinţit folosirea limbii
maghiare până şi în şcolile confesionale ale iţionalităţior. între
1908 şi 1910 au fost închise 420 de şcoli.
Totodată, s-au afirmat şi alte tactici de luptă. în timp ce
Octavian Goga şi asi/e Lucaciu au susţinut, în mod deschis,
unirea cu România, lu/iu Maniu era ai rezervat, iar unii fruntaşi
politici ca Aurel C. Popovici, autorul lucrării „Statele nite ale
Austriei Mari", şi Alexandru Vaida-Voevod s-au raliat
concepţiilor 'deraliste cultivate în jurul arhiducelui Francisc
Ferdinand. în plan politic, o iportanţă deosebită în această
perioadă a avut-o şi colaborarea cu mişcarea xialistă, ce a
îmbrăcat forme noi. După ce în 1890 s-a constituit Partidul dcial-
Democrat din Ungaria, cu prilejul unui congres, în 1905 s-a
organizat o ecţ/e română a partidului, ce a îmbrăţişat şi linia
luptei naţionale. Socialiştii imani din Transilvania au întreţinut
legături cu cei din Vechiul'Regat. în 1903 o elegaţie condusă de
Constantin Miile s-a aflat în Transilvania şi Banat. Cu recădere,
după reuniunea din 1908, de la Arad, a Partidului Naţional
Român, -a intensificat apropierea, pe platforma luptei pentru
emancipare naţională, între

70
 mişcarea naţională şi cea socialistă. în condiţiile unor presiuni ale
Germaniei la Budapesta, guvernul Kaiserului fiind tot mai
nemulţumit de deplasarea spre Antantă a României, şi a dorinţei
unor cercuri politice maghiare de a adânci unele disensiuni din
sânul burgheziei române din Transilvania, între 1910-1914
reprezentanţi ai guvernului maghiar au purtat tratative cu unii
conducători români, care însă au eşuat datorită poziţiei
Budapestei. Calea luptei revoluţionare către autodeterminarea
românilor a devenit, astfel, ireversibilă. ' *f Basarabia. Teritoriul
dintre Prut şi Nistru a fost anexat de Rusia In urma războiului
ruso-turc din 1806-1812 încheiat cu pacea de la Bucureşti din
1812. în perioada ce a urmat, în ciuda unui control militar ţarist
efectiv, s-a acceptat menţinerea unor elemente de autonomie
specifice provinciilor de margine ale Imperiului. în 1817, provincia
avea o suprafaţă de 45 630 km şi o populaţie de 482 630 de
locuitori, dintre care 86,7% erau români; restul erau ruteni, evrei,
lipoveni, greci, armeni, bulgari, găgăuzi. Ea constituia o zonă cu
importanţă economică, date fiind numeroasele cirezi de vite şi
cantităţile mari de cereale ce se obţineau aici.
Cu toate acestea, datorită asupririi naţionale s-a desfăşurat,
mereu, un exod de populaţie peste Prut, în Moldova. în 1818
regiunea a primit statutul de regiune de graniţă (oblastie), iar
centrul său a fost stabilit la Chişinău. S-a elaborat Regulamentul
statului Basarabiei, care a constituit o lovitură grea dată autonomiei
acestei provincii româneşti. Până în 1828 teritoriul a fost condus de
un guvernator militar ce colabora cu un sfat boieresc. Pentru a
atrage boierimea locală, s-au luat măsuri de distribuire, către
aceasta, a unor pământuri, în alte zone ale Rusiei, şi
proclamarea sa drept nobilime ereditară. După 1828, măsurile
de integrare forţată a Basarabiei în cadrul Rusiei s-au accelerat,
autonomia sa fiind practic desfiinţată. La capătul perioadei, între
1828 şi 1871, ea a devenit o simplă provincie (gubernie) în cadrul
Imperiului Romanovilor, fiind guvernată autocratic. Ţarismul a
desfăşurat intens o politică de colonizare cu populaţie slavă,
ucraineană, poloneză şi chiar germană adusă din zonele Mării
Baltice. în administraţie s-a desfăşurat un proces de rusificare din
ce în ce mai intens. Statutul de gubernie a semnificat aplicarea
legilor ruse, introducerea instituţiilor corespunzătoare,
obligativitatea folosirii limbii ruse şi a alfabetului chirilic în
administraţie, Biserică şi şcoală.
S-a deschis, astfel, drumul politicii de deznaţionalizare, ce a
generat protestul populaţiei româneşti. în Basarabia, principala
formă a luptei naţionale a devenit lupta pentru păstrarea limbii
române. în 1848 s-a publicat gazeta „Românul", iar în 1862
boierul Cristi cerea permisiunea de a deschide o tipografie, dar
solicitarea i-a fost respinsă. Marile evenimente din România, şi
anume revoluţia din 1848-1849, unirea Moldovei cu Muntenia, au
avut un ecou puternic în rândul populaţiei româneşti dintre Prut şi
Nistru, fapt ce a determinat autorităţile ţariste să impună
întreruperea oricăror legături cu Ţara, intensificând politica de
rusificare a populaţiei româneşti. în 1867, limba română a fost
interzisă în toate şcolile din Basarabia, limba rusă devenind
obligatorie. în campania de rusificare s-a remarcat Episcopul
Pavel Lebedev. S-a decis, de asemenea, ca toate cărţile vechi
bisericeşti să fie strânse din sate şi trimise la Arhiepiscopia din
Chişinău, unde multe din ele au fost distruse. Totuşi, în 1890,
autorităţile ţariste erau nemulţumite de menţinerea şi "afirmarea
specificului
171
 ional al populaţiei româneşti, astfel că ţarul Alexandru al lII a
cerut /ernatorului Baiiuşkov să cerceteze cauzele ineficientei
procesului de ificare. Românii au continuat, astfel, să
reprezinte, în ciuda politicii de naţionalizare, contingentul etnic
cel mai important din Basarabia, lucru jvat şi de recensăminte.
în 1834 ei reprezentau 86% din populaţie, în 1862, 4%, în 1871,
67,4%, iar în 1897, ca rezistat al rusificării, doar 47,6% dintre
uito'ri, dar, oricum, cei mai numeroşi, căci 19,6% erau ruteni şi
ucrainieni, % ruşi, iar 11,8% evrei. Problema Basarabiei a fost
subiect de discuţie între irile Puteri, dar şi între România şi
Rusia. Dacă, în 1856, judeţele din sudul sarabiei, -Cahul, Ismail
şi Bolgrad- au fost retrocedate Moldovei, până în 77 guvernul
ţarist a căutat, pe diferite căi, să anuleze prevederile Tratatului de
3
aris în acest sens. A reuşit aceasta însă doar încălcând
integritatea teritorială României, prevăzută a fi respectată prin
Convenţia de la 4 aprilie 1877. wgresul de la Berlin din anul
1878 a acceptat ca Rusia să încorporeze reaga provincie
românească dintre Prut şi Nistru.
La începutul secolului al XX-lea mişcarea naţională a
populaţiei româneşti ? intensificat. Ea a fost condusă de o
pleiadă de intelectuali, precum Ion -,ulet, Ion Pelivan, Emanoil
Gavriliţă, Alexandru Nour, Constantin Stere, intelimon Halipa,
Vasile Stroescu şi alţii. După revoluţia din 1905-1907 în \sarabia
s-au afirmat trei grupări, şi anume gruparea radicală a studenţilor,
cea ntelectualilor, cea a boierilor moldoveniconduşi de P.
Dicescu, care au format, \\ târziu, Partidul Moldovenesc
Democrat. La Chişinău s-a format şi a activat ocietatea
moldovenească pentru răspândirea culturii naţionale" şi a fost
blicat ziarul „Basarabia". în ciuda represiunii, populaţia
românească a ntinuat să militeze pentru emanciparea
naţională, folosirea limbii române în oală, Biserică şi
administraţie.
Q 8ucovir-< Anexată în 1775, în urma unor rapturi teritoriale,
de către ibsburgi, Bucovina s-a aflat, până în 1786, sub ocupaţie
militară, iar apoi, după 90, a fost alipită Galiţiei. în 1849 ea a
devenit ducat aflat sub directa vernare a împăratului de la
Viena. Politica de deznaţionalizare forţată a nanilor practicată
de Habsburgi a vizat în special Biserica şi şcoala, unde a st
interzisă folosirea limbii române şi au fost facilitate mari imigrări
de populaţie raineană, germană, ruteană, slovacă. în cele din
urmă, s-a produs şi iscreşterea treptată a populaţiei româneşti şi
ascendentul populaţiei ucrainene. 1848 populaţia Bucovinei a
numărat 377 571 locuitori, din care 209 293 mâni şi 108 907
ucraineni. în 1900, din 730 195 locuitori, 229 018 erau români
297 798 ucraineni. Restul populaţiei era reprezentată de
germani, poloni, aghiari, ruteni, armeni.
Organizarea partidelor politice a avut un rol important şi în
lupta naţională n Bucovina. în anii mişcării memorandiste a
luat naştere, la Cernăuţi, vietatea „Concordia", ce-şi propunea
să lupte pentru respectarea autonomiei individualităţii teritoriului
românesc. Mai activau, de asemenea, Societăţile unimea"ş\
„Dacia". în martie 1892 s-a constituit Partidul Naţional Român
km jcovina, organism conducător al luptei pentru drepturi
naţionaJe şi sociale a manilor. Lupta culturală a jucat, de
asemenea, un mare rol. în 1883 s-a ganizat Societatea Şcoala
Română, ce a contribuit, la răspândirea ideologiei ico-româniste.
Serbările de la Putna, din 1871, organizate de un comitet din
„iiâ,. eu -
sa. *
J- ă
 Palatul Mitropoliei din Cernăuţi

care au făcut parte loan Slavici, Mihai Eminescu, A.D. Xenopol, şi

la care au luat parte peste 3 000 români, au reliefat voinţa
naţională a românilor. La Putna au participat Dimitrie Onciul,
Nicolae Filipescu, Ion Şendrea, Eudoxiu Hurmuzaki. Cu acelaşi
prilej compozitorul Ciprian Porumbescu, membru al societăţii
Arboroasa, a interpretat „Hora Daciei întregi". Eminescu afirma că,
„prin această manifestaţie s-a ridicat simţul naţional, iar studenţii...
vor contribui, după aceasta, într-o largă măsură la redeşteptarea
poporului român...". în acelaşi sens, s-au înscris şi întreaga
activitate a lui Âron Pumnul, comemorarea în 1875, la laşi şi în
străinătate, a unui secol de la răpirea provinciei româneşti, iar
peste doi ani a unui secol de la asasinarea lui Grigore al ///-/ea
Ghica, campania de presă din ziarele „Bucovina", condusă de fraţii
Hurmuzaki, „Gazeta Bucovinei", „Patria". „Junimea literară".
Urmare a luptei susţinute, în 1875 s-a inaugurat,- prin grija lui Ion
Gh. Sbiera, la Universitatea germană din Cernăuţi, o catedră de
limbă şi literatură română. La începutul secolului nostru, români din
toate provinciile au luat parte la comemorarea a patru secole de
la moartea lui Ştefan cel Mare (1904) şi la jubileul regal (1906), la
acţiunile întreprinse la Putna şi Bucureşti. în acelaşi timp, românii
au putut folosi, în slujba idealurilor lor, hotărârile guvernului de la
Viena privind lărgirea reţelei şcolare şi introducerea, în 1907, a
votului universal.
9> Dcbrogea. Spaţiul dobrogean a urmat un drum propriu, ce a
permis supravieţuirea populaţiei româneşti. Dobrogea nu a fost
integrată total structurilor Imperiului Otoman, iar lupta antiotomană
a voievozilor români a suscitat, mereu, idealul luptei sociale şi
naţionale. Până în secolul al XVIII-lea ea a constituit o provincie de
margine cu rol ofensiv, ulterior devenit defensiv. Din punct de
vedere religios, ea a fost supusă mult timp administraţiei de cult a
Mitropoliei Proilavonuiui. Alături de legislaţia otomană a continuat
să se manifeste „obiceiul

173
 Untului" De pildă, în secolul al XIX-lea, este menţionată
starostia mocanilor a Hârşova Poarta a colonizat în
Dobrogea, în conformitate cu interesele
numeroşi oşteni spahii, ieniceri, iar în secolul al XIX-lea tătari
şi cerchezi, are i-a înzestrat cu pământ Mari suprafeţe funciare
s-au aflat în proprietatea 7ămmtelor religioase otomane, dar
menţinerea a cinci sisteme de proprietate implicat mult statutul
proprietăţii agricole
Populaţia românească a continuat să vieţuiască în
comunităţi proprii nu r în mediul rural, ci şi în oraşe Centrul
politic, administrativ şi militar al unu s-a aflat, în secolul al
XIX-lea, la Babadag După 1848 se constată o ngere a
legăturilor cu românii din Vechiul Regat Biserica şi şcoala au
rămas, continuare, principalele instituţii în luptă pentru
drepturi naţionale Cu cursul şi al unor cărturari ardeleni,
şcoala dobrogeană a devenit o armă de ă pentru păstrarea
spiritului românesc, fund întreţinută de comunităţile locale tatul
român N/fon Bălăşescu a fondat circa 25 şcoli, dintre care cea
de la oea a fost sprijinită financiar direct de către guvernul de
la Bucureşti igresul de la Berlin din 1878 a recunoscut dreptul
istoric al României asupra )rogei într-o proclamaţie adresată
armatei, la 14 noiembrie 1878, de icipele Carol, cu prilejul
unim Dobrogei cu România, se spunea că „veţi rge în
Dobrogea nu în calitate de cuceritori, ci amici, ca fraţi ai
locuitorilor, e de azi înainte sunt concetăţenii noştri"
La sfârşitul secolului al XIX-lea şi la începutul secolului XX,
lupta populaţiei provinciile româneşti aflate sub dominaţie
străină a fost rodul colaborăm iror forţelor social-politice de pe
ambele versante ale Carpaţilor Animaţi de aiul unim, românii
şi-au demonstrat, pe căi şi cu mijloace diferite, dorinţa nă de
a trăi şi crea în limitele aceluiaşi stat naţional, expresie a
unei idantăţi naţionale organice

Din cuvântul lui Ion Ratiu, preşedintele Partidului National

Român din Transilvania, la cesul liderilor mişcării
memorandiste din 1894 la Cluj
Onorabilă Curte
Domnilor juraţi
Memorandumul pentru a cărui publicare şi răspândii e suntem
traşi ca nişte făcători de rele ntea acestei bare judecatoresci nu
cuprinde precum v-ati putJt convinge, decât gravaminele loruiui
român care ne-a trimis pe noi ca sa cerem scutul Tronului pentru
drepturile lui nesocotite ălcate în picioare
Ceea ce ne-a silit pe noi şi pe întregul popor român ca să
facem acest demers este faptul că t legislatiunea cât şi
guvernul ne-a adus la convingerea nestrămutata că în fata lor
pentru noi ba de dreptate nu poate fi
în zadar au fost toate promisiunile ce s-au dat în repetite
rânduri pentru respectarea ptunlor noastre naţionale în zadar
am încercat toate formele şi mijloacele legaie în zadar ne-am ns
la toţi factorii competenţi ai statului
Esclusivismul de rasa a declarat războiu de esterminare limbei
şi naţionalităţii noastre
Nu ne mai rămăsese doar decât acesta singură cale a
apelului la factorul suprem al statului a opiniunea publica a lumii
civilisate
Fata de acest act care nu conţine decât curatul adevăr şi
este icoana credincioasă a erintelor şi nedreptăţilor seculare ce
le îndură poporul român din Transilvania şi Ungaria trebuia i
egimul ori sa se desvinovateasca ori să-şi rasbune
 Desvinovătirea nu era cu putinţă a ales calea răsbunarei
Ne-a împiedicat sa ajungem la Tron şi acum ne supune
judecăţii acelora contra cărora ne-am plâns
Ceea ce se discuta aici domnilor este însăşi esistenta
poporului român
Esistenta unui popor însă nu se discută se afirma
De aceea nu ne e în gând să venim înaintea d-voastră să
dovedim că avem dreptul la esistenta
fntr-o asemenea cestiune nu ne putem apăra în fata d-voastră
nu putem decât să acusam în fata lumei civilisate sistemul
asupritor care tinde 1să ne răpească ceea ce un popor are mai
scump legea şi limba
De aceea nu mai suntem aici acusati suntem acusaton

Procesul Cârtii de Aur

„Procurorul reqesc din Cluj a ridicat deci acuză în contra
autorului Cârtii de aur pentru agitaţie şi atâtare şi a cerut iar
Tribunalul regesc din Cluj a ordonat confiscarea volumului prim din
Cartea de aur S au confiscat toate exemplarele din acest volum
pe cari jgdele de instrucţie din Sibiu Ie-a găsit în locuinţa
autorului cartn şi s a confiscat cartea şi de la abonaţii cari o
primiseră prin poştă în actul de acuzare erau trecute apoi
pasage'e din carte în cari s-a împiedicat puterea executiva a
statului şi cari erau toate scoase din vorbirea lui Simeon Bărnutiu
rostita în catedrala din Blaj din 2/14 mai 1848 am proclamatiunea
lui tot de la 1848 şi din alte documente istorice din acel an ori din
altn apropiaţi şi se spunea ca păcatul cărtn e acela că e scrisă
româneşte cu menirea de a fi răspândita printre romani
Procesul Cărtn de aur a fost de mare însemnătate de
însemnătate egală cu al Republicei şi al Memorandului cu
deosebirea că aceste două au fost intentate prezentului poporului
român din statul ungar iar Cartea de aur a fost dată în judecata
prntru trecutul poporului nostru Nu cartea nu autorul ci trecutul
frumosul trecut al poporului român din patria aceasta a fost tras la
bara judecătoreasca

Consulul Turciei la laşi Selim Gurdji la 20 mai 1908 despre

idealul unităţii naţionale la românii din Bucovina
Vizitele în grup ale românilor din Bucovina şi Transilvania
aveau până acum aparenta unor iniţiative particulare guvernul
român caută în mod riguros să nu trezească deloc susceptibilitatea
vecinilor sai austro-ungan dar pe măsură ce aceste vizite devin
mai frecvente menajamentele guvernului (român) tind de
asemenea să slăbească Astfel la 19 curent vs invitaţi de
primăria laşului 700 de bucovineni aparţinând tuturor claselor
populaţiei au fost timp de trei zile oaspeţii moldovenilor toate
toasturile lor au fost pentru Bucovina şi Transilvania nici un
cuvânt peitru împăratul rege De altfel opinia publică
interpretează aceste manifestaţii ca un prim pas către unire
Orice român care trece prin şcoala învata că Bucovina
Transilvania şi Basarabia sunt provincii detaşate din regatul
român şi că mai devreme sau mai târziu ele vor trebui să revină
la patria mamă

Ziarul Drug din Chişmău despre intensificarea luptei culturale

a românilor din Basarabia
S-a format un cerc al cărui scop tinde la deschiderea de
şcoli româneşti în Basarabia predarea limbii româneşti
dezvoltarea gustului pentru literatura romanească într-un cuvânt
s-a făcut primul pas care fatal va duce la antagonism Şi desigur
majoritatea va prefera să înveţe în limba maternă în cea
românească Deci înstrăinarea de Rusia e inevitabilă
TEMĂ
1 Care a fost statutul politic al Transilvaniei în cadrul regimului
dualist austro-ungar?
2 Reliefaţi importanta istorică a mişcăm memorandlste
3 înfăţişaţi cai şi metode utilizate în lupta naţională de către
românii aflaţi sub stăpânire
străină

175
 MIŞCĂRI SOCIALE LA CUMPĂNA SECOLELOR
ALXIX-LEA-ALXX-LEA

- PROBLEMA AGRARĂ ÎN ROMÂNIA LA SFÂRŞITUL

SECOLULUI AL XIX-LEA Şl
ÎNCEPUTUL SECOLULUI XX.
- FRĂMÂNTĂRI SI RĂSCOALE ŢĂRĂNEŞTI (1888-
1907).
- RĂSCOALA DIN 1907 SI CONSECINŢELE SALE ÎN
VIAŢA SOCIAL-POLIT1CA A
ROMÂNIEI.
-ACŢIUNI SOCIALE ALE LUCRĂTORILOR
INDUSTRIALI.
Problema agrară în RomSn >a sfârşitul secolului a!
XIX-Iea şi eputul secolului XX. Predominarea agriculturii în
ansamblul economiei ionale şi afirmarea deschisă a
neajunsurilor multiple din cadrul său a generat societate o
veritabilă problemă agrară, care după anul 1878, a urmat o
jlutie lentă, către o soluţie impusă de realităţile din lumea satului
românesc, ntrîi această perioadă, ea s-a constituit, alături de
problema electorală, ca un iectiv major al vieţii social-politice din
România. Pentru rezolvarea sa grabnică iu pronunţat, între alţii,
Vasile Kogălniceanu, Constantin Garoflid, Spiru Haret, >du
Rosetti, Constantin Dobrogeanu-Gherea. Repartiţia injustă a
fondului iciar, în condiţiile în care reforma agrară din august
1864 nu a rezolvat >blema agrară, fiind şi incompletă, iar
România se plasa, la sfârşitul secolului cut, pe locul patru în
lume în ceea ce priveşte exportul de cereale, a făcut ca jaţia
ţărănimii, principalul producător economic, să se agraveze
permanent.
După unele date, în 1905, 91,9% din populaţia Vechiului
Regat trăia la sate 7 790 de mari proprietari funciari posedau o
dată şi jumătate mai mult pământ cât 957 287 gospodării
ţărăneşti luate la un loc. Marea proprietate funciară era ţinută,
între alţii, de bogaţi proprietari funciari, ca Gheorghe Gr.
Cantacuzino, isarab Brâncovenu, Dinu Mihail. O statistică din
1903 menţiona că 300 000 de nilii ţărăneşti nu aveau deloc
pământ, iar 423 403 de familii aveau până la trei ctare. Şi
această integritate a tins mereu să se agraveze. Repartiţia
proprietăţii rare în jurul anului 1907 reiese din tabelul de mai jos.
REPARTIŢIA PROPRIETĂŢILOR FUNCIARE ÎN ROMÂNIA
ÎN A DOUA IMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-LEA
Nr. de hectare % din suprafaţa cultivată
până în 10 40,29 %
10-50 ha 8,89 %
50-100 ha 2,13%
100-500 ha 10,43%
peste 500 ha 38,26 %
 LEGEND BELGR/v'-
A
Pământ
cultivat'
0,75 mii Şir
ha. et
Pământ Rădău
Halmeu
Satu
Clăcaşi:
aprox
940 000
Mare
Salonta „_„«»_
Cărei__.
La1848
HuedîrK, Vişeul de
J*> >" Pământ Sus
cultivat' M
0,78 mii. o
ha.
Pământ l
cultivat: Jimbolia d
-
2 3mil ha
o
Pământ v
iurbarial. e
0,7 mii. ha.
u/> Măn n
■ '— r 1,4 mi/, ha. e
>iS v s
11848
Proprietari în folosinţă c
7Z\ Gospodării
v_ _ Ţărani:
ţărăneşti aprox 4,4
wj cu întindere Marea proprietate.:
medie de 1 Ha a
p
t
1
Gospodării Proprie
ţărăneşti •*w cu r
întindere medie de 7 o W
ha x
=3= Gospodării .
4
ţărăneşti ,
~ ~ cu 2
întindere m
medie de ii
.
19 ha
h ea 7 O/ V§I!' marilor oghitev
a proprietafri61 milji|ha|j
O rf La 1860 Soroca
r firi: Dumbrăve
a ţ (Principatele Unite)t
d ni Bălti
e
a .3 mii. ha.
Stratific Orhei
ata Călăraş
ţă i
mii Chişin Tirasi
p ău
TgLăpuşneiT|gn|na
f Huşi
ţ
Leova
2
, Cetatea
4
1,96 Albă
ş
: -
mil ha
Cahul Tatarbunar
Ţărani
***fi\ Comrat
Pro
prie Bolgrad
tari Chilia Nouă
şi Ismail
stat I.Şerp
- Tulcea ilor
Str Suiina
atifi
car
Sf.Gheorghe
 , Craiova După 1864 Xonsta
Proprietari mici, -
întindere medie a Silistra
proprietăţii 114 ha Giurgiu nţa
Rusci
Proprietari mijlocii, __________ Bazar Mangali
întindere medie a La 1860 ? gic
proprietăţii 486 ha (Ţara Românească) 5" Balcic
Mari proprietari, f*?*: a
întindere iwi •■ a Calafat
proprietăţii, peste 2
000 ha ■ Turnu
Măgyrek
Nicopole
 Principalul defect al legii agrare din 1864, în ciuda măsurilor
luate între
şi 1886, a fost că ţăranii primeau prea puţin pământ. Cu toate
eforturile de
re a bazei tehnice a agriculturii, unii mari proprietari au
preferat să se
ze, în continuare, pe intensificarea muncii ţăranilor. De aceea, cei
din urmă
siliţi să încheie învoieli suplimentare, care până în 1882 au fost
îndeplinite
od silit, de multe ori, prin apelul la dorobanţi. Sistemul de învoieli
agricole
ivantajâ, astfel, masiv pe ţărani, supuşi unui regim de muncă tot
mai intens.
.ractele agricole s-au menţinut şi la sfârşitul secolului al XIX-
lea. La
varea situaţiei ţărănimii a contribuit şi dezvoltarea sistemului
arendăşiei, ca
ntermediar între ţăran şi proprietar, printre cele mai răspândite
din Europa
ei epoci. In 1907, din 180 mari proprietari funciari doar 40 preferau
să nu-şi
ideze pământul. S-a ajuns chiar la constituirea unor trusturi
arendăşeşti,
;um cel al fraţilor Fischer-Justin, Costiner, Mirică, Pappiu, care,
în 1905,
neau venituri uriaşe din exploatarea unor suprafeţe ce însemnau
159 399 ha.
•n arabil. Deoarece unii contemporani au supralicitat caracterul
antisemit al
cărilor ţărănimii, menţionăm că, în jurul lui 1907 44% din
arendaşi erau
îâni, 43% evrei, iar 13%
străini.
Starea de sărăcie a ţărănimii a fost adâncită şi de marile
diferenţe dintre
ani privind numărul de vite de tracţiune şi hrană. Lumea satelor se
confrunta
grave probleme economice, sociale şi sanitare, pe care statul, în
ciuda unor
rturi, a fost incapabil să le rezolve. Majoritatea ţărănimii se afla
la discreţia
Tiătarilor, fiind apăsată de dobânzi uriaşe percepute în
schimbul împru-
iturilor. S-au adăugat, totodată, numeroase boli, regimul de
subalimentaţie,
ndiţiile grele de viaţă, toate grevând dureros asupra situaţiei
ţărănimii. Politica
vernamentală a vizat, până la răscoala din 1907, doar soluţii
paleative la o
ablemă atât de acută în societatea românească. S-au
urmărit, aşadar,
întinerea marii proprietăţi agricole şi întărirea celei mici. Se dorea
rezolvarea
oblemei agrare doar prin vânzarea pământului din domeniile
statului şi
■yordarea de credite către
ţărănime.
 Frământări şi răscoale ţărăneşti (1888-1907). Frământările
şi agitaţiile rănimii, al căror punct culminant l-au reprezentat
răscoalele, au pus în lumină ontradictiile din sânul societăţii
româneşti în pragul secolului al XX-lea şi au onstituit forme de
acţiune specifică în viaţa satului.
în martie 1888, pe fondul luptei contra guvernului, s-a
răspândit în
luntenia zvonul că guvernul a decis împroprietărirea ţăranilor,
dar marii
roprietari funciari au convins pe primari să nu înfăptuiască
aceasta, element
are a constituit pretextul nemulţumirii ţăranilor. La 22 martie /3
aprilie 1888,
•refectu! de Ialomiţa s-a îndreptat spre Urziceni, unde se
strânseseră mari mase
le ţărani, pentru a-i linişti, dar nu a reuşit. Răscoala s-a extins, în
luna aprilie
I888, în judeţele Prahova, Vlaşca, Gorj, Mehedinţi, Ilfov, Vaslui,
Roman, Tecuci,
Suceava, Neamţ. Printre localităţile ce au devenit focare ale
răscoalei au fost
Lipia Bo/dani (jud. Ilfov) şi Dumbrăveni §\\6 Botoşani). Ţăranii au
ars conace, au
distrus registrele de proprietate, s-au răfuit cu reprezentanţii
administraţiei de
stat, au trecut la împărţirea rezervelor de cereale, în principal de
porumb. Cete
de ţărani au încercat să pătrundă în oraşe ca Galaţi şi Mizii.
Autorităţile au trecut
la reprimarea răscoalei. Mulţi ţărani au fost ucişi sau răniţi, iar
peste 3 000 au
fost
arestaţi.
/ LEGENDA
• Răscoala din 1888
w Mişcân ţărăneşti în Baia Mare
1893-1894 Hu Târgu Darabani
A şi 1898-18 99
OM Mişcări ţărăneşti în st 1
• \
Transilvania Lapuş "7- '/
Halm nur>onvpm
până la 1900 Şiret „ Dorohor Rădăuţi
/Tx.SatuMare
S Qhet
' Cărei J Orhei
■s Mişcări \
ţărăneşti şi Călăraşi"
Miclâuşan
greve de '.Ch,şinlu
seceriş în •> Tighma
Transilvania Tiraspoi
între 1900-
1914, l Bacău'o w
N
Tq.Lăpuşnei
Oradea - vV ' ' '
HUS
>- .
Câ u ş ao i
( /Sălaci ■
'Valea lui Mihai—' ▼ y ■» Comrat '
T- /B ârlaa Cetatea
t>ej Aibă.
Marghita - ■ m
Negre
ni Aleşd Cahul Tatarbunar
Huedin }&GS&
C|U1

Bolgraa
GheorghienP
J
Turda Târ 9 u Mureş Nouă e
.s" ~
j«sSangeorgi
Câmpeni o ,H ,' '" de
Pădure Cernavodă
Semlac Brad Abrud
Consta
Alba lulia'
Deva Mangalia
Jimbolia Sebeş'
Orăştie Bazargi
C
Lugoj
Balc
Haţeg
Caransebeş -
petroşani )

Bala de Arama
 BELGRAD ' Târgu Jiu
Moldova Veche •
Turnu Severin. Flt şl,>
RĂSCOALA DIN 1907
• Principalele localităţi răsculaţi
o Localităţi în care au
avut loc acţiuni' de □Craio
solidaritate ale va
muncitorilor şi Vidin
ţăranilor
n Localităţi în care au
avut loc ciocniri între
răsculaţi şi unităţile Lom Ţurnu
represoare
A. Localităţi Măgurele-*
bombardate de
unităţile represoare
♦ Reşedinţe de judeţ şi alte centre
 Silit de agitaţiile ţărăneşti guvernul a propus Parlamentului
unele măsuri înd vânzarea unor moşii ale statutului către
ţărani, modificarea unor /ederi ale legii tocmelilor agricole, dar
în esenţă legislaţia agrară a rămas limbată. în anii 1888-1889
noi agitaţii ţărăneşti au fost înregistrate în iţele laşi, Bacău,
Vaslui, Roman, Vlaşca, Ilfov, Mehedinţi, Prahova, Dolj. în rina
anului 1893 şi în anul următor, în urma unor noi legi date de
guvernul servator, obligaţiile financiare ale ţăranilor au sporit
mult. Aceasta a generat răscoale în judeţele Vaslui, Botoşani,
Tutova, Vâlcea, Dolj. în 1899 răs-lele au cuprins şi alte judeţe.
După anul 1900, introducerea unui impozit pe turile spirtoase a
trezit numeroase nemulţumiri în lumea satelor.
Demn de subliniat este şi faptul că, la începutul secolului
nostru mişcarea ia/istă s-a implicat mai mult în abordarea
problemei agrare, încercând, prin rmediul cluburilor sale la
sate, pătrunderea ideilor socialiste şi în lumea ilă. Circa 230
de cluburi au fost formate în Câmpia Munteniei, unele grupând
3 de membri. Ea s-a desfăşurat, astfel, în condiţiile agravării
problemei gre, a transformării sale într-un indiciu în funcţie de
care urma să se decidă ■ctia progresului societăţii româneşti, a
bunelor intenţii, a politicii deseori itropice a guvernelor, dar fără
un efect concret.
Răscoala d<n 190? şi vo-'-ih i. v>ţeSc sale In V>-H;> socia!-
poîitrcă a «mâniei.Răscoala din 1907 a constituit apogeul
mişcărilor sociale de la finele >cii modeme, ce s-a remarcat
printr-o amploare, intensitate, grad de violenţă, irindere şi
caracter exploziv fără precedent. Unii contemporani au
întrevăzut ;a un veritabil război ţărănesc, ce a impus cu
stringenţă necesitatea rezolvării blemei agrare.
Răscoala a izbucnit la 8/21 februarie 1907 în satul Flămânzi
(jud. Boto-li), pe o mare moşie a trustului fraţilor Fischer.
Ţăranii au cerut încheierea )r învoieli mai lesnicioase, dar
administratorul a refuzat, drept pentru care a t bătut şi alungat.
Agitaţia a cuprins repede numeroase sate şi comune din dul
Moldovei - jud. Dorohoi şi laşi. Unii au lansat zvonul că
răscoala s-a reptat contra arendaşilor evrei, dar desfăşurarea
evenimentelor ulterioare a efat falsitatea acestei afirmaţii. Au
fost alungaţi proprietari, cârciumari şi ndaşi, s-au devastat
conacele şi sediile administraţiei locale. Primele ciocniri forţele
de represiune au determinat intensificarea răscoalei, al cărui
apogeu a t atins în Moldova între 5 şi 10 martie 1907. Răscoala
s-a extins ulterior în ntenia şi Oltenia - jud. Romanaţi, Vlaşca,
Teleorman, Ilfov, Dolj. Cel din nă, şi mai ales satul Băileşti, a
reprezentat un puternic focar de răscoală. între şi 15 martie 1907
răscoala a atins apogeul în sudul ţării. S-a încercat de către ani
forţarea barierelor oraşelor şi pătrunderea în centrele urbane:
precum rabia, Râmnicu Sărat, Giurgiu, Buzău.
Ţărănimea a utilizat, în cadrul unei mişcări spontane,
diverse forme de ită, precum întocmirea de petiţii, distrugerea
registrelor de proprietate, icarea conacelor marilor proprietari,
încercarea de a ridica unele fortificaţii, trugerea liniilor de
comunicaţie, pentru a împiedica deplasarea forţelor de
)resiune.. Solicitările ţărănimii erau concentrate în formula:
„Noi vrem mântl". în unele cazuri, documentele menţionează
unii lideri locali ai ţăranilor numiţi şi „studenţi". Dezvăluind un
registru mai larg al nemulţumirilor sociale,
0
:tf»
/
IM
 La asaltul conacelor. Litografie de A. Demian

numeroşi lucrători industriali şi-au manifestat pe diferite căi

solidaritatea cu răsculaţii la Galaţi, Brăila, Paşcani, Valea
Prahovei.
Intensitatea răscoalei a determinat r' icţia autorităţilor, ce au
recurs la unităţile militare. La 12/25 martie 1907 guvernul
conservator a demisionat şi a lăsat locul unuia liberal, pe care l-a
sprijinit însă, prim-ministru fiind DA. Sturdza. Guvernul a reprimat
violent răscoala. S-a folosit artileria pentru „pacificarea" unor sate,
precum la Stăneşti, Bă/ieşti, Vieru şi Hodivoaia. Numeroşi ţărani
au fost ucişi, alţii urmăriţi în justiţie şi condamnaţi la ani grei de
închisoare.
Numărul victimelor este dificil de precizat cu exactitate. Ion
I.C. Brătianu menţiona în Parlament numărul de 419 ţărani ucişi.
Ziarele patronate de Constantin Miile, .Adevărul" şi „Dimineaţa",
dădeau cifra de 12-13 000 de victime. Regele Caro/1 declara
ministrului Angliei la Bucureşti că era vorba de „mai multe mii". Au
luat poziţie, protestând contra intervenţiei violente a forţelor de
represiune, numeroşi intelectuali, ca Nicoale /orga, Alexandru
Vlahuţă, Ion Luca Caragiale, Constantin Stere, Constantin
Dobrogeanu-Gherea, Radu Rosettişi alţii. Ei au subliniat, totodată,
alături de o susţinută campanie de prec.ă a socialiştilor, prin Mihail
Gheorghiu-Bujor, că guvernul avea o responsabilitate deosebită
pentru soarta ţărănimii şi a ţării în general, şi de aceea se impun r •
rezolvarea neîntârziată a „chestiunii ţărăneşti".
Răscoala a avut o audienţă deosebită în provinciile
româneşti aflate ' b dominaţie străină (Transilvania, Bucovina,
Basarabia), precum şi un re ou deosebit în presa din Serbia,
Bulgaria, Austro-Ungaria, Canada, Germania, .are a înfăţişat
cititorilor situaţia ţărănimii din România, şi a criticat
reprimarea

181
 ntă a mişcăm sociale Austro-Ungaria şi-a manifestat chiar
„îngrijorarea" faţa /enimentele din România şi repercusiunile lor
posibile asupra românilor din silvania Răscoala a fost
menţionată şi în lucrările Congresului din 1907 de uttgarta\
Internaţionalei a ll-a
Răscoala din 1907 a determinat impunerea fermă în opinia
publică din ânia a problemei agrare şi a tras un semnal de
alarmă în legătură cu
adictnle din ţara noastră şi necesitatea adoptăm unor măsuri
eficiente drnele ce s-au succedat la conducerea ţării au
adoptat noi măsuri în cadrul latiei agrare Astfel, între 1907-
1909 s-au adoptat legea pentru învoirile -,ole, ce a stabilit un
plafon maxim de arendă, legi privind înfiinţarea Casei i/e,'
mărginirea dreptului de a avea proprietăţi în arenda,
trecerea în netatea statului a unor terenuri agricole, legea
de modificare a unor eden privind băncile populare, ce a
înlesnit unele împrumuturi acordate iilor, cea privind
judecătoriile de ocoale, ce urmau să rezolve litigiile între ii şi
proprietari, legea pentru constituirea obştilor ţărăneşti de
arendare în a unei legislaţii agrare, care a afectat, în principal,
poziţiile conservatorilor, Ierna agrară a continuat să rămână o
preocupare a vieţii politice interne, de ărei rezolvare depindea
însăşi evoluţia ţării în climatul de puternică /escenţă social-
pohtică de la începutul secolului nostru în România, liberalii
ustinut, după 1913, necesitatea înfăptuim unei reforme agrare şi
electorale Acţiuni sociale ale Sucrătoriior industriali.
Progresul economiei româ-
1 după cucerirea independenţei de stat, aflată, de altfel,
sub semnul
isificărn revoluţiei industriale, a determinat afirmarea lucrătorilor
industriali,
centraţi în zone ca Bucureşti, porturile dunărene, Valea
Prahovei Trăind şi
cind în condiţii dificile, rezultat al realizăm revoluţiei industriale,
aceştia au
mizat acţiuni de luptă specifice nivelului lor de dezvoltare
Grevele s-au
jlţit şi au căpătat amploare şi durată La sfârşitul secolului
trecut, pot fi
iţite grevele căruţaşilor din Brăila (1884), ale muncitorilor
tipografi din laşi şi
ureşti (1886, 1887), ale ceferiştilor din Galaţi şi Bucureşti
(1888) Orga-
rea unor formaţiuni politice ale socialiştilor şi ale sindicatelor a
determinat o
iă nouă în lupta pentru ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de
muncă între
2 şi 1906 au avut loc 580 acţiuni greviste în acelaşi timp,
lucrătorii industriali
J exprimat solidaritatea cu lupta ţărănimii, au luat cunoştinţă
de poziţia
îărn sociale faţă de rezolvarea problemei naţionale, agrare şi
electorale, faţă
;onflictul militar, care se contura în lume
Pe fondul progresului în structura social-economică a ţării
contradicţiile ale au evoluat, rezolvarea lor fiind avută în
vedere de toate echipele ernamentale ca o soluţie pentru
propăşirea ţării
 **
*

Din raportuldin 7 februarie 1906 al procurorului general N

Leonescu către ministrul justiţiei
Este absolut imposibil locuitorilor din comuna Fălciu ca să
arendeze pământ pentru hrană aş pe alte moşii, chiar când acei
care le posedă ar voi a le arenda, fiindcă nu-şi poate îndepărta
pe care trebuie să o aibă pe fiecare zi acasă, pentru hrana
copiilor, şi nu-şi poate cultiva, ■ghe şi transporta recolta de la
distante considerabile
 Am pus în vedere atât inspectorului comunal cât şi ajutorului
de primar Gh Grancea ca sa ia toate măsurile de a preveni în caz
când locuitorii comunei Fălciu ar voi ca să atace proprietăţile
vecine, şi să încunoştimteze de urgentă parchetul
Mi-e teamă domnule ministru, că orice măsuri se vor lua şi
orice sfaturi se vor da locuitorilor lipsiţi absolut de pământ pentru
hrană şi păşune vor rămâne ineficace în fata marei mizerii produse
prin refuzul arendaşilor de a ie da pământ fie pe bani fie pe
muncă, şi vor săvârşi delicte şi crime constrânşi de nevoi
în urma celor raportate, vă rugăm domnule ministru ca în lipsa
unui text de lege care să le impuie tuturor arendaşilor şi
proprietarilor ca să dea o câtime de pământ pentru o hrană şi
păşunat locuitorilor care au trebuinţă, ca să luaţi măsuri de a se
îndrepta această stare de lucruri din partea arendaşilor şi
proprietarilor, pentru că astfel să se poată preîntimpina
nemulţumirile şi răscoalele săteşti

Articolul Apărarea mea de Vas/Ie Kogălmceanu

Răscoalele ţărăneşti din martie 1907 au avut de urmare
firească o întinsă cercetare judiciară şi administrativă pentru
aflarea autorilor răscoalei La început, în martie şi aprilie opinia
publică, fund încă sub impresiunea zguduitoare a revoltelor,
credea că ţăranii s-au răsculat împinşi de instigatori sau de vreo
orgamzatiune revoluţionară care lucra la sate
în atmosfera aceasta încărcată a început să nască, să pnnză
încetul cu încetul şi apoi să ia trup definitiv acuzarea că vina, sau
cel puţin o parte din vină o am eu Dintru întâi nimeni nu s-a
gândit la mine La izbucnirea revoltei eram liniştit, crezând, ca
atâţia altn că nu e vorba decât de izbucnire, a unei nemulţumiri
locale Era însă scânteia care căzuse într-un butoi cu dinamită
întreaga tară luă foc Atunci bănuielile care rătăciseră
câteva zile de colo în colo, care
trecuseră graniţa şi dădeau vina pe seama străinilor, s,e opriră
asupra mea
y Instrucţia începuse în tot cuprinsul ţării Şefii armatei instruiau,
agenţii administrativi instruiau
membrii justiţiei mstruiau Ideea fixă, preconcepută cu care
porniseră toţi la cercetare era că ne aflăm în fata unei revoluţii
organizate Trebuia să se afle organizaţia
Constatarea aceasta este adevărată, este adevărul sfânt
Astfel actele de acuzare ale parchetelor ar menţiona numele
instigatorilor Imediat pe aceste acte, încheierea este că răscoalele
ţărăneşti din 1907 nu se datorează instigatiunilor vreunei
orgamzatium criminale ci stărei economice şi culturale a ţăranilor
(subl în text) Constatarea aceasta priveşte întreaga tară şi nu eu
sunt acela care o fac, ci actele judecătoreşti oficiale '

Cu privire la reprimarea răscoalei din 1907

în privinţa modului în care trebuia executată reprimarea
răscoalei trebuia spus că Ministerul de interne şi cel de război au
emis ordine dintre cele mai .energice , prin care au imprimat, de la
bun început acestei acţiuni, un caracter deosebit d»sângeros lată
câteva din aceste ordine Generalul Gigârtu, comandantul diviziei
a ll-a de la Craiova cerea în 14 martie prefectului de Dolj să se
aducă la cunoştinţa autorităţilor şi locuitorilor chiar din locurile
nerăzvrătite, că trupa are ordin să tragă atât cu armele cât şi cu
tunurile '(Subl în text) într-o circulară din 16 martie către prefecţii
de judeţe ministrul de interne I I C Brătianu atrăgea atenţia asupra
absolutei necesităţi de a reprima chiar din primul moment în
modul cel mai energic La 16 martie generalul Gigârtu reamintea
garnizoanelor Râmmcu Vâlcea, Slatina, Caracal regimentelor 2, 3,
19, 26 infanterie, 1 2 cavalerie, 1, 9 artilerie batalionul 1, 5
vânători, regimentelor 1, 2 călăraşi şi batalionul Cantemir 12,
ordinele ministrului de Război rezumându-l astfel .energie - foc în
carne Prinderea capetelor agitatoare în aceeaşi zi ordinul nr 11
687 ulterior primul emis de acelaşi general regimentelor Rovine nr
26 9 Artilerie, 1 Călăraşi suna astfel Vă ordon să reprimaţi în
mod exemplar distrugând totul şi împuşcând pe capii răzvrătiţilor,
fără a vă mulţumi făcând numai prizonieri
Nemulţumit de rezultatul acţiunilor de reprimare
comandantul Corpului 1 de armată generalul Năsturel, a dat la
17 martie Diviziei a ll-a ordinul ,ca în 48 de ore răscoala să
înceteze' El cerea generalului Gigârtu, comandantul acestei
divizii, să ordone tuturor detaşamentelor ca

183
 nd în localităţile răsculate şi ajungând poate după
consumarea crimei de către răsculaţi, ta să nu împiedice
trupa de a ucide pe făptuitori, să nu o împiedice de a incendia
casele lor".

Memoriu de revendicări al lucrătorilor de la moara „Steaua"

din Galaţi în timpul grevei >/<? 1. Orele de lucru să fie de la
12 la 10 ore pe zi, iar cele două ore de lucru până la schimb,
bunul mers al moarei, să se plătească supliment după preţul
zilei.
2. Mărirea salariilor tuturor categoriilor de lucrători cu 30 la
sută pe zi.
3 A nu fi concediat din lucru nici un lucrător sau lucrătoare din
cei aflaţi actualmente în grevă n de un an de zile, şi în special
din acei ce vin ca reprezentanţi la aducerea la îndeplinire a
■jicărilor cerute de noi, fiind expresia sinceră a noastră.
4. Respectarea repaosului duminical în întregime pentru
reculegere de forţe; repaosul să
-,ă de duminică dimineaţa şi până luni dimineaţa.
5. Facerea unui act de învoială între noi şi direcţia fabricii,
semnat de 5 delegaţi lucrători la
ş, dl. director al fabricii şi secretarul Comisiei Generale a
Sindicatelor din ţară şi din onor,
(a de Comerţ.
6. Cerem ca plata să se facă pentru partida de zi să se facă
la orele 5 seara ca toţi să ne
i face târguiala, târgul fiind închis legal. Plata să se facă în
argint şi bilete de bancă, iar nu în
i cu bani de nichel, găsindu-se lipsă în ele.
7. Cerem ca, din împrejurări când un lucrător sau
lucrătoare a întârziat 5-10 minute să fie
3 a-şi continua lucrul.
8. Cerem ca toţi lucrătorii şi lucrătoarele să fie respectaţi
tio personalul superior, a nu se mai
, cuvinte imorale şi josnice chiar pentru onoarea personalului
superic al moarei, cât şi gradului
psire morală a lucrătorilor şi lucrătoarelor.
9.Cerem ca, când moara are nevoie a sta vreo zi pentru
difer, eparaţii, lu-rătoni să fie
adică cu toţii să fie asiguraţi cu 6 zile de lucru pe săptămână.
10. Cerem plata zilelor în intregral cât vom sta în grevă,
greva fiind provocată de dl.
ijstrator al moarei.
11. Cerem ca nici un lucrător să nu fie amendat pentru
diferite ambiţiuni personale ale şefilor,
fie mai întâi judecată fapta lucrătorului printr-o comisie
compusă din 5 lucrători şi doi din
rialul superior al moarei.
Lucrătorilor să nu li se aplice amenda sub nici o formă, ci
numai o morală cuviincioasă.
12. Cerem înlocuirea d-lui administrator al moarei, care ne
învrăjbeşte şi ne maltratează
jceşte, aducând injurii legilor ţării; asemenea şi a subşefului
morar, pentru echilibrarea
-liei între lucrători şi personalul superior al moarei..."

TEMĂ:
1. Care a fost statutul problemei agrare în «omânia, la
cumpăna secolelor al XIX-lea - al
XX-lea.
2. Demonstraţi caracterul rădicai ai răscoalei ţărăneşti din
1907.
 CULTURA ROMÂNEASCĂ LA SFÂRŞITUL SECOLULUI AL
XIX-LEA SI ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XX-LEA

- TRĂSĂTURI GENERALE.
- INSTITUŢIILE DE CULTURĂ. SOCIETĂŢI SI
ASOCIAŢII CULTURALE.
- ÎNVĂŢĂMÂNTUL.
- MIŞCAREA ARTISTICĂ.

Trăsături generale. Deşi lipsită de cadrul unui stat pe deplin

unitar, viaţa culturală a românilor a beneficiat de o relativă
coeziune. într-o perioadă de profunde mutaţii social-politice, de
definire a matricei proprii spiritualităţii româneşti moderne,
Vechiul Regat a constituit, în perioada 1878-1918, centrul în jurul
căruia au gravitat forţele creatoare din provinciile româneşti aflate
sub dominaţie străină. Oamenii de cultură din Transilvania,
Basarabia şi Bucovina s-au stabilit şi au creat la sud şi la răsărit
de Carpaţi. Alţii au continuat să trăiască şi să activeze în
provinciile natale, dar au păstrat o strânsă legătură cu România.
Era, astfel, ilustrat un fenomen de osmoză culturală, cu adânci
rădăcini în tradiţia istorică a poporului nostru.
Perioada dintre 1878-1918 a constituit, în plan cultural, o
continuare a celei precedente, atât prin linia dominantă a
preocupărilor cât şi prin personalităţile care o ilustrează. Este
cazul lui Vasile Alecsandri, Theodor Aman şi Gheorghe
Tattarescu, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, Alexandru Odobescu,
Bogdan Petriceicu Hasdeu. în egală măsură, această perioadă
reprezintă un preambul în evoluţia culturală care avea să se
desăvârşească după Marea Unire. O serie de personalităţi de
primă mărime ale vieţii culturale din perioada interbelică îşi încep
acum activitatea, ca de exemplu: istoricul Nicolae lorga, scriitorii
Mihail Sadoveanu şi Tudor Arghezi, artiştii plastici Constantin
Brâncuşi, Gheorghe Petraşcu şi Theodor Pallady, savantul Henri
Coandă, compozitorul George Enescuşi alţii. Astfel, această
perioadă reprezintă o punte de cristalizări şi împliniri între
generaţia paşoptistă şi cultura primei jumătăţi a secolului al
XX-lea.
l tiîuţiiie de cultură, Societă?' şi a .oriaţiî culttvaie. Un
element de coeziune a spiritului creator din întregul spaţiu
românesc, îl reprezenta Academia. Constituită în 1866 ca
„Societatea literară română', cu misiunea de a stabili ortografia,
gramatica şi dicţionarul limbii române, ea şi-a modificat, încă de la
sesiunea inaugurală - august 1867 - numele în „Societatea
Academică Română", iar începând din 1872 a ajuns să-şi
lărgească domeniul de competenţe, admiţând între membrii săi
oameni de ştiinţă de prestigiu din domenii ca: medicina (Nicolae
Kretzulescu), ştiinţele naturale (A. Fătu), economia (Petre S.
Aurel/ansi loan Ghica), geologia (Gregoriu Ştefănescu). în mai
1879 a adoptat

185
Victor Emil
Babeş Racoviţă
tulatura de „Academia Română", ce avea drept obiectiv principal
promovarea culturii, limbii şi istoriei naţionale, a literelor, ştiinţelor
şi frumoaselor arte". în tructura sa s-au menţinut trei secţii:
literatură, istorică şi ştiinţifică, dar o dată cu liversificarea
disciplinelor ştiinţifice reprezentate, cea din urmă secţie a tins să
câştige o pondere tot mai
însemnată în cadrul Academiei,
reflectând astfel progresele ştiinţei
româneşti în acea epocă.
Primei generaţii de savanţi români -
fizicianul şi matematicianul E, Baca/og/u,
geologul şi paleontologul Gr. Cobă/cescu,
chimiştii Petru Poni şi Nicolae Tec/u, bota
nistul Florian Porcius, agronomul şi econo
mistul Ion lonescu de la Brad - i s-au
alăturat personalităţi mai tinere, cu merite
deosebite în diferitele ramuri ale ştiinţei:
matematicienii Spiru Haret, David Ema-
nuel, Dimitrie Pompeiu şi Gheorghe Ţiţeica,
inginerul Anghel Saligny, proiectant şi
constructor al podului de peste Dunăre de
la Cernavodă, geologii Ludovic Mrazec, I.
Simionescu şi Gh. Munteanu-Murgoci,
geograful Simion Mehedinţi, numeroşi re
prezentanţi ai medicinei şi biologiei pre
cum: Grigore Antipa, întemeietorul şcolii
dr. loan c. Cantacuzino româneşti de hidrobiologie şi
ihtiologie şi al

186
Muzeului de Ştiinţe ale Naturii
din Bucureşti, Dirnitrie Brândză,
fondator al Grădinii Botanice din
Bucureşti, Victor Babeş, Ion
Cantacuzmo, C. Istrati, Gh.
Marinescu, C. Levaditi, Emil
Racoviţă, fondatorul în 1920 al
Institutului de Speologie din Cluj,
D. Voinov, Francisc Rainer,
creatorul şcolii româneşti de
antropologie, Thoma lonescu.
Dacă secţiunea ştiinţifică a Academiei Române s-a bucurat
de o componenţă atât de prestigioasă, nu mai puţin ilustre sunt şi
numele academicienilor din celelalte secţii: B.P. Hasdeu, Timotei
Ci-pariu, Vasile Alecsandri, C. Negruzzi, August Treboniu Laurian,
Titu Maiorescu, iar mai târziu /. Slavici, G. Coşbuc, B. Şt.
Delavrancea, M, Sadoveanu, L. Re-breanu, la secţia literară; M.
Kogălni-ceanu, G. Bar'iţiu, Al. Odobescu, V.A. Urechia, A.D.
Xenopol, D. Onciul, I. Bogdan, V. Pârvan, N. /orga, la secţia
istorică. Nu se poate totuşi să nu observăm şi câteva „absenţe"
ilustre din rândul academicienilor. Marii scriitori
clasici, Minai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Petru Poni
Caragiaie, nu au ocupat în timpul vieţii fotoliile de academicieni care
li s-ar fi cuvenit pentru valoarea operei lor. Nici premierele mondiale
realizate în domeniul aviaţiei de Traian Vuia şi Henri Coandă nu
au fost răsplătite cu titluri academice, decât în cazul celui din urmă,
peste mai multe decenii de la construirea primului avion cu reacţie.
în pofida acestor omisiuni, Academia Română reprezenta forul în
jurul căruia s-au grupat cele mai importante forţe creatoare ale
poporului român, atât din Vechiul Regat, cât şi din provinciile aflate
sub administraţia străină.
Un fenomen caracteristic pentru cultura română în această
perioadă îl reprezintă şi apariţia unui mare număr de societăţi şi
asociaţii culturale cu profil istoric, literar, artistic. Ele ilustrează
efervescenţa culturală care defineşte deceniile din preajma anului
1900. Alături de Societatea „Junimea' (laşi, 1863), Societatea
culturală „Ateneul Român" (Bucureşti, 1865), Societatea
Filarmonică Română (Bucureşti, 1868), Societatea pentru fond
de teatru român (Deva, 1870), Societatea amicilor de Belle Arte
(Bucureşti, 1872) au activat importante asociaţii culturale ce au
susţinut idealurile deplinei libertăţi şi unităţi naţionale. Menţionăm
astfel, Amicii literaturii şi artei române (Bucureşti, 1895), Societatea
pentru răspândirea gustului artistic în România „Ileana"
(Bucureşti, 1897), Asociaţia „Frăţia bunilor români" (Bucureşti,
1906), Universitatea populară „N. lorga" '(Vălenii de Munte, 1908),
Liga „Deşteptarea" (Bucureşti, 1912). Alte societăţi şi-au propus
obiective limitate, marcând o tendinţă de specializare în cultură.
Astfel au activat între altele Societatea de Arhitectură (Bucureşti,
1891), Societatea de filosofie (Bucureşti, 1897), Societatea
„Tinerimea artistică" (Bucureşti, 1901), Societatea scriitorilor
români (Bucureşti, 1909), Asociaţia

187
 profesorilor universitari (laşi, 1917), So
cietatea „Arta Română"(laşi, 1917). Dacă
avem în vedere şi existenţa unui număr
mare de asociaţii vizând obiective sociale
şi politice (Liga Votului Universal) sau
naţionale („Arcăşiile"\n Bucovina) şi luăm
în consideraţie şi spectaculoasa dezvol
tare a presei - peste 2 700 de periodice
apărute doar în perioada 1907-1918 - ne
putem crea o imagine a bogăţiei şi diver
sităţii care au caracterizat preocupările
culturale ale societăţii româneşti între
războiul de independenţă şi Marea Unire.
Pentru meritul de a fi grupat în jurul
său pe cei care vor deveni „clasicii litera
turii române", Junimea" ocupă o poziţie
privilegiată în ierarhia asociaţiilor şi so
cietăţi/or cu/tura/e. Avându-I în fruntea sa
A pe Titu Maiorescu, ea a jucat un
Aurel Vlaicu rol de-
• CISIV în afirmarea lui M.
Eminescu, I.
Creangă, han Slavici şi Ion Luca Cara-
ale. în jurul acestei societăţi s-a definit un interesant complex de
idei estetice, jsofice şi politice, ce poartă numele de junimism. El
s-a pronunţat şi a susţinut omovarea, în acelaşi timp, a valorilor
tradiţionale şi deschiderea către cultura ;cidentală, cu o afinitate
specială faţă de cultura germană, explicabilă prin
Mihai Ion Luca
Eminescu Caragiale
88
faptul că, în cadrul său, se formaseră nu numai Titu Maiorescu, ci
şi mulţi alţi reprezentanţi de vârf ai intelectualităţii române din
epocă. Principala tribună de manifestare a ideilor acestei societăţi
au constituit-o „Convorbirile literare". Reacţia împotriva poziţiilor
junimiste s-a cristalizat în jurul revistei „Literatorul", condusă de
Alexandru Macedonski. Polemica de idei s-a purtat preponderent
pe tărâmul esteticului, „Literatorul" promovând curentul
parnasianismului şi simbolismului.
Estetica maioresciană a avut un adversar şi în persoana lui
Constantin Dobrogeanu-Gherea, susţinător al „artei cu tendinţă",
iar din punct de vedere politic adept al social-democraţiei. Ideile
sale se fac cunoscute prin paginile revistei „Contemporanul".
în primii ani ai secolului XX, alte două publicaţii au devenit
purtătoare de cuvânt ale unor noi curente literare, cu repercusiuni
şi dincolo de domeniul strict al esteticului: „Sămănătorul", iniţiat de
Spiru Haret, şi, respectiv, „Viaţa Românească", prin care s-au
făcut cunoscute, în special, ideile lui Constantin Stere şi Garabet
Ibrăileanu. Curentele născute în jurul celor două reviste au fost
sămănătorismul ş\ poporanismul.
învăţământul. O premisă importantă pentru facilitarea
accesului la învăţământ a reprezentat-o legea din 1864, prin care
învăţământul primar a devenit obligatoriu şi gratuit. în realitate,
însă, nu toţi elevii înscrişi în clasa I terminau patru clase. Condiţiile
obiective ale dezvoltării social-economice, un anumit imobilism şi o
oarecare inerţie la nivelul mentalităţilor au determinat menţinerea
unui procent însemnat de analfabeţi. în opera de modernizare a
sistemului de învăţământ din România un rol important l-a jucat
matematicianul, astronomul şi pedagogul Spiru Haret, ce a
îndeplinit de mai multe ori funcţia de ministru al instrucţiunii
publice. Prin activitatea sa el a reorganizat pe baze moderne
învăţământul de toate gradele şi a iniţiat prima acţiune culturală
şi politică de proporţii a învăţător/mii române din med/uf sătesc.
în mare măsură, lumea academică coincide, în perioada de
care ne ocupăm, cu aceea universitară. Cele două universităţi, din
laşi (fondată în 1860) şi din Bucureşti (înfiinţată în 1864), au
focalizat viaţa culturală şi ştiinţifică a ţării Se adăugau Facultatea
de Medicină (iniţiatori dr. Carol Davila şi N. Kretzulescu), precum şi
şcolile superioare cu profil artistic - Şcolile de Arte Frumoase din
Bucureşti şi laşi, Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică, care
completau imaginea învăţământului superior românesc situat la
cote valorice ridicate. Nivelul ridicat de cunoaştere şi cercetare se
explică nu numai prin talentul şi entuziasmul corpului profesoral,
ci şi prin temeinica sa pregătire în reputate centre universitare ale
Europei. De altfel, obiceiul trimiterii unor tineri la studii în
străinătate, adesea după absolvirea unei facultăţi în ţară, se va
menţine şi în continuare. în acest scop sunt atribuite burse de
studii în străinătate, mulţumită cărora poarta marilor universităţi se
deschide pentru tinerii români proveniţi din aproape toate păturile
sociale.
Reforma învăţământului, promovată de Spiru Haret, a dat o
nouă orientare Şcolilor de stat din România. Concomitent, însă, a
continuat să funcţioneze învăţământul particular, precum şi cel
confesional. în ceea ce îi priveşte pe românii din provincii!'- aflate
sub stăpânire străină, obiectivul principal a fost apărarea şcolilor
cu predare în limba naţională. în Transilvania şi în Bucovina
189
George Bogdan
Coşbuc Petriceicu
Hasdeu
■xistau unele şcoli româneşti, de nivel primar şi mediu, dar se
simţea lipsa ivăţământuiui superior. Activitatea Astreia constituit
un imbold pentru afirmarea laţiu'nii române din Transilvania. Ea a
continuat să susţină, pe diferite căi, şcoala omânească. Faptul că
primul preşedinte al Astreiesle ales Andrei Şaguna, cel are, în
1864, a devenit şi Mitropolit al românilor ortodocşi din Ungaria şi
din 'ransilvania, aruncă o lumină semnificativă asupra implicării
Bisericii în prijinirea învăţământului şi cultivarea valorilor
naţionale din Transilvania, fapt ;are reprezintă un adevăr
general, valabil pentru ambele mari confesiuni -irtodoxă şi greco-
catolică - cărora le aparţineau românii transilvăneni.
Mult mai dramatică se prezenta situaţia învăţământului pentru
românii din Basarabia. Politica de deznaţionalizare a populaţiei
majoritare româneşti a atins ipogeui după 1867, când folosirea
limbii române în orice fel de şcoală a fost nterzisă. Chiar şi atunci
când, sub influenţa revoluţiei ruse din 1905, s-a ecunoscut
dreptul la învăţământ în limba maternă, acest drept era acordat
liferitelor grupări etnice minoritare, nu însă şi majorităţii româneşti.
Dramatica iituaţie culturală a românilor basarabeni era întreţinută
şi agravată şi de vigilenţa :u care autorităţile ruse vegheau să nu
pătrundă nici un fel de cărţi sau periodice n bibliotecile
basarabene din România pentru a putea, prin totala izolare
:ulturală, să-şi ducă la îndeplinire acţiunea de deznaţionalizare a
românilor.
în perioada care a urmat războiului de independenţă,
arhitectura, pictura, sculptura, muzica şi teatrul trec şi ele printr-un
proces de iefinire a marilor direcţii care vor reliefa specificul
naţional în cadrul fiecăreia şi otodată cunosc capodopere ale
creaţiei artistice.
în arhitectură, vechea tentaţie, ca stil, a clasicismului, este
abandonată )entru a face loc unor direcţii de dezvoltare divergente,
nevoia de a construi mari
I90
 Palatul Culturii din laşi

edificii publice, care să dea prestanţă oraşelor româneşti. Aceasta

este satisfăcută de eclectismul specific şcolii franceze, ilustrat prin
edificii ca Atheneul Român sau Cercul Militar din Bucureşti.
Preocuparea arhitecţilor de a îmbina elementul nou cu cel autohton
s-a finalizat prin opera arhitectului Ion Mincu şi a elevilor săi, în
clădiri aparţinând stilului neo-românesc, încercare de continuare a
repertoriului de forme arhitecturale consasrat de epoca
brâncovenească.
Pentru pictură şi sculptură, epoca de care ne ocupăm
reprezintă momentul unei predări de ştafetă între generaţii.
Theodor Aman, Gheorghe Tattarescu şi Caro/ Storck, fondatori ai
Şcolii de Arte Frumoase din Bucureşti şi Gheorghe Panaiteanu,
ctitor al şcolii similare din laşi, îşi încheie activitatea. în schimb,
generaţia lui Nicolae Grigorescu, apoi Ion Andreescu şi Ştefan
Luchian înnoiesc limbajul plastic realizând o mai mare apropiere
faţă de pictura franceză a şcolii de la Barbizonş\ a curentului
impresionist. La laşi, CD. Stahise apropie mult de tradiţiile artei
plastice germane.
Primii ani ai secolului XX au marcat şi deschiderea artei
româneşti către universul de idei şi forme ale curentului
modernist. Opera lui Constantin Brâncuşi, degajând o viziune
stilizată a volumelor, a fost, pentru început, primită cu reticenţa de
publicul format şi educat artistic în spiritul curentului
academismului. Se afirmă nume noi ca: A. Verona, N.
Vermont, C. Cuţescu-Storck, Gh. Petraşcu, Th. Pallady. în
sculptură, Ion Georgescuşi Ştefan Valbudea preiau ştafeta de la
dascălul lor, Carol Storck, pentru a o preda unei generaţii mai
tinere: C. Brâncuşi, D. Paciurea, Fritz Storck. Activitatea

191
Palatul Poştei şi
Telegrafului
din Bucureşti

Ateneul
Român
Nicolae Theodor
Grigorescu Aman
expoziţională capătă un caracter ritmic. Unii artişti expun şi în
străinătate, unde cei mai mulţi îşi desăvârşesc studiile, realizând
astfel paşi spre recunoaşterea artei româneşti în cercurile
internaţionale. Un eveniment de excepţie îl constituie Expoziţia
Jubiliară organizată la Bucureşti în 1906 pentru a marca festiv
împlinirea a 40 de ani de la suirea pe tron a lui Caro/ I. Cu acest
prilej se amenajează în Capitală Parcul Carol şi se construiesc,
în cadrul său, numeroase edificii, precum Palatul Artelor. Tot cu
acest prilej D. Pădurea, Fr. Storck şi Filip Marin sculptează
ansamblul de factură romantică format din doi giganţi şi Frumoasa
Adormită, ilustrare a unei legende scrise de Carmen Sylva, regina
poetă şi protectoare a artelor.
interesul pentru artă se manifestă, însă, şi pe alt plan.
Acum au luat naştere colecţii şi muzee dintre cele mai importante
în România. Regele Carol I, el însuşi având studii de istoria artei,
şi-a format o celebră colecţie de tablouri. Tot gustului său şi al
reginei Elisabeta (Carmen Sylva) i se datorează construirea -între
1873-1383 - a CasteluluiPe/eş, devenit, din 1914, un bun al
poporului român, ca urmare a voinţei testamentare a suveranului.
în 1910 ia fiinţă la Bucureşti primul muzeu de artă, construit de
Anastase Simu pentru a-i adăposti bogata colecţie de pictură şi
sculptură, donată ulterior statului. Ideea unui muzeu de artă, iniţiat
şi susţinut de stat, se află, în această epocă, doar în stadiul de
proiect, deşi un fond de opere ale artiştilor români începe să se
strângă pentru viitoarea Pinacotecă Naţională, iar spaţiile pentru
amenajarea ei sunt prevăzute în Palatul Atheneului. Mai aproape
de realizare se află proiectul altei instituţii de interes naţional. Este
vorba despre Muzeul naţional de artă veche românească, destinat
să cuprindă atât obiecte de artă populară, cât şi mărturii artistice
ale civilizaţiei româneşti medievale, pentru care istoricul de
artă Alexandru
193
 gara-Samurcaş a colecţionat un fond de mai multe mii de
exponate, iar itectul Nicolae Ghika-Budeşti a construit o
aripă a viitorului sediu din ;ureşti (actualul Muzeu al Ţăranului
Român).
Din acelaşi interes pentru valorile culturii vechi, a luat fiinţă
Comisia
wumentelor Istorice, organism specializat în studierea,
repertorierea şi
taurarea monumentelor. Printre publicaţiile comisiei se numără
şi amplele
iertorii de monumente bisericeşti medievale din România,
realizate de Gh.
lşş\ Nicolae Ghika-Budeşti. Preocupărilor pentru cunoaşterea
trecutului istoric
tional le datorăm şi cele dintâi studii de arheologie românească
pe care Ie-a
îlizat Alexandru Odobescu, în legătură cu tezaurul de la
Pietroasa, Grigore
cilescu, pentru monumentul de la Adamclisi (Tropaeum Traiani)ş\,
mai târziu,
isile Pârvan, referitor la civilizaţia geto-dacă. Tot în această
perioadă, a
;eput o activitate sistematică de culegere şi interpretare ştiinţifică a
folclorului.
tivitatea de pionierat în acest domeniu a lui Vasile Alecsandri ş\
B.P. Hasdeua
;t continuată de Artur Gorovei, Simion Florea Marian, Gr.
Toci/eseu, Elena
?cu/ută-Voronca, Lazăr Şăineanu, care au publicat importante
culegeri de
clor, precum şi studii privitoare la textele culese. Preocupări
similare s-au
anifestat şi în privinţa muzicii populare, care reprezintă şi una din
sursele de
spiraţie pentru compozitori, în special pentru cei atraşi de creaţia
corală. în
;eastă direcţie s-au impus, cu precădere, contribuţiile lui
Gheorghe Dima şi
n Vidu.
Viaţa muzicală a fost bogată în manifestări aparţinând
diferitelor genuri, ste epoca în care se organizează Filarmonica şi
Opera (teatrul liric). Câteva îrsonalităţi se impun publicului, chiar
şi celui internaţional. Haricleea Darclâe, ina de A/o/ysunt două
dintre vocile celebre ale României, aplaudate pe mari ;ene ale
Europei. Dtntre compozitori se afirmă Ciprian Porumbescu,
Eduard 'aude/la, Alfons Castaldi. Alexandru Flechtenmacher îşi
asociază numele în Decial cu acela al poetului Vasile Alecsandri,
cu care colaborează. La laşi, îavriil Musicescu îmbină activitatea
componistică cu cea pedagogică. Fără idoială însă că marele
eveniment al istoriei muzicii româneşti este apariţia inărului
George Enescu, care şi-a uimit maeştrii prin precocitate şi o
strălucită arieră internaţională ca interpret, dirijor şi compozitor.
Imaginea vieţii culturale a epocii de după cucerirea
independenţei ar fi icompletă fără o menţiune a rolului tot mai
important pe care şi-l asumă arta framatică. Teatrul naţional se
afla la momentul de răscruce dintre vechea leneraţie,
reprezentată de Matei Mi/Io, Mihail Pascal/y, şi noile contingente
de ictori, printre care menţionăm pe Grigore Manolescu, Ştefan
 Iulian, Aristizza lomanescu, Constantin Nottara. în repertoriu,
clasicii literaturii universale ilternează cu dramaturgii români. în
strânsă legătură cu teatrul dramatic a luat îaştere şi teatrul liric, la
dezvoltarea căruia un rol important l-a avut Eduard Wachmann,
director al Conservatorului din Bucureşti.
Viaţa culturală românească din perioada 1877-1918 se
prezintă, astfel, ca jn fenomen complex, atingând cote valorice
superlative. în cadrul său s-au ructificat roadele unei activităţi
începută încă anterior anului 1848 şi în care cultura română s-a
aliniat celei europene. Principalele instituţii culturale s-au aflat
acum în perioada de organizare care, nu lipsită de unele ezitări, a
constituit un început condus în mod ferm de o generaţie de oameni
de cultură, beneficiind
de o formaţie solidă şi animaţi de un patriotism autentic. Afirmarea
specificului naţional în cultură a fost unul din obiectivele urmărite
cu consecvenţă fără a fi însă şi formulat ca atare, în mod
programatic. România independentă devenea astfel şi centrul către
care convergeau forţele creatoare din întregul spaţiu locuit de
români, într-un moment în care aspiraţiile către unire atingeau
apogeul, pregătind actul din 1918.

NICOLAE /ORGA despre interesul acordat ţăranului român

. .Cercurile conducătoare dădeau mai multă atenţie ca înainte
ţăranului. Cercurile literare şi
ştiinţifice studiară cu stăruinţă poeziile, poveştile, cântecele,
legendele, portul, în scurt toate formele de mişcare spirituală ale
poporului..."

CONSTANTIN RĂDULESCU-MOTRU despre specificul

naţional
. .Specificul naţional e totuna cu sufletul neamului, care e în
fiecare dintre noi, şi cu toate
acestea este în afară de noi: noi îi împrumutăm viaţa organică, el
ne dă continuitatea şi durata istorică; el este chipul cu care ne
întrupăm pentru alte neamuri..."

TEMĂ:
1. Caracterizaţi direcţiile principale de dezvoltare ale
învăţământului românesc, între anii
1878 şi 1914.
2. Care au fost contribuţiile majore ale mişcării artistice la
afirmarea culturii după cucerirea
independenţei?
 RĂZBOIUL PENTRU REÎNTREGIREA NAŢIONALĂ A
ROMÂNIEI

-DIPLOMAŢIA ROMÂNEASCĂ LA SFÂRŞITUL

SECOLULUI AL XIX-LEA Şl
ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XX-LEA. -ROMÂNIA
SI DEBUTUL PRIMEI CONFLAGRAŢII
MONDIALE. PERIOADA
NEUTRALITĂŢII SI SEMNIFICAŢIA SA. -INTRAREA
ROMÂNIEI ÎN RĂZBOI. OPERAŢIILE MILITARE DIN
ANUL 1916.
k
OCUPAŢIA MILITARĂ A PUTERILOR CENTRALE.
- CAMPANIA DIN VARA ANULUI 1917 SI URMĂRILE
SALE. -PACEA DE LA BUCUREŞTI (24
APRILIE/7 MAI 1918). REINTRAREA
ROMÂNIEI ÎN RĂZBOI SI PARTICIPAREA SA LA
VICTORIE.

Diplomaţia românească la sfârşitul secolului al XIX-lea şi

începutul ocolului al XX-lea. Dupâ recunoaşterea internaţională a
independenţei de stat, omânia a trebuit să ţină seama de noul
echilibru de forţe creat în Europa şi, în aecial, în sud-estul său.
Aceasta, pe de o parte, deoarece ocupa o poziţie rategioă în
Peninsula Balcanică, acolo unde se ciocneau interesele economice
şi olitice ale Rusiei, Imperiului Otoman şi Austro-Ungariei, iar, pe
de altă parte, ea ebuia să se integreze structurilor europene de pe
o nouă poziţie - cea de stat de >ne stătător- şi să-şi făurească
modalităţi proprii de afirmare care să-i asigure 9zvoltarea. în atare
condiţii, ţara noastră a desfăşurat o politică externă activă, cu n
câmp de acţiune lărgit şi în care s-a manifestat o colaborare între
toate partidele alitice, dincolo de micile interese partizane, pe
drumul afirmării intereselor aţionale. Au contribuit la aceasta
diplomaţi străluciţi, precum MihailKogălniceanu, J/7 Chica, P.P.
Carp, I.C. Brătianu, V. Boerescu, DA. Sturdza şi alţii. Conform
ărerii unor diplomaţi străini, Bucureştiul a devenit, în perioada de
care ne ocupăm, n centru cu o bogată activitate diplomatică, „o
veritabilă trambulină pentru mbasadori".
Imediat după 1878, un obiectiv central al guvernului român
a fost cunoaşterea în plan extern a independenţei şi a
transformărilor ce i-au urmat în tatutul politic al ţării. După
numeroase demersuri diplomatice, legate mai ales de Dordarea
cetăţeniei evreilor şi de rezolvarea urmărilor afacerii Stroussberg,
între iii 1878-1880 Anglia, Franţa, Grecia, Olanda, Rusia,
Imperiul Otoman, ustro-Ungaria, Italia, Germania au recunoscut
independenţa de stat a României.
în acelaşi timp, au avut loc numeroase contacte diplomatice
legate de dicarea ţării la rangul de Regat. încă în toamna lui
1878, Caro/ la luat titlul de Iteţă Regală, acesta fiind recunoscut
în anul următor. El a semnificat un prim as către modificarea
statutului politic internaţional al ţării. în 1880 I.C. Brătianu Carol I
au făcut vizite în Germania. Cu acest prilej a fost abordată şi
problema sgatului şi s-a reglementat, apoi, succesiunea la tronul
ţării. S-a stabilit ca, în lipsa ascendenţilor direcţi, tronul să revină
prinţului Ferdinand, nepotul de frate al lui

36
Carol. Acesta s-a căsătorit în 1892 cu principesa Măria de
Edinburgh, nepoata reginei Victoria a Angliei. La 14/26 martie
1881, Parlamentul a votat transformarea României în Regat,
punând încă o dată Europa în faţa faptului împlinit. România îşi
decidea, astfel, singură, soarta în istorie. în 1881, ţara noastră
întreţinea relaţii diplomatice cu 18 state ale lumii.
La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea
scena politică a continentului nostru a fost marcată, cel puţin în
sud-estul său, de mutaţii semnificative. Austro-Ungaria şi-a
intensificat penetraţia în Peninsula Balcanică şi a ocupat un loc
important în Comisia Dunării; preocuparea sa de a domina
Comisia, permanentele fricţiuni legate de situaţia românilor din
Transilvania, supuşi unei intense deznaţionalizări după înfăptuirea
dualismului din 1867, ca şi consecinţele convenţiei comerciale din
1875 au dus la înrăutăţirea relaţiilor româno-austro-ungare. Rusia
şi-a întărit poziţiile în Bulgaria şi a încercat, în 1878, să ameninţe
România cu ocuparea; în anul următor, pe fondul înrăutăţirii grave
a relaţiilor româno-ruse, după încălcarea de către Rusia a
Convenţiei din 4 aprilie 1877 şi ocuparea judeţelor din sudul
Basarabiei, s-a ajuns la incidentul între trupele române şi ruse de
la Arab Tabia, în legătură cu delimitarea frontierei de sud a
Dobrogei. Franţa, înfrântă catastrofal în urma războiului din 1870-
1871 cu Prusia, nu mai reprezenta, pentru moment, o forţă
politico-diplomatică în Europa. Acestea au impus României, tot
mai mult izolată diplomatic după 1878, să se îndrepte spre o
alianţă diplomatică cu Puterile Centrale (Tripla Alianţă), formată
din Germania, Austro-Ungaria şi Italia. S-au adăugat originea
germană a dinastiei din România şi unele interese economice ale
cercurilor conducătoare din ţara noastră în relaţiile cu Germania.
Iniţiativa a venit din partea cancelarului german Otto von
Bismarckcare, în 1880, s-a şi exprimat în acest sens. în 1883,
regele Carol I a făcut vizite în Germania şi Austro-Ungaria, ceea ce
a grăbit apropierea României de Puterile Centrale, l-a urmat vizita
primului ministru I.C. Brătianu în aceleaşi ţări. în cadrul
convorbirilor, premierul român a respins însă în mod hotărât -
expresie a politicii independente a României şi a faptului că
alianţa nu însemna renunţarea la o politică proprie a guvernului de
la Bucureşti -cererea de a nu permite pe teritoriul său acţiuni
îndreptate contra dublei monarhii. Chiar cu un an înainte, în 1882,
avusese loc la laşi, cu prilejul dezvelirii unei statui a lui Ştefan cel
Mare, un incident ce agravase relaţiile între Viena şi Bucureşti:
senatorul Petre Grădişteanu declarase atunci că speră ca regele
Carol să recapete „pietrele preţioase" ce lipseau încă de la
coroana voievodului moldovean, adică provinciile aflate sub
dominaţie străină.
în ultimii ani ai secolului trecut, raportul de forţe în Balcani a
suferit importante modificări o dată cu reorientarea Serbiei şi
Bulgariei spre Rusia. în acelaşi timp, guvernul român a continuat
să-şi manifeste interesul pentru sprijinirea locuitorilor de origine
română din zona Balcanilor, mai precis din Munţii Pindului ş\ de
pe Valea Timocului.
Alianţa între România şi Puterile Centrale s-a semnat în 1883
şi a fost un act cu caracter secret fiind cunoscut doar de rege şi de
către unii oameni politici. Ea a fost reînnoită, de cîteva ori, în anii
următori. Alianţa a avut un caracter pur defensiv, specificându-se
angajamentul părţilor de a nu adera la alianţe potrivnice
vreunuia din membri, ca şi obligaţia de a se ajuta în cazul în care
vreo parte contractantă era atacată. România a izbutit, în acest
mod, să iasă din

197
 rea în care fusese împinsă şi a obţinut unele garanţii de
securitate. în aşi timp, alianţa nu a semnificat nici un moment
abandonarea sprijinirii luptei, inilor din Transilvania, ci chiar o
consolidare a statutului internaţional al ţării regătirea deplinei
unităţi naţionale. Pentru unii politicieni, tratatul avea )rtantă
prin prezenţa Germaniei în alianţă. Se spera că aceasta din
urmă va veni la Viena şi Budapesta pentru a îmbunătăţi
situaţia românilor ardeleni, ■esie a conjuncturii internaţionale,
clauzele militare ale acordului nu au fost
nicicând aplicate, iar atunci când condiţiile au permis-o,
românii au intrat în i pentru eliberarea fraţilor lor de peste
munţi.
Trebuie menţionat şi faptul că, după 1883, momentele de
încordare între ureşti şi Viena au continuat, date fiind
intensificarea exploatării naţionale a anilor ardeleni, tensiunile
economice, precum şi războiul vamal dintre anii 5-1891,
regimul navigaţiei pe Dunăre. Puternicul ecou al acţiunii
lorandiste, uriaşa adeziune a opiniei publice şi a tuturor
cercurilor politice din hiul Regat la prevederile documentului
înaintat lui Franz losif m 1892, icarea liderilor memorandişti
în procesul de la Cluj, au impus cercurilor ale de la
Bucureşti ca, în ciuda alianţei cu Viena, să susţină interesele
jnale. însuşi regele Caro/1 a avertizat Germania că nu putea să
se opună deratelor naţiunii române.
La începutul secolului al XX-lea România s-a afirmat în sud-
estul Europei in factor de stabilitate politică. Politica externă a
încercat să corespundă pe in şi să urmărească realizarea
intereselor naţionale, aceasta pe fondul compli-situaţiei din
Balcani şi al conturării celei de-a doua alianţe politico-diplomatice
Europa - Antanta (Tripla înţelegere) - constituită de Franţa,
Anglia şi Rusia, lânia a urmărit, în principal, menţinerea statu-
quo-uM în Peninsula Balcanică î acest sens, şi-a modelat
activitatea pe lângă Puterile Centrale. Noua situaţie sud-estul
Europei, în special apropierea Austro-Ungariei de Bulgaria şi
terea agresivităţii sale după 1908, când a anexat Bosnia şi
Herţegovina, s-a ■ânt şi asupra situaţiei românilor din
Transilvania. Cel din urmă eveniment a întuat contradicţiile în
această zonă a continentului, dat fiind şi faptul că enţiile Rusiei
faţă de strâmtorile Bosfor şi Dardanele au fost ignorate la Viena.
asemenea, Bulgaria şi-a manifestat dorinţa de a îngloba noi
teritorii. De fapt, jaria dorea să-şi sporească teritoriul pe seama
Imperiului Otoman, prin aceasta ând în pericol statu-quo-u\
balcanic. în aceste condiţii s-a produs, în mod tat şi greu de
surprins de cei neavizaţi, o detaşare a ţării noastre de Puterile
trale. Ea s-a prelungit până către 1914, în pragul conflagraţiei
mondiale.
Diplomaţia austro-ungară şi cea germană au căutat, totuşi, să
menţină ureştiul în orbita Puterilor Centrale, în ciuda unui
curent de opinie tot mai ivorabil lor în cercurile politice
româneşti. în 1909, moştenitorii tronului din mania şi Austro-
Ungaria au vizitat capitala României, iar la împlinirea a 70 de
regele Carol /a fost numit feldmareşal al armatei germane. Ion
I.C. Brătianu, cipesa Măria, alţi politicieni au tatonat însă terenul
pentru o reorientare tacită, >olitica externă, către Antantă. Se
spera ca aceasta să sprijine unirea isilvaniei şi Bucovinei cu
România. Tot mai multe evenimente politice şi nomice atestă
acest proces. în anii 1910-1911 România a fost vizitată de uni
militare din Anglia şi Rusia, de Paul Deschanel, fost
preşedinte al iţei, şi de către primarul Parisului. De
asemenea, au sporit investiţiile de ital din statele Antantei, în
special în industria petrolieră.
 Războaiele balcanice din 1912-1913 au demonstrat însă, în
mod clar, reorientarea politicii externe a guvernului român. în
1912, statele balcanice -Serbia, Grecia, Bulgaria urmăreau
realizarea unităţii naţionale prin recucerirea unor teritorii aflate încă
sub stăpânirea Imperiului Otoman. Poarta a fost înfrântă şi, la 3
decembrie 1912, a semnat armistiţiul. Tratativele pentru pace s-
au desfăşurat la Londra, dar între aliaţii balcanici existau încă
multe neînţelegeri. Datorită Porţii discuţiile au fost întrerupte, iar la
3 februarie 1913 conflictul a reizbucnit. Teama unei generalizări a
conflictului a făcut ca Marile Puteri să intervină, după Conferinţa
internaţională a ambasadorilor şi „Protocolul" de la Moscova, ceea
ce arată interesele distincte ale Marilor Puteri, în zonă, şi să se
încheie pacea de la Londra, lăsând, totuşi, importante probleme
nerezolvate.
România şi-a proclamat neutralitatea faţă de primul conflict
balcanic, dar a privit cu îngrijorare războiul, mai ales prin prisma
intervenţiei Marilor Puteri. La 10 iunie 1913 Bulgaria, nemulţumită
de rezultatele tratativelor de pace, a atacat pe foştii aliaţi. (
începea al doilea război balcanic.) în aceste condiţii, când
situaţia din Peninsula Balcanică se complicase la maximum şi
tindea să se modifice, România a decretat mobilizarea. Toţi
contemporanii au fost de acord că aceasta a semnificat în fapt
ruperea legăturilor cu Puterile Centrale şi în mod
deosebit cu Austro-Ungaria. Nicolae /orga scria că se poate
spune... că peste
Dunăre se discută chestiunea Ardealului, că se începe războiul
împotriva voinţei austriece". Trupele române au trecut Dunărea şi
au înaintat în Bulgaria. Bulgaria a fost silită să capituleze.
Discuţiile pentru pace s-au desfăşurat la Bucureşti, ceea ce era o
recunoaştere a rolului ţării noastre. Pacea de la Bucureşti din 10
august 1913 a prevăzut cedarea de către Bulgaria a unei părţi din
Macedonia către Serbia şi a sudului aceleiaşi provincii către
Grecia. Imperiul Otoman a primit o parte din răsăritul Traciei cu
oraşul Adrianopole (Edirne), iar România, sudul Dobrogei, până la
linia Ecrane - Turtucaia. Tratatul de Pace a restabilit pacea în
Balcani doar aparent, căci în ciuda politicii Bucureştiului de a-l
menţine, guvernul de la Sofia a acţionat permanent sub instigarea
Vienei pentru revizuirea sa. Aceasta a adâncit şi mai mult ruptura
între România şi Tripla Alianţă, tocmai în pragul războiului mondial.
România şi debutui primei conflagraţii mondiale. Perioada
neutralităţi. şi semnificaţia sa. Primul război mondial (1914-
1918) a reprezentat apogeul confruntării între Marile Puteri
pentru dominaţie economică şi politică şi reîmpărţirea lumii în
sfere de influenţe. S-au confruntat Puterile Centrale şi Antanta,
deopotrivă responsabile de izbucnirea conflictului.
în vara anului 1914 România ocupa o poziţie importantă,
ambele tabere beligerante fiind dispuse să-i câştige concursul. Pe
de o parte, Puterile Centrale se străduiau să menţină România în
alianţă. în acest sens, în 1913-1914 au fost acreditaţi la Bucureşti
noi ambasadori, şi anume Ottokar Czernin, importantă figură a
politicii Austro-Ungariei, şi von Bussche, din partea Germaniei.
Vizita ţarului Nicolae al //-/ea şi a familiei sale la Constanţa, la 1/14
iunie 1914, însoţit de ministrul de externe Sazonov, discuţiile cu
regele Caro//şi premierul Ion I.C. Brătianu au reconfirmat însă
noua orientare în politica externă a României. Treptat, chiar
personalităţi marcante de la Berlin şi Viena au recunoscut că
România era practic pierdută pentru Puterile Centrale.

199
 La 28 iunie 1914 a avut loc atentatul de la Sarajevo, căruia
i-au căzut ime moştenitorul tronului austro-ungar, Francisc
Ferdinand, şi soţia sa. în 3 următoare, după ce Austro-Ungaria
i-a declarat război Serbiei, au intrat în flict, declarându-şi
reciproc război, principalii componenţi ai alianţelor mili-i Atât
Antanta cât şi Puterile Centrale au făcut presiuni la Bucureşti
pentru a tiga alianţa României şi intrarea sa imediată în război.
Soarta tării a fost decisă de Consiliul de Coroană de la Sinaia
din 21 iulie/3 iust 1914' în faţa unei situaţii grave bătrânul rege
Caro/ I trebuia să se isulte cu forţele politice din ţară. La
Consiliu au luat parte regele, prinţul ■dinand, principalii oameni
politici. Regele a prezentat tratatul de alianţă cu erile Centrale şi
a cerut intrarea în război alături de aliaţii săi. De partea sa situat
doar liderul conservator Petre P Carp, ce a invocat, din nou,
pericolul / ce ameninţa România. Membrii marcanţi ai
Partidului Conservator mocrat şi ai Partidului Conservator,
precum / Grădişteanu, I.N. Lahovary, u pronunţat însă pentru
neutralitatea armată. Ion IC. Brătianu şi membrii 'ernului, ca şi
Alexandru Marghiloman, au susţinut necesitatea expectativei
late care, la acel moment, era cea mai puţin riscantă. A fost
adoptată ultima jtie. în comunicatul oficial s-a precizat că
România nu fusese nici prevenită, consultată în legătură cu
mersul războiului şi nu putea fi invocat nici un motiv război.
între 1914-1916 ţara noastră a fost neutră faţă de
conflictul mondial, -un climat politic foarte agitat, când forţele
politice propuneau soluţii diverse, diplomaţii Puterilor Centrale şi
Antantei se străduiau să obţină colaborarea itară a României,
primul ministru Ion IC. Brătianu a manifestat o deosebită
ponsabilitate faţă de destinele ţării. în negocierile secrete cu
Antanta, care mitea sprijinirea luptei pentru desăvârşirea
unităţii teritorial-naţionale, Ion . Brătianu a dorit să obţină toate
garanţiile pentru existenţa de sine stătătoare arii. Pregătindu-se
permanent de intrarea în război, el a amânat tot mai mult jst
moment, pentru a se pregăti în vederea obţinerii unui succes
militar.
La 27 septembrie/10 octombrie 1914 Caro/ /a decedat şi a
fost înmor-ntat la Curtea de Argeş. în februarie 1916 a murit şi
soţia sa, regina Elisabeta. rol a fost urmat la tron de Ferdinand I.
Acesta se plasase pe poziţii antantofile d influenţat în acest
sens şi de soţia sa, regina Măria. în septembrie 1914 au t
încheiate de către România acorduri cu Rusia şi Italia în
schimbul unei jtralităţi binevoitoare, Rusia a recunoscut
drepturile istorice ale României jpra Transilvaniei şi a
Bucovinei. România şi Italia au căzut de acord, în îlaşi an, să
nu renunţe la neutralitate decât în urma unui preaviz de opt zile.
Depărtarea tot mai evidentă a României de Puterile Centrale l-
a determinat împăratul Germaniei, Wilhelm al //-/ea, să
continue eforturile pentru nţinerea alianţei la Bucureşti, dar şi
presiunile la Budapesta pentru a obţine Dunătăţirea situaţiei
românilor din Transilvania. Guvernul Tisza s-a arătat însă,
continuare, reticent în faţa unor astfel de demersuri. Tisza
credea, astfel, că mânia va ceda fiind ameninţată de Bulgaria şi
Imperiul Otoman.
Totodată, în sânul opiniei publice româneşti şi al
principalelor partide Utice au continuat frământările în legătură
cu posibilitatea intrării României în 'boi şi împlinirea idealului
deplinei unităţi naţionale. Curentul dominant a fost
Regele Regina
Ferdinand Măria
 acela care se pronunţa pentru intrarea în luptă alături de Antantă,
ce promisese întregul sprijin pentru unirea teritoriilor locuite de
românii din Imperiul Austro-Un-gar cu România. Acţionau de pe
aceste poziţii, pe diferite căi - demonstraţii, articole de presă,
conferinţe, intervenţii diplomatice - printre altele Liga pentru
unitatea culturală a tuturor românilor, în conducerea căreia se aflau
Vasile Lucaciu, Nicolae /orga, Barbu Ştefănescu-Delavrancea,
Octavian Goga, Acţiunea Naţională, organizaţie condusă de
Nicolae Filipescu şi care cuprindea pe conservatorii antantofili. Pe
linia susţinerii intereselor Puterilor Centrale s-au plasat, pornind de
la propriile convingeri politice, Constantin Stere, Petre P. Carp, Lupu
Costake, V. Arion, Alexandru Marghiloman, dar aceasta nu a
semnificat însă că aceşti oameni politici nu susţineau şi idealul
unităţii naţionale. Mişcarea socialistă din România s-a opus însă
participării la război pe care, în conformitate cu aprecierile
Internaţionalei a ll-a, îl considerau „imperialist". Congresul
extraordinar din 1914 al Partidului Social-Democrat a cerut
adoptarea unei politici de neutralitate. Se aprecia că desăvârşirea
unităţii statale a României se putea desfăşura doar prin „socialism şi
revoluţie". Prin numeroase întruniri, mitinguri şi demonstraţii, precum
şi pe plan internaţional, socialiştii români au susţinut aceleaşi idei.
în perioada neutralităţii situaţia economică a ţării s-a
înrăutăţit. Mai întâi, închiderea strâmtorilor Bosfor şi Dardanele,
după intrarea Imperiului Otoman în război de partea Puterilor
Centrale, a dus la reducerea volumului comerţului ■românesc. Mai
apoi, taberele beligerante s-au înfruntat în România şi în plan
economic. Erau la mijloc importante rezerve petroliere şi producţia
de cereale a ţării, ce ar fi întărit potenţialul uneia sau alteia din
taberele aflate în război. în vederea continuării înzestrării armatei
române cu armament modern, Antanta a

201
¥ S UNIVERSUL
nânla a declarat războii

U l i
tiarei patrii a amMJtaretarei ştiri ii astft

CONMMU

Ziarul «Universul» anunţând intrarea României în

război

;ordat unele credite, s-au făcut comenzi de armament în

străinătate şi s-au treprins, de asemenea, unele rechiziţii. Situaţia
s-a complicat în 1915 pentru omânia, o dată cu intrarea în război
a Bulgariei de partea Puterilor Centrale oarta acţiona în acest
sens încă din 1914.
între anii 1915-1916, mai ales, au avut loc numeroase tratative
cu Antanta Bucureşti, Paris, Londra, Petersburg, multe
influenţate de desfăşurarea seraţiunilor militare. Pe fondul unor
victorii ale Triplei Alianţe din vara lui 1915, ntanta era gata să
accepte drepturile legitime ale românilor asupra 'ansilvaniei,
Banatului şi Bucovinei. Antanta se obliga să susţină desăvârşirea
lităţn naţionale a ţării noastre pornind, deci, de la propriile
interese. încă din 314, Austro-Ungaria propunea unirea tuturor
românilor într-un singur stat, dar tegrat imperiului său.
Convorbirile care au urmat s-au purtat sub presiunea îrmanentă a
Franţei şi Angliei, Ion I.C. Brătianu amânând mereu intrarea în
zboi pentru a găsi momentul oportun. în vara anului 1916, şeful
Marelui Stat fajorrus, generalul M.V. Alekseev, şi generalul Joseph
Joffre, comandantul şef trupelor franceze, au cerut României să
intre în război, „acum ori niciodată".
Intrarea României în război. Operaţiunile militare din gnu!
1916. Ocu-aţia militară a Puterilor Centrale. Tratativele cu
Antanta au intrat în vara anului )16 în faza finală, căci presiunile
sale la Bucureşti s-au înmulţit peste măsură jpă îndelungi
discuţii, la 4/17 august s-au semnat documentele colaborării
Dmâniei cu Antanta, şi anume o Convenţie politică ş\ una militară.
Ele au avut un iracter secret. Convenţia politică prevedea ca
România să declare război Jstro-Unganei, căci doar cu aceasta
din urmă avea probleme. Antanta s-a

)2
// JState din coaliţia
Antantei
\State din coaliţia
Puterilor Centrale
- Aliniamentul frontului
în momentul oprim
ofensivei române în
Transilvania Năsă
ud
r
v
-T.Jir " Aliniamentul paşcani \
frontului la 12 XI. Beclean
1916 Aliniamentul
frontului la 24
X11916
Linia frontului la
31 XI11916
(după retragerea
în Moldova)
ARMATA 2
Armate române
ARMATA 6
Armate ruse
■"fr* Inamicul
 A2
române — 'de AUSTRO-
la Mărăşti UNGAR/ Bacău ■.r .
O Respingerea ofensivei ARMATA DE NORD ) Leova
germaneM» în vara Târgu
anului 1917 . \ Bârlad. Comrai
(Mărăsti, Oituz)
Lipovâ
iro \ li ARMATA 2
8
Lug
oj
l.Şerpiloi
*%. Râmnicu ţ A2\
A.1 Câmpi
' Vâlcea (
, '\ na Sulina
•™> ,«pu! KUHiVfc )
\ Sf.Gheor
SERBr f ghs
A CL t
Ploieşti \ ARMATA 1 f = - _„
Rezistenţă împotriva războiului GP de -; HârşovaC ARMATA DJ -
x s, | ~iş_z=?&zz-
:
(1914-1918) \Vidin r MANEVRĂ -, TRUPE RUSE =' <;g OBR ? GEA "
"f=#= * Sv BUCUfflgîi Feteşti-' / "'""
Calafat r- PEEEff~r
J I Teritoriu român cotropit în Olten, ţ a '. 3' - " V Constenţa ' '
anul 1916 \ "~~
 Alex
andri
a,
Mangalia iu
ABMATA 3 BULGARA \
Bazargic
Nicopole "~0-—
Balcic
Româ
nia în
perio
ada
război
ului
pentr
u
reîntr
egire
naţion
ala
 obligat să respecte integritatea
teritorială a ţării. S-a
recunoscut, de asemenea,
aspiraţia legitimă a României
pentru Unirea cu Transilvania
şi Bucovina. România urma să
participe la Conferinţa de Pace
în condiţii de egalitate cu
celelalte părţi semnatare.
Convenţia militară a stipulat
ajutorul militar al Antantei pentru
ţara noastră. Armata română
trebuia aprovizionată, prin
porturile ruse, cu muniţii şi
armament în cantitate de 300 de
tone zilnic. în ziua decretării
mobilizării generale un tren cu
muniţii trebuia să se afle la
graniţa ţării. România se obliga
să intre în război la 15/28 august
1916 împotriva Austro-Ungariei.
Concomitent, armata rusă
trebuia să desfăşoare mari
Generalul operaţii în Galiţia şi Bucovina şi
Constantin Prezan, să participe la apărarea Dobro-
şeful Marelui gei contra vreunui atac al
Bulgariei, iar trupele aliate de la
Salonic, conduse de generalul
francez Sarrail, trebuiau să
declanşeze o ofensivă pentru a
reţine pe austro-germani.
La 14/27 august 1916 a fost con-
vocat Consiliul de Coroană sub
preşe-
linţia regelui Ferdinand. Ion I.C. Brătianu a prezentat rezultatul
înţelegerilor cu Antanta şi a cerut intrarea ţării în război alături de
această alianţă de forţe. Toţi >articipanţii s-au declarat de acord şi
au votat în acest sens, cu excepţia lui Titu Waiorescuş'i a lui Petre
P. Carp, ce continuau să susţină politica de expectativă, n aceeaşi
seară, ministrul Edgar Mavrocordat a înmânat la Viena nota de
război \ României.
începea astfel războiul pentu reîntregirea naţională a
României. României -a fost impusă intrarea în război într-un
moment cu totul nefavorabil, fiind cerută ie Antantă datorită
situaţiei sale precare pe fronturile europene. Prin intrarea îulgariei
în război contra ţării noastre s-a format un front uriaş pornind de
la arpaţi, mergând pe Dunăre şi ajungând la Marea Neagră. în
cadrul său, din cei >este 800.000 soldaţi şi ofiţeri, cât numărau
forţele armate române, cele mai nulte efective, două treimi, au fost
afectate frontului din Transilvania, şi mult mai >uţine celui din
Dobrogea. în noaptea de 14/15 august 1916 armata română a
recut Munţii Carpaţi în Transilvania, unde a cucerit Braşovul,
Top/iţa şi a pătruns n zona secuiască. Trupele române au fost
întâmpinate cu bucurie de locuitori, ;e aşteptau eliberarea de sub
dominaţia străină. Multe din prevederile Con-/enţiei militare cu
Antanta nu au fost însă respeptate de către aceasta, iar rfensiva
română nu a fost susţinută de aliaţi nici în Galiţia şi nici în
Dobrogea, ;eea ce a dus la oprirea ei. La 1 septembrie
1916, forţele germa-

104
 Luptele de la Cerna, din 1916. Pictură de D. Stoica

no-bulgaro-otomane conduse de Mackensen au forţat

Dunărea şi au provocat românilor înfrângerea de la Turtucaia, ce
a trebuit evacuată. Marele Cartier General român condus de
generalul Constantin Prezan, a decis să contracareze în chip
fulgerător prin trecerea unor unităţi peste Dunăre şi încercuirea
inamicului, ceea ce a eşuat datorită declanşării ofensivei
Austro-Ungariei şi a Germaniei în Transilvania, sub coordonarea
generalului Eric von Falkenhayn.
Până la sfârşitul lunii octombrie 1916 s-au dus lupte grele în
Dobrogea, unde românii, lipsiţi de cooperarea eficientă a ruşilor, au
fost nevoiţi să cedeze şi să se retragă cu grele pierderi. în
schimb, generalul Eremia Grigorescu a câştigat lupta pentru
trecători/e Moldovei. Sub lozinca „Pe aici nu se trece", ce a căpătat
în anul următor valoare de simbol, trupele române au oprit
pătrunderea trupelor germane şi austro-ungare din această direcţie
pe teritoriul ţării.
Concentrând numeroase trupe şi o tehnică superioară de
război, trupele Puterilor Centrale au rupt însă după lupte
înverşunate, în Banat, pe crestele Carpaţ/ior şi în trecători,
apărarea la trecătoarea Jiului şi s-au revărsat în Muntenia şi
Oltenia. în luptele de la Jiu s-a remarcat Ecaterina Teodoroiu.
Concomitent, Mackensen a forţat şi trecut Dunărea pe la
Zimnicea. Presate de •a nord şi de la sud, unităţile militare
române au susţinut bătălia de la Argeş-Neajlov care a dus la
pierderea Bucureştiului, la 23 noiembrie/6 decembrie 1916
Mackensen intrând în Capitală. Guvernul, autorităţile, armata şi unii
locuitori s-au retras în Moldova, -teritoriu ce a devenit centrul
rezistenţei

205
Ecaterina Generalul Eremia
Teodoroiu Grigorescu
>06 Ordonanţa lui Mackensen către populaţia Bucureştiului,
prin care anunţa instaurarea
ocupaţiei germane

k
 româneşti, iar Capitală a ţării a
fost considerat oraşul laşi.
Frontul s-a stabilizat în sudul
Moldovei, pe văile Suşiţei,
Putnei şi Şiretului.
Refugiul în Moldova şi continuarea rezistenţei au fost grevate
de numeroşii răniţi şi bolnavi, de condiţiile precare de igienă şi de
asprimea iernii. Tifosul exantematic a făcut ravagii afectând peste
30 000 de oameni. La laşi s-a organizat un guvern naţional, în care
au intrat şi unii conservatori în frunte cu Take lonescu. Pentru a
mobiliza poporul la apărarea ţării, se impuneau unele reforme de
structură. în lunile martie-aprilie 1917, dată fiind şi situaţia din
Rusia, unde ţarismul fusese înlăturat, regele Ferdinand a promis
solemn înfăptuirea a două mari reforme - cea electorală şi agrară.
în vara aceluiaşi an, Parlamentul reunit la laşi a decis modificarea
constituţiei pentru a oferi temei legal reformelor preconizate. în
aceste condiţii foarte grele pentru ţară, guvernul român a acceptat să
depună în Rusia, spre păstrare, tezaurul naţional ce cuprindea
arhivele, valută, valon mari, lingouri de aur, tezaurul Casei Regale,
obiecte ale Mitropoliei Ungro-Vlahiei.
Pe teritoriul ocupat de Puterile Centrale, ce însemna o mare
parte din teritoriul ţării, s-a organizat un regim de ocupaţie militară.
Bogăţiile solului şi subsolului au fost exploatate în folosul
Germaniei şi Austro-Ungariei. între decembrie 1916 şi noiembrie
Generalul Alexandru Averescu
1918, conform unor statistici au fost sustrase din ţara noastră, prin
jaful Puterilor Centrale, mari cantităţi de petrol şi produse pe,-
troliere, cereale, materiale de construcţii ş.a. Valoarea totală a
pagubelor provocate de ocupanţii României se cifrează la aproape
18 miliarde lei aur. S-a iniţiat reprimarea oricărei forme de
rezistenţă a populaţiei locale, dar, în ciuda unei atari situaţii, s-au
desfăşurat acte de protest, sabotaje, ce au reunit pe ţărani,
intelectuali, lucrători industriali, militari. La Bucureşti au rămas
unii membri marcanţi ai Partidului Conservator (Alexandru
Marghiloman, Petre P. Carp, Titu Maiorescu, Theodor Rosetti).
Deşi mulţi erau plasaţi pe poziţii germanofile, ei au refuzat, în
general, orice colaborare cu autorităţile de ocupaţie.
Campania din vara anului 1917 şt urmările s?Je
Apărarea ultimului
teritoriu unde mai pulsa încă fiinţa statului român era, după
campania din 1916, obiectivul principal al autorităţilor militare
româneşti. Printr-un uriaş efort militar s-a refăcut o forţă militară ce
grupa 460 000 de soldaţi şi ofiţeri. A contribuit la aceasta şi
înzestrarea cu armament modern, cumpărat din străinătate, ca şi
misiunea militară franceză condusă de generalul Henri Berthelot.
Regina Măria a organizat sub patronajul său Crucea Roşie, pentru
a alina suferinţele răniţilor şi

207
 Generalul Berthelot îmbrăţişează pe ofiţerii români
decoraţi

le celor bolnavi. Planul românesc de acţiune urmărea să

declanşeze ofensiva în ectorul Nămoloasa. Puterile Centrale se
pregăteau în schimb să scoată Româ-1a din război pnntr-un atac
combinat al lui Mackensen, dinspre sud, şi o ofen-ivă la Oituz.
Prinsă ca într-un cleşte, armata română ar fi trebuit să capituleze.
în vara anului 1917 s-au desfăşurat luptele de la Mărăşti,
Mărăşeşti şi lituz. Rezistenta eroică a Armatei a ll-a
Române conduse de generalul

Mausoleul de la Mărăşeşti

>08
 Inspecţie la o unitate pe frontul de la Oituz, 1916

Alexandru Averescu a determinat pe Mackensensă schimbe

direcţia de ofensivă a trupelor austro-germane dintre Şiret şi
Carpaţi spre Focşani - Mărăşeşti -Adjud. După lupte îndârjite,
între 24 iulie/6 august şi 24 august/3 septembrie 1917, armata
germană a bătut în retragere. Inamicul a izbutit doar o pătrundere
de câţiva kilometri. S-a remarcat rezistenţa deosebită a
Regimentului 32 „Mircea" şi iscusinţa militară a generalului Eremia
Gngorescu. La jumătatea lunii august s-au prăbuşit şi ultimele
încercări de a străpunge apărarea românească la Oituz. Rezistenţa
eroică a armatei române în Moldova a salvat statul român, dar,
totodată, a oprit şi înaintarea Puterilor Centrale spre Rusia.
Deşi România era victorioasă pe front',
situaţia sa s-a înrăutăţit o dată cu adâncirea agitaţiilor politice
din Rusia, resimţite încă în timpul bătăliei de la Mărăşeşti. In
toamna anului 1917 frământările din Rusia s-au repercutat şi în
rândurile trupelor din Moldova, unde anarhia şi tulburările
reprezentau o ameninţare la adresa stabilităţii României.
Constantin Kiritescu nota că „zilnic se produceau tot felul de
provocări la adresa românilor"., Auavut loc demonstraţii, s-au
atacat depozitele de armament şi alimente, s-a încercat
dezarmarea unor ofiţeri români. Unii ofiţeri ruşi, ostili bolşevismului,
au rămas însă fideli ţarului Nicolae al II, ceea ce a adâncit
pericolul conflictelor între unităţile ruse de pe teritoriul Moldovei. în
noile condiţii, legate de căderea guvernului Kerenski şi de lovitura
de stat bolşevică de la Petrograd (25 octombrie/7 noiembrie
1917), care a modificat complet soarta Rusiei, România era
singură şi înconjyrată de duşmani.

209
 Consiliul de Coroană din 19 noiembrie/2 decembrie 1917 a
decis con-area războiului cu Puterile Centrale. A doua zi,
generalul Scerbacev, coman-tul trupelor ruse din România, a
propus germanilor încheierea unui armistiţiu, licând, contra
voinţei lor, şi pe români. La 26 noiembrie/9 decembrie 1917
vânia a fost silită, deşi victorioasă pe front, să încheie armistiţiul
cu Puterile itrale. El nu a modificat însă cu nimic orientarea
politică a guvernului român. sta s-a străduit să demonstreze
Antantei că armistiţiul nu a anulat situaţia îrioară şi că ţara
noastră dorea ferm menţinerea alianţei din 1916.
între timp au continuat în Moldova agitaţiile bolşevice. Au avut
loc jafuri şi rugeri, precum şi incidente la Galaţi, iaşi,
Paşcani. Aceasta a impus nâniei dezarmarea unităţilor
militare ruse şi neutralizarea lor, trupele române rvenind pentru
a linişti situaţia. Drept urmare, guvernul condus de Lenin a
onat la 3 decembrie 1917 arestarea reprezentantului român la
Petrograd, istantin Diamandy, iar la 13/26 ianuarie 1918,
ruperea legăturilor diplomatice România. Cu acest prilej a fost
confiscat şi tezaurul României, depus din 7 în Rusia. O parte
a fost readus în ţară în 1935, o alta în 1956, însă cea mai re
parte a rămas, până astăzi, în Uniunea Sovietică.
Pacea de la Brest-Litovsk, din 18 februarie/3 martie 1918,
între Rusia 'ietică şi Puterile Centrale şi intrarea trupelor
germane în Ucraina au lăsat mânia total descoperită în faţa
Puterilor Centrale şi înconjurată din toate Iile de duşmani.
între lunile decembrie 1917 şi mai 1918 au avut loc ivorbiri
pentru încheierea păcii între România şi Puterile Centrale. în
cadrul

egele Ferdinand I şi comandanţii militari români, în august

1917, pe frontul din Moldova
lor, Austro-Ungaria a cerut, prin glasul lui Ottokar Czernin, devenit
între timp ministru de externe al dublei monarhii, înlăturarea regelui
Ferdinand de pe tronul României. Supusă unor presiuni
extraordinare, la 25 ianuarie/7 februarie 1918 România primea un
ultimatum din partea Puterilor Centrale în vederea încheierii
grabnice a păcii.
în astfel de împrejurări, Ion I.C. Brătianua demisionat şi s-a
format un nou guvern condus de Alexandru Averescu. în februarie
1918 regele Ferdinand s-a întâlnit la Răcăciuni cu Czernin, care i-a
cerut în mod ultimativ încheierea păcii, între 17 februarie/2 martie
şi 19 februarie/4 martie 1918 s-au desfăşurat la laşi mai multe
şedinţe ale Consiliului de Coroană, unde a fost dezbătută soarta
ţării. România trebuia să aleagă între o pace umilitoare şi ocuparea
de către duşmani a întregului teritoriu al ţării. La finele lunii
februarie 1918 guvernul Averescu a demisionat şi s-a constituit un
alt cabinet, condus de Alexandru Marghiloman.
Guvernul Marghiloman a acceptat o misiune foarte grea,
aceea a încheierii unei păci, care, oricât de grea ar fi fost, permitea
supravieţuirea României După unele preliminări la Buftea, la 24
aprilie/7 mai 1918, s-a semnat Pacea de la Bucureşti. Ea a fost
deosebit de grea pentru ţara noastră. Dobrogea era ocupată de
Puterile Centrale, iar accesul României la Marea Neagră era
permis doar de-a lungul unui drum comercial până la Constanţa.
Armata română urma să fie demobilizată. Austro-Ungaria îşi mărea
teritoriul de-a lungul crestelor Carpaţilor. Surplusurile de petrol şi
cereale ale ţării au fost preluate de către Germania şi s-a
prevăzut, de asemenea, controlul german asupra economiei
româneşti. Pacea cu Centralii a fost, desigur, rezultatul unei
anume conjuncturi economice

Atacul de la Cireşoaia

211
 iditice Deşi ratificată de Parlamentul de la laşi, ea nu a fost
promulgată de ele Ferdinand De asemenea, pe diferite căi,
guvernul român a încercat să ivingă diplomaţia Antantei că
pacea nu semnifica o reonentare a politicii sale, o necesitate de
moment, de natură militară, ţara noastră urmărind, în
itinuare, desăvârşirea unităţii naţionale
Victoriile Antantei din vara anului 1918 au creat condiţii
favorabile reintrăm 1/ noastre în război şi continuăm luptei
pentru eliberare naţională în rtembrie 1918 Bulgaria a fost
înfrântă decisiv de trupele Antantei La 24 ombne/6 noiembrie
1918 guvernul Marghiloman a demisionat şi a fost înlocuit un altul
sub preşedinţia generalului Constantin Coandă Acesta a
proclamat ibilizarea generală şi a cerut trupelor germane să
părăsească ţara Trupele tantei treceau Dunărea pătrunzând în
România Ţara noastră a declarat boi Germaniei şi a anunţat
că pacea de la Bucureşti este un act nul şi avenit Trupele
române au intrat pe teritoriul deţinut vremelnic de inamic
mstitiul cu Germania (11 noiembrie 1918) a aflat astfel România
în tabăra tantei, luptând pentru împlinirea deplinei unităţi
naţionale La 18 noiembrie/1 cembne 1918 Bucureştiul eliberat a
primit pe suverani şi autorităţile centrale
Participarea României la războiul mondial, între anii 1916-
1918, a urmărit rmanent idealul Mani Uniri şi a pus din nou
Europa în faţa faptului împlinit Cu îţul unor mari jertfe 339 117
morţi, 299 000 grav răniţi şi 116 000 prizonieri u dispăruţi,
România va consfinţi, astfel, dreptul său la unitatea naţională şi
zvoltare de sine stătătoare
**
*
Regele Carol I într-o discuţie cu Take lonescu, consemnată
de diplomatul francez Henry, spre relaţiile între România şi
Austro-Ungana
„Nu în Macedonia, ci la Viena şi la Pesta este pericolul
situaţiei actuale Avem motive să ne nem că guvernul ungar,
suferind din ce în ce mai mult influenţa naţionalismului maghiar
să nu a, accentuând, o politică de opresiune fată de celelalte
rase Nu putem să ne dezinteresăm de arta a trei milioane de
români din Transilvania şi Banat Dacă se încearcă să fie
deznaţionalizaţi, i nu vom rămâne indiferenţi şi impasibili '

Declaraţia de război a României adresată la 14 august 1916

Austro-Unganei
„Neutralitatea pe care Guvernul regal şi-a impus-o, ca
urmare a unei declaraţii de război sută în afara voinţei sale şi
contrarie intereselor sale a fost adoptată în primul rând în urma
igurănlor date la început de către Guvernul Imperial şi regal, că
Monarhia, declarând război jrbiei, nu a fost mânată de un gând
de cucerire şi nu a urmărit în nici un fel achiziţii teritoriale :este
asigurări nu s-au realizat
Astăzi noi ne găsim în fata situaţiei de fapt de unde pot ieşi
mari transformări teritoriale şi himbări politice de natură a
constitui o gravă ameninţare pentru securitatea şi viitorul
României pera de pace pe care România, fidelă spiritului Triplei
Alianţe, a încercat să o îndeplinească a fost cută astfel sterilă
chiar de către cei care erau chemaţi să o sprijine şi să o apere
Aderând în 1883 la grupul de Puteri Centrale, România,
departe a uita legăturile de sânge ire unesc populaţiile din
Regat şi românii supuşi ai Monarhiei Austro-Unganei a văzut
în porturile de prietenie şi alianţă care s-au stabilit între cele trei
mari Puteri o garanţie preţioasă sntru liniştea sa internă, ca şi
pentru îmbunătăţirea soartei românilor din Austro-Ungana De
fapt ermama şi Italia care au reconstituit statele lor pe baza
principiului naţionalităţii nu puteau să nu cunoască legitimitatea
bazei pe care se aşeza propria lor existenţă Cât priveşte Austro-
Ungana,
12
ea a găsit în relaţiile prieteneşti care s-au stabilit între ea şi
Regatul României asigurănle pentru liniştea sa atât în interior cât
şi la frontierele noastre comune ameninţate, căci ea nu putea să
nu ştie la ce punct nemulţumirile populaţiei româneşti se
răsfrângeau la noi, ameninţând în fiecare moment de a turbura
bunele raporturi între cele două state
Speranţa pe care noi ne-am făcut-o din acest punct de vedere
de mai mult de treizeci de ani românii din Monarhie nu numai că n-
au văzut niciodată introducându-se o reformă de natură a le da
chiar o aparentă satisfacţie, dar, ei au fost, dimpotrivă, trataţi ca o
rasă inferioară şi condamnaţi să sufere opresiunea din partea unui
element străin care nu constituie decât o minoritate în mijlocul
diverselor naţionalităţi din care se compune Statul Austro-Ungar
Toate nedreptăţile suferite de fratu noştri au întreţinut între tara
noastră şi Monarhie un element continuu de animozitate pe care
Guvernele Regatului nu au ajuns să-l potolească decât cu preţul
unor mari dificultăţi şi numeroase sacrificii "

Primul ministru britanic Uoyd George despre eroismul armatei

române în vara anului 1917
, Reconstituirea armatei române şi rezistenta dârză -
rezistentă atât de preţioasă pentru cauza aliată - pe care această
armată o opune în acest moment inamicului, în condiţii de
dificultate excepţionale sunt un exemplu magnific al forţei pe care
libertatea o dă unui popor liber '
TEMĂ
1 Care au fost principalele obiective ale diplomaţiei româneşti
după anul 1878?
2 Prezentaţi cauzele aderării României la alianţa Puterilor
Centrale
3 Precizaţi conţinutul raporturilor româno-ruse între 1917 şi
1918
România în context internaţional, 1877-1917

România Anul Situaţia internaţională

1 2 3
apr - Semnarea la 1877 1 ian.- Regina Victoria
Bucureşti a Con-ei (1837-1901) se proclamă
româno-ruse împărăteasă a Indiei
- Mobilizarea generală - Foamete în China
a armatul 12 apr - Rusia declară
ine care ia poziţie de război Imperiului Otoman
apărare la - Anglia anexează
ire Transvaalul şi trimite
ipr/3 mai - 26 apr/8 mai trupe în Cipru
- Poarta jardează Brăila,
Calafat, Bechet Olte-şi
Călăraşi Artileria română
bombar-ă drept răspuns,
Vidinul mai -
Proclamarea
independentei de a
României
3 mai - Anularea
tributului simbolic al âniei
către Imperiul Otoman
- Armata rusă
forţează trecerea
srn
1 iul - Marele duce
Nicolae, coman-suprem
al trupelor ruse, cere,
prin-telegramă adresată
principelui Carol, erarea
armatei române pe
frontul din am
-nov - Lupte grele ale
armatei ro-3, alături de
cea rusă la Plevana ov
/10 dec - Capitularea
Plevnei
4 ian - Armata română
ocupă Smâr-il, poziţie
cheie în apărarea
Vidinului 7 ian - Artileria
română bombardează iul
de pe ambele maluri ale
Dunării sbr/3 mart -
Tratatul de pace dintre
a şi Imperiul Otoman de
la San Ste-
m - 14 iul - Congresul de
Pace de la n recunoaşte
independenta României
sept - Legea privind
noile ranguri rriâtice ale
reprezentanţilor români
în nătate
- Rusia recunoaşte
independenta Ro-ei
3 nov - România preia
administraţia ogei
1878 19 febr/3 mart - Tratatul
de Pace dintre
Rusia şi Imperiul
Otoman de la San
Stefano
1 mai - Deschiderea
Expoziţiei Universale
de la Paris
15 iun-14 iul - Congresul
de pace de la
Berlin
- Al doilea război dintre
India şi Afganistan
(1878-1880)
1
i -înfiinţarea de noi agenţii 1879 - Germania şi Imperiul
diplomatice ale României în Habsburgic semnează o
străinătate 27-28 febr/11- alianţă defensivă -Atentate
12 mart - Camerele ale nihihştilor ruşi
votează moţiuni cu privire la împotriva tarului Alexandru
oportunitatea revizuirii al II
articolului 7 din Constituţie
30 mart - Legea
privind înfiinţarea
Academiei Române
22 mai - Parlamentul
maghiar votează legea
Trefort, ce prevede
obligativitatea învăţării limbii
maghiare în toate şcolile
elementare din Ungaria
- Reorganizarea serviciilor 1880 începutul mişcării sioniste
poştale româneşti în Palestina
-Se stabilesc relaţii - Abolirea sclaviei în Cuba
diplomatice între România - Franţa ocupă insule în
şi S U A , Olanda, Elveţia, Oceanul Pacific
Brazilia ian - Gheorghe 6 iul - Decret prin care 14
Vernescu (1833-1899) şi iulie devine ziua naţională a
adepţii săi - ,liberalii sinceri', Franţei
părăsesc Partidul Liberal
29 ian/10 febr - Legea
privind cesiunea căilor
ferate către statul român,
acestea aparţinând
Societăţii acţionarilor febr -
Fondarea Partidului
Conservator 9/21 mart -
Legea pentru organizarea
Dobrogei
11/23 apr - la naştere
prima direcţie a CFR-ului
17/29 apr - Legea privind
înfiinţarea Băncii Naţionale a
României Primul său director
a fost Teodor Mehedinteanu
21 nov /3 dec - Pnntal
Ferdinand, nepot de frate al
regelui Carol I, este declarat
moştenitor prezumtiv al
tronului României
- Legi de încurajare a 1881 13 mart - Tarul Alexandru
industriei Se înfiinţează al II este ucis într-un
Bursa din Bucureşti 14/26 atentat îi succede la tron
mart - România se proclamă Alexandru al lII, adeptul
regat 10/22 mai - Carol I unei guvernări absolutiste
(1839-1914) se înco- - Franţa trimite trupe în
ronează rege Tunisia
30 mart/11 apr - Un - Grecia ocupă Tesaha şi o
discurs al lui PP Carp în parte din Epir
Parlament marchează - Este reconfirmată
începutul grupării junimiste independenta Trans-
7/19 apr - Legea asupra vaalului
străinilor 30 apr/12 mai -
2/14 mai - Conferinţa de la
Sibiu decide unificarea
Partidului National Român
din Banat şi Ungaria cu cel
din Transilvania într-un
singur partid cu numele de
Partidul National Român din
Transilvania
- începe construirea uzinelor
siderurgice de la Hunedoara
Se introduce iluminatul
electnc în Bucureşti -Apare
la Sibiu „Memorialul
explicativ redactat de
George Bantiu (1812-1893)
14/26 mai - Legea pentru
tocmelile agricole 1/13 iul -
Răscumpărarea de către
stat a căii ferate Cernavodă-
Constanta
1882 -Anglia intervine în
Egipt pentru a-şi
instaura stăpânirea
începe expansiunea
colonială a Italiei în
Somalia şi Entreea
20 mai - Formarea Triplei
Alianţe (Puterile
Centrale) din Germania,
Austro-Ungana,
Italia
215
1
înfiinţarea primei linii
telefonice particu-ire la
Bucureşti
începe construcţia clădim
Băncii Natlo-ale a României
Proteste ale românilor din
Transilvania )tă de politica
de maghiarizare forţată 0
mart - Semnarea tratatului
de la Londra u privire la
extinderea prerogativelor
omisiei Europene a Dunării
până la Brăila 8/30 oct -
România semnează în
secret n tratat de alianţă
cu Austro-Ungana, la are
aderă apoi şi Germania
Alianţa omâniei cu Puterile
Centrale
1883 -preşedinte
Paul Kruger este ales
al
Transvaalului
-Are loc expansiunea
colonială a Franţei
în Indochina
14 mart - Moartea lui Karl
Marx (1818—
1883) la Londra
26/27 aug - Marea
erupţie a vulcanului
Krakatoa din Indonezia
Legi pentru încurajarea 1884
economiei lart - Se - Camerunul devine
constituie Partidul LiberaS protectorat german
Con-ervator - Reformă electorală în
4/26 apr - Apare ziarul Marea Bntanie
„Tribuna" El este -începe exploatarea
ditatpânăîn 1903 aurului în Africa de
/21 iun - Legea electorală Sud
împarte corpul lectoral, prin
modificarea Constituţiei în
ei colegii
0/22 iun - Legea privind
crearea Dome-nlor
Coroanei din proprietăţile
statului
Se pun bazele unor noi
întreprinderi idusthale
Debutează lucrările la
edificiul Ateneului oman din
Bucureşti, ele durează până
în 888
Patriarhia din
Constantinopol recunoaşte
utocefalia Bisericii Ortodoxe
Române 0 mai/1 iun -
Denunţarea de către
omânia a Convenţiei
comerciale cu ustro-
Ungana din 1875 ov -
Formarea „Opoziţiei Unite"
care îşi ropune să înlăture
guvernul I C Brătianu să
preia puterea
1885 15 nov 1884 - 26 febr
1885 - Conferinţa colonială
de la Berlin în problema
Africii
- RUŞII înaintează în
Afganistan
- Rumelia Orientală se
uneşte cu Bulgaria
- Revolta mahdistă din
Sudan împotriva
dominaţiei engleze
 România semnează tratate 1886 -Montreal-Van-
Inaugurarea căii ferate
comerciale cu couver în Canada
Ivetia şi Rusia 1 mai - Val de greve în S U
A reprimate de
7/29 mai - Se adoptă un către autorităţi
nou tarif vamal 28 oct - Inaugurarea Statuii
Libertăţii de la
rotectiomst New York
 Secetă cumplită în
România
8 febr/12 mart - Legea
monopolului
itunului
mart - Partidul National
Român din ransilvania
adoptă „pasivismul' drept
tac-;ă iJe luptă politică 3/22
mai - Promulgarea codului
comercial
României
1887
- Jubileul de 50 de am de
domnie a reginei
Victoria în Anglia
- Ferdinand de Saxa-
Coburg devine rege al
Bulgariei
18 iun - Tratat de alianţă
între Germania şi Rusia
Cea din urmă îşi ia
angajamentul de a rămâne
neutră în cazul unui atac
francez asupra Germaniei
16
 1 2
12/24 mai - Legea de
încurajare a industriei 15/27
iun - Legea pentru
alegerile consiliilor comunale
-Anghel Saligny ridică
silozurile de la Brăila şi
Galaţi 30 ian /8 febr -
Greva lucrătorilor de la
atelierele C F R din Galaţi
mart -iun - Răscoale
ţărăneşti în judeţele din
Muntenia şi Moldova iul -
Prima grevă generală a
tipografilor din Bucureşti
ian - Statul răscumpără căile
ferate de la concesionari
7/19 apr - Legea privind
vânzarea către tărâm a unei
părţi din moşule statului şi
răscumpărarea embaticunlor
29 mai/10 iun - Legea privind
introducerea sistemului
apr - Se formează serviciul
.Navigaţia fluvială română'
9/21 oct - încep lucrările
pentru construirea, de către
inginerul Anghel Saligny, a
podului de la Feteşti-
Cernavodă 17/29 dec - Se
constituie, la Bucureşti,
,Liga pentru unitatea
- Proteste ale românilor din
Transilvania contra politicii
de maghiarizare 21 mai/2 iun
- Dimitne C Brătianu devine
şef al Partidului National
Liberal, în condiţiile mortn
1892-1893 - Se edifică
Foişorul de Foc din Bucureşti
8/20 ian -9/21 ian -
Conferinţa de la Sibiu a
Partidului National Român
decide alcătuirea unui
Memorandum al românilor
către împăratul f ranz losif 28
mai/9 iun - Depunerea
Memorandumului laMena -
Dimitne A Sturdza (1833-
1914) este ales preşedinte al
Partidului National Liberal
-13/25
Statuliulromân
- Prelungirea
cumpără de
la o societate austriacă
şantierul naval de la
Turnu Sevenn
3
188 -Abolirea sclaviei în Brazilia
9 mart - Moartea lui Wilhelm
8 I împăratul Germaniei Este
urmat de fiul său, Fredenc al
lII care nu domneşte decât
câteva luni îi urmează la
tron Wilhelm al II (iun) 29
oct - Convenţia de la
Constantinopol proclamă
libertatea navigaţiei prin
188 -începutul erei Meiji (Era
Reformelor) în Japonia 6
9 mai-6 nov - Expoziţia
internaţională de la Paris
Inaugurarea turnului Eiffel
mai - Congresul socialist de
la Paris decide sărbătorirea
zilei de 1 Mai drept zi a
189 mart - Cancelarul
Germaniei, Otto von
0 Bismarck (1815-1898),
demisionează, fiind în
dezacord cu Wilhelm al II -
Expansiunea Franţei în Africa
-începutul masacrării
armenilor de către otomani,
care durează până în 1918
189 - Afacerea Boulanger în
Franţa -începe construcţia
1 căii ferate transsibe-neneîn
Rusia 23 iul - Flota
franceză vizitează portul
Kronstadt baza flotei ruse
-Africa de Sud-Vest
devine colonie germană -
Formarea unui partid socialist
în Polonia - Egiptul este
ocupat de către trupele
engleze - Atentate teroriste
ale nihiliştilor în Franţa
189
189 - Expoziţia universală de la
Chicago - Se desăvârşeşte
3 construcţia Canalului de la
2f Corint
217
1
l -apr - Constituirea dec - încheierea unei
Partidului Social-De- Convenţii militare secrete
rat al Muncitorilor din între Franţa şi Rusia
România
'3 mai - O nouă lege a
tocmelilor
cole
nai/10 iun - Legea clerului
mirean
5 iul - ,Legea maximului"
(înăsprirea
mului fiscal)
apr/7 mai-13/25 mai - 1894
Procesul memo-
diştilor de la Cluj
iul - Guvernul maghiar
interzice activi-
■a Partidului National
Român din Tran-
ania
1 dec - Primul tramvai
electric pe
izile Bucureştiului
- Protectorat britanic în
Uganda
- Război între China şi
Japonia în legătură
cu stăpânirea Coreu
- Formarea Partidului
Socialist din Rusia
- începutul afacerii Dreyfus
în Franţa
1 nov - Moartea tarului
Alexandru al lII al Rusiei îi
urmează la tron Nicolae al
II
 e înfiinţează Serviciul
Maritim Român apr/13
mai - Legea minelor
regle-
ntează exploatarea
petrolului
lumeroase manifestări de
solidaritate cu
ta românilor din provinciile
ocupate
30 sept - Reînnoirea
tratatului de
intă cu Puterile Centrale
sept - Franz losif
gratiază pe me-
randişti
sept-1 oct - Inaugurarea
podului de la
rnavodă
1895
- Insurecţia cubaneză
contra stăpânim
spaniole
- Continuă expansiunea
colonială britanică
în Africa
27 nov - Testamentul lui
Alfred Nobel (1833-1896),
care creează cinci premii -
pace, literatură, fizică,
chimie, medicină
; - Proteste împotriva 1896 1 mart - înfrângerea
proiectului Legii nffy trupelor italiene la Adua, în
privind maghiarizarea Etiopia
numelor alrtătilor din - Madagascarul devine
Transilvania colonie franceză
- Foamete în Cuba
5-9 oct - Vizita tarului
Nicolae al II în Franţa
- începutul mişcării Junilor
turci
Regrupări în cadrul 1897 -Germaniei
Expansiunea colonială a
se intensifică în
Pandului National Extremul Orient
ieral
ncercăn de constituire a
unui Partid
rănesc
18 mart - Legea repaosului
duminical
Ridicarea de noi
întreprinderi şi fondarea
noi bănci
apr/28 mai - Legea privind
organizarea armei militare
1898
- Războiul dintre Spania şi
SUA
- Insula Hawai este anexată
de către S U A
- mart - S U A ocupă
Puerto Rico
- Britanicii ocupă Sudanul
- Creta se uneşte cu Grecia
-Vizita împăratului
Germaniei, Wilhelm al II, în
Orientul Apropiat
la sfârşit amenajarea
canalului de la >rtile de
Fier
mart/12 apr - Legea
privind organi-irea
învăţământului profesional
1899 mai-iul - Conferinţa
internaţională de la
Haga
12 oct - începutul
războiului dintre Anglia
şi bun
18
1
Primul automobil pe străzile 1900
Bucureştiului
1900-1903 - criză - Fondarea Partidului
economică în România Laburist din Marea
iul - Reintrarea Bntanie
junimiştilor în Partidul - Răscoala boxerilor (I-He-
Tuan) în China ,
Conservator
oct-nov - Răscoale
ţărăneşti în judeţele
din Muntenia şi Moldova
1901 -Constituirea Partidului
Socialist din
Franţa
22 ian - Moartea reginei
Victoria a Angliei
l-a urmat la tron Eduard al
VII
23 febr/18 mart - Legea 1902 31 mai - Tratatul de pace
generală a de la Pretoria pune capăt
pensiilor războiului între Anglia şi
5/18 mart - Legea pentru bun - Tratat naval între
organizarea Japonia şi Anglia
meseriilor ( Legea Missir)
apr - Gheorghe Pop de
Băseşti (1835-
1919) este ales preşedinte
al Partidului
National Român din
Transilvania
4/17 apr - Reînnoirea
alianţei cu Puterile
Centrale
29 mart /11 apr - Legea
băncilor populare săteşti şi
a Casei lor Centrale
Disensiuni în Partidul
National Liberal
1903 - Poarta acordă Germaniei
dreptul de a construi calea
ferată de la Constantinopol
la Golful Persic
2 nov - S U A preia
controlul asupra Canalului
Panama
- Primul anuar statistic al 1904 -începe războiul ruso-
României apr - Greve şi japonez terminat cu
mişcări ţărăneşti în dezastrul flotei ţariste de la
Transilvania Tushima (27 mai 1905)
9/22 mai - Legea pentru
reglementarea şi
consolidarea dreptului de a
exploata petrolul pe
proprietăţile particulare
- Se înfiinţează banca
Marmorosch-Blank 10/23
ian - Conferinţa de la
Sibiu a Partidului National
Român decide adop-
tarea .activismului' ca o
nouă tactică de luptă
5 nov - Adunarea populară
de la Lugoj decide măsuri
importante în lupta naţională
a românilor din Banat
1905 22 ian - Duminica
sângeroasă de la
Petersburg
31 mart - Vizita lui
Wilhelm al II la
Tanger în Maroc
7 iun - Tratatul de la
Karlstadt desface
uniunea dintre Suedia şi
Norvegia
-Aniversarea jubileului regal 1906 16 ian -7 apr - Conferinţa
(40 de ani de domnie a de la Algeciras
regelui Carol I) 6'19 iun - Se (Spania) recunoaşte
deschide Expoziţia generală drepturile Franţei în
română din Dealul Filaretului Maroc
din Bucureşti au 9 - Prihna 18/19 apr - Cutremur
conferinţă generală a devastator la San
cercurilor .România Francisco
Muncitoare
8/21 febr - începutul
unei puternice răscoale
ţărăneşti în nordul Moldovei
febr - Mişcări ţărăneşti în
judeţele din Moldova
Apogeul răscoalei în
Moldova (6/19 mart -9/22
mart)
1967 - Acord anglo-rus Se pun
bazele Antantei (Franţa,
Rusia Anglia) iun - oct - A
doua conferinţă
internaţională de la Haga
219
 1 2 3
- Tulburări ţărăneşti în
judeţele din lenia şi
Oltenia Apogeul
răscoalei în tenia şi
Oltenia (12/25 mart -
15/28
- Repnmarea sângeroasă
a răscoalei rlamentul
maghiar votează legile
anyi vizând desfiinţarea
şcolilor confe-ale
româneşti iul Constituirea
Uniunii Socialiste din
febr - Se constituie 190 24 iul - „Junii turci'
Partidul Conser-r preiau puterea şi impun o
Democrat condus de 8 nouă Constituţie -Criza
Take lonescu 8-1922) apr Bosniacă Austro-Ungana
- Legea Casei Rurale 5 anexează Bosnia şi
apr - Legea contra Hertegovina 5 oct -
trusturilor dăşeşti Bulgaria îşi proclamă
4 ian - Ion IC Brătianu 190 apr - Sultanul Abdul
este ales edinte al Hamid al II cedează tronul
Partidului National Liberal9 fratelui său Mehmed al V-
ima sală de cinema la lea 6 apr - Americanul
Bucureşti dec/1 ian Robert Peary atinge Polul
1919 - Reorganizarea Nord 25 iul - Louis Blenot
idului Social-Democrat din traversează pentru prima
România febr 1910 - dată Canalul Mânecii cu un
apr - Conferinţa 191 6 apr - Moartea regelui
Partidului National ian Angliei, Eduard al VII Este
analizează situaţia 0 urmat la tron de George al
românilor din isilvama - 0 V-lea 31 mai - Formarea
nouă lege sanitară Uniunii Sud-Afncane 22 aug -
încearcă să jnatătească Japonia anexează Coreea 5
sistemul asigurărilor medi- oct - Portugalia se proclamă
30 aug - Jubileul de 20 191 - Războiul dintre Italia şi
de ani de 'itate a Ligii Turcia 14 dec -
pentru unitatea culturală a1 Norvegianul Roald
or românilor Amundsen ajunge la Polul
Sud 30 dec - Proclamarea,
în China, a republicii
eve muncitoreşti pe Valea 191 14/15 apr - Naufragiul
Prahovei 7 febr - Legea dezastruos al pa-
pentru încurajarea stnei 2 chebotului .Titanic" în
1 mart - Legea pentru Oceanul Atlantic oct -
trecerea în netatea începutul războaielor
statului a moşiilor cu balcanice - Introducerea
caracter utilitate publică votului universal în Italia
deţinute de persoane ice -
Grevă generală în
Transilvania ept /9 oct -
România se declară
neutră de primul război
:epe construcţia
conductei petroliere 191 - Al doilea război balcanic
îpina-Constanţa 3
 1 2
ian -febr - Tratative între
guvernul maghiar şi fruntaşii
Partidului National Român,
cu privire la situaţia românilor
din Ungaria 5/18 febr - Se
reînnoieşte alianţa cu
Puterile Centrale 27 iun /10
iul - România declară
război Bulgariei în al doilea
război balcanic 16/29 iul-28
iul/10 aug - Conferinţa de
Pace de -laSeBucureşti
4/17 ian formează pune un 191 28 iun - Atentatul de la
guvern liberal condus de Ion
I C Brătianu apr -Alexandru
Marghiloman (1854-1925)
devine preşedintele Partidului
Conservator 21 iul /3 aug -
Consiliul de Coroană de la
Sinaia decide neutralitatea
armată a României
începe perioada
neutralităţii României 18
sept/1 oct - Rusia
semnează cu România o
convenţie -secretă
mart-apr Agitaţii- politice
Moartea 191 ian - Victoria flotei
ale grupărilor antantiste
mai-iul - Grevă generală în
191 21
Valea Jiului 4/17 aug -
România semnează un
Tratat politic şi o Convenţie
militară cu Antanta 14/27
aug - România declară
război Austrc-Unganei 15/28
aug - începe ofensiva
armatei române în
Transilvania aug -sept -
Lupte în Dobrogea cu
forţele Qermano-bulgaro-
otomane 12/25 sept -
Bucureştiul este bombardat
de către aviaţia inamică sept
- Bătălia de la Sibiu Armata
română este nevoită să se
retragă sept-nov - Bătălia
din trecătonle Car-patilor
3
29 iul - Proclamarea
independentei Albaniei -
Inaugurarea canalului
Panama -Primele legi ale
segregaţiei rasiale
(apartheid) în Africa de Sud
Sarajevo Pretextul primului
4 război mondial 29 iul -
Marina austro-ungară
bombardează Belgradul 3
aug - Germania declară
război Franţei 4 aug - Invazia
germană în Belgia 26-30
aug - înfrângerea ruşilor de
către germani la Tanenberg
sept - Bătălia de pe râul
Marna
britanice în Marea Nordului
5 Lupte în zona Canalului de
Suez - Italia aderă la Antantă
- Bulgaria se alătură Puterilor
Centrale aug -sept -
Ofensiva austro-germană în
Polonia şi Lituania 23-26 aug
- Conferinţa socialistă de la
Zimmerwald 5 oct - Eşecul
debarcăm forţelor Antantei
la Salonic
febr-15 dec - Bătălia de la
Verdun iun - Ofensiva
6 armatelor ruse conduse de
generalul Brusilov în Gahtia -
Lupte pe fronturile din
Europa de Răsărit şi Orientul
Apropiat - Conferinţa
socialistă de la Kienthal -
Bătălia navală între
Germania şi Anglia din
largul coastelor lutlandei 21
nov - Moartea împăratului
Austro-Un-ganei, Franz losif
îi urmează la tron Carol I de
Habsburg 30 dec -
Asasinarea lui Rasputin în
Rusia
221
 1 2 3
6/29 nov.-20 nov./13 dec. - •
Bătălia de pe \rgeş-Neajlov. !
0 nov./3 dec. -
Autorităţile centrale
lărăsesc Bucureştiul şi se
retrag la laşi. '3 nov./6 dec.
- Trupele Puterilor Centrale
icupă Bucureştiul. ■ Lupte
grele cu forţele germane
şi lustro-ungare la Râmnicu
Sărat,
720 ian.Pralea, aşin şi pela
- Se înfiinţează 191 31 ian. - Germania anunţă
laşi Comitetul Jational al războiul submarin total, mart.
românilor emigraţi din 7 - Ţarul Nicolae al II este silit
wstro-Ungaria. 3 rrurt./5 apr. să abdice. -Convorbiri
- Proclamaţia regelui Fer- separate de pace între beli-
inand către ţărani. 7 mai/9 geranţi. - S.U.A. intră în
iun. - Sosesc la laşi război de partea Antantei. 31
primele atalioane de iul-6 nov. - Bătălia Flandrei.
voluntari transilvăneni, jn.- 6 aug. - Formarea guvernului
aug. - Greve şi Kerenski în Rusia 24 oct. -
demonstraţii în Dezastrul armatei italiene
'ransilvania. 9/24 iul.—19 la Caporetto. 7 nov. -
iul./1 aug. - Bătălia de la Lovitura de stat bolşevică
lărăşti. 4 iul./6 aug.-6/19 de la Petrograd. începuturile
aug. - Bătălia de la regimului comunist în Rusia.
lărăşeşti. 6 iul./8 aug.-9/22
aug. - Bătălia de la )ituz.
Agitaţii bolşevice în
Moldova, demoralizarea
trupelor ruse. 6 nov./9 dec. -
Armistiţiul de la Focşani ître
 DESĂVÂRŞIREA UNITĂŢII NAŢIONALE A STATULUI ROMÂN

- CONTEXTUL INTERN SI INTERNAŢIONAL.

- UNIREA BASARABIEI, BUCOVINEI SI
TRANSILVANIEI CU ROMÂNIA - ACT
CU CARACTER DEMOCRATIC SI PLEBISCITAR.
- IMPORTANŢA ISTORICA A MARII UNIRII DIN 1918.

Contextul intern şi internaţional, intrarea României în

războiul mondial, în vara anului 1916, alături de Antantă, a
urmărit realizarea deplinei unităţi naţionale prin unirea cu Vechiul
Regat a Transilvaniei şi Bucovinei, străvechi teritorii locuite de
români. Luptele din anii 1916-1917 au pus în lumină, cu multă
putere, durabilitatea sentimentului naţional şi convingerea că se
apropia ziua înfăptuirii marelui act al unirii tuturor românilor.
în ciuda impunerii păcii umilitoare de la Bucureşti din 1918, şi
a prezenţei trupelor străine pe o mare parte a teritoriului naţional,
România, redusă teritorial la Moldova, prin retragerea armatei şi
autorităţilor, continua să existe ca stat de sine stătător. în condiţiile
în care, în 1918, pe fronturile de luptă Puterile Centrale înregistrau
înfrângeri categorice, imperiile multinaţionale, şi în primul rând
Austro-Ungaria, s-au prăbuşit sub acţiunea unui avânt revoluţionar
de proporţii, popoarele aflate sub dominaţie străină dorind să-şi
decidă singure soarta. Paralel cu lupta politico-diplomatică şi
militară a României pentru supravieţuire, s-a desfăşurat lupta
românilor din provinciile aflate sub stăpânire străină pentru
libertate naţională. Aceştia au hotărât, într-un cadru democratic
reprezentat de adunările populare şi printr-o consultare largă a
maselor populare, să se unească cu Ţara. Deplasarea armatei
române în provincii s-a făcut doar la chemarea organelor
reprezentative ale populaţiei româneşti şi numai atunci când
hotărârea unanim aprobată a populaţiei majoritare a fost pusă în
pericol de vreo posibilă intervenţie armată străină. Se încheia,
astfel, un proces legic prin care românii s-au reunit în limitele unuia
şi aceluiaşi stat naţional.
Unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România -
act cu caracter democratic şi plebiscitar, prima provincie care
s-a unit cu pa-tria-mamă >a fost Basarabia. Aceasta a survenit
pe fondul dezmembrării Imperiului Rus, odată cu proclamarea,
principiului autodeterminării până la despărţirea de statul
multinaţional în care au fost înglobate. în 1917 s-a constituit în
provincie Partidul Naţional Moldovean, ce a coordonat mişcarea de
eliberare "aţională. în acelaşi an a apărut, la Chişinău, ziarul
„CuvântMoldovenesc".
Cu prilejul Congresului ostaşilor moldoveni de la Chişinău,
din 25 septembrie/8 octombrie 1917, s-a constituit un organ
reprezentativ numit Sfatul ţării. Ca for coordonator al său a fost
format Consiliul Directorilor. Acesta a

223
 Satu Mare d
v \ riama ■ Salonta .XI.1918
nzi Beiuş
s Baia Mare Botoş fântâna L, Turda
Suceav ani Nucet Câmpia
P
C nic
Turzii
/bantana
Câmpeni Blaj

:i.i9i8
i
Ar
aQl

—
.
V.
P191
8
ofJ
Deva

31
X1
91
Feteşti Ş
Călăraşi Mi
C
Silistra SI
|X So
Câmpul ră
ffiRodna şti
J Cărei
Salcie e
meşe " Fălticeni
\
Marghita Şjm| ,
Timiş
/ S i l va n i e i ■ Năsăud p a s c a n j , ; Ţâ r S u
n Aigi8 ţ oara
> Piatra Neamţ ' Lu
9i
Oradea Topliţa -•*>
Reghin Roman
Hue N
Targu Bicazv 1.XI.1918
\ Caransebeş
Z al aU De Mureş
iBeclean Bistriţa ' n_______\ -.
laşi Reşiţa .
c '
 Câmpulung
«f OraviţaBai/deAramă ™ 11 ; 31063 curtea
câmpinaU
J1.XU918 y Targu Jiu de Argeş \|\
Ploieşti .

BELGRAD
L Mehadia Piteşti Ţârgoviste '
"L. Orşova Tumu Severjn
Tirasp
\j r3 Drăgăşani < w /' ; ' < ? ol
"tCraiova
Ş _.. . BUCUREŞTI
Caracal Olteniţa
Alexand
ria Turnu
Măgurele
Giurgiu v
\_
Turtucai
a
# soldaţilor
1918 Răscoale
români ale
din
armata Austro-Ungară ••v. irg
Manifestări
FComitetul
pentru unire ale maselor
executiv he
R proclamă
Oradea dreptulallaP N
autodeterminarepenlru Dace
C3Demonstratu
Lansarea oti 1 XI 1918Sediul
Consilii militare r Natic
Constituim
mamfestuiui lui Amos Fi an
 Tribuna
. «SSîfOtJiOI MUfKH
UNIREA
i .•• -Or ' «Be «f« M«f»f
Ţ i r l i . t S m i T«k$. fîef t
tenul -Mmîku»iu -La J >

Ziarul „Tribuna", din 30 martie 1918, despre unirea Basarabiei

cu România

anunţat autonomia Basarabiei. Preşedinte al său a fost ales loan

Inculeţ. în condiţiile primejdiei reprezentate de pretenţiile Ucrainei
de a anexa teritoriul dintre Prut şi Nistru şi folosindu-se de
prevederile Declaraţiei drepturilor popoarelor din Rusia, în
decembrie 1917 s-a proclamat Republica Democratică
Moldovenească. Tulburările provocate de bolşevici în Moldova, în
condiţiile destrămării unităţilor militare ruse o dată cu lovitura
de stat bolşevică din 25 octombrie/7 noiembrie 1917, pericolul
întreruperii legăturilor între guvernul de la laşi şi serviciile
româneşti dislocate, prin refugiu, în sudul Rusiei, au creat noi
agitaţii în Basarabia. Consiliul Directorilor a cerut sprijinul armatei
române, care a pătruns, în aceste condiţii, în provincie. La 13/26
ianuarîe 1918, guvernul Rusiei sovietice a întrerupt, prin urmare,
relaţiile diplomatice cu România.
în ianuarie 1918 şi-a proclamat independenţa Ucraina.
Complet izolată, Republica Moldovenească şi-a proclamat, la
rândul său, la 4 februarie 1918, independenţa. La 27 martie/9
aprilie 1918, Sfatul ţării, care cuprindea reprezentanţi ai tuturor
naţionalităţilor - 138 deputaţi - a adoptat, cu majoritate de voturi,
hotărârea Şasarabie/'de a se uni cu România.
Desfăşurarea primei conflagraţii mondiale a adâncit şi criza de
structură a regimului dualist austro-ungar şi a impus rezolvarea
situaţiei provinciilor locuite de către români, şi anume, Bucovina şi
Transilvania. Bucovina a fost teatru de război, numeroşi tineri fiind
înrolaţi în armata austro-ungară, ceea ce a agravat suferinţele
locuitorilor săi. Totodată, ea a constituit un subiect al planurilor
Vienei în încercarea de reorganizare a Imperiului pe baze federale.
Lupta naţională s-a radicalizat în provincie, în condiţiile
înfrângerilor suferite de Puterile Centrale.

225
 umeroşi ostaşi români din fosta armată austro-ungară, căzuţi
prizonieri în usia, s-au înrolat în detaşamentele de voluntari
care susţineau lupta pentru litate naţională. La 27 mai/8 iunie
1917 a sosit la laşi primul detaşament de jluntari transilvăneni şi
bucovineni.
Situaţia românilor din Bucovina s-a înrăutăţit în toamna anului
1918 când ustro-Ungaria, practic, se prăbuşise. Se vehicula
teza anexării de către absburgi, ca o ultimă soluţie de salvare,
a Bucovinei la Galiţia, în timp ce craina ridica pretenţii de
stăpânire asupra provinciei româneşti şi ameninţa cu terventia
armată. Din iniţiativa lui Sextil Puşcariu şi lancu Flondor, s-a
jnvoca't, în aceste condiţii, la 14/27 octombrie 1918, o
Adunare a sprezentanţilor populaţiei româneşti din provincie.
Aceasta a decis unirea ucovinei cu teritoriile locuite de români,
din Austro-Ungaria, acum, practic răbuşită. S-a ales un Comitet
Executiv şi un Consiliu Naţional. Lider politic a ist ales lancu
Flondor. Populaţia românească şi-a manifestat astfel, liberă de
rice ingerinţă, voinţa de a se uni cu Ţara. Intervenţia trupelor
ucrainene l-a eterminat însă pe Flondor să ceară sprijinul armatei
române.
în atari împrejurări, a avut loc la Cernăuţi, la 15/28
noiembrie 1918, ".ongresul General al Bucovinei, şi anume, al
reprezentanţilor românilor, olonezilor, germanilor, rutenilor.
Românii constituiau marea majoritate a articipanţilor. La
propunerea lui lancu Flondor, care a prezidat lucrările
:ongresului, s-a votat, cu o majoritate zdrobitoare, „unirea
necondiţionată, entru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare
cu regatul României". teprezentanţri celorlalte populaţii au
recunoscut şi acceptat hotărârea jmânilor.

Ziarul „Glasul Bucovinei", din 29

noiembrie 1918, despre unirea
Bucovinei cu România

QlasulBucovinei
*» * -;

CM mal mare

**«1«* IfcWKto* «hi mMtfMut m**m

Mult*-* KBMI.I.

i. Ni»t«r.

26
 în Transilvania, lupta pentru realizarea unirii cu patria-mamă a
tins să se radicalizeze o dată cu debutul primei conflagraţii
mondiale. Contactele cu cercurile oficiale de la Bucureşti s-au
intensificat, iar Liga pentru unitatea politică a tuturor românilor a
desfăşurat o vie activitate în sprijinul idealului naţional. Intrarea
trupelor române în Transilvania, în vara lui 1916, a fost salutată cu
entuziasm de către români. Numeroşi tineri au căutat să se
înroleze în armata română. După retragerea unităţilor militare,
urmare a necesităţilor campaniei de la sudul Dunării, autorităţile
maghiare au dezlănţuit o campanie de reprimare a mişcării
naţionale româneşti. S-au făcut rechiziţii, internări în lagăre, s-a
trecut la arestarea unor lideri politici, a fost suspendată presa
românească, au fost închise şi desfiinţate şcoli confesionale şi
elementare ale românilor. Mulţi români au fost înrolaţi cu forţa în
armata austro-ungară. în aceste condiţii grele au avut loc, în ciuda
interdicţiilor pronunţate de guvernul Tisza, acţiuni sociale şi de
protest, între 1916 şi 1918, pe Valea Jiului, la Cluj, Oradea,
Braşov, Timişoara, în condiţiile înfrângerilor de pe front şi a
adâncirii crizei dualismului austro-ungar s-au produs, la finele
anului 1917 şi în 1918, demonstraţii de stradă şi agitaţii în unităţile
militare. La 1 octombrie 1917 a reapărut ziarul „Adevărul". în
ianuarie şi în iunie 1918 au avut loc, în întreg Imperiul, puternice
greve generale.
în acelaşi timp, s-a desfăşurat în străinătate, pe diferite căi,
o vastă propagandă pentru susţinerea cauzei unităţii tuturor
românilor, deoarece mai existau, încă, mulţi oameni politici
occidentali, în S.U.A. şi Marea Britanie, care cereau menţinerea
Austro-Ungariei. Au acţionat în acest sens, în Franţa, Anglia,
S.U.A., Italia, Suedia, între alţii, Take lonescu, Simion Mândrescu,
loan Ursu, Constantin Angelescu, Vasile Lucaciu, V. Stoica. S-au
publicat articole de presă şi cărţi, au avut loc conferinţe şi
manifestaţii, s-au făcut intervenţii în parlamente, s-au obţinut
audienţe pe lângă mari oameni politici. La 8 aprilie 1918 a avut loc
la Roma, Congresul popoarelor asuprite din Imperiul Austro-
Ungar, la care au participat din partea românilor Simion
Mândrescu, dr. Nicolae Lupu, D. Drăghicescu, G.G. Mironescu.
S-a, decis, astfel, continuarea luptei comune a popoarelor asuprite
din dubla monarhie. La 3 octombrie 1918 s-a constituit la Paris,
sub preşedinţia lui Take lonescu, Consiliul Naţional al Unităţii
Româneşti, care publica ziarul „La Roumanie".
în toamna anului 1918, în condiţiile prăbuşirii structurilor puterii
imperiale, s-a desfăşurat în Transilvania un puternic proces
revoluţionar, cu colaborarea tuturor forţelor sociale reprezentând
populaţia românească. Şi-a reluat, astfel, activitatea Partidul
Naţional Român. Comitetul său executiv reunit la Oradea a
adoptat, la 29 septembrie/12 octombrie 1918, o declaraţie ce
proclama „independenţa naţiunii române" din cadrul dublei
monarhii. în acelaşi timp, au fost reluate şi intensificate contactele
cu Partidul Social Democrat. La 3/16 octombrie 1918, împăratul
Caro//a făcut ultima încercare de a salva monarhia aflată în plină
dezagregare. El a lansat manifestul „Către popoare/e mele
credincioase", în care propunea federalizarea Austro-Ungariei.
Drept răspuns, deputatul român Alexandru Vaida-Voevqd a citit
în parlamentul maghiar Declaraţia de independenţă a populaţiei
româneşti din Transilvania S du desfăşurat, de asemenea,
numeroase acţiuni pentru pace, pentru respectarea drepturilor şi
libertăţilor democratice, pentru realizarea unirii cu România.
Treptat, puterea locală a fost preluată de Consiliile
româneşti, denumite Sfaturi] care au dispus de sprijinul militar al
populaţiei româneşti prin intermediul

227
lărzilor româneşti. Ele au organizat rezistenţa împotriva oricăror
provocări ale jstelor autorităţi maghiare. La 30 octombrie/12
noiembrie 1918 s-a constituit Consiliul Naţional Român Central
(C.N.R.) din care au făcut parte şase sprezentanţi ai Partidului
Naţional Român - Teodor Mihaly, Vasile Goldiş, Aurel ''Iad,
Alexandru Vaida-Voevod, Ştefan Cicio-Pop, A. Lazăr-ş\ şase ai
Partidului locial Democrat - loan Flueraş, Basil Surdu, losif
Renoiu, Tiron A/bani, Enea Jrapini, losif Jumanca. El a avut
sediul la Arad şi a devenit organul central al jptei românilor pentru
unire.
Ulterior, el a luat denumirea de Marele Sfat al Naţiunii din
Transilvania şi Ingaria. La 9/22 noiembrie. 1918, Consiliul
Naţional Român Centrala anunţat uvernul de la Budapesta că a
preluat puterea deplină în Transilvania. între 13-5 noiembrie 1918
au avut loc, la Arad, tratative între reprezentanţii Consiliului
/ationa/ş'i cei ai guvernului Tisza. Ele au eşuat însă datorită
poziţiei reticente a elegaţiei conduse de Kârolyi. Trecându-se la
preluarea puterii administrative şi olitice locale în Transilvania, s-a
hotărât să se supună aprobării populare documentele unităţii
naţionale în cadrul unei mari adunări, la Alba-lulia.
Adunarea naţională de la Alba-lulia a avut loc la 18
noiembrie/1 decembrie 918. Ea a reunit peste 1 228 delegaţi aleşi
şi peste 100 000 oameni veniţi din >ate colţurile Transilvaniei
pentru a consfinţi, în mod liber de orice constrângere, otărârea de
unire cu patria-mamă. Adunarea a fost deschisă de Gheorghe
Pop e Băseşti. într-o atmosferă de puternic entuziasm popular,
prin glasul lui Vasile Goldiş, Marea Adunare Naţională a proclamat
unirea „acelor români şi a tuturor ?ritorii/or locuite de dânşii cu
România". Rezoluţia Unirii prevedea înfăptuirea

Marea Adunare Naţională, din 1 Decembrie 1918, de

la Alba-lulia

>8
r
luliu Vasile
Maniu Goldiş
unui regim democratic în România. A doua zi s-au ales organele
provizorii ale puterii de stat, şi anume, Marele Sfat Naţional care a
jucat rol de for legislativ, condus de Gheorghe Pop de Băseşti, şi
Consiliul Dirigent, prezidat de luliu Maniu şi format din 15 membri.
Actul de la Alba-lulia a consfinţit pe vecie, prin votul maselor,
înfăptuirea Marii Uniri.

Ediţia specială a ziarului «Alba lulia », din 20

noiembrie/3 decembrie 1918

1LH-IULIJ
Organ al proclamării unităţii naţionale.

Unirea Jţomâmbr din Transilvania» îjârlat şi Ungureasca cu

România,
Uniri* yetstâ ât JtiunarH) Jfsffmafâ 4in

mtiMUÎS » t ,twuf Kununllti' <*«» TtM-

***•*»■ "■*••

IV *M .«ini #4

229
 Delegaţia venită din Transilvania să
predea regelui Ferdinand
actul marii unirii din 1918
Unirea a fost salutată şi recunoscută de naţionalităţile din
Transilvania. La 8 nuarie 1919, Comitetul Central Săsesc a
recunoscut, la Mediaş, actul de la decembrie 1918. în acelaşi sens,
s-au pronunţat reprezentanţii populaţiei evreieşti înuarie 1919),
Congresul şvabilor de la Timişoara (august 1919), Consiliul Naţional
'agh/ar de la Târgu Mureş. Poziţia cercurilor democratice
maghiare fusese «primată încă de la finele anului 1918. într-un
manifest din 3 noiembrie 1918 se Jblinia că: „Faţă de naţiunile surori
nu avem nici o pretenţie.- Şi noi ne considerăm o apune reînnoită, o
forţă acum eliberată pe ruinele monarhiei. Ne trezim uşuraţi la
înştiinţa faptului că nu mai suntem forţaţi să fim stâlpii asupririi. Să
trăim unul lângă 'tul în pace...". Refuzul autorităţilor maghiare de a
recunoaşte însă hotărârea de lire a românilor şi Consiliul DÎrigent,
permanentele ameninţări proferate de Bela un la adresa României
reîntregite, ca şi atacurile armatei maghiare împotriva imanilor din
Transilvania, au impus participarea armatei române la campania din
919. După o ofensivă în Transilvania şi pe Tisa, în august 1919,
armata română, ifrângând forţele maghiare, a pătruns în Budapesta.

30
 Trupele române la Budapesta, în 1919

iV.if.i,<-<ni<> l i t . - f f . - » . Airtff «n-.ir un Unirea din

1918 într-un singur
stat a tuturor românilor s-a realizat, aşadar, ca expresie a voinţei
populare într-un context favorabil. Tratatele de pace din 1919-
1920 au recunoscut de jure o situaţie deja existentă, rod al acţiunii
românilor înşişi. S-a creat astfel- un cadru favorabil dezvoltării
societăţii româneşti, intrată într-o nouă etapă a evoluţiei sale.
Marea Unire din 1918 a încununat aspiraţiile de veacuri ale
românilor de a vieţui într-un singur stat. Ea a fost rodul luptei
tuturor forţelor şi categoriilor sociale interne. De asemenea, au
contribuit la edificarea ei o generaţie importantă de oameni
politici precum: regele Ferdinand, Ionel Brătianu, luliu Maniu, Ion
Nistor, Take lonescu, Ion Inculeţ, Nicolae lorga şi mulţi alţii. în noul
cadru istoric de după anul 1918 s-a accelerat ritmul de dezvoltare şi
modernizare al societăţii româneşti, ceea ce a conferit trăinicie
statului naţional. Suprafaţa ţării a sporit de la 137 000 km 2 la 295
049 km2, populaţia de la'7 250 000 locuitori, înainte de 1918, la 18
052 896 locuitori, la recensământul din 1930. Au marcat creşteri
importante, între altele, suprafaţa arabilă-de la 6,6 milioane ha la
14,6 milioane ha, suprafaţa acoperită cu păduri - de la 2,5 milioane
ha la 7,3 milioane ha, reţeaua căilor ferate - de la 4300 km la 11
000 km. A avut loc integrarea deplină, social-economică §\ politică,
a noilor teritorii unite cu patria-mamă, un progres economic real şi
eficient, aplicarea unui program democratic de propăşire a ţării.
Modificarea fundamentală a structurii instituţionale şi
economice, după reformele din 1921-1923, s-a tradus prin
lărgirea masivă a cadrului vieţii social-politice, mutaţii în ceea ce
priveşte echilibrul social de forţe. S-a făurit,în acelaşi timp, o lume a
contrastelor, Tn care ţărănimea, ce reprezenta majoritatea
Populaţiei, trăia relativ greu, mai ales din gospodăriile proprii,
iar Bucureştiul

231
 Arcul de triumf din Bucureşti

devenit „Micul Paris", principala capitală din sud-estul

Europei, un oraş idem, aliniat standardelor urbanismului
internaţional.
într-un cadru general de evoluţie a întregii societăţi au apărut
şi fenomene <i, precum corupţia, arivismul şi, foarte rar,
violenţa, au avut loc conflicte 'dale. Degradarea poziţiilor forteior
conducătoare a făcut loc manifestărilor de tremă stângă şi
dreaptă în societate, cu efecte, din perspectivă istorică, igative.
Pe plan internaţional, România s-a afirmat ca un factor cu
iniţiativă olomatică, cu o conduită exemplară, în sensul menţinerii
păcii şi securităţii iropene, contra politicii de revizuire a tratatelor
de pace, a oricărui atentat la Iresa statu-quo-u\u\ teritorial. în
noile condiţii internaţionale din deceniul al itrulea al secolului
nostru, marcate de ascensiunea fascismului, a tendinţei itre
autoritarism, promovată de regele Caro/ al II, România Mare s-a
îzmembrat, în vara anului 1940, sub loviturile de forţă ale
puterilor totalitare, îmocraţia făcând loc regimurilor totalitare.

Declaraţia de Unire a Basarabiei cu România, la 27 martiel9

aprilie 1918
„în numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară:
Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în
hotarele dintre Prut, Nistru, Dunăre, area Neagră şi vechile
graniţe cu Austria, ruptă acum o sută şi mai bine de ani din trupul
vechei oldove,
 în puterea dreptului istoric şi a dreptului de neam, pe baza
principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor,
de azi înainte şi pentru
totdeauna se uneşte cu
mama sa România. Această
unire se face pe următoarele
baze:
1. Sfatul Ţării actual rămâne mai departe pentru rezolvarea
şi realizarea reformei agrare după nevoile şi cererile norodului;
aceste hotărâri se vor recunoaşte de Guvernul Român; 2.
Basarabia îşi păstrează autonomia provincială, având un Sfat al
Ţării (Dietă), ales pe viitor prin vot universal, egal, direct şi secret,
ca un organ împlinitor şi administraţia proprie; 3. Competenţa
Sfatului Ţării este: a) Votarea bugetelor locale; b) Controlul tuturor
organelor zemstvelor şi oraşelor; c) Numirea tuturor funcţionarilor
administraţiei locale, pnn Organul său împlinitor, iar funcţionarii
înalţi sunt întăriţi de Guvern; 4. Recrutarea Armatei se va face
în principiu pe baze teritoriale;
5. Legile în vigoare şi organizaţia locală (zemstve şi oraşe)
rămân în putere şi vor putea fi schimbate
de Parlamentul Român, numai după ce vor lua parte la
lucrările minorităţilor din Basarabia;
6. Respectul drepturilor minorităţilor din Basarabia; 7. Doi
reprezentanţi ai Basarabiei vor intra în
Consiliul de Miniştri Român, acum desemnaţi de actualul Sfat al
Ţării, iar pe viitor luaţi din sânul
reprezentanţilor Basarabiei din Parlamentul Român; 8. Basarabia
va trimite în Parlamentul Român
un număr de reprezentanţi proporţional cu populaţia, aleşi pe baza
votului universal, egal, secret şi
direct; 9. Toate alegerile din Basarabia pentru voloste şi sate,
oraşe, zemstve şi Parlament, se vor
face pe baza votului universal, egal, secret şi direct; 10. Libertatea
personală, libertatea tiparului, a
cuvântului, a credinţei, a adunărilor şi toate libertăţile obştei vor fi
garantate prin Constituţie..."

Declaraţia de Unire a Bucovinei cu România, la 1928

noiembrie 1918
„Congresul General al Bucovinei întrunit azi, joi în 15/28
noiembrie 1918 în sala sinodală din Cernăuţi, consideră că: de la
fundarea Principatelor Române, Bucovina, care cuprinde vechile
ţinuturi ale Sucevei şi Cernăuţilor, a făcut pururea parte din
Moldova, care în jurul ei s-a închegat ca stat; că în cuprinsul
hotarelor acestei ţări se găseşte vechiul scaun de domnie de la
Suceava, gropniţele domneşti de la Rădăuţi, Putna şi Suceviţa,
precum şi multe alte urme şi amintiri scumpe din trecutul Moldovei;
că fii acestei ţări, umăr la umăr cu fraţii lor din Moldova şi sub
conducerea aceloraşi domnitori au apărat de-a lungul veacurilor
fiinţa neamului lor împotriva tuturor încălcărilor din afară şi a
cotropirei păgâne; că în 1774 prin vicleşug Bucovina a fost smulsă
din trupul Moldovei şi cu de-a sila alipită coroanei habsburgilor; că
144 de ani poporul bucovinean a îndurat suferinţele unei acârmuiri
străine, care îi nesocotea drepturile naţionale şi care prin
strâmbătăţi şi persecuţii căuta să-şi înstrăineze firea şi să-l
învrăjbească cu celelalte neamuri cu cari el voieşte să trăiască ca
frate; că în scurgerea de 144 de ani bucovinenii au luptat ca nişte
mucenici pe toate câmpurile de bătaie din Europa sub steag străin
pentru menţinerea, slava şi mărirea asupritorilor lor şi că ei drept
răsplată aveau să îndure micşorarea drepturilor moştenite,
isgonirea limbei lor din viaţa publică, din şcoală şi chiar din
biserică; că în acelaşi timp poporul băştinaş a fost împiedicat
sistematic de a se folosi de bogăţiile şi izvoarele de câştig ale
acestei ţări, şi despoiat în mare parte de vechea sa moştenire;
dară că cu toate acestea bucovinenii n-au pierdut nădejdea că
ceasul mântuirii, aşteptat cu atâta dor şi suferinţă va sosi, şi că
moştenirea lor străbună, tăiată prin graniţe nelegiuite, se va
reîntregi prin realipirea Bucovinei la Moldova lui Ştefan, şi că au
nutrit vecinie credinţa că marele vis al neamului se va înfăptui prin
unirea tuturor ţărilor române dintre Nistru şi Tisa într-un stat
naţional unitar; constată că ceasul acesta mare a supat!
 Astăzi, când după sforţări şi jertfe uriaşe din partea României
şi a puternicilor şi nobililor ei
aliaţi s-a întronat în lume principiile de drept şi umanitate pentru
toate neamurile şi când în urma
loviturilor zdrobitoare monarchia austro-ungară s-a zguduit din
temeliile ei şi s-a prăbuşit, şi toate
neamurile îndătuşate în cuprinsul ei şi-au câştigat dreptul de liberă
hotărâre de sine, cel dintâiu gând
al Bucovinei desrobite se îndreaptă căire regatul României, de
care întotdeauna am legat nădejdea
desrobirii noastre. ,
Drept aceea
Noi,
Congresul general al Bucovinei,
întrupând suprema putere a ţării şi fiind investit singur cu
puterile legiuitoare,
în numele Suveranităţii naţionale,
Hotărâm:
Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile
ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu regatul
României".

233
 Rezoluţia Adunării Naţionale de la Alba-lulia de la 18
noiembneU decembrie 1918
I ADUNAREA NAŢIONALĂ A TUTUROR ROMÂNILOR DIN
TRANSILVANIA BANAT SI FARA UNGUREASCĂ adunaţi prin
reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba-lulia în 1 DECEMBRIE 1918
DECRETEAZĂ UNIREA ACELOR ROMÂNI SI A TUTUROR
TERITORIILOR LOCUITE DE 5ÂNŞII CU ROMÂNIA Adunarea
Naţională proclama îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii
omâne la întreg Banatul cuprins între râurile Mureş Tisa şi
Dunăre
II ADUNAREA NAŢIONALĂ rezervă teritoriilor sus indicate
autonomie provizorie până la
ntrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal
IIIîn legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la
alcătuirea noului stat român Adunarea
vlatională proclamă următoarele
1 Deplina libertate naţională pentru toate popoarele
conlocuitoare
Fiecare popor se va instrui administra şi judeca în limba sa
proprie prin indivizi din sânul său ?i fiecare popor va primi drept
de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea tării în
jroportie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc
2 Egala îndreptăţire şi deplină libertate autonomă confesională
pentru toate confesiunile din
stat
3 înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe
toate terenurile vietn publice
y/otul obştesc direct egal secret pe comune în mod proporţional
pentru ambele sexe în vârstă de
21 de am, la reprezentarea în comune judeţe ori parlament
4 Desăvârşită libertate de presă asociere şi întrunire libera
propagandă a tuturor gândurilor
Dmeneşti
3 Reforma agrară radicală
Se va face conscnerea tuturor proprietăţilor în special a
proprietăţilor mari în baza acestei sonscneri desfiinţând fidel
comisurile în temeiul dreptului de a micşora după trebuinţă
latifundiile i se va face posibil ţăranului să-şi creeze o proprietate
(arător păşune pădure) cel puţin atât cât o poate munci el cu
familia lui Principiul conducător al acestei politici agrare este pe
de o parte promovarea nivelăm sociale pe de altă parte potenţarea
productiunn
6 Muncitorimii industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi
avantaje care sunt legiferate în
cele mai avansate state industriale din apus
IV Adunarea naţională dă expresie voinţei sale ca
congresul de pace să înfăptuiască comu
nitatea naţiunilor libere în aşa chip ca dreptatea şi libertatea să fie
asigurate pentru toate naţiunile
mari şi mici deopotrivă iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc
pentru reglementarea raporturilor
internaţionale
V Românii adunaţi în această Adunare naţională salută pe
fratn lor din Bucovina scăpaţi de
|ugul monarhiei austro-ungare şi umti cu tara-mamă România
VI Adunarea Naţională salută cu iubire şi entuziasm
liberarea naţiunilor subjugate până aci
în monarhia austro-ungară anume naţiunile ceho-slovacă
austro-germană, jugoslavă, polonă şi
ruteană, şi hotărăşte ca acest salut să se aducă la cunoştinţă
tuturor acelor naţiuni
VIIAdunarea Naţională cu smerenie se închină înaintea
memoriei acelor bravi români care
în acest război şi-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului
nostru murind pentru libertatea şi
unitatea Naţiunii Române
VIIIAdunarea Naţională dă expresie mulţumim şi admiratiunn
sale tuturor puterilor aliate
care, prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva unui
duşman pregătit de multe decenii
pentru război au scăpat civihzatiunea din ghearele barbariei
IX Pentru conducerea mai departe a afacerilor naţiunii
române din Transilvania Banat
şi Tara Ungurească, Adunarea Naţională hotărăşte instituirea
unui Mare Sfat National Român
care va avea toată îndreptăţirea să reprezinte Naţiunea
Română, oricând şi pretutindeni
fată de toate naţiunile lumii şi să ia toate dispozitiunile pe care le
va afla necesare în interesul
naţiunii

TEMĂ
1 Prezentaţi împrejurările unim Basarabiei cu România în anul
1918
2 Ce rol a jucat Bucovina în anul 1918 în planurile
Habsburgilor?
3 Ilustraţi caracterul plebiscitar al unim Transilvaniei cu
România, în anul 1918
4 Care a fost semnificaţia istorică a Marii Uniri'
 DEZVOLTAREA ECONOMICA A ROMÂNIEI ÎN
PERIOADA INTERBELICĂ

- CARACTERISTICILE GENERALE ALE VIEŢII

ECONOMICE. DEZBATEREA DE
IDEI ÎN JURUL PROBLEMATICII EVOLUŢIEI
ECONOMICE.
- PRINCIPALELE RAMURI ALE ECONOMIEI SI
TENDINŢELE MANIFESTATE ÎN
CADRUL LOR.
-POZIŢIA CAPITALULUI STRĂIN. ROLUL
STATULUI ÎN MODERNIZAREA ECONOMIEI ÎN
PERIOADA INTERBELICĂ.

Caracteristicile generale ale vieţii economice. Dezbaterea

de idei în jurul problematicii evoluţiei economice. în evoluţia
eeonomică a României, intre anii 1918-1940, se pot deosebi
câteva etape de dezvoltare 1 1919-1928, etapa refacem
economice şi a accelerării dezvoltăm sale în condiţiile consolidam
statului naţional unitar, 2 1929-1933, etapa crizei economice,
3 1934 - 1940 etapa unui susţinut progres economic pe seama
comenzilor de stat şi a necesităţilor de apărare a tării Pe fondul
progresului economic s-au conturat câteva direcţii primordiale, şi
anume modernizarea, prin dezvoltarea industriei proprii, o politică
protecţionistă, rolul statului în economie, colaborarea avantajoasă
cu capitalul străin
După războiul de reîntregire naţională şi distrugerile
provocate de desfăşurarea acestuia, refacerea economică s-a
impus ca o cerinţă de seamă Aceasta în condiţiile în care, în
1919, producţia economică a României a reprezentat circa 20-
25% din cea înregistrată în anul 1913 Şi alţi indicatori
argumentează situaţia grea a economiei naţionale în 1919, de
pjldă, agricultura a înregistrat un puternic regres, căci România,
care fusese un tradiţional exportator de cereale, a fost nevoită să
importe grâu pentru populaţie în 1918, extracţia de petrol a
reprezentat doar 47% din cuantumul anului 1913 într-o situaţie
foarte grea se afla şi sistemul financiar, apăsat de inflaţie şi
circulaţia mai multor monede Ca urmare a unor eforturi susţinute
situaţia economică s-a îmbunătăţit însă după 1924
Criza economică din 1929 - 1933 s-a repercutat negativ
asupra ansamblului economiei româneşti, în condiţiile specifice de
dezvoltare a ţării noastre Primele semne au apărut încă de la
finele anului 1928 Dezorganizarea economica a avut în România'
unele trăsături specifice, reieşite din statutul agriculturii în
ansamblul economiei, contractarea de noi împrumuturi externe,
scăderea preturilor materiilor prime, presiunea capitalului străin,
repercursiunile sale asupra maselor populare Criza a cuprins toate
ramurile economice, ducând '3 închiderea a numeroase
întreprinderi, scăderea masivă a producţiei şt a Puterii de
cumpărare a populaţiei, falimentul a numeroase bănci Salariile
şi

235
 f

Panică în faţa unei bănci declarată falimentară, în 1931

pensiile au scăzut sau nu au fost plătite deloc, iar investiţiile au

fost reduse drastic.
Volumul producţiei industriei a coborât cu 50%. Reduceri
notabile sunt consemnate la producţia de fontă-de la 72 000
tone (1929) la 2 000 tone (1933), - şi de cărbune - de la peste 3
000 000 tone (1929) la 1 500 000 tone (1933). Apogeul crizei a
fost atins în anul 1932, când erau înregistraţi, în România, 300
000 şomeri. Reorganizarea economiei, inclusiv pe baza unor
măsuri instituţionale-fondarea Ministerului Economiei Naţionale şi
înzestrăm Armatei, a Corpului Superior de Control - investiţiile de
capital, comenzile de stat, încurajarea unor ramuri şi subramuri noi
au determinat, după 1934, o nouă etapă de dezvoltare a
economiei. S-au întreprins, totodată, măsuri pentru creşterea
participării statului la finanţarea industriei chimice, textile,
electrotehnice.
Anul 1938 ocupă o poziţie centrală în istoria economiei
naţionale, fiind momentul de vârf al perioadei interbelice. în acest
an, România avea un venit naţional pe locuitor de 110 dolari
S.U.A., superior celui al unor state, ca Turcia, Grecia, Polonia,
Iugoslavia, Bulgaria, Ungaria. Industria contribuia cu 30,8% la
crearea venitului naţional în acelaşi an s-au extras, între altele, 6
500 000 tone petrol, 2114 milioane metri cubi gaze naturale, 238
000 tone cărbune, 280 000 tone oţel, 140 000 tone minereu de fier,
143 000 tone zahăr. Indicele producţiei industriale a fost de 133%,
România fiind plasată, astfel, înaintea Ungarie* -(126,5%) şi
Poloniei (118%)'. După 1938, România nu a mai fost, strict, un stat
exportator de materii prime şi importator de utilaje industriale. Ţara
noastră a ocupat locul şase în lume şi întâi în Europa la producţia
de petrol, locul doi 'in Europa la gaze naturale şi aur, locul patru în
Europa la grâu.

236
 Uzinele Reşiţa (1920 - 1923)

Un rol semnificativ în dezvoltarea economiei l-au avut

industriaşi, bancheri şi oameni de afaceri, ca Nicolae Malaxa,
Max Auschnitt, Dumitru Mociorniţa, O. Kaufman, Ion Gigurtu,
grupaţi în jurul regelui Caro/ al //-/ea. Situaţia internaţională
gravă, din vara anului 1940, şi impunerea recunoaşterii rapturilor
teritoriale României - Nord-Vestul Transilvaniei, (Dictatul de la
Viena), teritoriul dintre Prut şi Nistru, Basarabia (pe baza pactului
Ribbentrop - Molotov) şi Ca-drilaterul - au afectat masiv unitatea
firească a statului naţional român, dezvoltarea sa economică.
în perioada interbelică, economia României a avut, astfel, un
caracter agrar-industrial, care, pe parcursul evoluţiei sale a
cunoscut unele modificări, în sensul atenuării ponderii sectorului
agricol în favoarea celui industrial, fără a schimba însă imaginea de
ansamblu. Agricultura nu a mai avut însă rolul decisiv în economie.
Dinamismul a fost, totodată, un atribut important al evoluţiei
economiei în anii 1918- 1940. Ritmul mediu de dezvoltare al
industriei româneşti a fost de 5,3 - 5,5%, printre cele mai ridicate
din Europa interbelică. Indice de seamă al nivelului de dezvoltare al
economiei, gradul de înzestrare tehnică nu a fost uniform, căci, într-
o mare măsură, ţara noastră a continuat să rămână un stat
importator de utilaje şi maşini industriale. în timp ce întreprinderi,
precum I'.A.R. Braşov, Malaxa sau Reşiţa au dispus de un nivel de
înzestrare tehnică comparabil cu standardele de pe plan mondial,
marea majoritate a întreprinderilor a rămas deficitară din punct de
vedere tehnologic. Repartiţia în Plan teritorial a zonelor industriale,
ca şi înzestrarea lor tehnică, a fost inegală. Cele mai puternic
industrializate arii geografice au fost Bucureşti-Ploieşti-Valea
Prahovei, Braşov-Mediaş-Sibiu- Turda-Cluj, Hunedoara-Arad-
Timişoara-Reşiţa, Baia Mare-Satu Mare, Bacâu-Piatra Neamţ,
Galaţi-Brăila.

237
 Uzinele Astra din Braşov

Principalele preocupări teoretice privind calea de urmat în

viitor de către societatea românească au polarizat o vastă
dezbatere în perioada interbelică. Ea a vizat şi economia, alături
de regimul politic şi rolul luptei sociale. între curentele de idei cu
largă audienţă s-au împus neoliberalismul, ţărănismul sau
agrarianismul şi marxismul. Neoliberalismul a avut drept
teoreticieni pe Mihai Manoilescu, Ştefan Zeletin, Vintilă Brătianu,
I.Gh. Duca, Victor Slăvescu. El a accentuat rolul industriei şi a
întrevăzut o strânsă legătură între industrializare, modernizare şi
consolidarea independenţei politice. Statul urma să joace un rol
important prin elaborarea unor planuri de dezvoltare economică.
Politica economică inspirată de acest curent, „prin noi înşine", a
fost susţinută, între 1922-1928, de Partidul Naţional Liberal.
Pe fondul expansiunii capitalului străin în România, ea a vizat
ocrotirea economiei naţionale şi consolidarea puterii economice a
burgheziei industriale şi financiare, supraevaluând însă capacitatea
financiară a ţării. Ea a considerat, de asemenea, că progresul
României era legat de dezvoltarea industriei. Totodată, ea a
urmărit exploatarea bogăţiilor solului şi subsolului cu sprijinul
primordial al capitalului autohton. Prin aceasta, capitalul străin nu
era exclus, ci doar limitat, pentru a fi mai bine controlat.
Principalele sale instrumente de realizare au fosi societăţile mixte,
împrumuturile, importurile de maşini şi unelte. în spiritul său, s-au
adoptat o serie de măsuri legislative - legea pentru retragerea din
circulaţie a coroanelor şi rublelor (1920), legea privind
comercializarea şi controlul întreprinderilor economice ale
statului(1924), legea minelor (1924), legea pentru stabilizarea
monetară (1929).
238
 Legea minelor a fost dezbătută pe larg, mai ales ca urmare a
aplicării principiului proprietăţii statului român asupra bogăţiilor
subsolului, care a trezit ostilitatea marilor monopoluri petroliere.
Ţărănismul a fost teoretizat, între alţii, de Constantin Stere,
Virgil Mad-gearu, Gheorghe Zâne, Ion Mihalache şi a constituit
ideologia micilor proprietari agricoli. România urma să fie, în
viziunea acestor teoreticieni, un stat agrar, în care dezvoltarea
industriei să fie subordonată progresului agriculturii, inspirată de
cea daneză şi practicată pe baza principiilor moderne. Se aprecia
că de progresul agriculturii depindeau aprovizionarea pieţii interne,
asigurarea necesităţilor de hrană ale populaţiei, caracterul activ al
balanţei comerciale externe. Deoarece se considera că România
nu dispunea de capitalul necesar propăşirii economice, prin politica
economică a „porţilor deschise"'s-a încercat încurajarea capitalului
străin, dar nu în dauna celui autohton, între cele două tipuri de
capital urmând chiar să se instaureze o egalitate de tratament.
Această politică a fost abandonată, în mod oficial, după 1932.
Marxismul, asupra căruia s-au aplecat, între alţi, Şerban
Voineaş\ Lucreţiu Pătrăşcanu, a argumentat, şi el, importanţa
procesului de industrializare ce trebuia intensificat în România.

io Ramură economică importantă, agricultura nu a încetat să

preocupe guvernele din perioada interbelică. Ea s-a remarcat,
prioritar, prin caracterul său extensiv, dar, într-o măsură mai mică,
şi prin interesul pentru cu/tura intensivă a unor plante, iar între
1918-1926, pentru a asigura aprovizionarea populaţiei, exportul
de cereale a fost restrâns. Repartiţia inegală a proprietăţii funciare
a generat acutizarea problemei agrare. S-au adăugat lipsa de
capital şi a unor forme de creditare corespunzătoare a ţărănimii,
lipsa de inventar viu şi mecanizarea insuficientă.
Modificarea articolului 19 din Constituţie a deschis drum, în
plan legislativ, unei rezolvări a problemei agrare. în aceste condiţii,
reforma agrară din 1921, precedată de decretele-lege pentru
expropriere, din decembrie 1918, a deschis calea către
emanciparea economică a ţăranilor prin acordarea către aceştia a
unui lot mic de pământ. Au fost expropriate, aşadar, proprietăţi
agricole care au însemnat 5 812 200 hectare arabile, păşuni,
păduri, fâneţe, adică 66% din marea proprietate de peste 100
hectare. Au beneficiat de această măsură 1,4 milioane de
gospodării ţărăneşti.
Astfel, structura agrară a ţării s-a modificat, unitatea
economică de bază devenind micul lot ţărănesc, de până la 10 ha,
cu o productivitate scăzută însă. S-au adăugat, la aceasta,
greutăţile în aplicarea pe teren a prevederilor reformei, continuarea
procesului de,fărâmiţare a proprietăţii ţărăneşti, încât, în 1938, un
milion de ţărani erau conqplet lipsiţi de pământ, lipsa de inventar
agricol, răscumpărarea foarte mare a terenurilor, în 1930-1931
valoarea datoriilor ţărăneşti depăşind de cinci ori valoarea
pământului. Producţia de cereale a crescut însă de la 7 milioane
tone în 1924 la 9 milioane tone în 1928, şi a înregistrat cote
importante, cu precădere, la grâu şi porumb. România se situa pe
locul întâi în Europa la producţia globală de porumb şi pe locul
patru în ceea ce priveşte grâul.

239
 Progrese importante au fost înregistrate, în 1928, la creşterea
vitelor mari, ivinelor şi porcinelor. în acelaşi an erau menţionate în
ţară 5 732 de tractoare.
Criza economică din 1929-1933 a determinat scăderea
suprafeţei cultivate •i a preţului la produsele agricole. Ţărănimea a
fost silită, în aceste condiţii, să ontacteze noi datorii, ceea ce a
generat, ulterior, vânzarea silită a numeroase Dturi de pământ.
Acestei probleme presante în viaţa social-economică au icercat
să-i răspundă unele măsuri legislative, precum încurajarea învă-
ământului agricol, exportul de cereale, legile de conversiune a
datoriilor igricole, din 1932 şi 1933, şi respectiv legea asanării
datoriilor agricole, din icelaşi an. După 1931, în agricultura
românească au apărut fenomene noi, agate de folosirea „primelor
de export", de introducerea unor culturi de plante ndustriale,
realizarea unor ferme model, constituirea de monopoluri m ceea
ce >riveşte aprovizionarea şi desfacerea produselor agricole în
pofida unor legi, ce iu urmărit progresul agriculturii în ansamblul
ei, ca: legea pentru lichidarea iatorii/or agricole şi urbane (1934),
legea pentru încurajarea agriculturii (1937) egea pentru creditul
agricol naţional'(1937) şi cea pentru administrarea Fondu/u,
/iticulturii (\ 939), diferenţierea socială a ţărănimii s-a accentuat,
astfel, pe fondul ntensificării transferului de proprietate.
Economia românească în perioada interbelică a fost martora
creşterii -oluluiindustriei, în ansamblu, ce reprezenta, alături de
meserii, în 1926, 37% din /aloarea totală a producţiei. Ea a fost
favorizată de bogăţia de materii prime, de DOlitica oficială de
credite, de măsurile legislative avantajoase. La nivelul Droducţiei
industriale a crescut ponderea industriei mari şi s-a diminuat
corespunzător cea a industriei mici şi mijlocii. Un rol important
pe această direcţie l-a avut şi politica de investiţii a cărui nivel a
crescut, de exemplu, de la 3 100 000 lei, în 1927, la 24 000 000 lei,
în 1938, în industria petrolieră.
Avându-se în vedere importanţa refacerii industriale şi
încurajarea, în general, a economiei, numai între 1918-1921 au
fost emise 63 de acte normative, ce au contribuit la demarajul
economiei româneşti. Producţia de cărbune a crescut de la 2 500
000 tone, în 1923, la 3 000 000 tone, în 1928, cea de ţiţei de la 1
900 000 tone, în 1924, la 4,3 milioane tone, în 1928. în România
au funcţionat, în deceniul trei al secolului nostru, 60 de rafinării.
între 1925-1927, 7 mari societăţi petroliere - Unirea, Creditul
minier, Concordia-Sirius, Româ-no-Americana, Petrolul
Românesc, Astra Română, Steaua Română - controlau 79% din
producţia ţării. Necesităţile legate de refacerea economiei au
impus mutaţii deosebite şi în industria metalurgică, reprezentată
de întreprinderi ca Malaxa şi Copşa Mică-Cugir.
Izbucnirea crizei economice din 1929-1933 a dus însă la
scăderea producţiei industriale, cu excepţia exploatării petrolului,
şi a preţurilor la produsele agricole şi industriale, creşterea
numărului de şomeri. Circa 10 000 întreprinderi de diverse
categorii au fost declarate falimentare. în 1932, când criza a atins
apogeul în România, valoarea producţiei industriale a scăzut cu
50% în ansamblul economiei. Singura ramură care a continuat să
aibă creşteri de producţie a fost cea petrolieră. Concomitent,
exportul de produse petroliere a urcat de la 3 milioane tone la 5
milioane tone între 1929-1933, deoarece preţul la ţiţei era în
scădere.
240
 în lupta pentru depăşirea efectelor crizei economice, după
1934, s-au înscris măsuri cu caracter protecţionist - tarife
vamale, prime de export, scăderea importului de produse ce
puteau fi fabricate în ţară, finanţarea obiectivelor industriale,
diversificarea producţiei prin apariţia unor produse noi, ca aparate
optice şi acustice, cabluri electrice, tuburi de oţel. S-au pus bazele
industriei electrotehnice, care producea articole de înalt nivel
tehnic, precum becuri, transformatoare, aparate radio, motoare
electrice.
De asemenea, stătu/, prin comenzile sale, destinate, în mare
măsură, apărării naţionale, şi-a adus contribuţia la refacerea
economiei. Sporuri semnificative s-au înregistrat în industria
alimentară, a lemnului, a pielăriei şi textilă. Printre întreprinderile
de profil menţionăm pe cele din Bucureşti, Cluj, Ploieşti, Braşov,
Bacău, Buşteni. Industria siderurgică era concentrată în bazinul
Hunedoarei, dar şi la Bucureşti, Cluj, Câmpia Turzii, unde se
produceau oţel şi laminate, fontă, tablă, ţevi, articole de menaj.
Industria chimică a cunoscut un progres remarcabil şi, totodată,
unul dintre cele mai înalte nivele ale productivităţii muncii. 95%
din ţiţeiul extras era rafinat în ţară. Se produceau în România, de
asemenea, negru de fum, cauciuc sintetic, explozivi, cosmetice, în
întreprinderi, ca cele din Făgăraş, Braşov, Bucureşti, Tâmăveni.
România a posedat o importantă industrie constructoare de maşini.
S-au produs locomotive, vagoane de toate tipurile, cazane cu
abur, autobuze. La I.A.R. Braşov erau fabricate avioane,
precum IAR-80, IAR-81, care s-au remarcat prin performanţele
lor deosebite în ceea ce priveşte viteza şi plafonul de zbor.

Gura minei Lupeni şi spălătoria de cărbuni

241
 Sonde la Moreni

Procesul de concentrare a producţieis-a manifestat în

deceniul al patrulea şi a îmbrăcat forme specifice în România,
dând naştere monopolurilor. Forţa economică, aria de cuprindere
şi dimensiunile economice ale monopolurilor au fost însă reduse,
la nivelul unei ramuri a economiei naţionale. Fiind prin excelenţă
monopoluri de distribuire şi nu de producţie, printr-o reglementare
adecvată, ele nu au avut un rol economic hotărâtor într-o economie
dominată, de altfel, de întreprinderile mici şi mijlocii. Cele 66
societăţi industriale din România au reprezentat 46% din întregul
capital industrial. Printre acestea s-au numărat Sindicatul spirtului,
Cartelul fabricilor de geam, Oficiul de vânzare al hârtiei,
Sindicatul zahărului, Trustul Titan-Nădrag-Călan, Societatea
distribuţiei de petrol, Foresta Română, şi altele.
România a dispus de importante resurse naturale - petrol,
cărbune, gaze naturale, fier, minereuri neferoase, lemn, sare,
metale preţioase - în exploatarea cărora s-au înregistrat cote
ridicate. Pentru punerea lor în valoare şi pentru obţinerea
independenţei energetice a ţării au fost realizate investiţii în maşini
şi utilaje, s-au făcut progrese în ceea ce priveşte tehnica de
extracţie a cărbunelui, petrolului şi de rafinare a celui din urmă,
precum şi transportul prin conducte. Ţara noastră era
independentă din punct de vedere energetic. Puterea instalată a
crescut de la 372 000 kw în 1933 la 500 000 kw în 1937.
Desfăşurarea luptelor din anii 1916-1918 a afectat grav şi
reţeaua transporturilor. Pentru punerea în valoare a tuturor zonelor
ţării şi stabilirea conexiunilor între ele, s-au întreprins măsuri de
refacere şi mărire a reţelei căilor ferate şi a celei de drumuri şi
şosele, noi construcţii portuare la Constanţa, Brăila, Galaţi,
Ismail, Chilia, Corabia, dotarea cu echipament modern a serviciilor
de poştă şi telegraf. în 1921 s-a introdus transportul interurban cu
autobuzul. S-au construit numeroase căi ferate, ca de exemplu
Tulcea-Babadag, llva

242
 Locomotivă construită la Reşiţa

Mică-Vatra Dornei, Caransebeş-Reşiţa. Cea mai mare parte a

utilajului feroviar a
provenit din producţia întreprinderilor Reşiţa şi Malaxa. în 1931 au
fost asfaltate
şi pietruite o serie de şosele ce legau Bucureştiul de alte oraşe.
între 1936-1938
au fost modernizaţi peste 1 600 km şosele în Banat, Dobrogea,
Moldova şi
Muntenia. v
Flota română cuprindea, în 1938, 15 nave maritime. Organul
său tutelar a fost, între 1929 şi 1936, Direcţia Generală a Porturilor
şi Căilor de Comunicaţie pe Apă, iar apoi Administraţia Comercială
a Porturilor şi Căilor de Comunicaţii pe Apă. La baza organizării
transportului aerian în România s-a aflat decretul din 1920 pentru
fondarea Direcţiei Aviaţiei din Ministerul Comunicaţiilor. Pentru
stimularea producţiei aeronautice, în 1925, a fost fondată fabrica
IAR Braşov. în 1920 s-a creat, împreună cu Franţa, o Companie
aviatică internaţională ce deservea traseul Paris-Bucureşti-
lstanbul. România s-a numărat printre primele state ce au folosit
transportul aerian de călători pe rutele interne. La 24 iunie 1926 s-
a deschis primul traseu aerian naţional, Bucureşti-Cernăuţi. în 1930
s-au pus bazele primei companii aeriene române, LARES (Liniile
Aeriene Române Exploatate de Stat). Până în 1939, legăturile
aeriene ale României cu alte ţări au fost deservite şi de companiile
Air France, CSA, Ala „L/tor/a", PLL Lot, Deutsche Lufthansa., în
vederea extinderii sistemului poştal, în 1925 s-a introdus
monopolul de stat asupra instalării şi folosirii staţiilor de telefoane şi
posturilor de radio. în ceea ce priveşte sistemul de telefonie, în 1927
şi-a inaugurat activitatea, la Bucureşti, prima centrală telefonică
automată din ţara noastră. Ulterior, în 1933 s-a construit, în
capitala ţării, Palatul Telefoanelor. La 1 noiembrie 1928 s-au
realizat şi primele emisiuni radiofonice, sub egida Societăţii
Române de Radiodifuziune. în 1940 funcţionau în România 4
posturi de radioemisie şi trei
243
 Palatul Telefoanelor din Bucureşti

agenţii, de presă, dintre care cea mai importantă a fost

RADOR (Agenţia Orient-Radio).
Activitatea comercială a fost afectată de urmările primului
război mondial, comerţul cunoscând o sensibilă înviorare abia
după 1924, ca urmare a unor noi tarife vamale protecţioniste
adoptate în faţa concurenţei mărfurilor străine. în 1924, valoarea
comerţului românesc a crescut cu 110% în comparaţie cu anul
1913 şi s-au produs o serie de modificări şi în structura produselor
furnizate la export. Ponderea produselor agricole şi, mai ales, a
cerelelor a scăzut, cu toate că România a ocupat locul patru în
lume, în timp ce aceea a produselor petroliere şi a lemnului a
crescut. în ciuda eforturilor guvernamentale de a menţine o
balanţă comercială activă, exportul a fost intensificat în dauna
importului, cu precădere pe seama petrolului şi derivatelor sale,
deşi preţurile lor au scăzut masiv. Dacă, între anii 1918 şi 1929,
comerţul a fost dominat de relaţiile cu Franţa şi Marea Britanie,
după 1933, Germania a început să se impună în schimburile cu
România. Practicând şi un intens comerţ de tranzit, România a
cunoscut, în 1936, volumul comercial cel mai ridicat din întreaga
perioadă interbelică.
Cu toate că s-au întreprins numeroase eforturi pentru lărgirea
sistemului bancar şi reaşezarea leului într-o nouă paritate în raport
cu aurul, fenomenul inflaţionist a urmat, în general, o curbă
sinuoasă. între 1919-1921 numărul societăţilor bancare a crescut
de la 487 la 556. Rolul cel mai important l-a jucat Banca Naţională
a României care, în T924, controla 25 de bănci mici şi 52 de
întreprinderi industriale. Alături de aceasta s-au impus Banca
Românească, Banca Română, Banca de Credit Român, Banca
Marmorosch-Blank, Banca Crissoveloni, Banca Generală a Ţării
Româneşti. Stopată parţial, în 1925, inflaţia

244
Banca Marmorosch Blank

•a cunoscut, ulterior, ritmuri noi începând cu anii crizei economice

şi până în 1940. Procesul inflaţionist nu a putut fi, de fapt, nicicând
stăvilit în mod eficace. Cu toate acestea, leul a rămas o monedă
liber convertibilă şi care participa la operaţiunile bursiere din lume.
Deficitul bugetar a totalizat 11 miliarde lei între anii 1916-1922. Cu
grele eforturi, datoriile externe ale României, către Franţa, Anglia,
SUA, Italia, Belgia, au fost reglementate la finele anului 1929. în
vederea stabilizării financiare a fost lansat, în februarie 1929,
„împrumutul de stabilizare" la bănci din străinătate. Pentru
garantarea rambursabilitătii saie s-a concesionat, la 1 iulie 1929,
fabricarea chibriturilor către firma suedeză Svenska Tradsticke
Aktiobolaget. Trei noi împrumuturi au fost contractate în 1930-
1932. Primul a fost stabilit, în 1930, cu firma americană
International Telephone and Telegraph Corporation şi a fost urmat
de concesionarea, pe zece ani, a reţelei telefonice. La 10 martie
1931 a fost negociat, la Banque de Paris et de Pays-Bas şi la alte
bănci, împrumutul de dezvoltare cu un total de 53 milioane dolari
S.U.A., ce a fost condiţionat de concesionarea către o societate
suedeză a refacerii şi construcţiei de şosele, în România. în
sfârşit, în 1932 a fost lansat un împrumut de 75 milioane franci
elveţieni pentru acoperirea în devize a leilor intraţi în circulaţie.
Prin toate acestea ă-a deschis calea către instaurarea unui
control străin asupra finanţelor Româniej, confirmat, în ianuarie
1933, prin Planul de la Geneva ce urma să reglementeze
problema datoriilor sale externe. După 1935, ţara noastră a vizat,
în plan financiar, o politică activă de devize, bazată pe comerţ.
Principalele surse de venituri financiare au fost impozitele
indirecte, taxele de consum, impozitele pe cifra de afaceri. Pe
măsura creşterii rolului

245
 Pavilionul României la Expoziţia internaţională de la
Paris, din 1937

.tatului în organizarea sistemului bancar, bugetele au fost

grevate şi de iheltuielile pentru apărare.

Capitalul străin a provenit, în principal, din

reinvestirea mei părţi din beneficiile obţinute în exploatarea
economiei româneşti. El a vizat, n special, extracţia şi
prelucrarea ţiţeiului, industria metalurgică, textilă, a 3mnului. în
1938, în industria petrolului, capitalul englez reprezenta 20,62%,
:el anglo-olandez 16,21%, cel francez 15,49%, cel american
10,10%, cel ierman 0,38%. Datorită măsurilor legislative ce au
reglementat riguros lătrunderea capitalului străin, ponderea sa a
diminuat, în general, de la 82% a 37%.
Expansiunea, după 1938, a capitalului german în sud-estul
Europei, în letrimentul celui englez şi francez, a fost resimţită şi în
România. Sub presiunea Sermaniei, ca un preţ al salvgardării
fiinţei naţionale a României, la 23 martie 939 s-a semnat Tratatul
economic româno-german. România urma să devină in
hinterland agricol al Germaniei. în spiritul „colaborării" economice
urmau să ;e constituie societăţi mixte pentru exploatarea lemnului,
bauxitei, manganului, :alcopiritei. Pe Dunăre trebuiau să se
constituie zone libere în jurul instalaţiilor jortuare, ca şi a
antrepozitejor germane. Astfel, România a fost atrasă în sfera 1e
influenţă a Germaniei.
Aşadar, economia românească, prin direcţiile sale de
dezvoltare din >erioada interbelică, în ciuda unor discrepante între
nivelele de dezvoltare ale liferitelor sale sectoare şi a faptului că
nu au fost întotdeauna valorificate pe leplin condiţiile oferite de
noul cadru de dezvoltare istoric, a asigurat o creştere i producţiei
de bunuri, care s-a reflectat şi în plan social-politic.

>46
 MIHAIL MANOILESCU despre rolul industriei în cadrul
economiei româneşti
„Productivitatea industrială este atât de covârşitor mai mare
decât productivitatea agriculturii, încât renunţarea la
industrializare este pentru orice ţară renunţarea la orice viitor
economic".

Teoria ţărănismului despre fundamentul economiei naţionale

Aceasta era „mica proprietate bazată pe muncă, adică
întinderea de pământ cultivabil potrivită capacităţii de muncă a
plugarului şi a familiei sale, lucrată de proprietar şi familia sa, dar
neexcluzând eventualele şi sporadicile concursun'de braţe ale
semenilor..."

Apreciere cu privire la evoluţia economică a României în

perioada interbelică
„Astfel încât, intensitatea modernizării nu a fost egală în toate
compartimentele productive Pe când industria fusese nevoită a
proceda la ample modificări structurale, pentru a obţine o
dezvoltare şi pieţe avantajoase, în agricultură modernizarea nu a
fost spectaculară, acest domeniu întregistrând doar un progres
moderat... Aşa încât factorul corelării celor două ramuri
economice devenea un coeficient de importanţă majoră pentru
însuşi realizarea procesului de dezvoltare şi modernizare
economică .".

TEMĂ:
1 Caracterizaţi, în general, nivelul de dezvoltare al
economiei româneşti în perioada
interbelica şi comparaţi-l cu cel al altor state est - şi central-
europene
1 Care au fost efectele crizei economice din anii 1929-1933
pentru România >
2 Marcaţi contribuţia principalelor curente social-politice.din
perioada interbelica,în problema
dezvoltării industriale a României
4. Ce rol au avut monopolurile, în economia naţională, în
perioada interbelică?
EVOLUŢIA VIEŢII SOCIAL-POLITICE ÎN ROMÂNIA (1918-1940) (I)

-STRUCTURI SI MUTAŢII ÎN PLAN SOCIAL ÎN

ROMÂNIA INTERBELICĂ.
CONFLICTE SOCIALE. - PARLAMENTUL SI
MONARHIA - FACTORI IMPORTANŢI Al VIEŢII
POLITICE.
<
Structuri şi mutaţii în plan social în România interbelică.
Conflicte sociale. La nivel social,'Marea Unire din 1918 şi
activitatea reformatoare de după aceasta au generat mutaţii
semnificative. Astfel, a avut loc o creştere importantă a populaţiei
ţării, grevată însă, în vara anului 1940, de pierderile teritoriale.

Anul , Număr de locuitori Suprafaţa ţării

1920 17 393 149 316 710 km22
1930 18 025 896 316 710 km2
1940 19 933 802 316 710 km2
1941 13 551756 195198 km

România a devenit un stat de mărime medie, aflându-se, în

ceea ce priveşte populaţia şi suprafaţa, pe locul 8 şi respectiv 10
între statele Europei. Cel mai important recensământ al populaţiei
s-a desfăşurat în anul 1930, când au fost număraţi 18 025 896
locuitori. Dintre aceştia, 71,9% erau români, 7,9% maghiari, 4,1%
germani, 4% evrei, 3,2% ruteni şi ucraineni, 2,3% ruşi, 2%
bulgari, 1,5% ţigani, 0,9% turci, 0,6% găgăuzi, 0,3% sârbi şi
croaţi, 0,3% polonezi, 0,1% greci, 0,1% tătari, 0,3% alte
naţionalităţi.
România a încetat să mai fie un stat de emigraţie, mai ales
după ce, în 1925, a fost adoptată o lege ce consfinţea libertatea
emigrării. Până în 1938, s-au aşezat în România 28 580 cetăţeni
străini şi au plecat 11 709 cetăţeni români. Marea majoritate a
populaţiei, în procenf de 78,9%, a continuat să trăiască în lumea
statelor. Restul, de 21,1%, era concentrată în oraşe, ca Bucureşti,
cu 630 000 locuitori, sau Cernăuţi, Galaţi şi laşi cu cea. 400 000 -
locuitori fiecare. O statistică din 1930, privind repartiţia forţei de
muncă pe profesiuni, arată că 72,3% dintre locuitori lucrau în
agricultură, 9,4% în activităţi industriale, 4,8% erau funcţionari, iar
4,2% se ocupau de comerţ şi credit.
Fiecare provincie unită cu patria-mamă, în anul 1918, a
avut, în acest context, elemente specifice ale structurii sociale. în
Basarabia, ţărănimea era numeroasă, iar intelectualitatea redusă,
dar activă din punct de vedere politic. în Bucovina, marea
majoritate a întreprinzătorilor capitalişti era de origine străină -
germană sau evreiască. Ţărănimea se ocupa în special cu
creşterea vitelor. în
248
 Transilvania, dominau burghezia mică, industrială şi comercială,
dar şi ţărănimea şi lucrătorii industriali. Acestea au contribuit la
creşterea, în ansamblul structurii sociale, a rolului şi importanţei
burgheziei şi muncitorilor, categorii sociale între care s-a stabilit
relaţia socială fundamentală în perioada interbelică.
Burghezia a jucat un rol important în plan economic şi politic.
Poziţiile sale s-au consolidat în urma făuririi cadrului industrial
al României Mari. Consolidându-şi poziţiile social-economice,
întreprinzătorii capitalişti au trasat linia de dezvoltare a societăţii
româneşti după Marea Unire. Deşi s-a conturat un grup al
burgheziei mari, industriale şi bancare, reprezentat, între alţii, de
Nicolae Malaxa, Max Auschnitt, Ion Gigurtu, O. Kaufmann, în ţara
noastră a dominat burghezia mică şi mijlocie. După 1934, evoluţia
întreprinzătorilor capitalişti a fost legată şi de creşterea comenzilor
statului, tot mai interesat de apărarea ţării în faţa pericolului exfern.
în acelaşi timp, s-a conturat, în jurul regelui Caro/ al //-/ea, camarila
regală dornică de a prelua controlul asupra întregului aparat de stat.
Marii proprietari funciari şi-au pierdut importanţa social-
politică, cu precădere după reforma agrară din 1921. Procesul de
dezintegrare politică a sporit, ei nemaiputând angrena un partid
politic. Marea lor majoritate a părăsit agricultura sau a adoptat
tehnica modernă de lucru. Alţii au investit sume mari în industrie şi
sistemul bancar.
Ţărănimea a reprezentat principala forţă de muncă, fiind, la
începutul perioadei interbelice, subiectul celei mai largi reforme
agrare din Europa răsăriteană. în acelaşi timp, după 1929, ea a
cunoscut un proces de stratificare, în cadrul căruia s-a conturat o
pătură importantă a micilor proprietari agricoli şi o alta a lucrătorilor
agricoli; ea s-a manifestat, în plan politic, ca o categorie socială
care a alimentat toate grupările şi partidele politice.
Pe de altă parte, evoluţia impetuoasă la nivel economic s-a
tradus şi prin creşterea numerică a muncitorilor industriali,
concentraţi în jurul platformelor industriale din centrele urbane. în
1938, funcţionau în România zeci de întreprinderi cu peste 1 000
de lucrători. De asemenea, este de reţinut şi gradul de pregătire
profesională al acestora şi antrenarea lor în numeroase ramuri de
vârf, purtătoare ale progresului tehnic.
Intelectualitatea s-a plasat, într-o proporţie covârşitoare, pe
poziţii progresiste. Ea a primit un spor considerabil prin
antrenarea în viaţa social-politică a reprezentanţilor intelectualităţii
din Transilvania. Creşterea sa numerică şi calitativă a avut un
suport deosebit în contribuţia decisivă a învăţământului superior
şi secundar. Astfel, Universitatea din Bucureşti s-a situat, în
privinţa numărului de studenţi şi a gradului lor de pregătire, printre
primele trei din lume.
Precum orice societate în evoluţie, cea din România
interbelică nu a fost lipsită de contraste în ceea ce priveşte
condiţiile de viaţă, muncă, gradul de cultură, nivelul de salarizare.
Nivelul mediu al venitului burgheziei româneşti a fost, în această
perioadă, de 200 000 lei pe an. O statistică din 1938 arată că în
România trăiau 716 oa-neni cu un venit la nivelul milioanelor de
lei, 70 529 cu venitul mai mare de 1C 000 lei şi peste 300 000
cu venituri între 20 000 şi 40 000 iei. De asemenea, continua să
existe o pătură importantă a sărăcimii, la oraşe şi mai ales la sate,
trăind sub indicele minim de viaţă. S-a repercutat greu asupra
populaţiei şi creşterea numărului de şomeri, ca şi apăsarea
impozitelor
249
 fiscale. în acelaşi timp, cadrul politic democratic a fost deseori
încălcat, ceea ce s-a adăugat nemulţumirilor sociale, atât în lumea
satelor, cât şi în cea a oraşelor.
Istoria socială a perioadei interbelice a fost marcată de
numeroase conflicte de muncă, a căror durată a tins să se
mărească - între care greva lucrătorilor bucureşteni,din decembrie
1918, greva generală din 1920, grevele din anii crizei economice
(1929-1933) - în ciuda unei legislaţii sociale şi a muncii. Cu
precădere, în această perioadă, au fost grav afectate' de efectele
crizei edono-mice (scăderea producţiei, închiderea de întreprinderi,
falimentul unor bănci, creşterea numărului de şomeri, introducerea
„curbelor de sacrificiu") numeroase categorii socio-profesionale,
salariaţii, pensionarii, orfanii, invalizii de război. în lumea satelor,
frământările au avut la bază tergiversarea aplicării reformei agrare
din 1921, raporturile dintre ţărani şi proprietarii agricoli, scăderea
preţului produselor agricole, impactul fenomenului de camătă
asupra ţăranilor.
în atari împrejurări, s-au desfăşurat grevele de la Lupeni
(august 1929), Bucureşti şi Valea Prahovei (1932-1933). Autorităţile
au recurs, în aceste cazuri! şi la armată, a cărei intervenţie,
provocată de grupuri de agitatori comunişti care au acţionat,
prioritar, din motive politice şi mai puţin din cauze economice şi
sociale, a dus la victime din rândul populaţiei civile (1933). La
Lupeni, din ordinul prefectului judeţului Hunedoara, Rozvan'i,
armata a deschis focul, căzând 22 morţi şi 100 răniţi. La atelierele
C.F.R. Griviţa din Bucureşti, la 16 februarie 1933 s-au înregistrat în
ciocnirile cu armata, după cum a declarat în Parlament ministrul
de interne, G.G. Mironescu, 3 morţi, 16 grav răniţi şi mulţi răniţi
uşor. După ce redresarea economică a început, frământările
sociale au devenit mai rare.

Demonstraţie studenţească în anii crizei economice

r
250 lk* -: *. *♦%
 Palatul Regal din Bucureşti

în cadrul
vieţii politice din România interbelică Parlamentul şi Monarhia au
jucat un rol semnificativ. Parlamentul reprezenta puterea
legislativă şi, în cadrul regimului democratic, era un organism de
primă importanţă. La baza activităţii sale au stat articolele 33 şi 42
din Constituţia din 1923, ce au prevăzut că puterea emană de la
naţiune şi, respectiv, că membrii Parlamentului reprezentau
naţiunea. Având o structură bicamerală, fiind format din Adunarea
Deputaţilor şi Senat, el era un for de control al activităţii
executivului. Miniştrii erau responsabili pentru actele lor în faţa
Parlamentului. Totodată, Parlamentul a găzduit ample dezbateri, ce
s-au concretizat în importante hotărâri asupra marilor probleme
ale societăţii româneşti între cele două războaie mondiale, şi
anume, ratificarea tratatelor de pace după primul război mondial,
Constituţia din 1923, organizarea administrativă, evoluţia
economică şi direcţiile sale primordiale, consultările electorale,
progresul culturii şi altele.
Funcţia de preşedinte al Parlamentului reprezenta
încununarea unei îndelungate activităţi social-politice şi culturale.
Printre deţinătorii acestei demnităţi menţionăm pe Nicolae lorga,
Duiliu Zamfirescu, D. Pompei, Alexandru Lapedatu şi alţii.
Practica parlamentară cuprindea interpelările la adresa
9uyernului r- între anii 1919 şi 1937 s-au formulat 12 000
interpelări - votul de neîncredere acordat executivului, invalidarea
de mandate, dezbaterile şi răspunsurile pe marginea Discursului
Tronului, rostit la începutul fiecărei sesiuni a forului legislativ.
Parlamentul a fost dominat, în ceea ce priveşte culoarea Politică
a membrilor săi, de către Partidul Naţional Liberal ş\ de Partidul
Naţional , srănesc, dar şi de către alte partide, urmare a
diversificării spectrului vieţii Politice. Au activat în cadrul său
reprezentanţii marii burghezii, dar, cu precădere,
251
 ai celei mici şi mijlocii - intelectuali, jurişti, învăţători, avocaţi,
industriaşi, reprezentanţi ai minorităţilor naţionale.
Monarhia a avut în România un rol tradiţional. Ea a îmbrăcat
forma constituţională, prerogativele sale fiind stabilite prin
Constituţia din 1923. în acord cu legea fundamentală a ţării şi
Statutul Casei Regale din anul 1884, regele, din dihastia
Hohenzollern - Sigmaringen, exercita puterea executivă, numea
şi revoca miniştrii, sancţiona legile, exercita dreptul de graţiere,
era şeful forţelor armate, conferea decoraţii, avea dreptul de a
încheia acorduri şi a bate monedă. Orice act al suveranului trebuia
însă contrasemnat de ministrul de resort. Până în anul 1938
acestea, au fost prerogativele de care s-a bucurat Monarhia în
România. Ulterior, ele au sporit graţie politicii personale a lui Caro/
al //-/ea.
în perioada domniei lui Ferdinand I Întregitorul (1914-1927),
Partidul Naţional Liberal şi, în special, şeful acestuia, Ion I.C.
Brătianu, a avut un ascendent deosebit asupra monarhiei pe
care, de fapt, a tutelat-o. La 15 octombrie 1922 a avut loc, la
Catedrala Reîntregirii din Alba-lulia, ceremonia de încoronare a lui
Ferdinand şi a reginei Măria ca suverani ai României. Ea a
simbolizat actul unirii tuturor românilor sub sceptrul aceluiaşi
monarh. Serviciul religios a fost asigurat de către Miron Cristea,
Patriarhul României, şi Episcopii Bălan şi. Pimen al Ardealului, şi
respectiv al Moldovei. Regele Ferdinand a primit coroana de la
Mihail Pherekide, preşedintele Adunării Deputaţilor şi şi-a aşezat-o
singur pe cap. Apoi a încoronat-o pe regina Măria. Se împlinea,
astfel, şi profeţia lui Nicolae Filipescu, care îi declarase regelui:
„Sire, eşti trimisul lui Dumnezeu, ca să împlineşti visul unui
neam. Vei fi cel mai mare voievod al ţării, împodobindu-te cu
titlurile lui Mihail Viteazul: domn al Ardealului, al Ţării Româneşti
şi Moldovei". La festivităţile de la Alba-lulia şi Bucureşti, au luat
parte reprezentanţi din 13 state ale lumii ca o nouă confirmare
internaţională a Marii Uniri. Printre aceştia menţionăm pe ducele
de York, generalii Berthelot şi Weygand, regina Elisabeta a
Greciei şi Măria a Iugoslaviei, principesa Beatrice de Bourbon. Sub
guvernarea lui Ferdinand s-a transpus, de fapt, programul
democratic ce a stat la baza desăvârşirii unităţii naţionale, şi care
a consfinţit, prin Constituţia din 1923, România interbelică.
Odată cu Criza dinastică şi mai ales în perioada Regenţei
(1927-1930), monarhia a devenit un instrument al partidelor
politice. Criza a fost provocată de către prinţul moştenitor
Carol. S-a iscat, astfel, o luptă pentru controlul puterii politice
între Ion I.C. Brătianu şi Carol. Premierul s-a folosit de
temperamentul instabil şi aventuros al lui Carol pentru a-l denigra
în ochii opiniei publice şi a regelui Ferdinand. în 1925, Carol a
reprezentat Curtea Regală a României la funeraliile reginei
Alexandra a Angliei. La 12 decembrie 1925, prinţul a trimis o
scrisoare tatălui său, regele Ferdinand, prin care a renunţat la
prerogativele de moştenitor al tronului şi a rămas în străinătate
împreună cu Elena Lupescu. Prinţul mai renunţase o dată la tron
în 1918, după ce se căsătorise în secret cu Ioana Măria Valentina
sau Zizi Lambrino, şi cu greu a fost convins atunci să accepte
anularea actului. La 28 decembrie 1925, Carol a reconfirmat însă
atitudinea sa, la Milano, în faţa lui Hiott, ministrul Casei Regale,
care a făcut o ultimă încercare de a-l convinge să renunţe la
gestul său. La 30 decembrie 1925, Consiliul de Coroană de la
Sinaia a acceptat renunţarea la tron a lui Carol.
252
I 1
 «* jt*
**>
wf

h
 încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei Măria la
Alba-lulia, în 1922

La 3 ianuarie 1926, un nou consiliu intim, la Sinaia, a aprobat

proiectele de lege, ce urmau să fie înaintate Parlamentului şi care
confirmau noua realitate de la conducerea ţării. în ziua următoare,
camerele reunite ale Parlamentului au luat act de hotărârea de
renunţare la tron a prinţului Caro/ şi au proclamat succesor al
regelui Ferdinand pe fiul lui Carol, Minai, sub autoritatea unei
Regenţe. Aceasta a fost alcătuită din prinţul Nicolae, fratele lui
Caro/, Patriarhul Miron Cristea, Gheorghe Buzdugan, preşedintele
Curţii de Casaţie. în 1929, la moartea celui din urmă, Regenţa a fost
completată cu Constantin Sărăţeanu. Filozoful Nichifor Crainic o
caracteriza, vorbind despre ea, ca despre „racul, broasca şi ştiuca".
Triumful liberalilor asupra monarhiei era, astfel, complet. Lui
Carol, devenit Carol Caraiman, i s-a interzis ferm intrarea în
România şi s-au prevăzut măsuri drastice contra acelora ce puneau
în discuţie actul de la 4 ianuarie 1926. în 1927a murit Ferdinand, şi,
pe neaşteptate, şi Ion I.C.Brătianu. Criza dinastică 3 impietat
asupra dezvoltării politice normale a statului român. Pe de o parte,
P-N.L. a încercat să-şi subordoneze Regenţa, prin includerea în
cadrul său a reginei Măria. Pe de altă parte, s-a desfăşurat în
ţară o puternică agitaţie politică pe tema revenirii lui Carol la tron.
Ea a fost folosită de Partidul Naţional Ţărănesc pentru a lovi şi
răsturna pe liberali de la putere. Astfel, s-a iniţiat, la 6 mai 1928, o
mare adunare naponal-ţărănească la Alba-lulia, unde se zvonea că
trebuia să sosească şi Carol. De aici, urma să se organizeze un
marş spre Bucureşti, pentru a răsturna pe liberali şi a cuceri
puterea. Iu/iu Maniu era, totodată, dornic să intre în legătură cu
Regenţa, pe care a dorit să şi-o subordoneze prin intrarea în
rândurile sale a lui Constantin Sărăţeanu. Dar, abia la 10 noiembrie
1928 luliu Maniu a format guvernul, primul guvern naţional-
ţărănesc din istoria români/or.

253
 în acelaşi timp, s-a intensificat propaganda în
jurulreîntoarceriiîn ţară a lui Carol, ca o soluţie pentru rezolvarea
crizei politice interne. S-a constituit, astfel, un grup de susţinători
ai lui Carol - Elena Lupescu, Constantin (Puiu) Dumitrescu,
Nicolae Gatoski, Mircea Mihail. Intrau în cadrul său şi unii diplomaţi
- Alexandru Cretzianu, militari - colonelul Nicolae Tătăranu,
maiorul Victor Precup, generalul Ernest Baliff, financiari - Aristide
Blank, oameni politici -Mihail Manoilescu, Constantin Argetoianu,
membri ai familiei regale - prinţul Nicolae, principesa Elisabeta. De
asemenea, au avut loc numeroase contacte între Caro/şl unii
oameni politici din ţară. /u/iu Maniu i-a cerut lui Carol ca, odată
revenit în ţară, să întrerupă orice legătură cu Elena Lupescu şi să
respecte prevederile Constituţiei din 1923.
La 6 iunie 1930, Carol s-a reîntors în România. Folosindu-se
de adâncirea contradicţiilor din viaţa politică, de lipsa de autoritate
şi prestigiu a Regenţei, Carol a obţinut, la 8 iunie 1930, în
Parlament, recunoaşterea sa ca rege sub numele de Carol al
//-/ea. Astfel s-a consumat Restauraţia car/istă. Monarhul s-a
înconjurat de un grup de militari şi oameni politici care i-au
exploatat slăbiciunile pentru a se îmbogăţi peste noapte. Ei au
format „camarila regală". Deşi i s-a fixat o listă civilă, pe diferite căi,
cuantumul său a crescut, Carol devenind un mare industriaş.
Regina Măria a fost silită, la 16 iunie 1930, să se retragă la Balcic.
Deşi promisese să o ţină la distanţă de ţară, Carol a rechemat-o,
în vara lui 1930, pe Elena Lupescu, considerată „geniul rău" al
regelui. De pe aceste poziţii, Carol a dezlănţuit lupta pentru
cucerirea puterii şi pentru a guverna „deasupra" partidelor politice.
între anii 1930-1934, el a încercat să impună guverne de „uniune
naţională", iar „camarila regală" s-a conturat ca un centru de
putere. A urmat, între anii 1934-1938, pregătirea instaurării unui
regim personal m care activitatea Parlamentului şi partidelor
politice a fost drastic limitată, regimul democratic fiind, astfel,
încălcat în mod flagrant.

**
*

PETRE GHIAŢĂ despre scopul politicii prinţului Carol

„încă în epoca exilului în Franţa, fostul suveran nutrind
gândul revenirii în ţară, îşi precizase în cercul prietenilor intimi
punctul său de vedere în ipoteza restauraţiei. Dacă îmi reiau
tronul -spunea el - voi inaugura un sistem de conducere de mână
forte şi, cum îmi cunosc foarte bine ţara, cred că voi găsi destule
elemente ambiţioase, care se vor integra noii concepţii de
guvernare..."

TEMĂ:
1. Ilustraţi dinamica structurii sociale în România interbelică.
2. Prezentaţi consecinţele perioadei Regenţei (1927-1930).
3. Ce a reprezentat camarila regală?
 EVOLUŢIA VIEŢII SOCIAL-POLITICE ÎN ROMÂNIA
(1918-1940) (II)

-SISTEMUL PARTIDELOR POLITICE. EXTREMA

DREAPTĂ SI STÂNGĂ ÎN
VIAŢA POLITICĂ A ROMÂNIEI. - EVOLUŢII ÎN PLAN
POLITIC. ÎNFĂPTUIREA UNUI PROGRAM
DEMOCRATIC.

Sistemul partidelor politice. Extrema dreaptă şi stângă în

viaţa politică a Rpmâniei. Sistemul formaţiunilor politice s-a
remarcat în România 'interbelică printr-o complexitate deosebită,
urmare a profundelor mutaţii social-economice de după Marea
Unire. Ele au exprimat interesele unor pături, grupări şi forţe
sociale, fiind prezente în toate etapele regimului politic intern.
Rolul important l-au jucat partide ca Partidul Naţional Liberal şi
Partidul Naţional Ţărănesc, ce au avut o dinamică proprie.
Evoluţia economică şi socială a influenţat însă şi mişcările
partidelor politice, unele dispărând, altele reapărând în haine şi cu
denumiri noi. Astfel, dacă în perioadele de criză şi recesiune
economică: 1918— 1921, 1929-1933 s-au manifestat un număr
mare de partide, în perioadele de stabilitate economică: 1922-
1928, 1934-1937, s-au produs importante regrupări de forţe politice.
Nu au lipsit manifestările de extremă dreaptă şi stângă, cu toate că,
în general, viaţa politică internă a evoluat în limitele centrului
democratic.
Partidele conservatoare au dispărut după 1918 de pe scena
istoriei. Partidul Conservator Progresist reprezenta interesele marilor
proprietari funciari. El era condus de Alexandru Marghiloman, iar
organul său de presă era „Steagul". Conservatorii au fost însă
afectaţi de reforma agrară din 1921 cu consecinţele sale social-
economice şi de faptul că nu posedau organizaţii la scara întregii
ţări. încercarea de a se adapta, după 1918, noilor realităţi politice şi
economice nu a reuşit, în timp ce reforma agrară din 1921 şi
introducerea votului universal au decis soarta partidului, care la
alegerile din 1922 nu a obţinut nici un loc în Parlament.
Fondat în 1908, Partidul Conservator-Democrat exa condus de
către Take lonescu, iar tribuna sa de presă era ziarul
„Românimea". El era exponentul Proprietarilor agricoli interesaţi
de aspectele noi ale dezvoltării economice. în 1919 şi-a schimbat
denumirea în Partidul Democrat. Take lonescu şi-a văzut visul cu
ochii, acela de a ajunge prim-ministru, doar o lună de zile, între 17
decembrie 1921-17 ianuarie 1922, deoarece a primit vot de
neîncredere în Parlament. în 1922 formaţiunea a fuzionat cu
Partidul Naţional.
Partidul Naţionalist-Democrat, condus de Nicolae lorga, a
continuat să activeze şi după 1918. Tribuna sa de presă era
„Neamul românesc". El a grupat •■fiica burghezie şi, în general,
intelectualitatea democrată. S-a pronunţat în mod masiv pentru
sprijinirea tronului. Rivalitatea dintre N. lorga şi A.C. Cuzaa dus la
atragerea celui din urmă din partid, în 1920, şi formarea
Partidului Na-

255
 lalist-Democrat Creştin. în 1923, A.C. Cuza a format Liga
Apărării Naţionale
iştine.
în aprilie 1918 s-a constituit la laşi Liga Poporului. Liderul
său era 'xandru Averescu, numit în 1930 mareşal al României.
Organul de presă era dreptarea". în 1920 a devenit primul partid
care avea adepţi la nivelul întregii i Guvernul Averescu (1920-
1921) a adoptat o serie de măsuri importante itru dezvoltarea
României, şi anume legile de reformă agrară, unificare netară,
reforma financiară, primul buget al României întregite.
Frământările interiorul partidului au dus, în 1925, la fuziunea cu
resturile Partidului >nservator Progresist. Din cadrul partidului s-
au desprins o serie de dizidente. a mai importantă a avut loc în
1932, prin desprinderea grupării conduse de •tavian Goga, ce a
pus bazele Partidului Naţional Agrar. Ziarul său era „Ţara astră".
Afişând un program în general contradictoriu, formaţiunea a
promovat politică de centru-dreapta. în 1935 a fuzionat cu Liga
Apărării Naţionale eştine, formând Partidul Naţional Creştin.
în 1918 s-a constituit şi Partidul Ţărănesc. El a fost
exponentul păturii itărite de la sate - preoţi, învăţători, ţărani
înstăriţi. îşi expunea ideile prin irul „Tara Nouă" şi apoi
„Aurora". Fondatorul său a fost învăţătorul Ion halache. Printre
liderii săi pot fi amintiţi Constantin Stere, Virgil Madgearu,
mtelimon Halippa.. Plasându-se pe poziţii democratice, acesta
a întreprins o ? agitaţie în lumea satelor.
Printre formaţiunile importante din această perioadă s-au
numărat şi cele i provinciile unite în 1918 cu România, şi
anume Partidul Ţărănesc din isarabia, condus de Ion Inculet,
Partidul Democrat al Unirii din Bucovina,

Constituirea PNŢ, în ziarul Adevărul

 «tari M SutiMnt llnisstl |uviriBl_ai
sz» * erai* a locuri* sosirea
d-lai gen t»«r*ţ
Jta. w ti tei $i nit
meat* n fc tac',
deverul
~i." 3 a Lei:
Lai
îea partidelor naţional jljărinesc a fost hotărî
.'a permanenta naţionala si c«»rtetMl exuntiv ţărănist m wtat wirta -
convocarea coogrttelor trtriortiiwrt ptrtru ratificări
* C NATIONAL LA CLUBUL TĂRANE-

56
având în frunte pe Ion Nistor, şi
Partidul Naţional Român din
Transilvania. Tribuna sa politică
era ziarul „Patria". Dintre
conducători menţionăm pe luliu
Maniu, Alexandru Vaida-Voevod,
Ştefan Ciceo-Pop, Vasile Goldiş.
Baza sa ideologică şi
programatică a reprezentat-o
Declaraţia din 1 decembrie
1918, de la Alba-lulia. între anii
1924-1926 P.N.R. a dus tratative
cu Partidul Ţărănesc, concretizate,
abia în 1926, în formarea
Partidului Naţional Ţărănesc.
Expresie a caracterului demo-
cratic al regimului politic din
România, în perioada interbelică
au activat şi unele partide şi
formaţiuni ale minorităţilor
naţionale, precum Partidul Ma-
ghiar, Uniunea Maghiară, Partidul
German, Partidul Popular
Şvăbesc, Partidul Evreiesc,
Uniunea Evreilor.
Partidele care au articulat
în jurul lor cele mai importante
desfăşurări de forţe au fost Ion I.C. Brătianu
Partidul Naţional Liberal şi
Partidul Naţional Ţărănesc.
P.N.L. a
reprezentat interesele burgheziei industriale şi financiare, ale
căror poziţii economice şi politice s-au consolidat mult după Marea
Unire. Marea majoritate a capitalului liberal era plasat în industrie,
sistemul bancar şi comerţ, chiar şi în agricultură, deşi într-o
proporţie mult mai mică.
La conducerea sa s-au succedat Ion I.C. Brătianu- de fapt, şi
unul dintre cei mai de seamă oameni politici români, care a dat
numele său perioadei dintre 1918-1927 - decada brătienistă, Vint/iă
Brătianu, I. Gh. Duca, Constantin (Dinu) I.C. Brătianu. Partidul a
dezvoltat teoria liberalismului politic, care susţinea că burghezia
juca rolul de conducere, iar societatea urma să se organizeze pe
baza „armoniei" şi „echilibrului" social. Fiind cel mai important partid
după 1918, P.N.L. a susţinut ideea reformei electorale şi agrare, a
făurit ansamblul de măsuri legislative care, grupate în jurul
constituţiei din 1923, au dat substanţă structurii instituţional-
democratice a României moderne. Ion I.C. Brătianu a influenţat
mult Casa Regală şi s-a folosit, inclusiv, de dificultăţile prin care
trecea aceasta, în perioada crizei dinastice. Moartea lui Ion I.C.
Brătianu, în 1927, a dat însă o grea lovitură partidului. Acesta a
respins, iniţial, Restauraţia car/istă. Abia în urma audienţei la rege,
din 9 iulie 1930, a lui Vintilă Brătianu, partidul a acceptat, de fecto,
noua situaţie politică. în mai 1930, P.N.L. s-a reorganizat, dar a
continuat să fie marcat de sciziune. încurajat de rege, care lovea
astfel în forţa partidului, Gheorghe Brătianu, ataşat „principiului
dinastic", cu sprijinul unor cadre tinere a format P.N.L.-Gheorghe
Brătianu. Conducătorul partidului a fost şi primul şef al Ufiui partid
politic din ţara noastră primit în audienţă, la 16 noiembrie 1936, de
către cancelarul german, Adolf Hitler. în 1930 s-a desprins
gruparea lui Constantin

257
 Guvernul condus de I. Gh. Duca

Argetoianu, care peste doi ani a format Uniunea Agrară, pusă

în slujba politicii lui Carol al II. în decembrie 1930, preşedinte al
P.N.L. a fost ales /. Gh. Duca, care a luptat pentru refacerea
organizaţiilor judeţene şi a prestigiului partidului. Deoarece acesta
a fost asasinat de către legionari la Sinaia, la 29 decembrie
1933, şef al partidului a fost ales, în 1934, Constantin (Dinu) I.C.
Brătianu. încălcând uzanţele parlamentare şi adâncind, astfel,
deruta şi disensiunile din viaţa politică, regele l-a numit prim-
ministru nu pe preşedintele P.N.L, ci pe Gheorghe Tătărescu,
membru al „tinerilor" liberali. Acesta a dus o politică angajată în
sprijinul lui Carol, care se pregătea să-şi instaureze regimul
personal. în alegerile din 1937 partidul a obţinut rezultate slabe.
în 1938, Georghe Brătianu a acceptat fuziunea cu partidul lui Dinu
Brătianu.
Partidul Naţional Ţărănesc s-a format, la 10 octombrie 1926,
prin fuziunea Partidului Naţional Român cu Partidul Ţărănesc.
Una dintre condiţiile de bază ale fuziunii a fost înlăturarea lui
Constantin Stere, cadru de seamă în conducerea Partidului
Ţărănesc. Noua formaţiune politică a promovat o politică
democratică, dar s-a deplasat, treptat, spre centru-dreapta.
Partidul grupa reprezentanţi ai burgheziei mici şi mijlocii. Ziarul
său era „Dreptatea". Preşedinte a fost ales luliu Maniu.
Partidul a guvernat ţara în anii crizei economice din anii 1929-
1933 şi s-a confruntat cu grave probleme. Partidul nu a fost scutit
de frământări interne şi sciziuni, fiind părăsit mai ales de
elementele din aripa stângă. Numirea în 1933 de către Carol al II,
din nou contra uzanţelor parlamentare, a lui Alexandru Vaida-
Voevod'ca prim-ministru în locul lui luliu Maniu, ce deţinea şefia
partidului, a dus la accentuarea divergenţelor între cei doi oameni
politici, ceea ce slujea, -de fapt, politicii regale. în septembrie 1933
a fost ales preşedinte al P.N.Ţ. Ion
258
 Mihalache, iar la conducere au fost nu
mite cadre tinere, ca Mihail Ralea, Mihail
Chelmegeanu, care şi-au propus revigo
rarea partidului. în 1935 s-a publicat un
nou program politic, al cărui scop era
edificarea „statului naţional ţărănesc" în
România. în acelaşi an, se produceau
însă noi rupturi, provocate de plecă
rile lui Dem Dobrescu şi Alexandru
Vaida-Voevod din P.N.Ţ. în cadrul parti
dului s-au conturat, astfel, trei aripi, şi
anume: una, în care activa dr. Nicolae
I Lupu, cerând intensificarea luptei pentru
menţinerea regimului democratic, a doua
reprezentată de Iu/iu Maniu, ce aprecia
că pericolul principal era politica auto
ritară carlistă şi de aceea, pentru a i se
opune, era gata să colaboreze şi cu
Garda de Fier, şi a treia, în care Armând virgii
Madgeam
Călinescu, care se apropia de
poziţiile regelui, se pronunţa pentru
intransigenţă fată de extrema
dreaptă în viaţa politică a ţării.
în 1937, în urma demisiei lui Ion Mihalache, Iu/iu Maniu a
revenit la conducerea partidului. La alegerile din 20 decembrie
1937, deşi a semnat cu liderul legionarilor, Corne/iu Zelea
Codreanu, un pact de „neagresiune electorală", P.N.Ţ. nu a
obţinut rezultate deosebite. Iu/iu Maniu, ca şi Dinu Brătianu, a
protestat, după 1938, faţă de instaurarea monarhiei autoritare a lui
Caro/ al //-/ea, dar s-a mărginit la unele memorii şi declaraţii
politice.
Mişcarea socialistă din România a trecut, în perioada
interbelică, prin numeroase frământări, generate de tendinţa unor
lideri de a acţiona sub influenţa revoluţiei bolşevice din Rusia, din
1917. în noiembrie 1918, Partidul So-cial-Democrat din România
a adoptat denumirea de Partidul Socialist. în mai 1919 a avut
loc, la Bucureşti, conferinţa partidelor socialiste din România,
inclusiv a partidelor din regiunile unite cu patria-mamă, iar ca for
de conducere al mişcării socialiste s-a format un Consiliu
General. Şedinţa acestuia din 30 ianuarie - 3 februarie 1921 a
hotărât soarta stângii în ţara noastră. Reprezentanţii care s-au
retras din Consiliu, în cadrul şedinţei, au format, în iunie 1921,
Federaţia Partidelor Socialiste din România. în 1927 s-a constituit
Partidul Social-Democrat, care s-a manifestat în viaţa politică a
ţării drept partidul muncitorilor industriali. Deosebirile de
concepţie politică, tactică şi strategie, au dus însă la frământări în
cadrul partidului. în 1928 s-a desprins din rândurile sale 0 grupare
care a pus bazele Partidului Socialist al Muncitorilor din
România, intitulat apoi, în 1932, Partidul Socialist Independent. în
anul următor, acesta s-a unificat cu Partidul Socialist din
România (C. Popovici), constituindu-se Partidul Socialist Unitar.
Existenţa organizaţiilor de tineret şi de femei, a
sindicatelor, a generat, între socialişti şi elementele de
extremă stângă, o veritabilă rivalitate pentru

259
 ritrolul lor, mai ales că marea majoritate a sindicatelor s-a aflat
sub influenţa S.D. care a continuat să se manifeste deosebit de
activ. în stânga vieţii politice Tiâneşti au acţionat şi o serie de
organizaţii politice, multe devenite, apoi, xiliare ale politicii
comuniştilor, ca: Frontul Plugarilor, Madoszul, Blocul imocratic,
Patronajele Populare.
Instaurarea la putere a dictaturii fasciste în Germania, în anul
1933, şi ectrul influenţei sale au pus problema adaptării tacticii
de luptă a mişcării <cia/iste din România la noile realităţi politice.
P.S.D. a ales, la congresul din îie 1933, o nouă conducere, în
care s-au remarcat losif Jumanca, loan ueraş, Lothar
Rădăceanu, Constantin Titel Petrescu ş\ alţii. Totodată, socialiştii
acţionat împotriva creşterii pericolului fascist pe diferite căi,
precum: iblicarea de documente programatice, campanii de
presă, demonstraţii şi tiuni antifasciste, participarea la reuniuni
antifasciste internaţionale între 1934 1939 la Paris, Bruxelles şi în
alte localităţi.
Extremele - dreaptă şi stângă - au însoţit evoluţia social-
economică şi ilitică a României în epoca interbelică într-un
spectru foarte larg. Ele şi-au aflat adele, de cele mai multe ori în
străinătate - corporatismul italian - fără a spune de o aderenţă
largă în ţară, cu excepţia unor elemente defavorizate ;onomic
sau compromise politic.
La extrema dreaptă a vieţii politice s-a aflat mişcarea
legionară.
ancentrând mai multe grupări politice, ea s-a remarcat
pnntr-o teorie
îriculoasă şi nocivă pentru tineret - teoria „purificării prin
moarte", care a
:acerbat misticismul, a promovat ura, intoleranţa, a făcut
apologia crimei.
Jepţi ai cultului morţii şi demagogi înfocaţi, membrii săi au
acţionat împotriva
gimului democratic, pentru instaurarea unei dictaturi şi a unei
politici de
igregaţie rasială, ce viza exterminarea populaţiei evreieşti.
Membrii săi au fost
cruţaţi din rândul micii burghezii, şi mai ales al preoţilor,
studenţilor, ţăranilor,
crătorilor ruinaţi. Arma lor principală era terorismul politic, căruia
i-au şi căzut
ctimă unii oameni politici. în 1923, A.C. Cuzaa fondat Liga
Apărării Naţionale
reştine (L.A.N.C.), al cărei ziar era ,Apărarea Naţională". Ea
dispunea de o
ganizaţie paramilitară, „lăncierii". Aceasta lupta contra
partidelor politice,
sntru reorganizarea Parlamentului, pentru alianţa ţării noastre cu
Italia fascistă.
a fuziona cu Partidul Naţional Agrar, condus de Octavian
Goga, rămas în
)ntinuare, şi el, pe poziţii de dreapta. în cadrul L.A.N.C. s-a
conturat o grupare
indusă de Cornel/uZelea Codreanu. Acesta, în octombrie 1924, a
ucis, la laşi,
ingnta tribunalului, pe prefectul poliţiei, Constatin Manciu. în
1927, Codreanu
pus bazele unei noi organizaţii fasciste, Legiunea
 Arhanghelul Mihaii.
onducătorul său se numea „căpitan", iar membrii săi legionari. în
aprilie 1930,
"ganizaţia s-a intitulat Garda de Fier. Ea a prezentat, sub
conducerea unor
aliticieni, ca generalul Gheorghe (Zizi) Cantacuzino-Grăniceru,
Ion I. Moţa, C
'apanace, un program ecclectic, cu pronunţată tentă
atidemocratică şi
itisemită. Prin ziarele „Buna Vestire", „Cuvântul", „Sfarmă Piatră",
„Axa", ea a
ispândit o politică xenofobă şi foarte periculoasă. în decembrie
1933 orga-
zaţia număra, conform unor aprecieri ale contemporanilor, 28
000 membri şi
rimea stipendii din partea Germaniei
şi latliei.
Pericolul reprezentat de acesta organizaţie pentru viitorul ţării
a determinat e primul ministru, /. Gh. Duca, ca, printr-un jurnal al
Consilului de Miniştri din 9

60
 BIMitiERTIt

Asasinarea prtmilii miilsfn I. fi. iica

Ecoul în presă al asasinării primului

ministru I.Gh. Duca, în 1933,
de către legionari

decembrie 1933, să interzică Garda de Fier. Drept răspuns , la 29

decembrie 1933, pe peronul gării din Sinaia, trei legionari l-au ucis
pe primul ministru. în decembrie 1934 organizaţia a reapărut sub
numele de Partidul Totul pentru Ţară, condus de generalul
Cantacuzino-Grăniceru. în 1935, o grupare condusă de Mihail
Stelescu a părăsit formaţiunea mai sus amintită şi a format
Cruciada Românismului. Conducătorul său a fost însă ulterior
măcelărit de legionari, sub acuzaţia de „trădare" a idealurilor
organizaţiei.
Unii reprezentanţi ai cercurilor conducătoare, regele Carol al II
însuşi, au tratat cu legionarii în speranţa că-i vor putea folosi ca
masă de manevră şi chiar subordona. în acest sens, s-a permis
ţinerea lucrărilor Congresului studenţilor legionari din 2-5 aprilie
1936 de la Târgu-Mureş, unde însă s-au constituit „echipele
morţii" ş\ „liste" pe care au fost înscrise nume ale unor personalităţi
ale epocii ce trebuiau lichidate - dr. Nicolae Lupu, Victor lamandi,
Elena Lupescu, Armând Călinescu, Virgil Madgearu. La alegerile
din 20 decembrie 1937 partidul legionar s-a situat pe locul al
treilea. La începutul regimului de guvernare personală a lui Carol
al, II organizaţia s-a autodizolvat, Corne/iu Zelea Codreanuş\
conducători importanţi ai săi fiind închişi. în noiembrie 1938,
Comeliu Zelea Codreanuşi 12 legionari au fost surprimati, din ordinul
regelui. împrejurările legate de lipsa de sprijin politic şi social
pentru regimul carlist, criza sa de autoritate, presiunile Germaniei
hitlenste, izolarea politico-diplomatică a ţării, l-au determinat pe
Carol al II, în vara anului 1940, la o reconciliere cu legionarii.

261
 în extrema stângă a vieţii politice interbelice s-au aflat
comuniştii. De fapt, idul Comunist din România a acţionat ca
secţie a Cominternului. în 1920, în ui Partidului Socialist a
existat o confruntare între opinia constituirii unui d comunist
şi afilierea la Comintern şi cea a unificării întregii mişcări
citoreşti şi apoi afilierea sa la forul mai sus menţionat. în toamna
lui 1920, o gatie a socialiştilor români a vizitat Rusia Sovietică,
unde a discutat condiţiile fii la organismul comunist mondial.
Neacceptarea lor de către losif anca, loan Flueraş, G.
Grigorovici a dus ulterior la excluderea lor din jucerea
socialistă sub presiunea elementelor stângiste. La 8 mai 1921,
lentele de extremă stânga din Partidul Socialist au pus bazele
Partidului nunist. Partidul Socialist s-a disociat de acesta.
Autorităţile, conştiente de ;O|UI reprezentat de noua organizaţie,
au intervenit şi au arestat pe unii cipanţi la Congresul de
constituire. în 1922 a avut loc, totuşi, la Ploieşti, greşul al II, la
care au participat 34 delegaţi.
în anul următor, comuniştii români au adoptat şi susţinut
teza cominter-i, dezvoltată de Buharin, privind dreptul
popoarelor la autodeterminare, gând până la despărţirea de
stat. Astfel, România era considerată „un stat inational", creaţie
a „imperialismului apusean". Aceasta, mai ales, datorită jlui că
Rusia Sovietică nu a acceptat pacea de la Versailles.
Comuniştii ionizau dezmembrarea statului naţional unitar
român. Orientarea antina-ală a partidului, instigarea, cu
sprijin sovietic, la tulburări în Basarabia, în 4, la Tatar-Bunar,
Cişmelele, Nicolaevsca, Nerusai, Ga/i/eşti, au grăbit aterea în
afara legii a comuniştilor. Ea s-a realizat prin ordonanţele
Corpului mată din 5 aprilie şi respectiv 23 iulie 1924. Legea
persoane/or Juridice, din 6 uarie 1924 şi legea pentru
reprimarea unor infracţiuni contra liniştii publice, 19 decembrie
1924 au legiferat măsurile contra comuniştilor. Comuniştii au
anat, astfel, în ilegalitate, până în august 1944.
Fără o legitimitate istorică în ţara noastră, comuniştii au
dezvoltat o grupare emistă şi conspirativă. în 1923 ea număra,
după unele date, circa 2 000 de nbri, pentru a ajunge, între
1941-1944, la sub 1 000 de adepţi. Ei au novat, sub impactul
obedienţei faţă de linia cominternistă, teorii care au travenit
total intereselor naţionale, pronunţându-se pentru lichidarea
nâniei Mari. în majoritatea documentelor congreselor comuniste,
România a tinuat să fie etichetată drept „un stat imperialist şi
multinaţional", o „temniţă a oarelor". Respectând întru totul linia
deciziilor Cominternului, ce-şi propusese rugerea României,
comuniştii şi-au stabilit drept obiectiv principal cucerirea ?rii
politice. Pentru aceasta, datorită statutului lor marginal în viaţa
politică, ei trebuit să accepte unele compromisuri de moment,
să se strecoare către ui piramidei politice în spatele unor
alianţe. La nivelul conducerii centrale, idul comunist d fost
coordonat de Gheorghe Cristescu (1921-1924),Elek i/os
(1924-1928), Vitali Holostenko (1928-1931), Alexandru
Ştefanski (1931-5), Boris Ştefanov (1935-1938), Ştefan Foriş
(1940-1944). Se remarcă ui că majoritatea dintre aceştia nu
erau români, fiind impuşi printr-o dispoziţie loscovei.
Conducerea s-a aflat, totodată, mereu, sub presiunea mai
multor tre de conducere - din ţară, de la Berlin, Praga şi
Moscova.
Partidul s-a confruntat cu existenţa şi activitatea paralelă a
două fracţiuni, anume: cea din interior (Lucreţiu Pătrăşcanu,
Bela Brainer, Alexandru
Sencovici) şi cea din exterior (Lenuţa Filipovici, Alexandru
Ştefanski, Vanda Nikolski, Eugen lacobovici). în special Ana
Pauker a acţionat pentru a reface gruparea din exterior a
comuniştilor români, pe care a şi pus-o la dispoziţia lui Sta/in. Unii
lideri ai săi au pierit însă în U.R.S.S., în perioada epurărilor
staliniste. Printre aceştia s-au numărat Alexandru Dobrogeanu-
Gherea, Eugen Rozvan, Ecaterina Arbore, Timotei Marin, Ion
Dicescu, Marcel Pauker, David Fabian, Pavel Tcacenko ş.a.
Salutând pactul germano-sovietic din 1939, comuniştii români nu
au părăsit nicicând obiectivul primordial al acţiunii lor, şi, în 1939, s-
au aliniat instrucţiunilor Cominternului, care cereau ca dificultăţile
ivite în urma începerii războiului mondial să fie folosite pentru
declanşarea unei „revoluţiisociale".
Evoluţii în pian politic. înfăptuirea unui prograrr»
democratic. între anii 1918-1940 s-au succedat în România 38 de
guverne conduse, între alţii, de Alexandru Averescu, Alexandru
Marghiloman, Constantin Coandă, Ion I.C. Brătianu, Arthur
Văitoianu, Alexandru Vaida-Voevod, Take lonescu, Vintilă
Brătianu, Iu/iu Maniu, Nicolae /orga, Constantin Argetoianu, I.
Gh. Duca, Gheorghe Tătărăscu, Armând Călinescu. Perioadele de
stabilitate au alternat cu cele de instabilitate în plan politic, expresie
a transformărilor în viaţa social-eco-nomică. Echipele
guvernamentale s-au străduit să asigure României o structură
instituţională adecvată noilor cerinţe ale progresului.
Astfel, după ce în 1917, prin modificarea articolelor 57 şi 67 din
Constituţie, Parlamentul a deschis calea unei reforme electorale, la
16 decembrie 1918 s-a publicat decretul-lege privind votul
universal direct şi secret pentru toţi locuitorii, începând cu vârsta
de 21 de ani. Nu era, totuşi, permisă participarea la vot a femeilor,
magistraţilor şi ofiţerilor. Cu toate aceste limite, introducerea votului
universal, ce-l înlocuia pe cel cenzitar, a dus la o importantă
deschidere în cadrul vieţii social-politice. Totodată, el a favorizat pe
întreprinzătorii mici şi mijlocii. Primele alegeri parlamentare pe
baza votului universal au avut loc, în România, în 1919. Ele au dus
la formarea primului parlament al României care cuprindea 568 de
deputaţi, adică cel mai mare număr de membri de până atunci.
Prin aceasta, rotativa guvernamentală a fost înlăturată; menţionăm
că printre deputaţi s-au numărat şi socialişti. La 29 decembrie
1919, Parlamentul a votat legile prin care se ratifica unirea
Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România. în acelaşi an
s-a hotărât introducerea calendarului gregorian. Astfel, ziua de 1
aprilie 1919 stil vechi a devenit 14 aprilie 1919 stil nou. în 1925, la
insistenţele guvernului român, Patriarhia de la Constantinopol a
acceptat să recunoască Patriarhia Română, condusă de Miron
Cristea, Episcop de Caransebeş.
S-au adoptat, totodată, importante măsuri în vederea relansării
economice. S-a încercat, mai întâi, a se pune ordine în circulaţia
monetară. în ianuarie 1919 s-a trecut la ştampilarea bancnotelor
care circulau paralel cu leul emis de Banca Naţională a României,
şi anume rubla Lvov, rubla Romanov, coroana aus-tro-ungară. în"
anul următor s-a efectuat unificarea monetară, ce a pregătit
reforma financiară, elaborată'în 1921 de către Nicolae Titulescu.
Cea din urmă a prevăzut un sistem unitar de impozite şi un
minimum de venit neimpozabil. S-au întreprins măsuri pentru
desfiinţarea barierelor vamale între Vechiul Regat şi provinciile
unite cu Ţara.
O preocupare deosebită în activitatea guvernamentală a
constituit-o realizarea unui reforme agrare şi rezolvarea, pe
această cale, a unei probleme

263
\

Primul guvern al României întregite, după Marea

Unire din 1918
 Constituţia
din 1923 cruciale pentru dezvoltarea so-
cial-economică a României. La
15 decembrie 1918 s-a emis
decre-tul-lege pentru
exproprierea marilor proprietăţi
rurale din Regat, care viza
CONSTITUriUNI-: peste 2 milioane ha din
Transilvania, Bucovina şi
Basarabia din proprietăţile
particulare, ale supuşilor
statelor străine, absenteiştilor,
Casei Rurale, Coroanei. Un
nou decret, din 27 decembrie
1918, a fixat condiţiile de
expropriere. Acte legislative
speciale, din anii 1919-1920,
au vizat aplicarea reformei
agrare în provincii. Legea
propriu-zisă de reformă
11 ri agrară, din 1921, a asigurat
Dwpre redistribuirea proprietăţii
ter> agrare în favoarea ţărănimii.
Cel mai important act
legislativ, care a stat la baza
edificiului politic şi instituţional
al României, a fost Constituţia
din 28 martie 1923. O con-
stituţie nouă era cerută
imperios de transformările
apărute în societatea
românească după Marea
Unire.
 După numeroase dezbateri în opinia publică ea a fost inspirată
de liberalii veniţi la putere în 1922 Prin prevederile sale, a fost un
act fundamental cu un pronunţat caracter,, democratic, care a stat
la baza dezvoltării ţării până în anul 1938. După 23 august 1944 ea
a fost repusă, parţial, în vigoare.
Ea a prevăzut caracterul naţional şi unitar al statului român.
Au fost înscrise, totodată, principalele drepturi şi libertăţi
cetăţeneşti - egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii, libertatea
presei, a întrunirilor, dreptul la muncă, învăţătură, asociere.
Proprietatea particulară a fost garantată de stat, îndeplinind şi
„o funcţie socială". Statul putea interveni In raporturile dintre
factorii economici şi se admitea dreptul său de expropriere în
cazuri de „utilitate publică". în acelaşi sens, legea fundamentală
a ţării a înscris şi principiul naţionalizării bogăţiilor subsolului. în
plan politic, s-a prevăzut votul universal, însă cu limitele
prevăzute încă în decretul din 14 decembrie 1918. Era menţionat
principiul separării puterilor in stat. Astfel, Parlamentul, format din
Adunarea Deputaţilor şi Senat, avea atribuţii sporite şi exercita
puterea legislativă. Regele, ca reprezentant al Monarhiei
constituţionale, şi guvernul acţionau pentru îndeplinirea
sarcinilor puterii executive. Puterea judecătorească era
încredinţată înaltei Curţi de Casaţie. De asemenea, în-
văţământul primar era declarat obligatoriu. Multe din prevederile
Constituţiei nu au avut însă garanţii practice de aplicare şi, deseori
au fost eludate. Ea a reprezentat, totuşi, un progres pe calea
consolidării regimului democratic din România. Alături de alte
măsuri legislative, ea a conturat cadrul evoluţiei României
interbelice.
în vederea organizării teritoriului ţării la nivel local, \a 14 iunie
1925 s-a publicat legea pentru unificarea teritoriului Legea a
definitivat procesul organizării administtative unitare a ţării,
contribuind la integrarea deplină a teritoriilor nou unite cu Ţara.
România era împărţită, astfel, în judeţe, conduse de prefecţi,
acestea în plăşi, conduse de pretori şi, cele din urmă, în
comune urbane, reşedinţe de municipii sau ne reşedinţe de
municipii, comune rurale şi sate conduse de primari.
Ascendentul deosebit al liberalilor intre anii 1922-1928 s-a
tradus şi prin publicarea unei noi legi electorale. La 27 martie
1926 s-a publicat legea «primei electorale". Potrivit prevederilor
sale, partidul care obţinea 40% din totalul voturilor primea 50%
din locurile din Parlament. Repartizarea mandatelor se făcea
astfel: din numărul total de mandate pe ţara se scădeau mai întâi
cele atribuite grupărilor minoritare în zonele în care acestea
dominau, chiar dacă nu întruniseră minim 2%. Mandatele rămase
se împărţeau între Partidul victorios în alegeri, ce, lua 50%, iar
restul între toate partidele Participante la alegeri, inclusiv, din
nou, cel victorios, conform numărului de voturi. Legea era astfel,
în esenţa sa, în contradicţie cu Constituţia din 1923, căci favoriza
un singur partid politic.
Criza economică din anii 1929-1933, deşi s-a repercutat
violent asupra societăţii româneşti, a determinat numeroase
eforturi din partea executivului
265
pentru a-i limita efectele Astfel, s-au publicat şi pus în aplicare, în
1931, legea pentru suspendarea execuţiilor silite, mai ales în
rândurile ţăranilor, iar în 1932, legea conversiunii datoriilor
agricole, prin care statul a preluat o parte a datoriei ţăranilor. în
acelaşi timp, s-au făcut unele afaceri, precum, în martie 1933,
afacerea Skoda, prin care statul român a fost dezavantajat în
plan economic în plan cultural sunt demne de menţionat legile
privind dezvoltarea învăţământului - în 1924, cea privind
învăţământul primar, iar în 1928, cea privindu-l pe cel secundar
După anul 1934, statul român s-a angajat pe linia protejării
economiei naţionale şi a devenit primul acţionar S-au adoptat
unele măsuri privind încurajarea întreprinderilor, controlul
activităţii unor carteluri, măsuri de lichidare şi reeşalonare a
datoriei publice şi ţărăneşti în acelaşi timp însă, guvernele au
devenit, treptat, instrumente în mâna tui Carol al II, tot mai
interesat în instaurarea propriului său regim politic, sacrificând
partidele politice şi activitatea lor parlamentară. Se deschidea
drumul către regimurile autoritare în România.

GRIGORE GAFENCU despre Parlamentul României în anul

1931
„în noul parlament au intrat toate partidele Majoritatea e
slabă, numenceşte şi politiceşte Legea electorală a salvat
guvernul şi i-a dat tot ce nu i-au dat alegătorii în rândurile
majorităţii, mulţi politicieni oportunişti, clienţi ai tuturor cluburilor
politice, de asemenea, mulţi „civili" , oameni cumsecade şi
nepregătiţi, clienţi ai cluburilor selecte"

Proiectul de operaţie al comuniştilor din România aprobat la 8

august 1924 de Commtern
„De acord şi împreună cu secţia comunistă balcanică, cu
participarea reprezentanţilor comunişti de seamă, sub
preşedinţia secretarului general Kolarov, în ziua de 8 august,
la sediul Cominternului s-a aprobat următorul plan de acţiune în
România, aplicabil în prima jumătate a lunii septembrie a c
Ca principiu, s-a admis ca în toate acţiunile ce vor avea loc în
statele din Balcani, Uniunea Sovietică să nu participe oficial
Ajutorul efectiv, cu oameni şi mijloace materiale, este dat numai de
către comuniştii grupaţi în centre, care-şi iau asupră-şi
responsabilitatea pentru ei
Planul se reduce la următoarele acţiuni
întreaga Românie este împărţită în cinci zone
Prima zonă, sau cea de Nord, cuprinde raionul Bucovina,
în care, drept focare de propagandă şi centre pentru viitoarea
revoluţie se indică Cernăuţi, Comeanca, Berlina, Parcam, cu
direcţia generală spre laşi Ca punct central de operaţie apare
Comeanca, întrucât grupul de acolo are îndatorirea să azvârle în
aer podul de pe lima ferată Cernăuti-Paşcani fapt datorită căruia
Bucovina va rămâne izolată de restul tării
 A doua zonă e Basarabia propnu-zisă în raionul Basarabia
nu se presupune nici Q acţiune de seamă Numai la sud, aproape
de vărsarea Nistrului, -până la gura Dunării, va trebui să

266
 aibă loc partea principală a revoluţiei Drept căi de operaţii apar
Tusla, Tatar-Bunar, Vâlcov şi LDartol
în acest punct sunt pregătite de mai înainte depozite de
munitiuni şi ele apar ca puncte de Jreuniune ale prietenilor
organizaţi, care odată uniţi cu Terente, trebuie să înainteze spre
Galaţi, ■ cu scopul de a-l ocupa Detaşamentul de ajutor din
teritoriul sovietic urmează să treacă graniţa în raionul Olăneşti-
Budak-Tusla
A treia zonă, Sud-Răsănt, cuprinde Dobrogea românească
şi întreaga Silistra Ca centru al revoluţiei este indicat Călăraşi-
Sihstra-Mânăstirea în aceste puncte se concentrează
detaşamente revoltate care, din raionul Călăraşi-Sihstra-Oltenita,
urmează să facă demonstraţie la Budeşti, cu scopul de a
ameninţa Bucureştiul în acest raion, acţiunea principală va fi
desfăşurată la răsărit de Feteşti, unde trebuie să se rupă calea
ferată şi să se mineze podul de pe Dunăre care ar avea ca
urmare izolarea ţinutului de pe lângă Marea Neagră de România
A patra zonă cuprinde raionul Banat şi Ungaria de răsărit Ca
centru se indica Lugoj, Piski (Simeria), Caransebeş AICI nu este de
presupus o revoluţie pe faţă, întrucât acest raion nu prezintă vreo
importanţă strategică Centrul operativ se sprijină pe iredentiştn
unguri, dându-şi consimţământul lor la un atac comun, dar
urmărind numai interesele lor naţionale
Tot astfel şi în zona a cincea, care cuprindea partea de
nord, Ungaria răsăriteană şi Transilvania, cu centrul la Cluj, Dej
şi Oradea A ICI pot avea loc numai demonstraţii, desfăşurându-
se numai acţiuni mici cu detaşamente de lucrători şi ţărani
Conducerea generală a revoluţiei, Comitetul Executiv o
încredinţează treimii (troicii) speciale, compusă din tovarăşii
Bădulescu, Goldstem şi Kalifarski
Aceasta trebuie să înceapă între 10-15 septembrie Atacurile
cele mai îndârjite trebuie să aibă loc în prima zonă, pentru ca
reuşita lor acolo să atragă atenţia tovarăşilor din Gahţia în chipul
acesta, reuşita din Bucovina să fie semnalul pentru revoluţia din
Gahţia unde terenul este deja pregătit în proporţii destul de mari
Răscoala din zonele a întâia, a patra şi a cincea trebuie să
înceapă la o săptămână după desfăşurarea revoluţiei în zona a
doua şi a treia"

TEMĂ
1 Subţiaţi importanţa Constituţiei din 1923
2 Care a fost politica regelui Carol al II fată de partidele
politice?
3 Sesizaţi asemănările şi deosebirile dintre cele două extreme
în viaţa politică din România
interbelică
267
Sigh4
Moldovenesc,
Jy/y- pă]ţ IAŞl\
BIHO 'CV,""1 NEAMT
Jeamţ • \
R N»horJiarT " I ' lisina
\ROA1AW_7C. Tighl
u
na*
 AR TURDA*rurda Tîrgu
AD Mu'r Bi
|d Miercurea Cetatea
J>MIŞ- Ciuc Alba1
ŢORON «t "rfHNAVA SiZi
TAL\ 4«4 3)
«Timiş k

HKAT
•Orav
il jng
CARA
$' 'Tîrgu {PRAH TULC
EA .
fu Uurnu
IALOM
SPvjBlin IŢA
-*» s/tl*'
30>€?H.
V„ "Ploieşl
llMBOVITA
IUGOSLAVIA JCUR
E9TI \
lFOV
 Măgurel
e
BULGARIA
 Viaţa politică în România, 1918-1940
(Tabel recapitulativ)

Denumirea Denumi Conducăto Organe Reorganizări

rea de
partidului nouă ri presă
1 2 3 4 5
- Partidul Partidul Alexandr „Steagul"
Conservator Conserv u
ator Marghilo
Progresi man
- Partidul Partidul Take Fuzionează în
„Români 1922
Conservator Democr cu
Democrat at lonescu mea" Partidul
- Partidul Nicolae „Neamul
Naţionalist Române
Democrat lorga sc"
- Liga Apărării A.C. Cuza
Naţio-nal-
Creştine
- Liga Poporului Alexand „îndreptar Fuzionează cu
ru Partidul
Averesc ea" Conservator
u Progresist.
- Partidul Octavian „Ţara Fuzionează în
Naţional Goga. loan noastr 1935 cu Liga
Agrar Lupaş, ă" Apărării Na-
Silviu ţional-Creştme
Dragomir formând
Partidul Natio-
- Partidul Ion „Ţara
Mihalache, nouă"
Ţărănesc Constantin „Aurora"
Stere, Virgil
- Partidul Ion I C. „Viitorul"Partidul
Naţional Brătianu, National Liberal
Liberal Vintilă - Gheorghe
• Brătianu, I Brătianu
Gh. Duca, (1930).
Constantin Uniunea Agrară
(Dinu) -Constantin
Brătianu, Argeto-ianu
Gheorghe (1930).
Tătă-răscu,
- Partidul luliu Maniu, „Patria" Fuzionează în
National Alexandru 1926 cu
Român din Vaida-Vo- Partidul
Transilvania evod, Vasile Ţărănesc
Gol-diş, formând
Alexandru
luliu Partidul
Comitetele Na-
- Partidul V „Dreptate cetăţeneşti
National Maniu, -
Ţărănesc Alexandru a" Dem Do-
Vaida- brescu (1935),
Voevod, Partidul
Ion Radical Ţără-
Mihalache nesc -
Gngore lu-
nian, Partidul
Ţărănesc
Democrat -
Dem
Dobrescu, Par-
tidul National
Ţărănesc -
Doctor Ni-
269
 1 2 3 4 5
- Partidul Partid Ilie „Lume Federaţia
Social ul Moscovici, a Partidelor
Democrat Sociali loan Nouă" Socialiste din
din România st Flueraş, România
Lothar (1921), Partidul
Rădă- Social
ceanu, C- Democrat
Titel (1927). Partidul
Petrescu, Socialist al
losif Muncitorilor
Jumanca (1928). Partidul
Socialist
Independent
(1932)
fuzionează cu
Partidul Gheorgh Partidul
în ilegalitate
Comunist din e din 1924.
România Cristesc
u Elek
Koblos
Vitali
Holosten
ko
Alexand
er
Danieluk
Stepans
ki Boris
Stefanov
- Legiunea Corneliu „Pământ
Arhanghelul Zelea strămoşe
Mihail Codreanu sc"
- Garda de Fier Corneliu „Cuvântul —
Zelea " „Axa"
Codreanu „Buna
Vestire"
- Partidul Totul Ion. C. Cruciada
pentru Ţară Moţa, C. Românismului
Papanace, - Mihai Ste-
Gen. lescu(1935).
Gheorghe
Cantacuzin
- Partidul Ion
Ţărănesc din Inculeţ
Basarabia Pan
Partidul Ion Nistor
Democrat al
Unirii din
Partidul Maghiar loszika
Samuel,
Ugron
Istvan,
Uniunea Bethlen
Maghiară
Partidul German Rudolf
Gyorgy
Brandsch,
Hans Otto
Partidul
Popular Şvă-
besc
Uniunea
Evreilor Evreilor
Partidul

270
 ROMÂNIA ÎN RELAŢIILE INTERNATIONALE,
ÎN PERIOADA INTERBELICA

im - SITUAŢIA POLITICĂ INTERNAŢIONALĂ ÎN

PERIOADA INTERBELICĂ.
- NOUL CADRU TERITORIAL AL ROMÂNIEI DUPĂ
MAREA UNIRE; PRINCIPA
LELE SALE OPŢIUNI ÎN POLITICA EXTERNĂ.
- RELAŢIILE ROMÂNIEI CU VECINII SĂI ÎN ANII 1918-
1940.
- ROMÂNIA LA CONGRESUL DE PACE DE LA
PARIS-VERSAILLES.
- RQMÂNIA ÎN RELAŢIILE POLITICE
INTERNAŢIONALE ÎN ANII 1920-1930. MICA
ÎNŢELEGERE.
- ROMÂNIA ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE ÎN
PERIOADA ANILOR 1930-1936.
NICOLAE TITULESCU SI POLITICA SECURITĂŢII
COLECTIVE.
- II CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL (1936-
1939).

Situaţia politică internaţională în perioada interbelică.

La sfârşitul primului război mondial, conferinţa de pace
desfăşurată la Paris şi-a asumat răspunderea de a organiza, pe
baze noi, pacea atât de greu obţinută. Principalele puteri
învingătoare (Anglia, Franţa, SUA, Japonia) s-au arătat de acord
cu propunerile preşedintelui W. Wilson. S-a născut astfel
Societatea Naţiunilor, iar pe ruinele imperiului Austro-Ungar s-au
întemeiat state naţionale. Din păcate, modul în care au fost tratate
„micile puteri", între care şi România, a creat, de la început, o
serie de probleme. Delegaţia noastră a protestat deschis
împotriva modului în care a fost elaborat tratatul cu Germania
(exclusiv de către cei „patru mari") şi a ameninţat că dacă situaţia
se va repeta se va retrage de la masa tratativelor, ceea ce, în cele
din urmă, a şi făcut.
Mai grav era că, şi în timpul conferinţei şi mai cu seamă
ulterior, între principalii beneficiari ai victoriei aveau să se
manifeste multe neînţelegeri, cu grave consecinţe pentru pacea
mondială.
Dacă putea fi considerată încheiată constituirea sistemului
politic de la Paris-Versailles o dată cu semnarea celui de-al doilea
tratat cu Turcia (1923), înainte încă de această dată se
produseseră semnificative polarizări în viaţa politică
internaţională care primejduiau grav opera politică săvârşită în
capitala Franţei.
La 19 noiembrie 1919, Congresul american a respins
ratificarea tratatului cu privire la constituirea Societăţii Naţiunilor
ş\, implicit, a tratatului cu Germania. SUA refuzau, astfel, să
susţină procesul de reaşezare politică în Europa; în plus, absenţa
lor din marea organizaţie pacifistă internaţională va avea grave
consecinţe. Statutul oarecum asemănător atribuit Germaniei -
ţară învinsă -şi Rusiei Sovietice - devenită între timp URSS, din
1922 - le va apropia.' Nu mai poate surprinde, astfel, că cele
două state au cooperat, încă din primii ani ai

271
 deceniului trei, în multiple domenii, mereu însă în direcţia
eludării sistemului versaillez.
Astfel, la 16 aprilie 1922, la Rapallo, era semnat un Tratat de
colaborare, care a fost imediat extins şi la Ucraina, Georgia,
Azerbaidjan şi Armenia şi care cuprindea şi o serie de anexe
secrete. Era un prim şi un semnificativ succes al forţelor
revizioniste.
în ceea ce priveşte tabăra puterilor învingătoare, relaţiile
franco-engleze au fost, de la începutul perioadei interbelice,
dominate de neîncredere reciprocă şi în niciuna din chestiunile
vitale ale asigurării păcii şi securităţii europene nu s-a putut ajunge
la o cooperare loială între ceie două Mari Puteri, fapt ce a avut
grave urmări asupra ţărilor din răsăritul Europei şi, nu în ultimul
rând, asupra României.
Anii 1922-1926 au produs noi şi semnificative mutaţii în planul
relaţiilor internaţionale, în special în direcţia revizuirii tratatelor de
pace. Marile Puteri au dus fată de Germania politica de
„appeasement" (liniştire) sau conciliatorism al căror preţ a fost
izolarea politică a statelor interesate în conservarea statu-quo-ului
lor teritorial, inclusiv, fireşte, al României.,
Ocuparea Ruhrului (11 ian. 1923-31 iulie 1925) părea a da
câştig de cauză Franţei, în dificila chestiune a reparaţiilor
germane, iar „P/anul Dawes", adoptat la 16 august 1924, sublinia
puternicul cerc de interese anglo-american în refacerea economică
a principalei puteri învinse în primul război mondial. „Pactul de
garanţii renan" semnat la Locarno, la 1 decembrie 1925, şi
ansambW acordurilor economice şi politice sovieto-germane din
primăvara anului 1926 puneau în evidenţă prăpastia dintre blocul
Marilor Puteri europene, învingătoare sau învinse, dispuse să-şi
facă reciproc concesii, dar şi completa indiferenţă faţă de soarta
naţiunilor din estul Europei, curând devenite obiect de negociere în
împărţirea sferelor de influenţă şi putere. Replica diplomaţilor
acestor state, din ce în ce mai conştiente de minima implicare a
Franţei în apărarea independenţei şi suveranităţii lor sau de
slăbiciunea Societăţii Naţiunilor, a fost participarea acestora la un
sistem de tratate şi acorduri regionale de securitate.
Cei şase ani care separă lumea de instalarea puterii fasciste
în Germania au fost caracterizaţi, deci, de adâncirea prăpastiei
dintre vorbele şi faptele Marilor Puteri. Astfel, s-au consumat
splendide, dar formale acţiuni pacifiste de interes general, precum
„Pactul Briand-Kellogg" (27 august 1928), prin care războiul era
interzis ca instrument de reglementare a intereselor naţionale (63
de state participante), şi „Protocolul de la Moscova", semnat de
vecinii europeni ai URSS, la 9 februarie 1929, care se obligau să-l
pună în aplicare imediat, înainte chiar ca ratificarea acestui tratat
să fi fost făcută de toţi semnatarii săi.
Pacea părea înstăpânită pe o lungă axă teritorială, de la
Marea Baltică la Marea Negră, dar ce valoare aveau aceste
angajamente atâta vreme cât printr-un alt protocol (24 iunie
1931), URSS prelungea Tratatul sovieto-german (1922, reînnoit în
1926) şi îngăduia acestei ţări să-şi refacă potenţialul militar şi să
continue, astfel, politica revanşardă şi revizionistă. între timp,
adoptarea „Planului Young" (\\ august 1929) reducea reparaţiile
germane cu 20%, iar „Conferinţa internaţională te la Geneva
pentru dezarmare''(2 februarie 1932 -11 iunie 1935) nu se abătea
de la regula mai sus numită. După ce la 9 iunie 1932 au fost
anulate, practic, toate datoriile de război germane, Franţa, susţinută
272
 şi de România, se pronunţa pentru o dezarmare progresivă,
subordonată securităţii, în vreme ce Anglia, SUA şi Germania
afirmau nevoia unei depline egalităţi, a tuturor Marilor Puteri, în
materie de armament. Prin „Declaraţia celor cinci puteri" (Anglia,
SUA, Italia, Germania şi Franţa), la 11 decembrie 1932, acest
principiu îşi găsea recunoaşterea internaţională aşteptată. în cele
din urmă, în locul dezarmării s-a ajuns la înarmare, pacea şi
securitatea, (având la bază respectarea tratatelor), fiind tacit
înlocuite cu revizuirea, de fapt, a acestora.
Se poate lesne înţelege că ansamblul actelor politice săvârşite
de Hitler, după ianuarie 1933, nu făcea altceva decât să valorifice
împrejurările favorizante care se născuseră înainte de preluarea
puterii de către nazişti: dezbinarea dintre Marile Puteri europene
cât şi, indiferenţa lor suverană faţă de soarta statelor naţionale din
partea răsăriteană şi sudică a Europei.
Făcându-se parcă a nu înţelege adevărata natură a
nazismului, (deşi, Hitler îşi expusese doctrina în „Mein Kampf
încă în 1926), trei dintre garanţii păcii mondiale - Franţa, Anglia şi
Italia - semnau, la 15 iulie 1933, împreună cu Germania, „Pactul
de înţelegere şi colaborare a celor patru puteri''care instituia un
directoriu „al celor patru" (cu Germania) asupra problemelor
europene, desigur, fără participarea celorlalte state.
în contextul eşecului Conferinţei de dezarmare (1935) se
poate aprecia, totuşi, ca un succes semnarea la Londra, la 3-5
iulie 1933, a „Convenţiilor de definire a agresiunii", între U.R.S.S.,
Estonia, Letonia, Polonia, România, Turcia, Persia, Afganistan,
Cehoslovacia, Iugoslavia, Lituania şi, mai târziu, Finlanda. în
acelaşi timp, Franţa, conştientă de fragilitatea păcii europene, a
iniţiat seria Tratatelor de asistenţă mutuală cu URSS la care au fost
invitate Cehoslovacia şi România. (Tratatul franco-sovietic - 2 mai
1935, cehoslovaco-sovietic - 16 mai 1935). Acestea se adăugau
Tratatului de neagresiune sovieto-polon, semnate la Moscova, pe
25 iulie 1932. Ansamblul acestor tratate, care reluau, în fapt, preve-
derile „Pactului Briand-Kellogg", s-au dovedit, în fond, greu de
transpus în viaţă.
Anul 1936 avea să marcheze turnanta decisivă spre război.
încurajată de ezitările Franţei, Germania a denunţat tratatul de la
Locarno (7 martie 1936) şi a v ocupat zona demilitarizată renană.
în răsăritul Europei, URSS s-a folosit imediat de succesul
primei mari acţiunui agresive întreprinse de Hitler şi a renunţat,
treptat, la condamnarea agresiunii germane în centrul
continentului.
La rândul lor, Anglia şi Franţa au continuat politica
conciliatorismului, arătându-se dispuse să facă jocul Germaniei în
răsăritul Europei cu preţul sacrificării independenţei acelor state
pe care se obligaseră să le susţină în cadrul sistemului politic
versaillez. Ocuparea Austriei (11-12 martie 1938-„Anschluss-ul")
şi „Acordul de la Munchen" (29-30 septembrie 1938) vor
consolida poziţiile revizionismului. „Pactul Anticomintern"(semnat la
Berlin, între Germania şi Japonia, la 25 noiembrie, la care, în 6
noiembrie 1937, aderă şi Italia, constiţuindu-se „Axa Beriin-Roma-
Tochio") şi, ulterior, „Tratatul Ribbentrop-Molotov" (23 august
1939) vor arunca omenirea în cel de-al doilea război mondial.
Se impune deci, concluzia că, departe de a fi rezultatul
exclusiv al celor Şapte ani care l-au precedat, conflictul mondial,
declanşat la 1 septembrie 1939,
273
 îşi are cauzele în modul în care Marile Puteri au înţeles să
separe două
probleme indisolubil legate una de cealaltă: echilibrul de putere în
vestul Europei
şi raportul vestului cu estul continentului. Partajarea acestuia din
urmă şi
abandonarea naţiunilor mijlocii şi mici însemnau nu numai
trădarea spiritului
politic care prezidase pacea mondială după războiul încheiat în
1918, dar ele au
adus şi grave prejudicii echilibrului global, cu consecinţe dramatice
şi în prezent,
itorial al Re a'Unire; principalele
sale
opţiuni "■'• ■'-''tir? externă. Reia > - - ~ • < - • • -u vecinii săi, în anii 1918-
1940. Politica externă a României în perioada interbelică a avut
drept obiectiv prioritar recunoaşterea de către Marile Puteri şi
comunitatea internaţională a unităţii naţionale româneşti, apărarea
neştirbită a integrităţii teritoariale şi a suveranităţii sale. Dacă
primul obiectiv a fost atins în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris
(18 ian. 1919-21 ian. 1920), celelalte şi-au găsit, treptat,
rezolvarea, în principal, prin aderarea ţării noastre la alianţe bi- şi
multilaterale alcătuite din state care desfăşurau o puternică acţiune
antirevizionistă şi de apărare fermă a statu-quo-ului impus de
Conferinţa de Pace de la Paris. într-un sens mai larg, potrivit unei
formulări a lui Nicoale Titulescu, din 1934, drumul politicii externe
româneşti a mers „de la coordonarea progresivă a acţiunii noastre
cu aceea a statelor cu interes comun până la integrarea ei în
grupuri internaţionale din ce în ce mai mari. De la naţional prin
regional spre universal, iată lozinca României peste graniţă".
în 1918, România Mare măsura 295 049 km 2, mai mult
decât dublul întinderii sale de dinainte de război, configuraţia
frontierelor, implicit a vecinilor, fiind însă radical schimbată. Dacă la
începutul secolului al XX-lea era înconjurată de marile Imperii, rus
şi dualist'austro-ungar, precum şi de regatul Bulgariei, acum, la
fruntariile sale, locul statelor autocrate a fost luat de federaţia
sovietică şi cehoslovacă (ambele republici), de cea iugoslavă (un
regat), de Polonia republicană, precum şi de regatele maghiar şi
bulgar (primul însă doar cu regent).
Se pot constata, de la bun început, atât avantajele cât şi
dezavantajele acestei noi situaţii, ţările vecine alcătuind, prin
raportare directă la România, două grupe distincte: una compusă
din Cehoslovacia, Iugoslavia şi Polonia, cu care relaţiile, de
regulă foarte bune, s-au concretizat în acorduri bi- şi
multilaterale, şi alta în care au intrat Rusia sovietică (URSS după
1922), Ungaria şi Bulgaria. Primul grup de state se născuse,
asemenea României, la sfârşitul primului război mondial şi apăra
ferm sistemul politic de la Versailles, în vreme ce celălalt era
aşezat în tabăra forţelor revizioniste încă dinainte ca primul război
mondial să se fi încheiat.
în preajma unirii Basarabiei cu România, la 13/26 ianuarie
1918, Consiliul Comisarilor poporului din Petrograd a hotărât,
unilateral, ruperea relaţiilor diplomatice cu România. Cu acest
prile} s-a afirmat: „fondul român de aur care se găseşte la
Moscova este declarat intangibil pentru oligarhia rom ână.
Guvernul sovietelor îşi asumă răspunderea de a conserva acest
fond şi a-l remite în mâinile poporului român".
Adăugată problemei tezaurului, chestiunea Basarabiei a
alimentat puternice tensiuni între cele două state cu atât mai mult
cu cât regimul de la Moscova nu a recunoscut niciodată şi în nici o
formă drepturile noastre legitime

274
 asupra teritoriului dintre Prut şi Nistru, parte din trupul ţării, locuit
din vechime de o populaţie majoritar românească. în acest sens,
semnificativă este poziţia delegaţiei'sovietice la negocierile de la
Riga, la 13 ianuarie 1932, când s-a pus pentru prima oară
problema unui tratat de neagresiune cu România, în care s-a
afirmat răspicat că din formulările sale vor lipsi următorii termeni:
1) integritate; 2) inviolabilitate; 3) suveranitate.
în ce priveşte Ungaria, aceasta s-a arătat de la început
refractară semnării Tratatului de pace. Poziţia ei ferm exprimată
era net potrivnică recunoaşterii hotărârii Adunării Naţionale din 1
Decembrie 1918, dar pentru menţinerea Ungariei milenare (cu
teritorii din România, Cehoslovacia şi Iugoslavia).
La 6/19 martie 1919 Comitetul militar interaliat de la Paris a
cerut trupelor maghiare din Transilvania să se retragă pe linia de
demarcaţie Satu Mare-Oradea-Arad până la încheierea păcii, care
va hotărî noile graniţe politice. Proclamarea la 21 martie 1919 a
Republicii Sovietice a Sfaturilor la Budapesta a condus aproape
imediat la declanşarea ostilităţilor, la iniţiativa părţii maghiare.
După lupte grele, la 16-18 aprilie 1919 armata română
atingea Tisa şi, împreună cu trupele cehoslovace, zădărnicea o
posibilă joncţiune ungaro-sovietică. Deşi ministrul de externe
maghiar Bela Kun a recunoscut justeţea drepturilor româneşti
asupra Transilvaniei, iar la 11 şi 13 iunie 1919 Conferinţa de Pace
a reglementat frontiera dintre cele două ţări, nu a putut fi evitat un
nou atac maghiar în perioada 20-23 iulie 1919 materializat într-o
ofensivă a trupelor ungare pe Tisa. Contraofensiva română
declanşată la 24 iulie se încheia cu ocuparea capitalei ungare, la 4
august 1919. Declaraţia imediată a guvernului de la Bucureşti
sublinia că s-a avut în vedere numai asigurarea graniţei noastre
apusene. în momentul stabilizării situaţiei politice a acestei ţări
trupele române s-au retras (14 noiembrie 1919-20 martie 1920).

Deschiderea lucrărilor Conferinţei de Pace de la

Paris (1919)

275
 România la Congresul de Pace de la Paris-Versailfes. 276
Poziţia Marii Britanii şi a Franţei faţă de marile probleme ce
priveau România s-a definit în perioada imediat postbelică în
funcţie de interesele economico-politico-strategice urmărite, în
Europa centrală şi sud-estică, în funcţie de factorul german, factorul
sovietic, factorul reprezentat de tratatele de pace şi problema
reparaţiilor. Concurenţa franco-britanică pentru hegemonie în
Europa a ajutat direct şi indirect politica de refacere a
militarismului german şi de pregătire a războiului de revanşă.
La 28 aprilie 1919 era adoptat, la propunerea preşedintelui
american Wilson, statutul Societăţii Naţiunilor. între cei 36 de
membri fondatori se număra şi România, care va juca un rol
eminent în viaţa acestei organizaţii.
Deşi i-a cunoscut conţinutul cu numai cinci minute înainte,
delegaţia română va semna Tratatul de Pace de la Versailles între
Puterile Aliate şi Germania, cu Germania la 28 iunie 1919. Faţă de
asemenea practici Ion I.C. Brătianua afirmat că, în felul acesta, ni se
impune să abdicăm de la apărarea suveranităţii noastre de stat
independent. Avertismentul său nu a fost însă luat în considerare.
încă la 30 mai 1919 „Consiliul celor patru" a prezentat un
rezumat al Tratatului de pace cu Austria, care conţinea clauze
inacceptabile pentru ţara noastră. Astfel, minorităţile naţionale
beneficiau de protecţia specială a Marilor Puteri, singurele care
puteau să decidă „măsurile pe care le vor crede necesare" în
sprijinul lor. Se prevedea, de asemenea, deplina libertate, vreme
de cinci ani, a tranzitului de mărfuri pe teritoriul nostru şi
acoperirea unei sume cu titlu de reparaţii în contul teritoriilor
eliberate de sub dominaţia austro-ungară. Aceste clauze au stârnit,
fireşte, nemulţumiri, cărora li s-au adăugat altele prilejuite de
stabilirea frontierelor României cu Iugoslavia şi Ungaria (11 şi 13
iunie 1919). Pentru că punctul de vedere al delegaţiei noastre nu a
fost respectat, I.I.C. Brătianu a părăsit negocierile de pace şi, mai
târziu, pentru a nu semna fără discuţii şi fără rezerve Tratatul cu
Austria, pe 10 septembrie şi-a dat demisia de la conducerea
guvernului.
După semnarea la 10 septembrie 1919, a Tratatului de la
Saint-Germain en Loye între Puterile Aliate şi Austria, „războiul
notelor ultimative" adresate României a mers până la ameninţarea
că, dacă nu va reveni în opt zile la masa tratativelor îi va fi'retras
dreptul de a participa la conferinţă. Abia la 10 decembrie 1919 sub
guvernarea „Blocului parlamentar" prezidat de Alexandru Vai-
da-Voevod, după lungi negocieri, era semnat tratatul cu Austria şi,
la aceeaşi dată, Tratatul de Pace cu Bulgaria, la Neuilly-sur-Seine,
hotarul dintre cele două state rămânând cel fixat în 1913. Tratatul
minorităţilor, tot atunci semnat, acorda tuturor locuitorilor, fără
deosebire de origine, naţionalitate, limbă, rasă sau religie,
deplina şi întreaga ocrotire a vieţii şi deplina exercitare a libertăţilor
cetăţeneşti. Erau recunoscute, astfel, unirea Bucovinei cu
România, precum şi frontiera româno-bulgară din 1913.
O mai lungă istorie a avut Tratatul cu Ungaria. Lupta decisivă
pentru recunoaşterea drepturilor noastre istorice asupra
Transilvaniei s-a desfăşurat la Londra, între 3-8 martie 1920,
când delegaţia română condusă de Al-Vaida-Voevod a reuşit să
convingă membrii Consiliului Suprem de justeţea poziţiei noastre.
Textul definitiv al Tratatului, înmânat delegaţiei maghiare la 6 mai
1920, a fost semnat la 4 iunie 1920, la Trianon, şi de România,
stipulând
I
 Palatul Sturdza din Bucureşti, sediu al Ministerului de
Externe în perioada interbelică

libertatea de navigaţie pentru vasele comerciale şi de război, atât

pe timp de pace cât şi în timp de război, partea română fiind
reprezentată prin Nicolae Titulescu, care finalizase negocierile,
şi dr. loan Cantacuzino. în text se specifică: „Ungaria renunţă în
favoarea României la toate drepturile şi titlurile fostei monarhii
austro-ungare situate dincolo de frontierele Ungariei".
Tratatul cu Turcia, ultimul din cele cinci, a fost semnat la 10
august 1920, la Sevres; datorită clauzelor sale considerate
înrobitoare, care au determinat o puternică reacţie naţională, nu a
fost aplicat niciodată. Abia la 24 iulie 1923, în cadrul Conferinţei de la
Lausanne, va fi finalizat un nou acord cu această ţară, căruia i s-a
adăugat şi o nouă Convenţie a strâmtorilor, cea din urmă semnată şi
de România.
Sistemul politic de la Versailles a fost completat pentru
România cu Tratatul dtrla Paris, din 28 octombrie 1920, prin care
patru din cele cinci Mari Puteri învingătoare (Anglia, Franţa, Italia
şi Japonia) recunoşteau unirea Basarabiei cu România.
Cu toate imperfecţiunile care rezultau din politica de forţă şi
dictat, tratatele semnate cu tara noastră în anii 1919-1920 au
reprezentat recunoaşterea internaţională a statului unitar român,
oferindu-i teoretic şi garanţiile necesare pentru menţinerea şi
consolidarea sa.
România în, rmaiiiie poetice «internaţionale ;n anii «y
O-'niJi.. iic? înţelegere.
Poltica externă a României în deceniul al treilea a fost marcată de
tendinţa
revizuirii tratatelor semnate cu ţările învinse. între acestea este
cunoscut
proiectul eşuat al „Confederaţiei danubiene", lansat de Ungaria,
prin care se
preconiza refacerea vechii monarhii dualiste, prin revenirea pe
tron a ultimului
"împărat Carolde Habsburg, şi refacerea în fapt a
Ungariei milenare.

277
 România, Cehoslovacia şi Iugoslavia, în egală măsură
ameninţate, i-au ispuns prompt. încă în august 1920 se ajunsese
între cele trei ţări la un acord 3 principiu, întârziat doar de
speranţa cooptării, pe o largă platformă ritirevizionistă, a
Poloniei şi Greciei.
în septembrie-noiembrie 1920, Take lonescu va face o
călătorie diplo-latică la Paris, Londra şi, ulterior, la Varşovia,
ocazie cu care el a precizat că reconizata alianţă în cinci va fi o
barieră atât în calea Germaniei, cât şi în cea a nei eventuale
alianţe a acesteia cu Rusia sovietică. Diplomatul român arăta că
rganizaţia este deschisă şi Austriei şi Ungariei.
Reacţia favorabilă în capitalele franceză şi engleză a
contracarat „Confede-jtia danubiană" şi a asigurat succesul forţelor
care se opuneau revizuirii tratatelor, a Varşovia nu s-a ajuns la o
înţelegere, dar s-a convenit ca alianţa să fie com-letată cu un tratat
polono-român semnat de altfel, la 3 martie 1921, la Bucureşti.
Mica înţelegere se va forma la scurt timp, la 22 aprilie 1921 şi
7 iunie 1921, ând erau definitivate convenţiile de alianţă
defensivă româno-cehoslovacă şi omâno-iugoslavă. în sfârşit, la
Praga, în septembrie 1921 un act similar între :ehoslovacia şi
Polonia desăvârşea acţiunea.
La începutul deceniului trei, noul organism reprezenta cea
mai sigură aranţie a păcii şi securităţii în această parte a
Europei iar Ungaria era escurajată în tendinţeje ei revizioniste. în
acelaşi timp, în eventualitatea că ar fi orit să se încadreze Midi
înţelegeri, drumul îi era deschis.
România n-a putut rezolva contenciosul ei cu Uniunea
Sovietică, deşi pe arcurs au fost unele semne încurajatoare. La
începutul anului 1920 guvernul 3mân a declarat că nu va ataca
Rusia Sovietică, pentru că unirea Basarabiei cu ara a rezolvat
toate litigiile cu acest stat. După contactele de la Copenhaga
Februarie 1920) şi Varşovia (octombrie 1921), în 1922 România a
manifestat o ititudine favorabilă URSS la conferinţele
internaţionale de la Geneva, de la )desa şi Haga, privitoare la
problemele economice.
Anul 1924 s-a caracterizat prin evoluţii contradictorii. Pe de o
parte, ecunoaşterea URSS de către o serie de state din Europa şi
America reprezenta i presiune indirectă asupra României, în
sensul reluării raporturilor diplomatice, ie de altă parte, însă,
tensiunea dintre cele două state atinsese, la începutul inului, cote
foarte înalte, ceea ce l-a determinat pe Ion I.C. Brătianusă facă, în
a loua săptămână a lunii martie, o scurtă vizită în Basarabia.
Faptul nu era ntâmplător: în zilele următoare urmau să se
desfăşoare, după îndelungi discuţii :ontradictorii, trativele româno-
sovietice de la Viena.
Deschise fiind tratativele la 25 martie 1924, punctele de vedere
ale celor louă delegaţii au devenit publice la 28 martie.
Reprezentantul român a arătat că eluarea relaţiilor reciproce este
condiţionată de recunoaşterea frontierelor răsări-ene. în replică,
şeful delegaţiei sovietice a afirmat că guvernul său ţine seama nu-
nai de dreptul la autodeterminare al popoarelor şi a propus un plebiscit
în Basarabia. Punctul de vede al delegaţiei sovietice coincidea,
până la identitate, cu eza impusă de conducerea Internaţionalei
a lll-a Partidului Comunist din România, pe care acesta a
popularizat-o, din februarie 1924, prin organele de >resă ale sale.
Reînnoite la 2 aprilie, propunerile sovietice au fost respinse
ntrucât puneau în discuţie tratatele de pace. Conferinţa s-a
întrerupt, partea omână arătându-şi însă disponibilitatea pentru noi
contacte.
178
 La 8 august 1924 era alcătuit din iniţiativa Internaţionalei
Comuniste planul de declanşare al operaţiilor „revoluţionare" în
România, având 'drept centru sudul Basarabiei şi Tatar-Bun'arul.
în această zonă se vor desfăşura, în zilele de 12-17
septembrie 1924, înfruntări sângeroase între forţe infiltrate din
U.R.S.S., dublate de simpatizanţi de la faţa locului, şi trupe ale
armatei române, care s-au soldat cu morţi şi răniţi.
Consecinţele imediate ale eşecului sovietic au fost
constituirea, la 12
octombrie 1924, a Republicii Autonome Sovietice Moldoveneşti,
în stânga
Nistrului, subordonată R.S.S. Ucrainene. în contextul acestor
evenimente,
Parlamentul de la Bucureşti a suspendat activitatea P.C.R., care
susţinuse făţiş
dezmembrarea României.
Ca urmare a acestei politici antinaţionale îndreptată împotriva
Marii Uniri, Parlamentul României a hotărât ilegalizarea P. C. R.
Un capitol aparte în consolidarea unităţii şi integrităţii noastre
naţionale îl reprezintă tratatele semnate de România în cursul
anului 1926. într-un moment în care Anglia şi Franţa se arătau din
ce în ce mai puţin interesate să garanteze echilibrul politic al
Europei răsăritene, România şi Polonia reînnoiau mai vechiul lor
acord din 1921, prin care se angajau să păstreze, contra oricărei
agresiuni, independenţa lor politică. Sub presiunea noilor
înţelegeri româno-polone (de altfel, reînnoite în 1931), după
aproape 2 ani de negocieri, ţara noastră a semnat Tratatul de
amiciţie cu Franţa, prin care ni se garanta sprijinul în cazul unei
conflagraţii generale. în sfârşit, la 16 septembrie 1926 era
semnat la Roma Pactul de amiciţie şi colaborare cordială româno-
italian. Importanţa acestui act politic nu trebuie însă
supraestimată. Cefdoi parteneri îşi propuneau ajutor în
eventualitatea că securitatea unuia din ei ar fi fost primejduită.
Cum speranţele Italiei de a încorpora România în sfera
hegemoniei sale economice nu s-au realizat, tratatul a fost
denunţat de guvernul lui Mussolini în 1934.
Spre sfârşitul deceniului trei România a desfăşurat o activitate
remarcabilă în cadrul Societăţii Naţiunilor, al cărei lider, autoritar în
epocă, a fost marele diplomat român Nicolae Titulescu şi a acţionat
pentru dezamorsarea treptată a conflictului

Consiliul
permanent *
al Micii
înţelegeri
279
j U.R.S.S. Rămâne încă de stabilit în ce măsură angajarea
noastră foarte Dtărâtă alături de blocul antirevizionist ne-a adus
avantaje sau prejudicii atâta eme cât politica reală a democraţiilor
occidentale faţă de ţările din centrul şi isăritul Europei nu a fost
totdeauna percepută aici la adevăratele ei dimensiuni.
România în relaţiile internaţionale, în perioada aniior
1930-1936. icolae Titulescu şi politica securităţii colective.
Anii de la începutul sceniului patru au adus importante şi
semnificative mutaţii în planul vieţii xinomice şi politice pe
continentul european. S-a dezvoltat, cu toate teribilele ale
consecinţe, cea mai puternică criză economică din câte
cunoscuse până unei istoria şi, în contextul ei, a sporit numărul
regimurilor politice dictatoriale şi rtremiste. Preluarea puterii în
Germania de către partidul nazist condus de Adolf itier a fost
imediat însoţită de afirmarea revizionismului ca politică oficială de
stat, >ea ce a determinat o puternică nelinişte în ţările Europei
centrale şi sud-estice.
„Când pacea este ameninţată nu se răspunde cu
războiul, ci cu ganizarea păcii", declara N. Titulescu - din
1932 ministru de externe al omâniei - în legătură cu noul pact
de organizare a Micii înţelegeri, adoptat la 5 februarie 1933, la
Geneva, de cele trei ţări membre. Raporturile de amiciţie şi ianţă
între participanţii la acest sistem de tratate primeau o bază
organizatorică abilă prin unificarea politicii lor generale. Datorită
acestei organizări, Mica ţelegere s-a transformat, în timp, într-o
Mare Putere care a acţionat constant întru menţinerea statu-quo-
ului teritorial în spiritul tratatelor de la Versailles.
Participarea României la Conferinţa internaţională pentru
dezarmare, iţiată de Societatea Naţiunilor(1932-1935), s-a
încheiat cu un singur rezultat incret: semnarea la Londra, în zilele
de 3-5 iulie 1933, a cunoscutelor convenţii ;ntru definirea
agresiunii. Textul documentelor fusese elaborat de N. Titulescu, r
actele echivalau cu un veritabil pact de neagresiune între URSS
şi o seamă itre vecinii săi asiatici şi europeni; dar semnificaţia
convenţiilor ar fi crescut în iportanţă dacă Franţa sau Anglia i s-ar
fi alăturat.
în contextul înrăutăţirii climatului politic internaţional în toamna
anului 1933, nistrul român de externe, împreună cu alţi
reprezentanţi ai statelor balcanice a (sfăşurat o susţinută
activitate pentru extinderea frontului antirevizionist.
în octombrie-noiembrie el va vizita succesiv Belgradul, Sofia,
Ankara şi ena. Roadele acestor negocieri vor fi cuprinse într-o
mai lungă serie de tratate căror corolar va fi Pactul înţelegerii
Balcanice. Conceput iniţial ca un tratat în ici (şi cu Bulgaria, care
însă a declinat oferta), actul a fost redactat la Belgrad, zilele de
2-4 februarie 1934, şi semnat la Atena, la 9 februarie 1934, de
niştrii de externe ai României, Iugoslaviei, Greciei şi Turciei.
Menit să nsolideze pacea în Balcani, acordul prevedea obligaţia
fiecărei părţi de a nu reprinde nimic fără a.se fi consultat cu
ceilalţi rr"T,Dri ai pactului. „Securitatea, elegerea, asociaţia,
integrarea, iată cele patru coloana ale templului pe care m
ridicat astăzi păcii", avea să spună N. Titulescu.
Completarea sistemului de alianţe al Micii înţelegeri cu
înţelegerea i/canică îşi câştiga întreaga sa relevanţă dacă
România şi-ar fi normalizat Dorturile politice cu URSS, desigur în
condiţiile respectării intereselor noastre ţionale.
După semnarea Convenţii/or de definire a agresiunii de la
Londra, siunea Consiliului Permanent al Micii înţelegeri
desfăşurată la Zagreb, la 22

0
 Semnarea înţelegerii Balcanice, în 1934

ianuarie 1934, a hotărât reluarea raporturilor diplomatice cu URSS

atunci când
condiţiile necesare vor fi întrunite. în mai 1934, N. Titulescu şi
Maxim Litvinov,
ministrul de externe sovietic, au definitivat acordul de principiu
asupra restabilirii
relaţiilor -reciproce. La 9 iunie 1934, un schimb de note
diplomatice afirma că
-cele două guverne îşi garantează reciproc respectul integral al
suveranităţii şi îşi
asigură mutual a6ţinerea de la orice amestec în treburile interne
ale celuilalt.
Schimbul de trimişi extraordinari s-a produs la începutul lui
decembrie 1934.
I Deschiderea celor două ambasade la Moscova şi Bucureşti nu
a adus, însă,
I după sine, aşteptata recunoaştere a integrităţii teritoriale
româneşti, poziţia
I sovietică rămânând cea afirmată în 1932,
la Riga.
| în concepţia diplomaţiei noastre, de altfel ca şi a Franţei,
semnarea unui
| pact de asistenţă româno-sovietică, după ce, anterior, ambele
state definiseră
| agresiunea şi teritoriul, ar fi însemnat un pas înainte pe calea
consolidării
ţ securităţiiîn această parte a Europei. De la început, însă, a
devenit evident că
\ nu este posibil ca partea sovietică să recunoască drepturile
României asupra
[Meritoriilor dintre Prut şi Nistru, ba mai mult, s-a cerut ca problema
Basarabiei să
| fie considerată o chestiune litigioasă între cele două ţări.
Este întru totul
ţ lăudabilă abilitatea lui N. Titulescu care, în perioada anilor 1934-
1936, împotriva
ţ acestor obstacole, a reuşit să îmbunătăţească substanţial
raporturile reciproce.
în acest context, în iulie 1935, regele Carol al II şi guvernul
Tătărescu
<t acordau ministrului nostru de externe depline împuterniciri,
pentru negocierea V unui pact de neagresiune cu U.R.S.S.
După tatonările de la Geneva, din | septembrie 1935, N. Titulescu
a ales prilejul oferit de conferinţa de la Montreaux, \, în iunie-iulie
1936, spre a-l discuta în amănunt.

281
 Readucerea la laşi, în 1935, a osemintelor lui
Dimitrie Cantemir
Cu o nouă împuternicire primită de la Bucureşti (14 iulie 1936) N.
Titulescu
negociat cu M. Litvinov bazele viitorului tratat, care au fost
consemnate într-un
rotocol. Titulescu ar fi dorit ca tratatul să fie semnat imediat, dar
ministrul de
xterne sovietic a amânat pentru toamna acelui an. Nu după mult
timp însă,
l Titulescu a fost îndepărtat din guvern (la 29 august 1936), sub
pretextul unei

întâlnirea lui Nicolae Titulescu cu Maxim Litvinov,

în 1936

!82
 remanieri. în consecinţă, URSS a refuzat să continue discuţiile,
chestiunea tratatului de asistenţă mutuală fiind astfel definitiv
închisă.
Desigur că, în legătură cu demiterea lui Titulescu şi
abandonarea pactului sovieto-român, se pot face infinite
speculaţii. Rămâne însă cert că, după remilitarizarea Rhenanieişi
sfârşitul firesc al acordurilor de la Locarno, URSS nu mai putea fi
interesată să recunoască intergritatea teritorială a unui stat cu un
potenţial militar inferior. E deci foarte posibil ca, între tratratul
negociat de M. Litvinov şi viziunea conducerii de stat sovietice în
aceeaşi problemă să fi existat o mare diferenţă, ceea ce explică
amânarea semnării. înlocuirea lui N. Titulescu cu V. Antonescu
la conducerea Ministerului Afacerilor Străine nu a modificat însă
poziţia României faţă de URSS.
România în relaţiile politice internaţionale, în anii
premergători declanşării celui de-al doilea război mondial 1936-
1939. Datorita complexităţii situaţiei politice internaţionale,
România şi-a arătat dorinţa de a menţine, în continuare, relaţii de
bună vecinătate cu U.R.S.S., dar, în paralel a iniţiat normalizarea
raporturilor sale cu Germania. Gheorghe Brătianu, cunoscutul
istoric şi om politic, va deschide seria contactelor cu AdolfHitler, la
16 noiembrie 1936.
Preluarea puterii de către guvernul Goga-Cuza, în decembrie
1937, nu a însemnat o modificare a politicii noastre externe. Noul prim
ministru declara, de altfel, la 7 ianuarie 1938, că România îşi va
păstra fidelitatea faţă de Societatea Naţiunilor, că relaţiile cu Franţa
vor continua şi se va strânge prietenia cu Anglia. Cu Germania şi
Italia se doreau tratative pentru încheierea unor noi acorduri
comerciale.
în concordanţă cu această orientare, Istrate Micescu, ministru
de externe în noul guvern, va vizita, în ianuarie 1938,
Cehoslovacia şi Iugoslavia, partenerele noastre din Mica
înţelegere, şi Geneva, sediul organizaţiei mondiale.
Primele semne îngrijorătoare privind destructurarea statală a
Europei centrale şi sud-estice, sub presiunea Marilor Puteri
revizioniste, au fost corect recepţionate la Bucureşti. După
ocuparea Austriei de către Germania (12 martie 1938), la Bucureşti
se luau măsuri imperative împotriva organizaţiei extremiste de
dreapta, Garda de Fier, iar la 30 aprilie 1938, în contextul
declanşării crizei cehoslovace, era aprobată survolarea teritoriului
românesc de către avioanele achiziţionate de Cehoslovacia din
URSS.
în a doua jumătate a anului 1938, România se va strădui să
descurajeze tendinţele agresive ale Ungariei şi va întreprinde o
intensă activitate diplomatică în sprijinul integrităţii Cehoslovaciei.
După ce în zilele de 29-30 septembrie 1938, la Miinchen, primii
miniştri ai Angliei, Franţei, Germaniei şi Italiei au cedat regiunea
sudetă a Cehoslovaciei Reichului, consacrând, astfel, pe seama
noilor state naţionale din Europa centrală şi sud-estică, nefasta
politică a conciliatorismului, Mica înţelegere s-a văzut nevoită să-şi
încheie, practic, existenţa.
împotriva acestei situaţii România continua să rămână
credincioasă vechilor ei aliaţi. La 18 octombrie 1938, factorii de
decizie ai ţării noastre se opuneau categoric încorporării Ucrainei
subcarpatice la Ungaria; pe de altă parte, erau ferm respinse
ofertele Poloniei ca o parte a acestui teritoriu să fie anexat
României întrucât era locuit de conaţionalii noştrii. Cu toate
acestea, la 2 noiembrie 1938, prin „primul dictat de la Viena",
dezmembrarea Cehoslovaciei se agrava, un teritoriu de 12 000 km2
cu o populaţie de un milion locuitori fiind încorporat Ungariei.
 Situaţia internaţională îngrijorătoare a României, credincioasă
pactului
■Societăţii Naţiunilor şi alianţei cu democraţiile occidentale, dar
presată de
Germania fascistă spre concesii, l-a determinat pe regele Caro/
al II să

283
 ntreprindă vizite oficiale în Marea Brttanie (15-18 noiembrie
1938) şi Franţa 18-21 noiembrie). Vizita particulară în Germania
a cuprins şi o convorbire cu \dolf Hitler \a Berghof (24
noiembrie), în cursul căreia cancelarul Reichului a erut României
să rupă legăturile cu Anglia şi Franţa şi să aducă la putere
lartidul legionar. Replica regelui nu a întârziat; în noaptea de 29-
30 noiembrie 938 Corneliu Zelea Codreanu a fost împuşcat
împreună cu alţi 13 membri ai ormatiunii sale politice, fapt ce a
deteriorat imediat relaţiile româno-germane.
Retras pentru mai bine de o lună de la postul său, ministrul
Reichului la Jucureşti se va întoarce abia la 30 ianuarie 1939,
prilej pentru guvernul român ,ă reia, aproape imediat, tratativele
economice între cele două ţări. Interesul României era acela de a
obţine din partea lui Hitler, în schimbul unor importante ivantaje,
recunoaşterea frontierelor sau, în cel mai bun caz, un angajament
de espectare a statu-quo-ului teritorial. Negociat fără nici un fel
de condiţii jrealabile, „Tratatul asupra promovării raporturilor
economice"între cele două ăn va fi semnat la 23 martie 1939.
Aplicarea lui a întâmpinat însă numeroase ezistenţe
guvernamentale şi a fost mult tărăgănată.
între timp, criza cehoslovacă se apropia de final. La 14 martie
1939 Slovacia şi proclama independenţa, în vreme ce trupele
maghiare intrau în Ucraina jubcarpatică. A doua zi, la 15 martie
1939, Cehia era invadată de armatele jermane, Praga fiind la
rândul ei ocupată. în faţa acestei situaţii şi a unui posibil îtac
germano-maghiar, pe 20-21 martie 1939 guvernul român ordona
concen-rarea preventivă de trupe în Transilvania. Iniţiativei Marii
Britanii şi Franţei, ngrijorate de soarta statelor europene
ameninţate de fascism, i se răspundea că ,suntem hotărâţi să ne
apărăm hotarele şi neatârnarea". Puterile occidentale erau solicitate
să nu mai admită „noi schimbări în hotarele şi stările din Europa".
La 21 martie 1939 guvernul român decretează mobilizarea,
împrejurare în :are se desfăşoară ultima fază a negocierilor
economice româno-germane, nclusiv semnarea tratatului mai sus
amintit. Urmau, aproape imediat, un acord ■eferitor la plăţile
comerciale între Franţa şi ţara noastră, un protocol comercial ntre
aceleaşi părţi, care prevedea, între altele, dublarea exportului de
produse jetrohere în schimbul unui import masiv de motoare,
instalaţii industriale, fier şi Dţel, şi, la 12 iunie 1939, un acord prin
care guvernul britanic acordă garanţii Dentru sporirea exportului
acestei ţări către România.
La 13 aprilie 1939, prim-miniştrii Angliei şi Franţei, în numele
guvernelor or, dădeau României şi Greciei asigurarea că dacă va fi
întreprinsă o acţiune ce Dune în pericol independenţa lor „cele
două se angajează să le dea deîndată toată asistenţa care le stă
în putere". în contextul situaţiei complicate în care se afla România,
garanţiile democraţiilor occidentale au constituit un sprijin pentru
întărirea poziţiei internaţionale a ţării noastre. Vizita la Berlin a
ministrului de Bxterne român, GrigoreGafencu (18-20 aprilie
1939), confirmă opinia că, cel puţin deocamdată, Hitler nu era
interesat să sprijine revizionismul maghiar în schimbul prieteniei
României.
Intensele contacte diplomatice, care au inclus şi acţiuni de
salvare a înţelegerii Balcanice, după dispariţia Micii înţelegeri, pun
în evidenţă voinţa ţării noastre de a rămâne departe de conflictul
mondial care se pregătea, cu vizibilă preocupare pentru
menţinerea, în noile condiţii, a integrităţii teritoriale. încă la 11
august 1939, în întrevederea dintre suveranul României şi
preşedintele Turciei, cele două ţări hotărau un demers comun pe
lângă guvernele englez şi francez, în cazul unui atac, Caro/ al II
se arăta interesat chiar de un pact de neagresiune cu URSS, pe
care l-ar fi dorit negociat de Ankara.

284
 Semnarea tratatului germano-sovietic'Ya 23 august 1939, la
Moscova, instituia supremaţia celor două puteri asupra Europei
sud-estice şi pregătea declanşarea, în viitorul cel mai apropiat, a
celui de-al doilea război mondial. în protocolul adiţional secret,
cunoscut abia după 1945, se afirmă, la punctul trei, interesul
manifestat de partea sovietică pentru Basarabia şi totalul
dezinteres al celei germane faţă de aceste teritorii. într-o lume
partajată de interese contradictorii şi în preajma celei mai teribile
catastrofe din întreaga sa istorie, România afirma, la 28 august
1939, obiectivele esenţiale ale politicii sale externe: apărarea
fermă a independenţei şi integrităţii teritoriale a ţării, respect faţă
de toate angajamentele asumate, consolidarea înţelegerii'
Balcanice, destindere în raporturile cu Bulgaria şi Ungaria.

Din instrucţiunile lui Ion C Brătianu pentru delegaţia română

care urma să negocieze la Viena (martie-aprilie 1924)
normalizarea raporturilor României cu URSS.
,De la început, veţi insista asupra faptului că noi nu ne-am
amestecat şi nu ne vom amesteca în afacerile interne ale Rusiei şi
că noi, întotdeauna am refuzat să intervenim pentru a ajuta pe
duşmanii ei, oferindu-le ample asigurări asupra intenţiilor noastre
paşnice, veţi declara că noi suntem gata să reluăm cu ei relaţii
normale şi amicale, dar că, pentru aceasta recunoaşterea
frontierei este necesară, căci fără frontieră se pot obţine armistiţii,
dar nu relaţii normale între cele două tăn '

Textul pactului de asistenţă mutuală sovieto-român adoptat şi

parafat în vara 1936
1. Asistenţă mutuală în cadrul Societăţii Naţiunilor care să nu
vizeze în mod special un stat, ci în general orice agresor european
-~ 2 Intrarea în acţiune a fiecăruia dintre ţări se va face numai
când Franţa va fi intrat în
acţiune
3. Guvernul sovietic recunoaşte că în virtutea diferitelor
obligaţii de asistenţă, trupele sovietice nu vor putea trece
niciodată Nistrul fără o cerere formală în acest sens din partea
guvernului regal al României, la fel cum, Guvernul regal al
României recunoştea că trupele române nu vor putea trece
niciodată Nistrul în URSS fără o cerere formală a guvernului
sovietic
4 La cererea guvernului regal al României, trupele sovietice
trebuie să se retragă imediat de pe teritoriul român la est de
Nistru, după cum la cererea guvernului URSS, trupele române
trebuie să se retragă imediat de pe teritoriul URSS, la vest de
Nistru"
*
într-o scrisoare adresată regelui Carol al II după demiterea sa
din funcţia de ministru de externe, Nicolae Titulescu relatează
unul din dialogurile sale cu N Litvinov la Talloires în vara 1937.
„în sfârşit Litvinov mi-a spus „vă amintiţi condiţiile în care
am reluat relaţiile noastre diplomatice? Vă era atât de teamă de
ministrul rus în România încât mi-aţi pus întrebarea Şi dacă acest
ministru intră în biroul meu şi îmi cere în mod paşnic Basarabia în
virtutea articolului 19 din Pactul Societăţii Naţiunilor?"
Am răspuns atunci «îl veţi da afară»
România repet - în zadar spuneţi contrariul - şi-a schimbat
politica externă Vrem ca potenţialul pe care îl reprezintă
Basarabia să devină rus şi nu german De aceea ţin să vă comunic
că vom încerca să reluăm Basarabia prin toate mijloacele juridice
şi militare care ne vor fi posibile".
' TEMĂ
1 Care au fost principalele trăsături ale diplomaţiei româneşti în
anii dintre cele două războaie
 mondiale?
2 Caracterizaţi relaţiile româno-sovietice în perioada interbelică
3 Care au fost cauzele înlăturării, în 1936, a lui Nicolae
Titulescu din guvern?
4 Prezentaţi situaţia diplomatică a României în anii 1938-1939

285
 VIZIUNEA CULTURALĂ ROMÂNEASCĂ (1918-1948) (I)

- CARACTERISTICI GENERALE.
-ALTE MODALITĂp DE AFIRMARE A
SPECIFICULUI NAŢIONAL.
ISTORIOGRAFIA.
-NAŢIONAL SI UNIVERSAL ÎN CULTURA ROMÂNĂ.

Caracteristicile generale. DuPă încheierea războiului din

1916-1918 şi realizarea României rvîari, a început în ţara noastră
şi din punct de vedere cultural o perioadă plină de efervescenţă,
caracterziată prin confruntarea liberă a unor curente de gândire şi a
unor orientări stilistice diverse, o confruntare loială, civilizată şi, în
cele din urmă, salutară pentru toţi partenerii de discuţii, chiar
atunci când ei se situau pe poziţii antagoniste. După cum în politică
un regim democratic pluralist, cum era acela consfinţit prin
Constituţia din 1923, lăsa libertate de existenţă şi de exprimare
unui larg spectru de orientări, a căror permanentă întâlnire în arena
parlamentară reprezenta, pentru fiecare dintre ele, condiţia păstrării
unui spirit mereu treaz şi activ, tot astfel varietatea direcţiilor
culturale constituia o garanţie pentru nota de culoare şi de tumult
care defineşte viaţa spirituală a României după 1918.
Această bogăţie de tendinţe, de iniţiative şi evenimente
avea să-şi păstreze trăsăturile definitorii până către 1945, după
care intervine spiritul „nou", nivelator, al culturii importate din
Uniunea Sovietică o dată cu dictatura comunistă căreia îi era
aservită. Acest punct terminus al înfloritoarei noastre culturi
interbelice avea să însemne nu numai uniformizarea la nivelul
mediocru şi submediocru, ci şi distrugere de valori, în sensul cel
mai concret: mari opere interzise, ascunse prin fondurile secrete
ale bibliotecilor, inaccesibile marelui public; creatori radiaţi din
tezaurul omologat al culturii române, împiedicaţi să publice; lucrări
fundamentale îngropate în uitare; mari oameni de cultură distruşi
moral şi fizic în universul concentraţionar, în închisori de sinistru
renume, la Sighet, la A/ud, la Gherla, sau pe şantierul canalulu;
Dunăre-Marea Neagră. Se atenta, astfel, la însăşi identitatea
culturală a pbporului român, o identitate definită prin efortul
conjugat al generaţiilor de ctitori ai României moderne într-un
proces izvorât, încă de la începutul secolului al XIX-lea, din dorul
de legitimă situare în rândul celorlalte culturi europene şi edificat
mai târziu fără întrerupere, pe o traiectorie constant ascendentă,
până la temporara breşă impusă după al doilea război mondial.
în interiorul acestui proces unic de definire a unei identităţi
culturale româneşti, compatibilă şi comparabilă cu alte mari culturi
ale Europei moderne, perioada interbelică se constituie ca o etapă
conturată, definită nu numai prin amploarea fenomenului cultural,
ci şi în plan valoric descriptibilă ca un moment

286
 de apogeu, în care se
regăsesc, în plină perioadă
creatoare, nume consacrate
dinaintea primului război mon-
dial, dar apar şi noi personalităţi.
Caracteristic perioadei
interbelice este, pentru cultura
română, şi interesul crescut
pentru descoperirea şi punerea
în valoare a specificului na-
ţional, în timp ce, în secolul al
XIX-lea, dominanta era dată de
căutarea şi cultivarea acelor
elemente care reprezentau
trăsături de unire între cultura
română şi alte mari culturi (fran-
ceză, germană, italiană), în
prima jumătate a veacului nostru
şi cu precădere în perioada
interbelică, oamenii de cultură
români revin tot mai des la
întrebări - uneori doar
subînţelese -cărora le caută Nicolae lorga
răspuns de pe diferite poziţii
ideologice şi cu mijloace proprii
diferitelor domenii ale creaţiei
spirituale: cine suntem noi cu
adevărat?, prin ce ne
distingem?, cum ne dife-
renţiem de alte culturi europene?, până unde merge înrudirea
noastră spirituală cu alte naţiuni şi unde apare elementul
caracteristic, diferenţa specifică?, ce aducem original în cultura
Europei şi care este obârşia acelor trăsături care ne
singularizează, fără a ne izola totuşi?. Această problematică pe
care o prefigurau câteva personalităţi active în deceniile
precedente (Vasile Alecsandh ca folclorist, "Bogdan Petriceicu
Hasdeu în studii de istorie, etnografie şi lingvistică, Nicolae
Densuşianu în „Dacia preistorică"), capătă amploare după
împlinirea vechiului vis al unităţii naţionale, materializându-se în
creaţii care, la prima vedere, cu greu se pot plasa sub acelaşi
stindard.
Uneori, prin soluţiile diferite pe care le propun aceloraşi
probleme, căutătorii specificului naţional se situează în
nedisimulată opoziţie unii faţă de alţii, adesea chiar polemizând;
ceea ce îi uneşte, totuşi, este căutarea unei identităţi bine
precizate. Desigur, cei mai apropiaţi unei asemenea preocupări
sunt istoricii. Generaţia interbelică ne-a lăsat o moştenire
fundamentală în acest domeniu. O operă reprezentativă şi, fără
îndoială, cea mai vastă, a creat-o Nicolae lorga (1871-1940),
personalitate activă în istoriografie, literatură, publicistică, politică.
încă înaintea primului război mondial îşi afirmase interesul pentru
problematica naţională în literatură, ca teoretician al
sămănătorismului, curent cristalizat în jurul revistei cu acelaşi
nume, pe care a condus-o din 1903. Văzând în civilizaţia
românească o continuatoare legitimă a Bizanţului (în „Byzance
apres Byzance"), într-o epocă în care istoriografia mondială
manifesta un spor de interes pentru Imperiul roman de răsărit,
Nicolae lorga repunea în circulaţie valori culturale care defineau
una din componentele de bază ale culturii româneşti. Puse
provizoriu în paranteză de gânditorii secolului trecut, dornici să

287
 se distanţeze de ceea ce le
părea medieval, deci anacronic,
trăsăturile bizantine ale culturii
româneşti constituie unul din
motivele mereu reluate de
istoriografii români ai veacului
nostru, şi nu numai de ei, ci şi,
de asemenea, de muzicologi,
muzicieni, istorici de artă şi
artişti plastici. Cercetările
bizantinologului Nicolae Bă-
nescu (1878-1971), cele ale
preotului şi muzicologului /. D.
Petrescu (1884-1970), creaţii
ca „Oratoriul bizantin" a\
compozitorului Paul
Constantinescu (1909-1963),
studiile de iconografie bizantină
şi românească veche ale
istoricului de artă /. D.
Ştefănescu (1886-1981),
George Călinescu picturile în stil neo-bi-zantin ale
lui Constantin Petrescu (1871-
1954), toate constituie probe
ale asumării ascendenţei sale,
impe-rial-bizantine, de către
cultura românească interbelică.
înrudită cu această
atitudine este şi reconsiderarea Ortodoxiei, privită nu numai ca
leagăn al spiritualităţii româneşti, ci şi ca sursă actuală, vie, de
înnoire a trăirilor superioare. Mişcarea de idei gravitând în jurul
revistei „Gândirea", indisociabilă de numele şi personalitatea lui
Nichifor Crainic, constituie eşantionul gel mai la îndemână pentru
ilustrarea „ortodoxismului" din cultura românească interbelică.
Totuşi, el nu a fost şi unicul căutător de resurse spirituale în
tradiţia ortodoxă. Este cunoscut faptul că, la rândul său, Nae
lonescu, profesor de logică şi filosofie cu mare audienţă în rândul
tinerilor studioşi din epocă, dar adesea contestat de Crainic,
manifesta o atracţie aparte faţă de scrierile patristice, citându-l mai
ales pe Origene.
O altă formă de căutare a valorilor originare ale culturii
române este detectabilă în interesul pentru etnografie şi folclor. în
aceste domenii perioada interbelică a adus contribuţii dintre cele
mai însemnate. Receptiv la noutatea tehnică a „fonogramei"
(posibilitate de înregistrare şi redare a sunetelor), George Breazul
(1887-1961) pune bazele „Arhivei fonogramice", nucleu al
primei fonoteci cu specific de folclor din România, la a .cărei
îmbogăţire va contribui, decisiv, compozitorul şi folcloristul
Constantin Brăiloiu (1893-1958). Compozitorul maghiar Băla
Bartok (1881-1945) activează şi el, concomitent, ca unul dintre cei
mai pasionaţi culegători ai folclorului românesc.
Pentru creaţia muzicală din epocă folclorul va fi una din
principalele surse de inspiraţie. Alături de marele George Enescu
(1881-1955), autor al binecunoscutelor „Rapsodii române", al
Suitei a ,'ll-a „Săteasca", al „Sonatei a lll-a pentru pian şi vioară",
o întreagă generaţie de compozitori îşi exprimă, prin creaţiile de
vădită sorginte folclorică, admiraţia faţă de geniul muzical al
288
poporului român. Mihail Jora,
Marţian Negrea, Sabin Drăgoi,
Tiberiu Bre-diceanu sunt doar
câţiva dintre muzicienii acestei
generaţii.
Binecunoscută este, în
acest context, atracţia pentru
universul rural In general,
prezentă în unele creaţii literare
ale epocii. Sămănătorismul stă
martor a\ acestui interes, cu
rădăcini într-o perioadă
anterioară. Anii dintre cele două
războaie aduc şi ei, în special prin
proza lui Liviu Rebreanu, într-o
tonalitate proprie, ataşamentul
literaturii române pentru tematica
ţărănească, problemă mult mai
amplu tratată în cadrul studiului
de istorie a literaturii române.
Acelaşi filon de
disponibilitate sufletească faţă
de satul românesc îl întâlnim în
preocupările sistematice de
etnografie, în tematica rurală
frecventă în pictura şi grafica Liviu Rebreanu
vremii, ca şi în repetatele
încercări de constituire a unui stil
naţional în arhitectură, de
asemenea
în proliferarea, uneori până la exagerare, a societăţilor feminine,
mai mult sau mai puţin culturale, care încurajau confecţionarea
şi purtarea costumelor naţionale în tot felul de ocazii festive. Nu
vrem, desigur, să stabilim nici o echivalenţă între fenomenele
enumerate mai sus. în plan estetic, ele au dus la apariţii eşalonate
pe o scară de valori. Singura lor zonă de contact o constituie
interesul comun .pentru ţăranul român şi creaţiile sale. .
Unul dintre pionierii cercetărilor în domeniul artei populare a
fost Al. Tzigara-Samurcaş (1927-1952) iniţiator al colecţiilor
Muzeului naţional de artă veche românească, pentru care
arhitectul N. Ghika-Budeşti a construit edificiul din Bucureşti,
şoseaua Kiseleff, în stil neo-românesc (astăzi Muzeul Ţăranului
Român). Sociologul Dimitrie Guşti, un adevărat şef de şcoală, a
condus cercetări sistematice pe teren, realizate cu grupuri de
studenţi entuziaşti, din rândul cărora s-au ales viitoare vârfuri ale
sociologiei şi etnografiei româneşti (Traian Herseni, H.H. Stahl,
Mihai Pop, Romulus Vulcănescu etc). Tot lui Dimitrie Guşti îi
datorăm organizarea Muzeului Satului din Bucureşti, rezervaţie de
arhitectură Populară românească de excepţională valoare. După
modelul său etnologul Romulus Vuia va organiza un muzeu
similar la Cluj. O altă personalitate de Primă mărime în
etnografia românească interbelică este Tache Papahagi, autorul
acelui corpus de imagini, de acum cu valoare istorică, intitulat
„Images d'ethnographie roumaine", precum şi a mai multor culegeri
de folclor.
Ca şi în cazul muzicii, interesul acordat culegerii de date
despre arta şi arhitectura populară a fost dublat, în planul creaţiei
artistice culte, de un adevărat curent care folosea, ca motiv de
inspiraţie, „citatul folcloric", după cum îl putea folosi şi pe cel
bizantin, cu acelaşi sens: de raportare la un arhetip cultural nu

289
 numai prestigios, ci şi încărcat cu o
valoare simbolică, de model
primordial. în pictura românească
interbelică tematica ţărănească
apare, poate, chiar mai frecvent
decât în literatura epocii. Ea nu
are, de regulă, nimic dulceag sau
pitoresc; dimpotrivă, la Ştefan
Dumitrescu, la Dimitrie Ghiaţă, i se
asociază chiar o anumită asprime,
moştenită probabil din pictura lui Ion
Andreescu. Ca mii Ressu, Octav
Bănci/ă, Aurel Băeşu, Nicolae
Tonitza sunt doar câţiva dintre
pictorii care îşi aleg, adeseori,
modelele din rândul ţăranilor sau
din mediul de viaţă al acestora.
Prezenţa României la mari
expoziţii internaţionale (Barcelona
1929, Paris 1937, New York 1939)
este întotdeauna apreciată şi
răsplătită cu premii şi datorită
tematicii de inspiraţie folclorică, aşa
cum este cazul compoziţiei de mari
dimensiuni „Nuntă ţărănească",
Dimitrie Guşti operă a soţilor Ana şi Aurel Jiquidi,
medaliată la Paris în 1937. O altă
artistă foarte activă, Nora Steriadi,
adaptează stilul tradiţional al
picturii româneşti
post-bizantine la tehnici inedite, ca mozaicul de sticlă şi broderia
de mari dimensiuni („Familia Brâncovenilor"reia în această ultimă
modalitate decorativă tipul de portret votiv de grup consacrat la
sfârşitul secol.ului al XVII-lea de Pârvu Mutu Zugravul). Alte
interpretări ale stilului post-bizantin ni le oferă, sporadic, pictoriţa
O/ga Greceanu, sculptorii Dimitrie Paciurea (Adormirea Maicii
Domnului") şi Fritz Storck (Evanghelista „Ghiorgieff" din cimitirul
Şerban Vodă din Bucureşti).
Nici arhitecţii nu rămân străini acestei tentaţii de întoarcere la
sursele tradiţionale. Elaborarea unui stil românesc constituie un
ideal pentru mai multe generaţii de creatori din acest domeniu.
Petre Antonescu, elev al arhitectului Ion Mincu şi Grigore Cerchez,
descins din aceeaşi filiaţie stilistică, ridică la scară monumentală
elemente de arhitectură brâncovenească, gândite iniţial pentru
edificii de mici dimensiuni. Aşa iau naştere Şcoala de
Arhitectură (astăzi Institutul de Arhitectură „Ion Mincu"din
Bucureşti, arh. Gr. Cerchez), Ministerul Lucrărilor Publice (astăzi
Primăria Capitalei, ark Petre Antonescu). Elementele de pietrărie
traforată, cu motive tipic brâncoveneşti, constituie nota distinctivă
pentru această tentativă de reformulare stilistică, mai adecvată
edificiilor de dimensiuni modeste (Vila Minovicipe şoseaua
Bucureşti-Ploieşti; Casa Disescu de pe Calea Victoriei 196 din
Bucureşti etc).
O altă generaţie de arhitecţi îşi propune elaborarea unui stil
românesc, luând ca punct de plecare elemente de arhitectură
populară. Efectele decorative nu mai apar diatr-o îmbelşugată
ornamentaţie, ci rezultă din alternanţa lemnului cu zidăria, a
albului cu negrul, a plinului cu golul. Sobrietatea şi bunul
290
 gust caracterizează lucrările
realizate în acest stil de
arhitecţi ca G M. Cantacuzino
şi Henrieta Delavrancea.
A treia tentativă de
definire a unui specific
arhitectonic aparţine lui
Constantin Joja, arhitect care
va persevera în această direcţie
şi după cel de-al doilea război
mondial. Pentru el, etalonul îl
reprezintă vechea arhitectură
orăşenească din 'Ţările
Române, acele construcţii cu
geamlâc pe structură de lemn
pe care incendiile, dar şi o
anumită mentalitate
răspândită în secolul trecut le-
au distrus cu perseverenţă. De-
mersul arhitectului Joja vizează
nu numai reabilitarea, ci şi
reînvierea acestui tip de
construcţie autohton.
Alte modalităţi de
afirmare a specificului
naţional. Istoriografia. Pentru Nicolae N. Moroşan
a enumera în toată diversi-
tatea lor acele manifestări ale
culturii
româneşti interbelice, care ilustrează tendinţa ei de reconsiderare a
originilor, fie ele bizantine (de fapt, post-bizantine), ortodoxe,
sau folclorice, se cuvin enumerate şi câteva cazuri singulare,
greu de subsumat vreuneia din cele trei direcţii enumerate anterior.
Cel dintâi este istoriografia privitoare la Ţările Române în
ansammblul ei. Fireşte, aceasta este, prin vocaţie, o răsfrângere
către trecut, deci nu numai studiile bizantine, ci preocupările
pentru istoria pământului românesc, luate în ansamblul lor, îşi
justifică încadrarea în acest capitol. Vasile Pârvan (1882-1927),
istoric şi arheolog, dublat şi de o viziune filozofică asupra istdriei,
are, desigur, rezervat un loc privilegiat în această galerie de
cercetători. Interesul său a vizat atât civilizaţia geto-dacă (lucrări
principale „Getica", „Dacia", „Civilizaţiile străvechi în regiunile
carpato-danubiene"), cât şi coloniile greceşti de la Pontul Euxin
(săpături la Histria) şi legăturile lumii geto-dace cu Roma antică
(organizează Şcoala română din Roma, tipăreşte „Ephemeris
Dacoromâna"). La laşi, Orest Tafrali (1876-1937) vădeşte aceeaşi
pluralitate de disponibilităţi, ca istoric (bizantinolog) şi arheaolog,
fiind, totodată, şi primul român căruia îi datorăm o sinteză de
istorie a artei universale. Nicolae N. Moroşan (1902-1944) este un
deschizător de drumuri în Preistoria din România, domeniu tratat
interdisciplinar (arheologie, paleontologie - fauna fosilă cuaternară
- şi geologia pleistocenului); circumscrise domeniului istoric,
aceste cercetări au pus în evidenţă existenţa paleoliticului în
Moldova, Dobrogea şi în Nordul Basarabiei. Arheologii din
generaţia următoare se dedică, fiecare, unei zone şi epoci
distincte (Vladimir Dumitrescu - neolitic; Constantin Daicoviciu -
civilizaţie dacică şi daco-romană; Grigore Florescu- epocă
romană şi bizantină etc).
291
 Una din cele mai
interesante personalităţi ale
istoriografiei române interbelice
este Gh. I. Brătianu (1898-
1953), istoric şi om politic
deopotrivă, autor a numeroase
studii şi a câtorva sinteze
(„Tradiţia istorică despre înte-
meierea statelor româneşti", „O
enigmă şi un miracol istoric:
poporul român"), susţinător cu
temeinice argumente a unităţii
şi autohtoniei poporului român.
Interesul marcant pentru
fenomene aparţinând istoriei
economice şi sociale îl situează
în cercurile înnoitoare ale
istoriografiei mondiale la acea
dată, în rândurile cărora s-a
bucurat, într-adevăr, de
recunoaştere şi prestigiu.
în sfera aceloraşi
preocupări pentru trecutul
naţional se înscrie şi activitatea
lui loan Lupaş{ 1880-1967), prin
a sa „Istoria unirii românilor".
George Enescu Naţiona! şi universal tn
cultura română. Un alt mod de
a pune problema specificului
naţional, a acelor
ilemente care disting poporul român de celelalte popoare ale
Europei, îl aflăm la Constantin Rădulescu-Motru (1868-1957),
psiholog, sociolog şi filosof, care îşi ledică o parte a operei
încercării de definire a ceea ce el numea „românismul".
'reocupările sale nu se limitează însă la acest aspect al
cunoaşterii, el fiind, de semenea, autorul unei concepţii filosofice,
personalismul energetic, un model ropriu de interpretare a lumii,
care îl situează şi în categoria personalităţilor iteresate de
problematica general umană.
O asemănătoare pendulare între problematica naţională şi
cea cu caracter e generalitate se mai regăseşte şi la alte
personalităţi culturale ale epocii. Un un exemplu ni-l oferă
Lucian B/aga (1895-1961) în opera sa cu caracter Joretic, unde
descrierii „spaţiu/ui mioritic" din „Trilogia culturii", i se alătură o
nagine globală a universului şi a raportului său cu capacitatea de
cunoaştere a mului.
Nici generaţia mai tânără, modelată spiritual sub înrâurirea
filosofului şi )gicianului Nae lonescu (1890-1940) nu a rărrîas
străină dublei tentaţii, a ăutării general-umanului şi
specificului românesc deopotrivă; cel mai oncludent ilustrează
această dualitate operele lui Mircea Vulcănescu şi Constantin
Noica, dar şi la Mircea E/iade se face simţită, într-un alt mod,
specific, ceeaşi chemare. Pentru el, din interesul prim, trezit de
lumea miturilor şi redinţelor din România se dezvoltă, firesc,
cercetarea originilor imediate, eto-dace şi îndepărtate, indo-
europene, pentru a ajunge, în cele din urmă, la o xtindere a sferei
de interes la scară planetară. Un caz aparte îl constituie Emil
Voran, cu nota sa de pesimism în considerarea specificului
românesc.

92
 Alternanţa focarelor de interes între valorile naţionale şi cele
universale nu este proprie doar creaţiilor te'oretice. Artiştii din
diferite domenii o cunosc deopotrivă. Sculptorul Constantin
Brâncuşi (1876-1957), prin opera sa egal revendicată de
patrimoniul spiritual românesc şi de cel universal, stă mărturie în
acest sens. I se pot alătura, în muzică, George Enescu (1881-
1955) şi Dimitrie Cuclin (1885-1980), inspiraţi când de folclorul
naţional, când de teme aparţinând culturii universale. De notat, în
plus, opera teoretică a celui din urmă, înglobând o viziune
personală, funcţionalistă, asupra muzicii,"într-un sistem filozofic
original.
**
*

Despre specificul naţional, după George Călinescu, Istoria

literaturii române de la origini până in prezent:
„Deşi este foarte firesc ca un popor aşa de unitar şi de vechi
să aibă trăsătura lui diferenţială, care se şi intuieşte îndată în
latura ei inefabilă, punerea problemei notei specifice e primită de
mulţi cu mare inimiciţie Cei care ştiu că francezii sunt raţionalişti,
germanii idealişti, englezii pragmatici, ruşii mistici, orientalii
fatalişti nu vor să admită că sufleteşte, deci şi culturaliceşte,
trebuie cu necesitate să ne deosebim de alţii... Nicăieri nu se va
găsi un intelectual chiar şi în cosmopolita Americă de Nord, care
să afirme că el n-are nici o notă diferenţială. Această declaraţie
însăşi, semănând cu Nimeni a lui Odiseu, formează o puternică
notă specifică. Şi de altfel se face o eroare însemnată când se
socoteşte că a fi personal înseamnă să te deosebeşti în totul de
alţii. Pe tot globul oamenii poartă aceleaşi veştminte şi impresia
superficială e de uniformitate. Dar ochiul adânc va distinge stilul
propriu.. Din cauza marelui concurs de grupuri alogene, poporul
nostru a căpătat o silă de străin şi de venetic, pe care nu şi-o
acoperă. El are o vie aspiraţie eugenică de puritate a rasei. Opera
lui Eminescu, a lui Goga, exprimă această stare de spirit.
în forma noastră de civilizaţie covârşeşte factorul colectiv.
Românul este o fiinţă sociabilă. De aceea subiectele cu mişcări de
gloată, răscoale, războaie, răzmiriţe, izbutesc mai bine (vezi
Rebreanu)".

Nicolae lorga, Poporul, inspirator al civilizaţiei şi literaturii

române moderne:
„El, acest popor este inspiratorul civilizaţiei moderne; el a dat
naţiei şi pe primii din scriitori şi pe primii din artişti. Enescu, fiul
unui arendaş, Grigorescu începuse făcând icoane pentru bisericile
săteşti...
Nu numai prin munca sa necunoscută, care dă României
agricole toate bogăţiile ei, dar şi prin alte manifestări, ruralul a
arătat că viitorul trebuie să se razime pe puternicii lui umeri;
nesocotit, batjocorit, stors de străini şi chiar de ai săi, acest popor
de ţărani izbuti, prin energia sa neînvinsă, să doboare tot ce i s-a
pus în cale şi să menţină vitalitatea rasei.
Viaţa românilor din Ardeal nu se sprijinea atât pe talentul şi
cunoştinţele clasei intelectualilor; adevăratul eroism se găsea în
masele ţărăneşti... Această literatură, venind din adâncimile vieţii
naţionale însăşi, grăbi dezvoltarea naţiunii".

TEMĂ:
1. Ilustraţi aspectele esenţiale ale specificului naţional în
cultura românească interbelică.
2. Cum se reflectă raportul dintre cultura naţională şi cea
universală în perioada interbelică?

293
 VIZIUNEA CULTURALĂ ROMÂNEASCĂ (II)

- DESCHIDERI SPRE CULTURA EUROPEI.

- ARTELE SPECTACOLULUI. /
- MARILE SINTEZE SI MARII PRECURSORI.

Deschideri spre cultura Europei. O mare parte a

fenomenului cultural omânesc din perioada interbelică se situează
dincolo de limitele identificării sau iunerii în valoare a specificului
naţional. Aceasta nu înseamnă nici negarea sau onorarea lui
programatică, ci doar detaşarea a numeroase spirite creatoare
faţă le o problematică oricum abundent ilustrată în cultura epocii.
Printre cei la care e manifestă această detaşare, câţiva îşi pun
explicit problema sincronismului cu nişcarea europeană de idei.
De obicei, ei reprezintă ceea ce s-a numit „avan-larda", mişcările
cele mai explicit angajate în ruperea de tradiţie, de negare a
icesteia şi, uneori, de înlocuire a ei cu noi forme culturale. Dar,
substanţa anomenului de detaşare faţă de tradiţionalism nu o
reprezintă avangardiştii, ci urna tuturor creaţiilor care îşi caută
făgaşe proprii, fără a se preocupa de legarea tradiţiei, tot aşa
cum nu se interesează nici de imitarea ei programatică. )esigur că
ele nu apar din nimic, dar nici nu-şi fac un obiectiv din
conştientizarea au din afişarea ascendenţelor spirituale.
în literatură, un exemplu îl constituie, în acest sens, activitatea
din jurul evistei „Sburătorul" şi al cenaclului său, sub îndrumarea
criticului Eugen .ovinescu. începând să apară la scurt timp după
terminarea războiului (1919), Sburătorul" a fost o veritabilă
pepinieră a valorilor literaturii interbelice, în paginile ale publicând
Cam// Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Ion Barbu, Anton
io/ban, //arie Voronca şi alţi scriitori, precum şi critici de primă
mărime ca Tudor /ianu, George Călinescu, Vladimir Streinu, E
Lovinescu. Diversitatea operelor icestor creatori ne prezintă
„Sburătorul" mai mult ca pe un mediu proprice afirmării alorilor decât
ca pe un loc al experimentării sau aplicării unei anumite doctrine.
:
ireşte, nu ne putem limita la cercul mai mult sau mai puţin fidel
„Sburătorului", itunci când ne referim la valorile literaturii
interbelice. Tudor Arghezi, Ion \/linulescu, Cezar Petrescu,
George Bacovia sunt nume dintre cele mai •roeminente, care se
pot cita în sprijinul ilustrării desprinderii de căutarea pecificului
naţional, după cum orientarea opusă îşi găseşte o strălucită
eprezentare în opera lui Mihail Sadoveanu, sau a lui Octavian Goga.
Tot în perioada interbelică se plasează, în cea mai mare parte,
şi activitatea reatoare a câtorva scriitori de origine română care îşi
redactează operele în limba ■anceză, bucurându-se, astfel, de o
mai rapidă integrare în patrimoniul culturii ■uropene care, prin
conţinutul acestor opere, ia adesea contact cu valori ale imbianţei
spirituale din România. Este vorba despre poetele Elena
Văcărescu şi \nna de Noailles, de scriitorii principesa Martha
Bibescu şi Pana/t /strat/. De

'94
 facturi stilistice şi tematice foarte
deosebite, ei reprezintă porţi
deschise ale Europei către cultura
română.
Un loc aparte îl ocupă
mişcarea de avangardă, grupată în
jurul revistei „Contemporanul", şi a
altor periodice cu apariţii de mai
scurtă durată („Integral", „Unu", „75
HP"). Conturată din anii primului
război mondial, când Tristan
Tzara, originar din România,
participa la naşterea dadaismului la
Zurich, această mişcare, la care se
asociază tendinţe suprarealiste,
dar şi cubiste, în artele plastice,
avea să se manifeste pe parcursul
întregii perioade interbelice, fără a
cunoaşte totuşi o prea largă
audienţă în rândurile publicului ro-
mânesc, mai predispus la
receptarea formelor tradiţionale ale
culturii. Prin acţiunea culturală a
avangardei, România interbelică se Mircea
situează în pas cu experimentele Eliade
culturale cele mai recente ale
întregii Europe, dar, la fel ca şi în
restul continentului, impactul socio-
cultural al curentelor de avangardă
rămâne unul restrâns, datorită
lipsei de identificare cu gustul
Piaţa Senatului din
Bucureşti

295
 ajontăţii consumatorilor de cultură, pe care, dimpotrivă, îşi
propune sistematic 3-i şocheze, să le zdruncine mentaliţile
prea conformiste. Fenomenul /angardist este receptat în mod
similar, indiferent dacă manifestările sale ivesc literatura sau
artele. Singurul domeniu în care modernismul, nu fără iele
concesii, a reuşit să se afirme în mod mai durabil, este
arhitectura; aici jbismul, bazat pe o concepţie funcţional istă, îşi
câştigă adepţi influenţând scisiv schimbările pe care perioada
interbelică, mai ales deceniul al patrulea, îl juce în aspectul
oraşelor româneşti. Acum se încetăţeneşte tipul de construcţie
itial numit block-house, de unde derivă termenul, acum atât de
răspândit, iloc". Arhitecţi cu o viziune modernă înzestrează
centrul Bucureştiului şi alte ■aşe mari, cu astfel de construcţii
(de exemplu blocul ARO - actualul nematograf „Patria" - operă
a arhitectului Horia Creangă). Alţi arhitecţi, ca larcel lancu,
preferă formula cubistă pentru imobile de dimensiuni mai mici, vile
antru una sau două familii, formulă care cunoaşte un relativ
succes, reuşind să jcă treptat la înlocuirea casei tradiţionale
orăşeneşti, cu imobile care, prin lodificări ale planului, dar mai
ales datorită aspectului faţadelor, reprezintă couri ale arhitecturii
cubiste.
în artele plastice, fenomenul receptării modernismului se
produce semănător cu acela din literatură. în general, artiştii
români nu îl caută, dar nici u-l refuză. Prin formaţie, dar şi prin
structura sufletească, ei se asociază mai ine tendinţelor
moderate care continuă să deţină supremaţia şi în restul
uropei. Totuşi, spre deosebire de Occidentul grăbit în
schimbarea stilurilor în rtă, în România, un stil odată adoptat
supravieţuieşte îndelung şi este dus până i ultimele lui consecinţe.
Astfel impresionismul, care constituise o noutate la
sfârşitul secolului I XIX-lea, abandonat şi chiar combătut la
începutul veacului nostru, mai ales în ranţa, patria sa, la noi
dăinuie până spre mijlocul secolului al XX-lea, iar xponenţii săi
aderă, uneori concomitent, şi la curente apărute în vest tocmai ca
îacţii anti-impresioniste. Aşa se întâmplă în cazul pictorului Nicolae
Dărăscu, în le cărui tablouri descoperim, alternativ, formule
impresioniste, cubiste, expre-ioniste. Explicaţia acestui fenomen
ţine de rădăcinile mai îndepărtate ale culturii Dmâneşti, şi de
aceea fenomenul trebuie notat ca o simplă particularitate a icturii
roTnâneşti interbelice. Această epocă ne-a lăsat şi în domeniul
artelor lastice o moştenire dintre cele mai bogate. Gh. Petraşcu,
Th. Pallady, IN. Tonitza, losif Iser, N. Dărăscu, Jean Al. Steriadi,
Cecilia Cuţescu-Storck, :ustaţiu Stoenescu, Nagy Albert, Hans
Eder, sunt nume de pictori din România iterbelică, oricând posibil
de alăturat unor valori europene ale timpului lor. iculptura
cunoaşte şi ea o reprezentare de prestigiu în acea perioadă, prin
naeştri ca Brâncuşi, Ion Jalea, Fr. Storck, C. Medrea, Oscar Han
şi alţii. Este remea când oraşele ţării se îmbogăţesc cu o
impresionantă zestre de statui şi lonumente, comandate artiştilor
români sau străini (Monumentul Eroilor Aerului, utor Lidia
Kotzebue, statuile lui Constantin Brâncoveanu şi Mihail
(ogălniceanu, autor Oscar Han, statuia Regelui Caro/1,
monumentul Regelui 'erdinand, străjuit de patru Victorii înaripate,
statuia lui Ion IC. Brătianu, autor van Mistrovic, din Bucureşti,
Monumentul lui M. Eminescu de la laşi, autor lichard Hette,
Monumentul Eroilor C.F.R. din Bucureşti, autori Ion Jalea şi
Cornel Medrea, ş.a.). în acelaşi timp, în numeroase localităţi din
ţară se ridică nonumente în amintirea localnicilor căzuţi în luptă în
timpul primului război nondial, monumente care, de la caz la
caz, pot fi simple cruci sau obeliscuri
!96
însoţite de plăci comemorative cu numele eroilor, sau pot fi statui
de ostaşi ori reprezentări alegorice. Numai în Bucureşti, din
această categorie fac parte şi Monumentul Geniului (Leul), autor
Spi-ridon Georgescu, Monumentul Eroilor Sanitari, autor Raffaello
Romanelli, Monumentul Infanteriei (dispărut), Monumentul Corpului
Didactic (dispărut), sau acelea, mai puţin cunoscute, de pe strada
Silvestru şi din cartierul Dămăroaia. Numărul lor mare ne sugerează
amploarea mişcării ' de întreţinere a cultului eroilor, dar atestă,
totodată, dubla funcţie civică şi urbanistică, pe care sculptura şi-o
asumă tot mai des, părăsind saloanele pentru pieţele publice.
Asemenea literaturii, şi artele plastice cunosc, în perioada
interbelică, fenomenul avangardei, început, de fapt, încă din primii
ani ai secolului al XX-lea. Revista „Contemporanul" este, şi în
acest caz, cea în jurul căreia se grupează spiritele cele mai
înnoitoare. în pictură, curentele moderniste pe care le găsim
reprezentate sunt cubismul (Marcel lancu şi M.H. Maxy) şi
suprarealismul (Corne/iu Mihăilescu şi Victor Brauner). în
sculptură, personalitatea cea mai marcantă rămâne Constantin
Brâncuşi, prin ansamblul monumental de
la Tg. Jiu, cuprinzând Coloana infinitului, Constantin Brâncuşi
Poarta sărutuluiş\ Masa tăcerii, dedicate

„Masa tăcerii" de Constantin Brâncuşi

297
 toate cinstirii eroilor războiului de reîntregire. Prin activitatea sa
desfăşurată în Occident, el aduce o recunoaştere largă a valorilor
culturii române, din tradiţiile căreia artistul îşi ia, adesea, motivele
pe care le prelucrează, dându-le sensuri simbolice. O altă
personalitate a artei moderne din România este Hans Mattis-
Teutsch, pictor pe care stilizarea formelor îl împinge adesea
dincolo de limita figurativului, în domeniul artei abstracte.
Artele spectacolului. Printre artele care cunosc o înflorire în
perioada interbelică se numără şi acelea ale spectacolului: teatrul
dramatic şi de comedie, opera, opereta, baletul, revista, ca şi
activitatea de concerte a Filarmonicii. In fiecare dintre aceste
domenii, la care se adaugă şi recent apărutul teatru radiofonic,
se afirmă personalităţi de mare renume. O parte din aceste
manifestări artistice sunt subvenţionate de stat; astfel, este cazul
Teatrelor Naţionale (din Bucureşti, Cluj, laşi, Chişinău, Cernăuţi şi
Craiova), a Operelor (Bucureşti şi Cluj). George Vraca, Aurel
Storin, Lucia Sturdza Bulandra sunt câteva din numele
reprezentative ale scenei teatrale interbelice; li se alătură, pentru
genul revistei, personalitatea inconfundabrlă a lui Constantin
Tănase. Baletul clasic îşi are, la rândul său, reprezentanţi de
prestigiu, ca Elena Penescu-Liciu, iar cel modern este ilustrat
îndeosebi de Floria Capsali. Pe scena Operei Române evoluează
mari artişti lirici: Margareta Metaxa, Valentina Cretoiu, Dinu
Bădescu, Şerban Tassian, Petre Ştefănescu Goangă. Alţii,
originari din România, duc faima ţării pe marile scene ale lumii
(sopranele Florica Cristoforeanu şi Pia Igy).
Tot de această epocă sunt legate începuturile cinematografiei
româneşti. Cea mai importantă realizare o constituie ecranizarea
piesei lui I.L. Caragiale „O noapte furtunoasă", realizată de
regizorul Jean Georgescu (cu protagonişti ca Al. Giugaru, Radu
Beligan, George Demetru).
Muzica românească traversează, şi ea, o epocă foarte
prosperă în anii dintre cele două războaie. Creaţia originală, aflată
predominant sub semnul inspiraţiei folclorice, este reprezentată
prin personalităţi pe care le-am amintit deja în legătură cu
punerea în valoare a tezaurului tradiţiei naţionale. Incontestabilul
apogeu valoric este atins prin opera lui George Enescu, a cărui
activitate de dirijor şi de violonist o completează pe cea
componistică. Dinu Lipatti, la rândul său, îmbină preocuparea
pentru compoziţie cu strălucita carieră de pianist, în timp ce Cella
Delavrancea îşi împarte activitatea între concertele de pian şi
vocaţia de prozator. în sfârşit, arta dirijorală cunoaşte şi ea
succese prin mari şefi de orchestră, ca George Georgescu şi Ionel
Per/ea.
Alte genuri muzicale se afirmă, şi ele, în deceniile
interbelice. Ion Vasilescu, Ionel Fernic, C/aude Romano fiind doar
câţiva din cei mai populari compozitori de muzică uşoară. Muzica
populară interpretată de Măria Tănase sau de taraful lui Grigoraş
Din/cu reuşeşte, în acea epocă, să reţină nu numai atenţia
publicului românesc, ci şi să repurteze succese internaţionale,
cucerind auditoriul în turneele din Statele Unite.
Marile sinteze şi marii precursori. Dar, dincolo de aceste
manifestări mai direct accesibile unui public numeros, cultura
română din perioada interbelică a însumat o bogată operă
teoretică, de concepţie, în diferite ramuri ale disciplinelor umaniste.
Ea se ilustrează prin nume de mare prestigiu, unele dintre ele
cunoscute dincolo de hotarele ţării. Caracteristic este efortul de
sinteză pe care îl

298
fac creatorii din diferite domenii, deşi demersurile analitice nu
lipsesc nici ele, adeseori precedând sinteza în opera aceluiaşi
teoretician. Este cazul lui George . Călinescu („Istoria literaturii
române de la origini până în prezent"), al lui Eugen Lovinescu
(„Istoria civilizaţiei române moderne"), al lui Tudor Vianu (Arta
prozatorilor români"), al lui N. Bagdasar („Istoria filosofiei
româneşti"). După cum ne-o demonstrează exemplele citate,
atracţia sintezei se manifestă în cultura română într-un moment
când exista certitudinea maturizării ei şi atingerii unui apogeu
valoric; nu este deci, întâmplător, că tocmai sintezele enumerate
anterior au sensul unei retrospective, al unor bilanţuri critice, al unei
contemplări reflexive pe care cultura românească modernă şi-o
dedică sie după mai bine de un secol de acumulări. Vocaţia pentru
sinteză nu se rezumă însă la aceste studii ample cu caracter
retrospectiv. Definirea unor sisteme proprii de gândire se mani-
festase şi la generaţiile precedente; o regăsim, acum, în tot mai
multe domenii ale creaţiei teoretice. Dar, chiar şi atunci când
studiile nu se încheagă într-un sistem original, ele ating adesea cote
de valoare la nivelul european al vremii.
în estetică şi istoria literară, în afara numelor deja citate, îşi
continuă activitatea, începută în perioara precedentă, Mihail
Dragomirescu (1868-1942), susţinător al autonomiei esteticului şi
autor al unei teorii a capodoperei, pe care o expune în lucrarea sa
„Ştiinţa literaturii". Deseori contestat de generaţia imediat
următoare, el este repus pe un loc din fruntea ierarhiei
esteticienilor români de către criticii tineri care văd în sistemul său
semne ale unei gândiri de tip structuralist. Profesorul de estetică
de la Universitatea din Cluj, Liviu Rusu (1901-1985), îşi susţine
doctoratul la Sorbona cu teza principală „Essay sur la creation
artistique. Contribution â une esthetique dynamique". Şerban
Coculescu (1903-1959) matematician, poet şi estetician se afirmă
ca unul din precursorii aplicării metodelor matematice în domeniul
estetic. Stabilit în Franţa, el publică, sub pseudonimul Pius Servien,
lucrări de referinţă în acest domeniu aflat abia la început de drum
(„Lşs Rythmes comme introduction physique â l'esthetique"). Un
alt român stabilit în Franţa, C. Matila Ghyka, îşi înscrie numele în
aceeaşi categorie a pionierilor cercetărilor de estetică realizate cu
mijloace matematice. Lucrarea sa, „Le Nombre d'Or, rites et
rythmes pythagoriciens dans le developpement de la civilisation
occidentale", publicată în 1931, constituie un element de referinţă
în această nouă direcţie a esteticii secolului nostru.
Alţi români se impun, de asemenea, atenţiei cercurilor de
specialişti din Occident prin operele lor teoretice în diferite domenii
ale cercetării umaniste sau în zonele de interferenţă dintre sfera
umanistă şi cea a ştiinţelor exacte. Ştefan Lupaşcu (Lupasco) se
face cunoscut prin volumele „La physique macroscopique et sa
portee phi/osophique" şi „Les idees directrices d'une nouvelle
philosophie des sciences", marcând începutul unei opere pe care o
va continua şi după al doilea război mondial. Un demers care poate
fi considerat de pionierat ştiinţific îl realizează Ştefan Odobleja cu
a sa „Psihologie consonantistă", în care prefigurează principii de
bază ale ciberneticii.
Nu mai puţin importante sunt şi operele unor gânditori români
a căror receptare internaţională nu a fost la fel de largă. Mulţi
dintre ei ne apar confruntaţi cu tentaţia de a construi adevărate
sisteme filozofice, estetice, etice, Psihologice, căutând răspunsuri
globale şi originale la marile întrebări ale acestor domenii ale
cunoaşterii. Această vocaţie a sintezei duce mai departe o tendinţă
299
 pe care, incipient, o
descopeream încă la
precedenta generaţie de
cărturari români; ea poate fi, de
asemenea, interpretată ca
reflex al culturii germane în al
cărei spirit s-au formulat cei mai
mulţi dintre aceşti beneficiari ai
unor burse de studii în Germania
sau Austria, al căror prestigiu în
studiul filosofiei îl depăşea pe
cel al Franţei către care se
simţeau mai atraşi artiştii Şi
literaţii. Constantin Rădulescu-
Motru („Personalismul
energetic", 1927), Lucian B/aga
(„Trilogia cunoaşterii' 1931-
1934), P.P. Negulescu („Geneza
formelor culturii", 1934),
Eugeniu Spe-ranţia („Psihologia
gândirii", 1922), Ion Petrovici
(„Teoria noţiunilor"), Mircea
Eugen lonesco Florian („Arta de a suferi",
1920) Tudor Vianu („Estetica",
1934-1936) reprezintă, prin
lucrările citate, tocmai această
tendinţă prezentă în cultura
română interbelică. Gânditorii
formaţi la şcoala franceză
manifestă, în schimb, o
înclinaţie către abordarea
într-un spirit eseistic, chiar şi atunci când titlurile contrazic această
caracterizare:
D.D. Roşea („Existenţa tragică. încercare de sinteză filosofică",
1934), Dan
Bădărău („Essay sur la penssee", 1925), I.D. Gherea („Le moix
et le monde.
Essai d'une cosmogonie antropomorphique", 1938).
Activi şi ei în perioada interbelică, Alexandru Bogza şi Camil
Petrescu'\ş\
construiesc adevărate sisteme filozofice, fără a le încredinţa
însă tiparului;
publicul va lua cunoştinţă de ele abia în anii '80 ai secolului
nostru, ele
aparţinând totuşi, de drept, epocii când au luat naştere.

Despre pictura lui Gh. Petraşcu, din „Pictura românească in

imagini":
„Pentru că, aşa cum s-a observat, pictura lui Pătraşcu
descoperă acele spaţii în care elementul se transformă în
permanenţă, obişnuitul devine viziune uimitoare a unei poezii
cosmice lată, de pildă, interioarele înfăţişate de Petraşcu, nimic
din intimismul tradiţional al tablourilor cu acest subiect... Petraşcu
a introdus în pictura modernă românească o direcţie ale cărei
consecinţe nu au fost, poate, descoperite încă în sensul lor cel mai
adânc. La graniţa dintre organic şi mineral, lumea tablourilor lui
evocă, într-o poezie tăcută, de concentrată gravitate, o viziune în
care palpabilul şi misterul se însoţesc. Structura acestei arte
cuprinde, deopotrivă, înţelegeri ale străvechii arte româneşti şi ale
picturii europene a secolului al XX-lea; o sinteză cutezătoare ale
cărei înfăptuiri marchează în istoria artei româneşti un moment
dintre cele mai semnificative. Petraşcu este incontestabil, dacă nu
un fondator de şcoală, un întemeietor de tradiţie artistică".
TEMĂ:
- Care a fost contribuţia artelor spectacolului la progresul
culturii interbelice?

300
 VIZIUNEA CULTURALĂ ROMÂNEASCĂ (III)

- CULTURA DE MASE. TRĂSĂTURI GENERALE.

- PRINCIPALELE INSTITUŢII DE CULTURĂ.

Cultura de mase. Trăsături generale. Din punct de vedere

cultural, perioada din istoria României care debutează după
înfăptuirea Marii Uniri din 1918 şi se încheie o dată cu instalarea
regimului comunist a reprezentat un apogeu, pregătit de
desfăşurările anterioare din întreaga epocă modernă. Desigur,
generaţia marilor clasici (Eminescu, Creangă, Caragiale) îşi
încheiase activitatea, dar acum ia naştere un veritabil „al doilea
clasicism", demn de acest nume prin caracterul stabil, durabil al
valorilor spirituale pe care Ie-a generat, nicidecum însă prin
opţiunea stilistică, deloc omogenă, câteodată de-a dreptul
modernistă. Totuşi, chiar dacă în conştiinţa publică se
încetăţenesc, cu precădere, valorile de vârf, această perioadă
istorică poate fi, în mod la fel de justificat, caracterizată ca
momentul de explozie a culturii, de difuzare a ei în toate mediile
sociale, în care societatea românească îşi edifică - fără să o
numească astfel, şi fără nici o nuanţă propagandistică - o adevărată
cultură de mase, care stimulează şi antrenează forţe creatoare de
diverse mărimi, nu doar superlativele care constituie partea vizibilă
a icebergului cultural românesc. Apariţia acestui fenomen îşi află
suficiente argumente în plan istoric, dar şi în domeniul psihologiei
sociale. Istoric, el a fost pregătit de perioada precedentă, în care
notam obligativitatea învăţământului primar, mişcarea culturală la
sate avându-i ca principali agenţi pe învăţătorii din mediul rural,
stimulaţi de iniţiativele lui Spiru Haret, iar în Transilvania activitatea
„Astrei", care, de asemenea, viza totalitatea românilor, indiferent de
provenienţa socială sau gradul de instrucţie. Deloc neglijabilă în
generarea acestui fenomen, de pătrundere a culturii în toate
straturile societăţii, cu forme specifice, este şi activitatea unui mare
număr de asociaţii şi societăţi culturale, cauză, dar, în acelaşi
timp, şi efect al tot mai largului interes pentru "cultură. Abundenţa
presei de tot felul, de la efemere apariţii de gazete locale, uneori
doar cu caracter ocazional, până la marile cotidiene citite în
întreaga ţară.
După 1928, într-o proporţie mereu crescândă, radioul începe
şi el să-şi exercite funcţia specifică de factor cultural. Bogata
activitate editorială, numărul mare de traduceri de tot felul, de la
pretenţioase expuneri de sisteme filozofice până la scrieri de
popularizare, sau chiar la foiletoane de mare tiraj, reprezintă nu
numai semnul unei variate şi abundente „oferte culturale", ci ne
vorbesc şi despre „cererea" existentă în acest domeniu.
între factorii culturalizatori care acţionează în epocă, începe
să-şi facă simţite efectele şi cinematograful. Urr proces dirijat, de
„democratizare" pro-
301

gramatică a culturii, se manifestă prin apariţia căminelor culturale

la sate. Toate aceste elemente, sumar trecute în revistă, ne
 vorbesc despre factorii obiectivi cu un rol în fenomenul de
răspândire a culturii în diverse medii sociale. Ei sunt însă secondaţi
de motivaţii subiective, dintre care, pentru perioada de după 1918,
esenţial pare a fi sentimentul, larg răspândit, al mândriei naţionale,
generat de formarea României mari. Acestuia i se adaugă,'
treptat, şi alte motivaţii subiective, cum ar fi conştiinţa valorii
individului, care creşte o dată cu dobândirea prin lege a diferitelor
libertăţi democratice; votul universal, libertatea cuvântului,
garantarea proprietăţii private sunt doar o parte din elementele de
ordin juridic care au dus la apariţia şi consolidarea acestui
sentiment. în mediul sătesc a contribuit, de asemenea, reforma
agrară care, survenită după războiul de reîntregire, a fost
percepută de o mare parte a noilor împroprietăriţi, ca o răsplată
legitimă, un drept câştigat prin vitejie în lupta pentru cauza
naţională. Totalitatea acestor împrejurări obiective şi subiective au
dus la procesul de democratizare a culturii care reprezintă una
din caracteristicile perioadei interbelice.
Un alt proces care se intensifică în această epocă şi\x\ strânsă
legătură cu fenomenul prezentat anterior este acela de acu/turaţie.
Prin acest termen se defineşte „complexul fenomenelor rezultate
din contactul direct şi durabil între grupuri sociale având culturi
diferite" şi „schimbările ce au loc, în planul culturii, în grupurile
respective". într-adevăr, dacă sistematica includere a mediilor
ţărăneşti în viaţa culturală constituie în principiu un factor de
progres social, nu se poate nega faptul că acelaşi proces
reprezintă un început de înstrăinare faţă de valorile culturii
tradiţionale ţărăneşti.
Intuind procesul de accelerată disoluţie la care era supusă
tradiţia în contact cu civilizaţia modernă, oamenii de cultură şi-au
făcut un obiectiv din studierea şi salvarea elementelor acestei
culturi tradiţionale. Această preocupare, pornită dintr-un
sentiment de responsabilitate faţă de o moştenire culturală
străveche şi ameninţată cu dispariţia, a produs două rezultate
principale şi, în cele din urmă, total diferite. Primul a fost
organizarea unor studii sistematice de sociologie şi etnografie, cea
mai palpabilă realizare a lor fiind apariţia Muzeului Satului din
Bucureşti, al doilea rezultat, independent de cel dintâi, este
reprezentat de apariţia unor societăţi pentru cultivarea artei
naţionale, unde bunele intenţii nu erau totdeauna dublate de
discernământul şi competenţa necesare unui astfel de scop; de aici
a luat amploare o adevărată modă, deja prefigurată în perioada
precedentă, care făcea o regulă din purtarea costumului popular în
diverse ocazii festive. Prin supralicitare, această modă a generat,
cum era şi firesc, efecte contrare celor preconizate: ea a dus la
banalizarea şi vulgarizarea unor autentice valori etno-culturafe.
Principalele instituţii de cultură. O scurtă enumerare a
principalelor instituţii de cultură, mişcări şi iniţiative culturale se
impune pentru conturarea cadrului în care s-a desfăşurat această
componentă a istoriei româneşti în perioada cuprinsă între 1918-
1948.
învăţământul a cunoscut nu numai o dezvoltare, ci şi o
diversificare. în reţeaua învăţământului de stat, dar şi particular, se
înmulţesc specializările din şcolile profesionale, la amploare
reţeaua şcolilor normale (pedagogice) şi şcolilor de arte şi meserii.
Liceele, având de regulă secţii reale şi moderne (umaniste),
 reprezintă o garanţie de seriozitate şi calitate; diploma de
bacalaureat, obţinută în urma unui dificil' examen susţinut la
principalele materii de cultură generală, garanta pentru temeinicia
studiilor. Probleme deosebite se ridică pentru organizarea
învăţământului din provinciile unite în 1918, unde se pornea de la o
altă experienţă anterioară. Reţeaua de învăţământ superior se
extinde prin înfiinţarea universităţilor româneşti din Cluj şi Cernăuţi,
a Institutului Teologic din Chişinău. Pentru buna pregătire a
armatei române ia fiinţă o reţea de licee militare şi şcoli de ofiţeri.
O importantă creştere o cunoaşte învăţământul primar, principalul
agent în lupta cu flagelul analfabetismului. Este semnificativ faptul
că în intervalul cuprins între 1920-1939 numărul celor implicaţi în
această formă de învăţământ (profesori şi elevi) creşte de patru
ori. în mediul rural, învăţătorii continuă să fie principalul element
culturalizator nu numai pentru copii, ci şi pentru adulţi. împreună
cu preoţii şi cu notarii, ei formează intelectualitatea sătească. Tot
legat de învăţământul românesc interbelic, se cuvine amintită
tradiţia concursurilor şcolare, organizate de „Tinerimea Română",
tradiţie cu rădăcini în perioada istorică precedentă şi având ca
scop depistarea şi stimularea celor mai dotaţi dintre elevii de
liceu. De asemenea, pentru a avea o imagine completă a
învăţământului din România perioadei 1918-1948, se cuvine amintit
şi învăţământul în limbile minorităţilor naţionale, figurând printre
drepturile decurgând din Constituţia din 1923.
în directă corelaţie cu răspândirea culturii prin învăţământ se
prezintă şi tabloul vieţii editoriale. Nu numai Bucureştiul sau câteva
mari oraşe, centre universitare, iau parte la această activitate
editorială, ci uneori chiar centre urbane de mai mică importanţă
îşi au editurile lor; este suficient un spirit întreprinzător pentru a
iniţia o asemenea activitate. Exemplul lui Nicolae /orga care a
transformat Vălenii de Munte într-un focar de cultură este cel mai
răsunător, dar nu singurul. Cele mai importante edituri ale epocii
rămân „Cartea Românească", „Casa- Şcoalelor", „Cugetarea",
„Fundaţia pentru literatură şi artă Regele Carol al II, „Scrisul
Românesc". Diversitatea publicaţiilor este mare, de la ediţii de lux
la ediţii populare, cea mai cunoscută fiind „Biblioteca pentru toţi".
Ea a publicat de la clasici la contemporani atât din literatura
română, cât şi traduceri din diferite limbi străine.
Presa este şi ea obiectul unui proces de mare diversificare:
numai în 5 ani (perioada 1919-1924) apar aproape 3400 de
periodice. Totuşi, o mare răspândire nu cunosc decât ziarele şi
revistele. „Universul", cotidian de informaţii, este cel
mai'cunoscut. îi urmează ziarele cu diferite orientări:
„Adevărul"ş\ „Dimineaţa" (centru-stânga), „Cuvântul",
„Curentul"(centru-dreapta) sau publicaţiile partidelor politice:
„Dreptatea" (P.N.Ţ.), „Viitorul" (P.N.L.), „îndreptarea" (Partidul
Poporului). Numele unor periodice se identifică în conştiinţa
publică cu personalitatea directorului, sau a celui care reprezintă
spiritul îndrumător al gazetei: Nicolae /orga la „Neamul
Românesc", Pamfil Şeicaru\a „Curentul", Nae lonescula
„Cuvântul".
Nu numai ideologic, dar şi din punct de vedere al domeniilor
de interes, publicaţiile diferă între ele. Există reviste de cultură -
„Adevărul literar şi artistic", „Universulliterar", „Viaţa Românească",
„Gândirea"etc; există publicaţii politice, cum sunt deja menţionatele
periodice ale diferitelor partide; există magazine de divertisment şi
informare, ca „Realitatea ilustrată"; sunt şi reviste de specialitate
303
 în diferite domenii ale ştiinţelor umane sau ale naturii, precum
şi în ştiinţele exacte.
O formă nouă de răspândire a informaţiilor o reprezintă
radioul. Activitatea de radiodifuziune "tş\ are începuturile în 1928,
printre pionierii ei în România fiind inginerul M. Konteschweller. O
dată cu mărirea numărului de abonaţi radio, acest nou element al
vieţii culturale româneşti încetează a mai fi doar o noutate tehnică
privită cu curiozitate, devenind efectiv ceea'ce este prin vocaţie:
un factor deosebit de eficient în vehicularea informaţiei şi un agent
de prim ordin în procesul de uniformizare culturală cu consecinţe
unele apreciate unanim, altele controversate. O dată cu
creşterea popularităţii radioului, se diversifică emisiunile sale şi
deci şi publicul căruia i se adresează De mare audienţă se bucură
„Teatrul radiofonic", acesta beneficiind de vocile celor mai
importanţi actori ai vremii.
Teatrul'\nsuş\ cunoaşte, şi el, în perioada interbelică o epocă
de dezvoltare şi de îmbogăţire stilistică. După Marea Unire
funcţionează teatre la Bucureşti, Cluj, laşi, Craiova, Cernăuţi şi
Chişinău. Confruntate cu dificultăţi financiare, ultimele trei îşi
întrerup activitate în 1935 în afara teatrelor susţinute de stat,
există altele subvenţionate de diferite instituţii sau companii
teatrale particulare, în 1940, la Bucureşti funcţionau şapte astfel de
teatre. Numărul lor era variabil, după cum şi existenţa unora dintre
ele era efemeră. în afara repertoriului clasic universal şi a
dramaturgiei naţionale, ele abordau genuri agreate de publicul de
diverse categorii. Un succes constant l-a cunoscut trupa de
revistă a lui C. Tănase, mizând pe umorul cu trimiteri la realitatea
imediată prin care se caracterizau cupletele marelui comic.
Teatrul liric cunoaşte şi el succese în perioada de care ne
ocupăm Pe scena operelor din Bucureşti, Timişoara şi Cluj este
reprezentat un repertoriu destul de variat, în care, totuşi, creaţia
autohtonă, încă insuficient apreciată de marele public, pătrunde cu
greu. Dacă reprezentanţii artei componistice sunt receptaţi de
public cu oarecare reticenţe, gustul acestuia fund mai favorabil
repertoriului clasic, în schimb, arta interpretativă românească îşi
continuă seria succeselor deja tradiţionale atât pe scenele din ţară,
cât şi în turnee pe marile scene ale lumii.
Cinematograful devine în această perioadă forma cea mai
accesibilă şi cea mai populară. Producţiile prezentate sunt de
regulă străine, predominând cantitativ cele americane. Pe lângă
„Noapte furtunoasă" trecem în palmaresul filmului autohton şi
premiul obţinut la Veneţia de documentarul lui Paul Călinescu
despre Basarabia. Mult mai consistentă este filmografia cu caracter
documentar, începând cu secvenţele sistematic înregistrate pentru
jurnalele de actualităţi care însoţeau reprezentanţiile din sălile de
cinematograf, adevărate cronici în imagini ale vieţii sociale şi
politice în România interbelică.
Mai puţin supuse unui proces de instituţionalizare, muzica şi
artele plastice şi-au alcătuit în perioada 1918-1948 cadrele prpprii.
în artele plastice factorul de legătură l-a constituit „Sindicatul
Artelor Frumoase", având ca scop principal susţinerea intereselor
de breaslă ale plasticienilor şi reprezentarea lor pe plan civic. în
paralel, au activat diferite grupări constituite pe criteriul afinităţilor
estetice între care cele mai importante

304
Henri Gheorghe
Coandă Marinescu
sunt „Tinerimea Artistică". înfiinţată în 1901 ca o asociaţie cu
scopul înnoirii artelor plastice româneşti se dovedeşte cea mai
longevivă dintre acestea. Existenţa în număr mare a diverse
asociaţii, unele având scopuri culturale, continuă, de altfel, să
caracterizeze societatea românească şi în perioada 1918-1948. La
fel „Astra", care se adaptează treptat, continuându-şi munca de
ridicare culturală a mediilor româneşti din Transilvania, cu
precădere a ţărănimii, prin intermediul cadrelor didactice şi al
clerului, în colaborare cu alte organisme vizând scopuri
asemănătoare.
Un rol cultural important şi l-au asumat şi diferitele fundaţii,
cum ar fi „Fundaţiile Regale" ş\ „Fundaţia IC. Brătianu". Având o
tradiţie inaugurată încă de regele Carol I, „Fundaţiile
Regale"cunosc un moment de maximă activitate sub domnia lui
Carol al II, când, sub acest generic, fiinţează o revistă, poate cea
mai prestigioasă publicaţie culturală din epocă, Orchestra
Filarmonică, Fundaţia „Regele Carol I", Fundaţia „Principele
Carol", „Fundaţia pentru Literatură şi Arte Frumoase Regele
Carol II", „Fundaţia Regele Ferdinand", Institutul de Cercetări
Ştiinţifice de la Cluj, Observatorul de Astronomie Fizică de la
Dubăsarii Vechi ş\ Muzeul „Al. St. Georges" din Bucureşti. Este
impresionant bilanţul editorial al „Fundaţiei pentru Literatură şi Artă
Regele Carol II", axată pe promovarea valorilor naţionale din
diferite domenii de creaţie prin tipărirea valorilor de vârf din
diferite discipline artistice sau socio-umaniste: /V. lorga, N.
Cartojan, G. Oprescu, Perpessicius, Noica, Cioran, E/iade, Ralea,
Călinescu, Cioculescu, Bacovia, Mateiu Caragiale, Emil Botta, V.
Voiculescu, L. Blaga, Virgil Gheorghiu, Arghezi, Goga etc. Sub
aceleaşi auspicii au publicat, la

305
 începutul carierei lor, Zaharia Stancu, George Lesnea, Cicerone
Theodorescu, Radu Boureanu, Eugen Jebeleanu, nume care s-au
înscris, cu precădere, în istoria literară a deceniilor postbelice.
Aceleaşi fundaţii îi datorăm publicarea Bibliei în traducerea lui
Gala Galaction. în sfârşit, dezvoltând ideile lui Spiru Haretşi
Nicolae lorga, „Fundaţiile Regale''au organizat şi patronat
mişcarea de ridicare culturală a satelor, prip intermediul unor tineri
special pregătiţi pentru a-şi asuma răspunderi organizatorice în
această direcţie, în jurul unei instituţii educaţionale polivalente
numită „Cămin cultural". Alte echipe de tineri, sub conducerea
sociologului Dimitrie Guşti, au fost trimise pentru a studia diferite
zone etnografice ale ţării. în afara studiilor publicate, activitatea
lor s-a concretizat şi în înfiinţarea Muzeului Satului din Bucureşti.
Cel mai înalt for cultural a fost, în perioada 1918-1948,
Academia Română. Personalităţile care o compuneau au avut
contribuţii importante în dezvoltarea literaturii, artei, istoriografiei,
lingvisticii, precum şi a ştiinţelor naturii, chimiei, fizicii, matematicii.
Unele dintre cele mai marcante personalităţi îşi începuseră
activitatea încă din perioada precedentă. Istoricii N. lorga, V.
Pârvan sunt dintre cei activi încă de la sfârşitul secolului trecut, în
timp ce CC. Giurescu aparţine unei generaţii mai noi. în filologie şi
lingvistică tradiţiile sunt duse mai departe de OvidDensuşianu şi
Sextil Puşcariu.
Savanţi români cu contribuţii de seamă în perioada 1918-
1948, sunt şi Gh. Longinescu (chimie), LazărEdeleanuipe\rodn\m\
e), Ştefan/a Mărăcineanu şi Ştefan Procopiu (fizică), M.
Drăghiceanu, I. Simionescu (geologie), Vintilă Mrhăilescu
(geografie), E/ie Radu (hidroconstrucţii), D. Leonid(electrotehnică)
şi mulţi alţii. Germanul Hermann Oberth, originar din Transilvania,
este considerat unui din părinţii aeronauticii.
Cercetarea ştiinţifică, depăşind cadrul tradiţional al
universităţilor, se organizează independent de acestea. Iau fiinţă
institute de seruri şi vaccinuri, de igienă şi sănătate publică, de
zootehnie, un institut forestier şi altul pentru cultivarea tutunului,
institute de cercetări în domeniile economiei, energiei, statisticii.
Ştiinţeje umaniste, în special datorită activităţii lui N. lorga,
beneficiază şi ele de institute de istorie naţională, istorie
universală, studii bizantine şi studii sud-est europene.
Ca o concluzie generală, se evidenţiază faptul că perioada
interbelică se constituie ca un complex de aspecte, adeseori
diferite între ele până ia antagonism. Ceea ce unifică acest
ansamblu atât de heteroclit în aparenţă este desprinderea
definitivă, în această perioadă, de mai vechiul complex al „intrării
în Europa", integrarea culturală în mişcarea de idei, aşa cum se
desfăşura ea la acea vreme pe plan mondial, fiind un fapt împlinit
şi resimţit ca atare. Abandonarea acestui vechi complex răzbate
deopotrivă, deşi în mod diferit, atât din demersurile întreprinse
întru căutarea şi definirea surselor specificului naţional, cât şi în
toate creaţiile, urmărind firul logic al unei dezvoltări interne mai
mult decât raportarea la categoriile istorice, etnice sau religioase.
Fără a urmări, programatic, o punere de acord cu gândirea
contemporană din Occident, ele sunt, cu naturaleţe, nu în pas cu
ea, ci chiar parte a sa, într-o epocă în care locul României în
familia spiritualităţii europene constituia un adevăr de la sine
înţeles.
306
 Despre „Viaţa teatrală", din „Istoria Teatrului în România":
„Un fenomen caracteristic acestei perioade este înmulţirea
fără precedent, a numărului de întreprinderi teatrale
semioficiale sau particulare, unele de lungă existenţă, altele
ocazionale. Ansamblurile acestea, unele slujind teatrul
dramatic, altele teatrul de divertisment, revistă, comedia
muzicală, brăzdează ţara în lung şi în lat, beneficiind de
înlesniri materiale, de reduceri ori scutiri de taxe atunci când îşi
stabilesc itinerarii în noile provincii. Companiile dramatice şi
teatrale particulare au adeseori în frunte actori de prestigiu ca
Măria Ventura, Marioara Voiculescu, Tony Bulandra, Lucia
i Sturdza-Bulandra, Ion Manolescu, Gheorghe Storin, Vladimir
Maximilian, Elvira Popescu, Ion lancovescu, Mişu Fotino, Mana
Filotti. Sufletul Teatrului de revistă de-a lungul a două decenii
este Constantin Tănase, actor de extremă dotare pentru acest
gen de teatru, excelent organizator de trupă, cupletist curajos,
artist de înalt spirit civic. O intensă şi febrilă activitate de turnee
desfăşoară, concomitent, trupele maghiare, germane,
evreieşti, care joacă în Transilvania, Banat, Bucovina, precum
şi în Moldova, Muntenia, Oltenia.

TEMĂ:
- Prezentaţi principalele instituţii de cultură şi rolul lor în
perioada interbelică.
Progresul în cultură şi ştiinţă, 1878-1938
(Tabel recapitulativ)
ROMÂ EUROPA SI
NIA LUMEA
 Ştiinţe Arte Data Ştiinţe Arte

1 2 3 4
1878
-Teza de -Th. A. - H. James,
a lui Spiru lampa Miller".
matematică:
pra
axelor mari
bitelor
planetare". 1879
-înfiinţarea - I.L. - Max - F.M.
miei Române. „0 noapte principiile „Fraţii
- Facultatea noasă". • namicii. -H.'lbsen,
medicină din - Vasile Alec- -Ch. - P. I.
sandri, ■ legea „Evgheni
Vodă". respingerii
lor electrice.
1880
- Grigore - Nicolae - L. Pasteur -A. Rodin,
„Dacia rescu şi Ion peră torul".
romani". dreescu streptococul.
opere:
gâscă" şi
pectiv
mare".
- Şcoala - Ion 1881 - L. von - M. Twatn,
naţională Creangă, ' Ranke, „Prinţ şi
de poduri şi „Amintiri din „Istoria Cerşetor".
de la pilărie".
1/13 iul.,
„Contemporan
ul".
- Se -Al. 188 - R. Koch -
înfiinţează
roul geologic. Macedonski,
Bi- „Poezii". 2 bacilul
tuberculozei.
- prima
electrică,
New York.

rtna
 1 2 3 4
- Mihai 188 - turbina de -C. Collodi,
Emines- 3 acţiu- „Aven-
cu, „Poezii". ne cu vapori turile lui
- Statuia lui W. Dilthey,
fan cel Mare ducere în
la laşi. spiritului".
188
Noi lucrări - I.L. - legile - E. Degas şi
Nicolae „0 scrisoare - calculul Seurat
şianu şi .A.D. dută". absolut. „Călcătoresel
nopol, şi - pelicula „0 duminică
„Revoluţia lui fică. Grande
în - linotipul.
Ungaria" şi
pectiv
Roessler".
188
-Victor — I.L. - L. Pasteur -
blică un „D-ale mul vaccin
bacteriologie.
lului". rabic.
- Primul
col de
limba
română. 188
- Bogdan P. - Casa -A.
deu începe - Statuia lui minări".
rea lui Gheorghe
cum din Bucureşti.
mânie".
188
-Alexandru
bescu,
torice şi
-A.D. -literare".
„Fântâna 1888 - anvelopa - primele
Xenopol, pneu- tablouri
.Istoria Blanduziei". matică. ale lui
din Dacia - maşina de Lautrec.
lat modernă.
1889 - motorul - L.N. Tolstoi,
asincron
trifazat. „învierea".
1890
- „Societatea - I.L. -bazele
mână pentru „Năpasta". - prima
- primul zbor
nat.
 1 2 3 4
- Se 1891 -A. Conan
înfiinţează la Doyle,
Bucureşti „Aventurile lui
Fundaţia Sher-lock
universitară Holmes". -
Carol I. primele
tablouri ale
lui Gaugain -
- I.L 1892 - electronii. - K. May,
Caragiale, - motorul „Winne-tou".
„Proză". Diesel
- Grigore - George 1893 -1893-1896 -
Antipa în- Coşbuc, expediţia lui
fiinţează „Balade şi Fr. Nan-sen la
Muzeul de idile". Polul Nord.
istorie
- D. 1894 - bazele - R. Kypling,
Zamfirescu, sociologiei. - „Cartea
„Viaţa la antena junglei".
- prima ţară". receptoare.
- razele X. - -H.G. Wells,
1895 radioul.
Enciclopedie - „Maşina
română a telegraful fără timpului".
fost scrisă de fir. -
CD. Loga. cinematograf
ul.
- înfiinţarea - 1896 - -A.P. Cehov,
Casei Cinematogra „Pescăruşul".
Şcoalelor. ful „Lumiere" radioactivitate - G. Puccini,
la Bucureşti. a. „Boema".

- Institutul de "189 -tubul

electronul, - - R. Tagore,
arhitectură cu raze „Poeme"
din Bucu- 7 catodice.
reşti. -
Expediţia lui
Emil
Racovită la
Polul Sud
Lucrări ale lui 1898 -malariei,
agentul - H.G. Wells,
L. Mrazec, - „Războiul
N. Teclu, G. tunelul lumilor".
Tocilescu. Simplon. -
radiul şi
1899 - oţeluri rapide. -1. Sibelius,
„Fin-landia".

- Petru Poni 190 -cuantelor.

teoria - G.
alcătuieşte - Puccini,
descrierea 0 dirijabilul cu „Tosca".
mineralogică structură
a României. metalică.
- 190 - adrenalina. - concertele
Societatea lui S.V.
corală 1 Rahmaninov.
Carmen.
310
I 1 2 3 4
- Al. 190 - M. Gorki,
Davilla „Azilu de
„Vlaicu 2 noapte".
Vodă".
-Traian Vuia - B.St. 190 -A.P. Cehov,
susţine Delavran- „Livada cu
ideea cea „Hagi 3 vişini".
zborului cu Tu-dose".
un aparat
mai greu -G. Mahler,
190 - prima diodă. „Simfonia a
4 Vl-a".
 -
- Doctoratul - T. 190 - sudura
în ma- Observatorul Maiorescu,
tematicastronomic „Critice". 8 electrică.
lui Di- din Bucu-
Pompeiu reşti.
re -Lucrări
zolvă ale lui N.
problemalorga, şi
anume „Is-
continuit
- Contribu
toria
lui George
Imperiului
Ţiţeica Otoman" (în
geometrie.
Ib. ger-
Primul mană),
zbor şi
al lui Traian
respectiv
Vuia. „Istoria
- Func - "B. St.
lui Di- Dela- 1909 -măsurarea . - R.M.
Rilke,
Pompeiu. vrancea, ma-naţiilor „Requiem
„Apus de rad>o<ict ve. ".
- înfiinţarea -soare".
Muzeul "no 1
.mpa cu - tablouri
Comisiei Simu din semnate de
istorice a Bucureşti. neon. O. Kokoska.
României.
311
 1 2 3 4
- primul film 191 - teoria
artistic translaţiei
românesc 1 continentelor
„Cucerirea .
Inde-
pendenţei". - metoda de - Th. Mann,
191
cracare a „Moartea la
2 petrolului. Veneţia".
191 - structura
atomului.
3
- Primele -C. Hogaş, 191 - primul tanc.
săpături „Pe drumuri
arheologice de munte". 4
la Histria
- „Revista - M. 1915 - vitamina B. -G. Mistral,
Istorică" Sadoveanu, - prima „Sonetele
condusă de „Neamul legătură morţii".
Nicoiae Şoimă- radiofonică
lorga. reştilor". trans-
atlantică.
1914-1918
primul război
mondial
191
- E. - prima
publică ţie atomică.
„Sburătorul". - sonda
ecou.
- Politehnica - L. 192 - teoria -P. Valery,
din Rebreanu, 0 psihologiei „Cimi-
Bucureşti. „Ion". individuale. tirul marin".
- Primul
speologic din
se deschide la
Cluj.
- Se publică - Apare la 192 - S. Esenin,
lucrări
ale iui G. Cluj
vistare- 1 „Spo-
vedania
Andrei, 0. ligan".
şianu adică
nărea şi
ei ştiinţifice,
mice şi
„Sociologia
luţiei" şi
română
modernă".
- C. - L. Blaga, 1922 - J. Joyce,
Kiriţescu,
toria „Is- „Cul-
tură şi „Ulisse".
:ru întregirea tiinţă".
mâniei".

312
 1 2 3 4
- Muzeul - 1. 192 - efectul -R.M. Rilke,
militar na-
ţional din Teodoreanu
„Uliţa 3 fotoelec-
tric. „So-
netele către
Bucureşti. copilăriei". fc\\c\r\
— \
ILHUI Orfeu"
t ■= - prima 192 IUI.
- -G.
! expoziţie
a grupării 4 encefalogram
- bazele Gershwin
„Rapsodia
tice de cuantice. tră".
gardă.
- Generatorul - M. 192 - razele - producţii
K-,cuaburi. Sadoveanu,
„Venea o 5 cosmice.
- prima cine-
matografice
fc - Institutul pe Şiret". radiotelefonic Eisenstein -
& tistică unde scurte. şătorul
m ' cu C.
„Goana după
1926-
1 1927
- M. — C. -A. HuXIey,
I „Dumbrava versează contrapunct".
I
I - prima de la New
a asociaţiei Paris.
■R pul celor 4". -teoria
Universului.
E - teoria
- primele
1 sintetice.
- primele
ţe de
- M. 192 - dispersia - M. Ravel,
»,■■ Sadoveanu,
„Hanul 8 combi-
nată a luminii. „Bole-
ro".
- „prima - teoria
I a muzicii unitar.
neşti este
1 tuită de
Gr.
I titlul „Istoria
zicii la
K
1 - Se publică - Mateiu 1. 192 - primele - Cocteau,
lucrări
m ale lui C. Cara-
giale, 9 acceleratoare „Copiii
ribili". te-
■ M. Curte particule.
193 -teoria
1 0 generală
*B ezia
- Tudor
lui motoareloracu
I ţie.
l - Apare -Tudc 1931 - primul - E. O'Neill,
„Revista
•-if toricăIs- Arghezi,
„Flori ae microscop
electronic. „Din
le s-aja-
gai". tra".
- George
cu, „Oedip".

313
 1 2 3 4
- Se - G. 193 - neutronul. - - F. Mauriac,
fondează, la Călinescii, deuteriul. - „Cuibul cu
Bucureşti, „Viaţa lui 2 compoziţia vipere".
Uniunea Mihai colesterolului.
medicală Eminescu".
balcanică. -
Muzeul
- Folosirea - Gib - sinteza
193
„efectului Mihăescu, vitaminei
Coandă". „Rusoaica". - 3 CşiA.
G.
Ibrăileanu,
-„Adela".
M. 193 - - primul
Sadoveanu, radioactivitate desen ani-
„Viaţa lui 4 a artificială, - mat al lui
Ştefan cel tritiul. Walt Disney
Mare". , cu Mickey
- M. 193 - -Mouse.
G.
Sadoveanu, sulfamid Gershwin,
„Fraţii Jderi". 5 a. - „Poggy şi
- Opera „0 radarul. Bess".
noapte
furtunoasă"
de Paul
- Se Constanti-
-T. - M. Mttchell,
1936
înfiinţează Arghezi, „Pe aripile
Muzeul „Versuri". vântului".
satului din
Bucureşti.
-1. Lupaş, 1937 - sinteza
„Istoria unirii vitaminei B. -
românilor". - fabricarea
E. Lovinescu nailonului.
„Istoria
literaturii ro-
mâne
contempo-
-Al. Rosetti, - 1938 -fisiunea - S. M.
„Istoria limbii Inaugurarea, uraniului. - Eisenstein,
române". - la Târgu-Jiu, primul „Alexandr
Enciclopedia a com- elicopter. Nevski".
României plexului de
(1938-1943)". lucrări
realizat de
 MONARHIA AUTORITARĂ A REGELUI CAROL AL II-LEA

- CAUZELE INSTAURĂRII MONARHIEI

AUTORITARE.
- POLITICA INTERNĂ. RAPORTURILE CU GARDA DE
FIER.
-PRĂBUŞIREA REGIMULUI AUTORITAR AL LUI
CAROL AL II-LEA Şl
URMĂRILE ACESTUIA.

Cauzele instaurării monarhiei autoritare. La începutul

anului 1938, cursul firesc al vieţii democratice în România a fost
întrerupt de instaurarea, de către regele Carol al II -lea, a unui
regim monarhic autoritar, ceea ce a deschis drumul ţării către
regimurile dictatoriale. Din arbitru politic, rol pe care l-a jucat în mod
tradiţional de-a lungul veacurilor, monarhia a devenit principalul
factor al vieţii politice în România. Regele a câştigat lupta
începută în 1930 pentru controlul întregii puteri politice, dar
aceasta a avut şi grave consecinţe asupra dezvoltării ulterioare a
ţării. Aceasta a avut loc, totodată, în condiţiile creşterii tensiunii
internaţionale, o dată cu primele agresiuni ale puterilor fasciste.
în 1930, prinţul Carols-a întors în ţară şi a fost proclamat rege
sub numele de Carol al //-/ea. El s-a folosit de situaţia grea din ţară,
aflată în plină criză economică, de divergenţele dintre partidele
politice şi din cadrul acestora, obţinând, în final, recunoaşterea
Restauraţiei. Carol al II s-a manifestat încă de la început drept
partizanul unei guvernări de mână forte, „peste partide". Guvernul
trebuia, în opinia lui, să răspundă de faptele sale nu în faţa
Parlamentului, ci a monarhului însuşi. Totodată, în scop practic,
regele a întreţinut şi alimentat agitaţiile şi frământările din interiorul
formaţiunilor politice, a încurajat sciziunile din cadrul lor, politica
unor grupări de a se rupe şi a porni pe un drum propriu. Astfel,
partidele trebuiau compromise în ochii opiniei publice şi declarate
falimentare. în lupta pentru controlul exclusiv al puterii politice,
regele a, nesocotit astfel, profund, statutul monarhiei constituţionale
din România, rezultat din Constituţia anului 1923.
Urmărind să-şi atingă scopul, Carol al II a încercat soluţia
guvernului de „uniune naţională", precum cel condus de lorga-
Argetoianu, în perioada anilor 1931-1932. Ulterior, a sprijinit
interesele camarilei regale - Mihail Manoilescu, Gabriel Marinescu,
Nae lonescu, Felix Wieder, Nicolae Malaxa, O. Kaufmann, Ion
Gigurtu, Max Auschnitt şi alţii. Ea, reprezentând interesele marilor
proprietari industriali, s-a străduit să limiteze cât mai mult
activitatea partidelor politice. Guvernul Gheorghe Tătărescu, care
a condus ţara între anii 1934-1937, a fost un instrument docil în
mâna regelui. Prin legile din 7 aprilie şi respectiv 9 iulie 1934, s-au
făcut paşi importanţi pe calea dezagregării sistemului democraţiei
m România. Astfel, s-a decis ca toate partidele şi grupările politice
să-şi desfăşoare activitatea „de acord"cu legile ţării, iar guvernul a
fost împuternicit să guverneze
 prin decrete-legi, ignorând
Parlamentul ca for legislativ. De
asemenea, au fost prelungite şi
întărite starea de asediu şi
cenzura, care fuseseră
introduse încă de la asasinarea
lui /. Gh. Duca de către
legionari.
Campania electorală din
1937 a decis soarta vieţii
politice în România. Acordurile
electorale, ce nu angajau cu
nimic aspectele ideologice,
precum „pactul de neagresiune"
dintre Partidul Naţional
Ţărănesc şi Garda de Fier, şi
cartelul electoral dintre Partidul
Naţional Liberal, Partidul
German şi Frontul Românesc
au sporit starea de confuzie a
electoratului, ceea ce a folosit
regelui Carol. Regele s-a
întrebuinţat, de asemenea, de
Partidul Naţio-nal-Creştin, pe
care l-a opus celorlalte
formaţiuni politice.
In urma alegerilor din 20
decembrie (date publicităţii la
Octavian Goga 29 decembrie) 1937, la care au
participat 13 partide şi 53 de
grupări politice, nici un
partid nu a obţinut, conform prevederilor legii din 1926, 40% din
totalul voturilor pentru a forma guvernul. P.N.L. a obţinut 35,92%
din voturi, P.N.Ţ. 20,40%, P.N.L. condus de Gheorghe Brătianu
3,89%. Pentru prima dată în viaţa politică a ţării, Partidul „Totul
pentru Ţară", care îi reprezenta pe legionari, a întrunit 15,58%
din voturi, ceea ce l-a clasat pe locul al treilea, sporind teama faţă
de creşterea influenţei grupărilor fasciste. Noua configuraţie
politică i-a permis regelui Carol să încrşdinţeze conducerea
guvernului lui Octavian Goga, şeful Partidului Naţional Creştin, cu
orientare de dreapta, şi care a obţinut în alegeri doar 9,15% din
totalul voturilor.
în spatele unui guvern slab, fără o bază socială largă şi
desconsiderând sistemul bazat pe partidele politice, Carol şi-a
pregătit instaurarea propriei guvernări. Prin decret regal
Parlamentul a fost dizolvat înainte de a se întruni, anunţându-se
alegeri generale pentru începutul lunii martie 1938. Principalele
partide politice au condamnat însă gestul regelui şi formarea unui
guvern nereprezentativ. S-au schiţat unele demersuri în vederea
constituirii unui Bloc al opoziţiei, care a reunit pe liberali şi naţional-
ţărănişti, pentru a salva regimul constituţional al ţării. La sfârşitul
lunii decembrie 1938 au fost excluşi din P.N.Ţ. acei politicieni ce
intraseră în guvernul Goga-Cuza, şi anume Armând Calinescu,
Virgil Potârcă, Dinu Simion.
Guvernarea Goga-Cuza nu a fost lipsită însă de contradicţii
între grupările politice ce o susţineau. Armând Calinescu, ca
ministru de interne, a acţionat împotriva tuturor celor ce au recurs la
violenţă, şi în primul rând a legionarilor care, cu concursul
Germaniei naziste, şi-au intensificat activitatea. Mai mult, la 9
 Membrii guvernului Goga-Cuza (23 decembrie 1937 - 10
februarie 1938)

februarie 1938 s-a încheiat o înţelegere între Corne/iu Zelea

Codreanuş\ Octavian Goga, pe baza căreia legionarii urmau să
iasă din campania electorală şi să susţină partidul lui Goga în
viitoarele alegeri. Adâncirea instabilităţii în viaţa politică şi creşterea
influenţei grupărilor de extremă dreapta au desăvârşit opera regelui.
Politica internă. Raporturile cu Garda de Fier. La 10
februarie 1938, regele Caro/ al //-/ea a cerut formarea unui
guvern dş „uniune naţională". Aceasta o dată cu demisia lui
Armând Călinescu şi Ion Gigurtu din guvern pe tema
neînţelegerilor cu gruparea lui A.C. Cuza. După unele consultări
cu liderii politici, în noaptea de 10 spre 11 februarie s-a format
guvernul condus de Patriarhul Miron Cristea. Trecând la
distrugerea, în fapt, a democraţiei, acesta a decretat starea de
asediu, a încredinţat păstrarea ordinii publice autorităţilor militare,
a înăsprit cenzura, a numit noi prefecţi din rândurile militarilor, a
anulat organizarea alegerilor; toate au reprezentat un pas decisiv
către instaurarea, în viaţa politică din ţara noastră, a regimului
dictatorial.
La 20 februarie 1938, s-a publicat o nouă Constituţie, ce
urma să pună bazele juridice ale noului regim. Ea a fost redactată
de juristul Istrate Micescu. Prin prevederile sale, poziţia Monarhiei
s-a întărit considerabil. Deşi a menţinut formal principiul separării
puterilor în stat şi ideea că „puterea emană de la naţiune", noua
lege fundamentală a privilegiat puterea regală. Regele numea
guvernul, exercita puterea legislativă prin Reprezentanţa
Naţională, era capul oştirii, conferea decoraţii, putea încheia pace
şi declara război, acredita pe ambasadori, bătea monedă. El
guverna prin decrete-legi. S-a prevăzut că dreptul de vot îl aveau
cetăţenii români începând de la 30 de ani. Parlamentul avea un

317
 Regele Carol al II la o paradă militară, în 1939

rol strict decorativ, fiind lipsit de principalele sale atribuţii. De

asemenea, cu toate că, în mod formal, au fost reconfirmate
drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, s-a introdus pedeapsa cu
moartea, pe timp de pace, în cazul autorilor unor atentate politice.
Totodată, monarhia autoritară carlistă a păstrat unele elemente
ale democraţiei parlamentare, precum: Parlamentul, cu atribuţii
mult reduse, presa, cenzurată însă, o oarecare posibilitate de
acţiune a partidelor politice şi chiar o confruntare de idei. Pornind
de la aceste considerente, Monarhia nu poate fi considerată o
dictatură clasică sau de tip fascist.
După intrarea în vigoare a noii Constituţii, s-a hotărât, la 30
martie 1938, constituirea Consiliului de Coroană, organism cu rol
consultativ, ai cărui membri erau numiţi de către rege. Pe 30/31
martie s-a publicat decretul-lege prin care erau dizolvate toate
partidele şi grupările politice, iar la 14 aprilie 1938, prin decretul-
lege privind apărarea ordinii în stat, s-a stabilit că, o dată cu
dizolvarea unui partid politic urmau să fie închise cluburile şi
localurile lor de întrunire. Actul de dizolvare a partidelor politice a
trezit nemulţumirea: partidele PNŢ şi PNL, prin liderii lor, au alcătuit,
la începutul lunii aprilie 1938, un memoriu de protest adresat regelui.
Pentru a controla mai bine situaţia din ţară, la 14 august 1938 s-a
decretat o nouă reformă administrativă. Pe lângă vechile unităţi
administrative - judeţul, plasa, comuna, s-a adăugat ţinutul, în
număr de zece la nivelul ţării, şi condus de un rezident regal numit
de rege. De asemenea, primarii urmau să fie numiţi pe şase ani.
încercând să confere noului regim politic şi un suport social, la
propunerea lui Armând Călinescu, figură importantă a guvernelor
din perioada anilor 1937-
1939, la 16 decembrie 1938 s-au pus
bazele Frontului Renaşterii Naţionale
(F.R.N.), unica formaţiune politică UNIVERSUL
autorizată, de fapt primul partid „de masă", în
opinia iniţiatorilor săi. Şeful său ASASINAREA PRIMULUI MINISTRU â«4N0 CIUNESCU
suprem a fost regele, ce coordona
activitatea Directoratului, Consiliului Superior
şi a celor trei secretari generali. Membrii fz
partidului purtau uniforme albastre. Ulterior, pwnta ost
apartenenţa la acest partid a devenit o condiţie
pentru promovarea în funcţii. în vara anului
1940, partidul şi-a schimbat denumirea în
Partidul Naţiunii. Alegerile, organizate sub un
control strict al autorităţilor, la 1-2 iunie 1939,
au dat câştig de cauză F.R.N. La 3 iunie, un
decret-lege a cerut tuturor deputaţilor şi
senatorilor să poarte uniforma „Frontului" şi să
presteze jurământ de credinţă monarhului,
considerat de propaganda oficială „salvatorul"
ţării. Au refuzat însă acest lucru, între alţii,
luliu Maniu, Ion Mihalache, C.I.C. Brătianu care,
deşi senatori de drept, au fost consideraţi
demisionaţi. Ziarul «Universul»,
despre asasinarea
primului ministru
Regimul autoritar a impus şi desfiinţarea sindicatelor, ce
numărau, în ani 1938, peste 80 000 membri, şi înlocuirea Jer cu
breslele, ale căror atribuţii au fos drastic reduse. Ziua de 1 Mai a
fost declarată sărbătoare, cu care prilej era convocate adunări ale
breslelor. La 15 decembrie 1938 s-a reorganizat Straj, Ţării,
organizaţie ce grupa toate fetele între 7-21 de ani şi toţi băieţii
între 7-1 ani. Organizaţia şi-a propus adularea instituţiei
monarhice şi a reprezentantuli său. La 22 februarie 1940 s-au
constituit, sub egida Ministerului Munci aşezămintele „Muncă şi
Voie Bună", ce urmau să educe pe tineri în spirite ataşamentului
faţă de regimul personal al regelui.
După moartea, la începutul lunii martie 1939, a lui Miron
Cristea, Arman Călinescu a fost numit în fruntea guvernului (6
martie). El s-a aflat în aceast funcţie până la asasinarea sa de
către legionari, în 21 septembrie 193? conducând şi Ministerul
de Interne, şi cel al Apărării Naţionale. Guverm Ca///7esa/s-
astrăduit, pe căi politico-diplomatice şi militare, să înlăture
primejdi cotropirii României de către trupele naziste, mai ales că
presiunea Reichului sporit masiv în Europa de Sud-Est, inclusiv
asupra ţării noastre, după cotropire restului Cehoslovaciei, în
martie 1939, de către hitlerişti. în acest contex acordul
economic româno-german din noaptea de 22/23 martie 1939 a
fost L act eminamente diplomatic, de esenţă economică, generat
de realităţile dip/t matice internaţionale. Concesiile economice
făcute germanilor de guvernul de I Bucureşti nu au schimbat
practic cu nimic structura comerţului exterk
31
 Funeraliile Iul Armând Călinescu, în 1939

românesc. La 1 mai 1939, populaţia Bucureştiului, toate forţele

politico-demo-
cratice şi-au manifestat hotărârea de a apăra graniţele ţării
împotriva oricărui
pericol extern. ■**
în perioada regimului autoritar, camarila regală s-a aflat la
apogeul influenţei sale politice. Ea a grupat o serie de oameni
politici, financiari şi bancheri, care au avut, deseori, un cuvânt
greu de spus într-o serie de probleme importante ale ţării.
Un capitol important al vieţii politice interne din această
perioadă l-au constituit şi raporturile sinuoase şi contradictorii
dintre Caro/ al //-/ea şi legionari. Dacă până către 1938, regele a
sperat să-i folosească ca o masă de manevră pentru a-şi întări
regimul, după instaurarea regimului personal, iniţial justificat prin
primejdia legionară, raporturile între cei doi factori politici s-au
încordat din nou. Scrisoarea jignitoare a lui Corne/iu Codreanu,
adresată, la 26 martie 1938, lui Nicolae lorga, a furnizat autorităţilor
ocazia ca, pe baza prevederilor decretului-lege din 14 aprilie 1938,
privind apărarea ordinei în stat, să încrimineze organizaţia
legionarilor, dezvăluind prin numeroase documente care atestau
legături cu Germania şi Italia, stipendii primite din partea acestora,
pregătirea unor acte teroriste. Pe baza acestor probe, Corneliu
Codreanu şi unii lideri legionari au fost condamnaţi la închisoare.
Conducătorul legionar a cerut adepţilor săi să se supună pentru a nu
pune în pericol viaţa celor închişi.
Sub impulsul presiunilor Reichului asupra României, după
semnarea Dictatului de la Munchen' din 29/30 septembrie
1938, care a sacrificat

320 \
 Cehoslovacia Germaniei, cu concursul Franţei şi Angliei, în ţară au
început noi agitaţii legionare. La 28 noiembrie 1938, uri grup de
legionari a încercat să îl asasineze pe Florian Ştefănescu-
Goangă, rectorul Universităţii din Cluj. în aceste împrejurări, pe
drumul de reîntoarcere în ţară, după vizitele efectuate în Franţa,
Marea Britanie, Belgia şi Germania, regele Carol al //-/ea a dispus
suprimarea conducătorilor legionarilor. Au fost executaţi, astfel,
sub pretextul că au încercat să fugă de sub escortă, pe drumul de
la Râmnicu Sărat la Jilava, Corne/iu Codreanuşi alţii2 legionari.
Prăbuşirea regimu!u! autoritar ai iu; Carol al U4e.j «. s urrrănk
r,.,ji«. în 6
septembrie 1939, în condiţiile unui nou conflict mondial, România
s-a proclamat neutră. Neutralitatea sa a avut însă un caracter clar
antihitlerist şi favorabil Poloniei pe care a sprijinit-o. Situaţia
României în 1939 a fost decisă însă de raporturile între două
grupări de state: pe de o parte Anglia şi Franţa, iar pe de altă
parte,' Germania şi Uniunea Sovietică. Pactul germano-sovietic
din 23 august 1939, cunoscut şi sub numele de Pactul Ribbentrop-
Molotov, a fost un şoc pentru cercurile oficiale de la Bucureşti,
deoarece ţara noastră nu avea relaţii bune cu nici unul din statele
care îşi împărţiseră practic sferele de influenţă în Europa
răsăriteană, ceea ce a şi grăbit declanşarea celui de-al doilea
război mondial.
La 21 septembrie 1939, sub directa îndrumare a lui Horia
Sima, noul şef al Gărzii de Fier, legionarii l-au asasinat pe primul
ministru Armând Călinescu. După atentat, Garda şi-a pierdut
caracterul de organizaţie politică şi a devenit o organizaţie clasică
teroristă, în slujba Reichului nazist. Atentatul a determinat o ripostă
dură a autorităţilor. Noul guvern (21-27 septembrie), condus de
generalul Gheorghe Argeşanu, a ordonat executarea a peste 300
de legionari, aproape toată conducerea partidului.
La 28 septembrie 1939, pentru a mai domoli reacţia
Germaniei, a fost numit prim-ministru Constantin Argetoianu,
până pe 23 noiembrie când este numit, din nou, ca şef al
guvernului, Gheorghe Tătărescu. Cel din urmă, ca şi regele de
altfel, a cerut tuturor oamenilor politici să se reconcilieze şi să
salveze ţara în noua conjunctură internaţională, marcată de victoriile
puterilor fasciste. Au profitat de ofertă însă, în principal, legionarii;
la 18 aprilie 1940 s-a legalizat, pnntr-o întâlnire a regelui cu o
delegaţie de legionari, împăcarea lui Carol al //-/ea cu Garda de
Fier, la 29 mai 1940, Horia Sima, reîntors în ţară, fiind primit de
Carol al //-/ea într-o audienţă, la Palat. Toate acestea au grăbit
prăbuşirea regimului monarhiei autoritare.
în vara anului 1940, victoriile Axei şi adâncirea izolării
internaţionale a României au desăvârşit criza regimului carl/st.
înfrângerea catastrofală a Franţei, principalul aliat al României, de
către Germania hitleristă, a decis reorientarea politică a ţării
noastre care, în urma Consiliului de Coroană, la 28 mai 1940,
renunţă la politica de neutralitate, iar pe 30 iunie la garanţiile
anglo-franceze, peste zece zile a părăsit şi Liga Naţiunilor.
Legionarii au devenit, pentru prima dată de la crearea organizaţiei
lor, membri ai guvernului. în guvernul format de Gheorghe
Tătărescu, la 28 iunie 1940, o dată cu impunerea cedării către
U.R.S.S. a Basarabiei şi a nordului Bucovinei, Horia Sima a
fost numit subsecretar de stat la Ministerul Cultelor şi Artelor;
Garda de Fier a devenit partid politic de guvernământ.
321
Kikmd <§atu
a Mare Carei
Debre Baialvtareo Câmpulung
Cisnădieo
Haţeg o Caransebeş Vatra Dome

Orade
tonta H eâiîţ, / J0*1* Bicaz0 oPia )eamţ
,Nuceto CâmpilTu o iârg eş / Bacau 0 J
- . ,. - ' brucfo rO ■ . dol Mier?Urea
oTQUb

oTImişoara HunedSaTa Oră tie 0 Sibju3Trf=aaărfck )

f Gt e6rghe ecuci â P Ua
'
Tatarbunar

ara
Hun 3 Petroşani „Briş'o; -v Chişmău o
Focsan
oPredea
'o TighinerUTirasPo1
Râmnicu \ \ Râmnicu
Vâlce oCâmpulung Curte !
Târgu Jiu Argeş oCampina
o Ploieşti
:Comrat Cetatea

Chilia
Nouă
I Şerpilo
iuJina
Turnu SeWin
Vidin o Roşiori de Vede
Calaf Giurgiu
at
Lom Turtucaia
i Măgurele FJU
Graniţele " o
României în Bazargi
toamna Kficopo
anului 1940 c Balcic
ie
Granlţat atni
o Mlui
RomAnia 194
l în 0
 La 4 iulie 1940 s-a constituit guvernul Ion Gigurtu, pe care
Mihail Manoilescu, care ocupa funcţia de ministru de externe, l-a
numit „guvernul disperării regale". în cadrul său au intrat trei
legionari, şi anume Hor/a Sima V. Noveanu şi Augustin Bideanu.
Guvernul a dezlănţuit o politică antidemocratică, trecând la
arestarea unor lideri politici, la stabilirea domiciliului obligatoriu. La
9 august 1940 s-a interzis populaţiei evreieşti să ocupe funcţii
publice în administraţie, în armată şi să aibă proprietăţi. Prin
aceasta se deschidea sena unor măsuri cu caracter antisemit,
printre puţinele în istoria României. Antisemitismul ca şi
naţionalismul au fost însă moderate, populaţia evreiască
numărând, în pragul războiului, 800 000 locuitori, diferiţi ca grad de
cultură, mod de viaţă, dar uniţi prin apartenenţa la religia mozaică.
Totodată, au fost limitate posibilităţile de acţiune ale breslelor.
Apetitul pentru putere al legionarilor a sporit, în continuare
foarte mult, în vara anului 1940. în luna iulie, Horia Sima şi apoi
ceilalţi membri legionari din guvern au demisionat pentru a se
ocupa exclusiv de reorganizarea Gărzii de Fier şi pentru a obţine
sprijinul hitleriştilor. Pierderile teritoriale din vara anului 1940 -
Basarabia, nordul Bucovinei, ţinutul Herţei, nord-vestul
Transilvaniei, Cadrilaterul, care au mutilat grav fiinţa de stat a
României- au accentuat criza de autoritate a regimului carlist,
criticat tot mai insistent de principalele forţe politice interne. La
sfârşitul lunii august şi începutul lunii septembrie 1940 au avut loc
în ţară numeroase manifestaţii populare împotriva dictatelor ce
sfârtecaseră România. Aceasta a grăbit hotărârea monarhului de a
încredinţa conducerea guvernului unei personalităţi capabile să
refacă ordinea în ţară, care să se bucure de încrederea Gărzii şi a
partidelor. Acesta a fost generalul Ion Antonescîi.
Incertitudinea şi îngrijorarea care cuprinseseră ţara, faptul că
regele Caro/ al //-/ea era considerat vînovat de dezastrul ţării,
fără o bază socială de susţinere, violent criticat de liberali şi
naţional-ţărănişti, asaltat de legionarii sprijiniţi tot mai intens de la
Berlin, ce nu vedea cu ochi buni menţinerea unui rege compromis,
au decis soarta regimului carlist ce s-a prăbuşit, la începutul lunii
septembrie 1940, prin abdicarea regelui.

**
*

ARMÂND CĂLINESCU despre instaurarea regimului

monarhiei autoritare
„10 februarie 1938. Goga e chemat în audienţă Rex îi spune
că trebuiesc amânate alegerile Goga îşi dă demisia Sunt convocaţi
foşti prim-miniştri. Seara se constituie guvernul nou, sub
preşedenţia patriarhului. La 1 noaptea se ţine la palat Consiliu sub
preşedenţia regelui Proclamaţie, ofiţeri ca prefecţi etc."

TEMĂ
1 Caracterizaţi esenţa monarhiei autoritare carliste.
2. Subliniaţi semnificaţia politică a Constituţiei din 1938.
3. Care au fost raporturile dintre regele Carol al II şi mişcarea
legionară în anul 1938?
323
 TRAGICUL AN 1940 ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

- POZIŢIA ROMÂNIEI FAŢĂ DE DECLANŞAREA

CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI
MONDIAL.
- ACŢIUNI DIPLOMATICE ROMÂNEŞTI ÎN -
VEDEREA SALVĂRII PĂCII ÎN
SUD-ESTUL EUROPEI.
-DETERMINAREA RAPORTURILOR
ROMÂNO-SOVIETICE. NOTELE
ULTIMATIVE PRIVIND BASARABIA SI BUCOVINA. -
SCHIMBAREA POLITICII EXTERNE A
ROMÂNIEI. APROPIEREA DE
GERMANIA.
- TRATATIVELE ROMÂNO-MAGHIARE SI DICTATUL
DE LA VIENA. CEDAREA
CADRILATERULUI. PRĂBUŞIREA ROMÂNIEI MARI.

A doua zi după atacarea Poloniei de către Germania, Ungaria

punea pe picior de război întregul său aparat de stat, intenţiile
sale agresive fiind clar conturate. Masive concentrări de forţe
armate se vor semnala curând şi la frontiera româno-sovietică de
pe Nistru.
Pozif". "• • ■ -'• K r1
m< riial. Aceasta a fost clar exprimată în declaraţia
guvernamentală din 4 septembrie, aprobată de Consiliul de
Coroană, două zile mai târziu. Obiectivul politicii externe al ţării
noastre era să asigure buna înţelegere cu toţi vecinii (inclusiv prin
încheierea unor pacte de neagresiune). în condiţiile apărării ferme
a graniţelor, statele înţelegerii Balcanice erau chemate să adopte
o poziţie faţă de evenimente.
Mersul complet defavorabil al războiului pentru Polonia a
îngrijorat cercurile politice româneşti care, păstrând o strictă
neutralitate, oficial, au înţeles, totuşi, să acorde acestei ţări
învinse, un preţios aliat în perioada interbelică, întreg sprijinul.
Este ştiut că tezaurul polonez, estimat la 230 milioane de zloţi
(aproximativ 45 milioane de dolari), a tranzitat pe teritoriul
românesc, înainte de a fi îmbarcat, la 15 septembrie 1939, pe un
vas englez, în portul Constanţa. Puţină vreme, apoi, după ce la 17
septembrie 1939 Uniunea Sovietică a atacat la rândul ei Polonia,
ocupând Bielorusia şi Ucraina apuseneană, prima grabnică
materializare a anexelor secrete ale pactului Ribbentrop-Molotov,
guvernul român a acceptat ca preşedintele şi întreg guvernul
polonez să treacă frontiera în ţara noastră, cu condiţia de a nu
desfăşura nici o activitate politică. îi vor urma peste 100 000
refugiaţi, dintre care 60 000 militari. Atitudinea României nu s-a
schimbat nici după asasinarea lui Armând Călinescu, crimă
premeditată, ordonată de la Berlin (21 septembrie 1939).
Acţiuni • ea salvării păcii ui
E\ ~pei. în noua situaţie au fost dezvoltate acele iniţiative
diplomatice menite să

'XOA
 menţină sud-estul Europei şi zona Balcanilor în afara conflictului
mondial şi să asigure ţărilor din această zonă a lumii păstrarea
neştirbită a frontierelor lor.
Proiectul „Blocul balcanic", lansat la Jebe/\a 19 septembrie
1939, la întâlnirea miniştrilor de externe român şi iugoslav,
urmărea atragerea Bulgariei în înţelegerea Balcanică, chiar în
condiţiile satisfacerii unor revendicări teritoriale. O lună mai târziu
(28 octombrie 1939) erau făcute propuneri în sensul realizării unui
„Bloc al neutrilor", în care ar fi urmat să intre înţelegerea
Balcanică, Bulgaria, Ungaria'şi Italia. Neutralitatea şi
neagresiunea statelor membre între ele erau principiile de bază ale
noii alianţe. Din păcate, atât prima cât şi cea de-a doua iniţiativă nu
au condus la rezultate concrete datorită opoziţiei sistematice a
vecinilor revizionişti ai României şi a susţinătorilor lor din umbră,
Germania şi Italia.
Primele luni ale anului 1940 au găsit înţelegerea Balcanică
divizată. în locul politicii „înţelegătoare, dar ferme" cerută intens
de ţara noastră, în faţa permanentelor revendicări teritoriale
ungare şi bulgare, Turcia şi Iugoslavia solicită ţării noastre
concesii (o vor face şi în zilele de 2-A februarie 1940 la Belgrad,
la ultima sesiune a Consiliului Permanent al acestei organizaţii).
într-o notă datată 26 martie 1940, Grigore Gafencu, ministrul
de externe al României, sublinia precaritatea situaţiei României în
condiţiile în care soarta noastră părea a fi hotărâtă de înţelegerea
Marilor Puteri vecine (sunt vizate desigur Germania şi U.R.S.S.) şi
„în căutarea unei soluţii tranzacţionale trebuie să rezistăm şi să
câştigăm timp". Se recomanda prudenţa desăvârşită faţă de anglo-
francezi, care nu ne puteau da nici un sprijin efectiv. Singurul
ajutor aşteptat era cel al ţărilor înţelegerii Balcanice, organizaţie
care se va arăta, din păcate, la fel de fragilă ca şi defuncta Mica
înţelegere.
încă de la 4 aprilie 1940, V.M. Molotov a rostit, în Sovietul
Suprem al Uniunii Sovietice, un discurs în care a susţinut că
„există o chestiune litigioasă nerezolvată, aceea â Basarabiei",
ceea ce, în alţi termeni, inaugura o nouă epocă de pretenţii
sovietice. Deveneau, mult mai repede decât s-ar fi crezut, întru
totul profetice aprecierile lui N. Titulescu, ale cărui insistenţe
pentru semnarea unui tratat de neagresiune cu marea putere din
răsărit erau justificate căci, altfel, „apropierea ruso-germană se va
face împotriva noastră".
Cele două luni care au urmat au sporit neliniştea cercurilor
guvernamentale române. Ocuparea Belgiei şi Olandei de către
trupele Reichului, care se exprima în termeni brutali la adresa
conduitei noastre politice în aceste noi împrejurări, intrarea
iminentă a Italiei în război, situaţia gravă de la frontiera
răsăriteană, unde se instalaseră deja mai mult de 35 de divizii
sovietice, precum şi imposibilitatea, într-un caz de forţă majoră,
de a primi vreun ajutor - iată tot atâtea elemente care îndemnau la
schimbarea politicii noastre externe.
La 28 mai 1940, primul ministru Gheorghe Tătărescu a remis
ambasadorului german Fabricius o notă în care se exprima
neliniştea guvernului român pentru situaţia de la frontiere.
Răspunsul german din 2 iunie 1940 arăta interesul pentru „o
colaborare amicală şi intensivă între părţi", dar, pe de altă parte,
tatona cercurile politice de la Bucureşti în ce măsură erau dispuse
să ia în considerare cererile de revizuire a frontierelor solicitate de
vecini.
în consecinţă imediată, cu două zile înainte de capitularea
Franţei (20 iunie 1940), guvernul de la Bucureşti a anunţat
hotărârea de a întări şi de a extinde

325
 colaborarea germano-română în toate domeniile, hotărâre cerută
atât de situaţia geopolitică a ţării noastre, cât şi de noua ordine
europeană.
Devenise clar că, în noile condiţii, menţinerea vechii politici de
apropiere de democraţiile occidentale trebuia abandonată,
normalizarea raporturilor cu Reichul fiind condiţionată de
răspunsul pozitiv pe care România trebuia să-l dea vecinilor săi
revizionişti.
Deteriorarea raporturilor româno-sovietice. Notele
ultimative privind Basarabia şi Bucovina. Stahn şi acoliţii săi,
conştienţi că victoriile germane în Apus grăbesc războiul din
Răsărit, a relansat „planul de expansiune" iniţiat la 17 septembrie
1939, ceea ce i-a determinat pe V.M. Molotov să afirme că
rezolvarea problemei Basarabiei şi Bucovinei nu suferă nici o
amânare.
în acest sens, ministrul de externe sovietic a adresat o
notă lui Schulenburg, ambasadorul Germaniei la Moscova, în
seara de 23 iunie, prin care se cerea soluţionarea imediată a
litigiului pentru Basarabia. Pretenţiile sovietice se întindeau şi
asupra Bucovinei, populată, în accepţiunea ministrului de externe
sovietic, de ucrainieni.
în răspunsul lui Ribbentrop, care a parvenit la Moscova la 25
iunie, nemulţumirea Reichului, pentru că termenii acordului
germano-sovietic fuseseră depăşiţi, este evidentă. După ce se
consimţea la anexarea Basarabiei, pretenţia cedării Bucovinei este
considerată drept ceva nou. Demersul german sublinia importanţa
soluţionării paşnice a acestui diferent, în contextul importanţei
economice excepţionale pe care o are România, ţară petrolieră şi
cerealieră în ansamblul intereselor germane. Solicitările germane
nu au rămas fără ecou din moment ce, a doua zi, dimineaţă, pe
26 iunie 1940, Molotov a limitat revendicările sovietice la
Basarabia şi nordul Bucovinei.
în seara aceleiaşi zile, la orele 22, ministrul român în capitala
sovietică, Gheorghe Davidescu, a fost chemat la Kremlin spre a
i se înmâna nota ultimativă privind cedarea teritoriilor, mai sus
numite, în 24 ore. înainte de a cunoaşte hotărârea autorităţilor
române, dar după ce a luat cunoştinţă de textul sovietic,
ambasadorul nostru a contestat vehement argumentele expuse,
considerându-le complet lipsite de temei. El a ţinut să afirme că
vreme de 20 de ani România s-a străduit să întreţină raporturi de
bună vecinătate cu U.R.S.S., cu convingerea că „ţara noastră,
puternică în graniţele ei etnice, este o garanţie de securitate pentru
toţi vecinii ei".
Discuţia a continuat cu accente contradictorii. Molotov a
insistat asupra unui răspuns imediat, în speranţa unei
reglementări paşnice, altfel recursul la forţă fiind inevitabil.
Gheorghe Davidescu a apreciat că termenul de 24 de ore este
insuficient pentru retragerea din cele două provincii, de
asemenea neîndestulător spre a se lua o hotărâre la Bucureşti.
Ziua de 27 iunie a fost deosebit de agitată. Activitatea
diplomaţiei române a urmărit, în primul rând, reacţia Marilor Puteri
şi a ţărilor din înţelegerea Balcanică (Germania, Italia, Turcia,
Grecia şi Iugoslavia) la ultimatumul sovietic. Departe de a fi
încurajatoare, aceste contacte, de ultimă oră, au subliniat o dată
mai mult izolarea completă a ţării noastre şi au determinat
răspunsul aşteptat la Moscova.
Regele Caro/ al //-/ea nota în însemnările sale: „...Această
ştire m-a trăznit ca o lovitură de măciucă şi m-a revoltat în cel mai
înalt grad. Este un lucru atât

326
 de oribil, încât nici o minte românească nu poate s-o conceapă.
Oricare ar fi riscurile, părerea mea este că trebuie să rezistăm la
astfel de injoncţiuni...".
Suveranul era foarte conştient că, odată început războiul cu
U.R.S.S., s-ar fi conturat imediat alte două fronturi: cel cu Ungaria
la apus şi în sud cu Bulgaria. Era ceea ce nu dorea nici Germania,
vital interesată ca România, potenţială bază de materii prime
pentru războiul din Răsărit, să nu devină teatru de operaţiuni
militare.
Rezistenţa sau cedarea au fost cele două variante ale
alternativei tragice în care se găsea România şi pe care Ie-a luat
în discuţie Consiliul de Coroană, convocat de două ori în cursul
zilei. în cele din urmă, nevoia de a păstra armata şi statul s-au
dovedit mai puternice. Din 26 de participanţi doar 6 s-au pronunţat
pentru rezistenţă, în frunte aflându-se profesorul Nicolae /orga,
urmat de Silviu Dragomir şi Ştefan Ciobanu.
Răspunsul la nota ultimativă din 26 iunie conţinea
angajamentul guvernului de a proceda imediat „la discutarea
amicală şi de comun acord a tuturor propunerilor guvernului
sovietic", cu indicarea datei şi locului unde să se desfăşoare
negocierile. Cum s-a spus, nu era un refuz, dar nici acceptarea
explicită a pretenţiilor sovietice. Remis la 27 iunie, orele 20.50,
s-a primit răspunsul Ministerului Afacerilor Externe de la Moscova
la 28 iunie, ora 1.30.
Deşi l-a considerat imprecis, la asigurările lui Gh.
Davidescu că propunerea sovietică a fost acceptată, guvernul
sovietic a formulat un nou ultimatum în 5puncte. Evacuarea
Basarabiei şi din nordul Bucovinei urma a se face în 4 zile (de la
28 iunie, orele 14), a doua zi Cernăuţii, Chişinăul şi Cetatea Albă
urmând a se afla, deja, sub ocupaţie sovietică. Guvernul român se
arăta de acord, dar cerea ca evacuarea să se facă într-un timp mai
îndelungat „din pricina ploilor şi a inundaţiilor care au stricat căile de
comunicaţie".
Două chestiuni au apărut aproape imediat după intrarea
trupelor sovietice în Basarabia şi în nordul Bucovinei. Unităţile de
ocupaţie s-au deplasat în teritoriul evacuat mult mai repede decât
se prevăzuse. încă pe 29-30 iunie se găseau pe Prut şi au deschis
focul asupra unor trupe româneşti, au dezarmat militari, au luat
prizonieri, au capturat material militar; pe de altă parte, în
înaintarea lor pe teritoriul Vechiului Regat a fost ocupată şi
regiunea Herţa, care nu făcea parte nici din Basarabia, nici din
Bucovina. Cu toate protestele părţii române, situaţia a rămas
neschimbată.
Tragicele evenimente din iunie 1940 au avut consecinţe
notabile şi în planul relaţiilor internaţionale. Cedarea Basarabiei
şi a nordului Bucovinei a sporit în intensitate acţiunile revizioniste
ale Ungariei şi Bulgariei.
în consecinţă, noua politică externă a României avea să
cunoască alte manifestări semnificative.
Schimbarea polit'c"* t-fNme a Pomâniei, Apropierea de-
Germapts în zilele următoare cursul evenimentelor se precipită. La
30 iunie 1940 guvernul Tătărescu renunţa la garanţiile anglo-
franceze, la 1 iulie Caro/ al //-/ea cerând trimiterea unei misiuni
militare germane în România; la 2 iulie, regele Carol cerea lui
Hitler să garanteze frontierele noastre, iar la 4 iulie preşedinţia
Consiliului de Miniştri este încredinţată unei personalităţi bine
văzută la Berlin, Ion Gigurtu. în ziua de 5 iulie, I. Gigurtu declară
intenţia unei „integrări sincere" la sistemul Axei. Devenise însă clar
că, în noile condiţii, supravieţuirea statului nu

327
se putea face fără alte concesii dureroase, motiv pentru care, la 6
iulie 1940, Carol al //-/ea anunţa pe Hitler că este dispus să
înceapă negocieri cu Ungaria şi Bulgaria. în zilele următoare,
conducători politici maghiari şi bulgari sunt primiţi la .Berlin, unde li
se promite sprijin pentru revendicările lor teritoriale.
La 15 iulie 1940, Adolf Hitler a adresat regelui Carol al //-/ea o
scrisoare în care, după ce afirma că Germania nu are interese
teritoriale nici cu România, "nici cu Ungaria sau Bulgaria, cerea o
înţelegere paşnică între aceste trei ţări în chestiunile care le
despart, abia după aceasta va avea sens pentru ţara sa „să
clarifice posibilitatea unei colaborări mai strânse".
Răspunsul suveranului, transmis la Berlin de primul ministru şi
ministrul de externe român la 26 iulie 1940, în cursul unor
convorbiri oficiale cu Hitler, cuprindea, în esenţă, următoarele:
acceptarea tratativelor cu Ungaria şi Bulgaria nu se poate abate de
la principiul etnic posibil a fi satisfăcut prin schimbul de populaţie,
ce ar trebui efectuat sistematic şi obligatoriu; reglementările
teritoriale româno-ungare şi bulgare să se facă într-un cadru mai
larg împreună cu alte state care exprimă cerinţe similare; se refuză
arbitrajul puterilor Axei; sacrificiile pe care le accepta România
trebuie să conducă la o pace definitivă, raporturi prieteneşti cu toţi
vecinii şi o nouă ordine politică a cărei răspundere şi-a asumat-o
Reichul. S-a convenit, la cererea Fiihrerului, ca negocierile pe
această bază să înceapă imediat, la sfârşitul lor Germania urmând
a garanta României noile graniţe.
Iluziile cercurilor conducătoare româneşti că pretenţiile
maghiare ar putea fi satisfăcute printr-un simplu schimb de populaţii
aveau să se destrame, practic, câteva zile mai târziu. Deteriorarea
raporturilor sovieto-germane, datorate modului în care Stalin
depăşise prevederile pactului Ribbentrop-Molotov, apropia data unui
conflict în Est, ori, în noua situaţie, Germania avea vitală nevoie nu
numai de petrolul şi de cerealele româneşti, ci şi de valoarea
strategică a Munţiilor Carpaţi. Nu mai surprindea deci, că atunci
când, în ziua de 31 iulie 1940, la Berghof era hotărâtă soarta
Uniunii Sovietice - „Rusia trebuie lichidată. Termen - primăvara
1941", Hitler satisfăcea şi pretenţiile horthyste sfârtecând
Transilvania.
Trarativeie roniâno-maghiare. Dictatul de la Viena.
Cedarea Cadrilate ru im Prăbuşnea României Mari. începutul
lui august 1940 a grăbit desfăşurarea evenimentelor. Paralel cu
măsuri menite să câştige simpatia Germaniei - la 8 august, printr-
un acord economic, întreg surplusul de cereale era livrat acestei
ţări - se desfăşoară un intens schimb de note şi memorii între
guvernul român şi cel ungar în vederea negocierilor anunţate.
Fiecare parte rămâne însă consecventă poziţiei sale iniţiale:
principiul etnic (diplomaţii de la Bucureşti) contra celui teritorial
(susţinut de Budapesta).
în acest stadiu se desfăşoară, la Turnu Severin (16-24
august) şi la • Craiova (19 august), tratativele româno-maghiare
şi respectiv româno-bulgare. De asemenea, în ceea ce priveşte
contenciosul dintre Sofia şi Bucureşti, încă la 21 august 1940 s-a
ajuns la înţelegerea privind cedarea Cadrilaterului şi revenirea
la frontiera dintre cele două ţări, din 1912.
în ziua de 16 august, delegaţia maghiară condusă de
Andras Hory a solicitat României un teritoriu de 69 000 km 2 cu o
populaţie de 3.900.000 locuitori, dintre care peste 2 200 000
români. Evident, cererile maghiare au fost respinse. Punctul de
vedere al delegaţiei române conduse de Vaier Pop, exprimat la
19 august, era în sensul unui schimb de populaţii, cu un corectiv
* "O
Delegaţia română care a semnat Dictatul de la Viena,
din 1940

Ziarul «Ştirea», despre Dictatul fascist de la Viena,

din 1940
f B> APARE 4 pus. â
24*4 ZtLHK Iul
 Stima

Deplângem jumătate Ardealul

KIULTlîii llilîlIJillI Pif ir -n ilf 1

msilfat» •! i
prt*ltor ta mmewu

329
 teritorial care să permită evacuarea completă a ungurilor din
România. Plenipotenţiarii maghiari insistă însă asupra principiului
teritorial, ceea ce determină întreruperea tratativelor. La 23 august
1940, un Consiliu de Coroană însărcina pe Vaier Pop: 1) să obţină
prealabil şi ca o condiţie sine qua non de la unguri acceptarea
principiului etnic după care urma să se facă un schimb de
populaţie total şi obligatoriu între cele două ţări. 2) numai după
strămutarea efectivă a „minoritarilor" unguri la graniţa de vest urma
să se calculeze suprafaţa strict necesară existenţei lor, cu indicarea
regiunii în care s-ar face strămutarea.
Reluate la 24 august, în condiţii în care fiecare delegaţie îşi
păstra punctul de vedere, negocierile se întrerup, din nou, de data
asta definitiv.
Evident, nemulţumiţi de perspectiva convorbirilor româno-
maghiare şi, în contextul sporirii actelor agresive ale Ungariei
horthyste la adresa României, la 26 august J. Ribbentrop şi G.
C/ano, miniştrii de externe al Germaniei şi respectiv al Italiei, se
înţeleg asupra unei întâlniri „în patru", la Viena, în cursul căreia ar
urma să fie „sfătuite", amical, cele două părţi aflate în conflict. în
ziua de 27 august, potrivit intereselor economice, politice şi militare
ale Germaniei, Hitler stabileşte limitele partajului Transilvaniei.
Seara, ministrul de externe român, M. Manoilescu, invitat în
capitala Austriei, a fost investit cu „depline puteri pentru tratative
privind relaţiile româno-maghiare".
Atmosfera în care urmau să se desfăşoare cele două zile
vieneze ale delegaţiei române era bine „pregătită". Avioane militare
maghiare violau repetat spaţiul aerian naţional, iar la frontiera
răsăriteană grănicerii sovietici provocau, în continuare, incidente.
La 29 august 1940, în jurul orelor 15, au început, la Viena,
convorbirile Ribbentrop-Ciano-Manoilescu. Deşi nu-l solicitase,
guvernul român a fost obligat să accepte arbitrajul celor două puteri
ale Axei, după care frontierele rămase arfi-fost garantate. Reîntors la
hotel, Manoilescu avea să sintetizeze această discuţie astfel: „Este
îngrozitor; ni se cere un arbitraj pe care trebuie să-l acceptăm până
astă seară şi care pune în discuţie o cesiune între 25 000 şi 65 000
kmp. Dacă nu îl acceptăm va fi sfârşitul României. Mi-au spus-o clar".
între timp, într-o tensiune extraordinară şi sub presiunea
comunicărilor alarmante de la Viena, se va desfăşura, până
către orele 4 ale dimineţii de 30 august, primul Consiliu de
Coroană de la Bucureşti în chestiunea Transilvaniei. Cu 19
voturi pentru, 10 contra şi o abţinere, arbitrajul este acceptat în
condiţii în care România „trebuie să aleagă între salvarea fiinţei
politice a statului nostru şi posibilitatea dispariţiei lui".
în ziua de 30 august, la orele 15, la palatul Belvedere, cu
participarea tuturor celor 4 delegaţii (cea maghiară alcătuită din
Istvân Csâkyşi Păi Teleky) avea să se consume „Dictatul de la
Viena". După discursurile lui Ribbentrop şi Ciano şi după ce s-a
refuzat cuvântul lui Manoilescu, s-a dat citire, mai întâi în
germană, apoi în italiană, actului de arbitraj. împotriva realităţii, se
susţinea că el a fost cerut şi de guvernul român şi că limita
cedărilor teritoriale sub presiune străină se stabilise după „o nouă
convorbire" cu miniştrii de externe român şi ungar.
„Veni apoi momentul culminant. Pe masă stătea împăturită harta,
ca o sentinţă de moarte... Am observat întâi că este o hartă
românească. Am desfăcut-o cu nordul în jos, ceea ce m-a făcut să
nu mai înţeleg nimic. Mi-a ,

330
 întors-o Schmidt... Am
urmărit cu ochii graniţa care
pornea de la Oradea către » fr.nlir .C-Î dea Z-t .*■
B"i".er
răsărit, alunecând sub linia
ferată şi am înţeles că Ar.lcce
cuprindea şi Clujul... Am Ler.s
început să nu mai văd. Când
mi-am dat seama că graniţa
coboară în jos ca să as 30. At ct
cuprindă secuimea am mai
avut în disperarea mea un
singur gând: Braşovul! O
mică uşurare: Braşovul
rămânea la noi".
Erau de fapt 43. 492 km2
cu o populaţie de 2.667.007
locuitori din care 50,2%
români, 37,1% unguri, 3%
germani. Evacuarea acestui
teritoriu urma a se face în
etape, vreme de 15 zile. Facsimilul ultimei pagini a
Păstrarea cetăţeniei române
era condiţionată de trecerea
în ţară, într-un an. Cu
acelaşi prilej, ministrul de externe român a semnat şi actele de
cedare a Cadrilaterului. în schimb, el ducea la Bucureşti scrisorile
de garanţie germană şi italiană pentru inviolabilitatea şi integritatea
statul român.
Un al doilea Consiliu de Coroană, desfăşurat la Bucureşti în
noaptea de 30/31 august 1940 (ora 0-2,15), lua cunoştinţă de
„Dictatul de la Viena". Cu acest prilej, marele istoric N. lorga
rostea un apel către poporul român din teritoriile ocupate „nu
pentru rezistenţă armată", în condiţiile de atunci imposibilă, ci în
„speranţa vremelniciei acestui sistem de stăpânire a naţiunii cu
impunere de sus", valabil doar în vreme de război sau de
revoluţie. Şi încheia: „îndată de se va reveni la o stare de lucruri
cât de cât constituţională... stăpânitorii aceştia, care prin vicleşug
s-au strecurat, vor întâlni rezistenţa poporului românesc şi aceasta
face mult mai mult decât tot ce am fost în stare sau n-am fost în
stare să facem cu armata noastră".
La 5 septembrie 1940, în Camera Comunelor, premierul
britanic Winston Churchill declara: „Camera a aflat desigur că
România a suferit de curând o gravă mutilare teritorială... Dar noi
n-avem de loc intenţia de a recunoaşte schimbările teritoriale care
se vor face în timpul războiului, în afara cazului că ele ar fi urmarea
unui acord prin bună înţelegere între părţile interesate".

Din prima notă ultimativă a guvernului sovietic privind cedarea

Basarabiei, din 26 iunie 1940:
„în anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară
a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din
teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a
Basarabiei, populată în principal cu ucrainieni, cu Republica
Sovietică Ucraineană...
 Acum, când slăbiciunea militară a U.R.S S. a trecut în
domeniul trecutului, iar situaţia internaţională care s-a creat cere
rezolvarea rapidă a chestiunilor moştenite din trecut..., U.R.S S.

331
consideră necesar şi oportun... să păşească împreună cu
România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii
Basarabiei, Uniunii Sovietice..."

într-o discuţie cu regele Carol al //-/ea după dictatul de la

Viena, liderul Partidului Naţional Ţărănesc, I. Maniu, a avut
următorul dialog cu suveranul:
„Din momentul când Maiestatea Voastră aţi inaugurat
regimul absolutist v-aţi asumat personal răspunderea,
răspunderea care, într-un regim democratic parlamentar trebuie să
o poarte guvernele. Printr-o politică complet greşită şi în interior şi
în afară, din punct de vedere strategic şi tactic aţi reuşit să pierdeţi
patru provincii. în politică greşelile se plătesc şi se sancţionează
ca şi în viaţa de toate zilele". Regele a replicat „va să zică sunteţi
de părere să abdic". La care liderul P.N.Ţ. a declarat, fără echivoc:
„Da, Majestate, nu văd altă soluţie".

Epilogul arbitrajului de la Viena în viziunea lui M. Manoilescu

(într-un text scris în 1947):
„Ca într-o melodramă de gust învechit, dar plină de
deznodăminte drepte, toţi cei vinovaţi de mutilarea Transilvaniei
şi-au primit o cumplită pedeapsă. Hitler s-a prăbuşit sub ruinele
Reichului său; Mussolini a fost împuşcat ca un fugar la o
margine de drum; Ribbentrop a sfârşit în spânzurătoare; Ciano, la
stâlp sub gloanţele poruncite de bunicul copiilor lui; Teleky s-a
sinucis când nemţii l-au descoperit că îi trăda; Csâky a murit în
condiţii stranii la două luni după funestul arbitraj... Transilvania
noastră e vrăjită".

TEMĂ:
1. Prezentaţi poziţia României faţă de atacarea de către
Germania a Poloniei la 1 septembrie
1939.
2. Care au fost consecinţele pactului sovieto-german din 23
august 1939 pentru România?
 ROMÂNIA - „STAT NAŢIONAL LEGIONAR'

-CONTEXTUL INTERN SI INTERNAŢIONAL AL

INSTAURĂRII REGIMULUI ANTONESCIANO-
LEGIONAR.
- PRINCIPALELE DIRECŢII ALE POLITICII INTERNE.
CONTRADICŢIILE DINTRE
ION ANTONESCU SI LEGIONARI.
- REBELIUNEA LEGIONARĂ DIN IANUARIE 1941 SI
CONSECINŢELE SALE.

Contextu' ' ' - • " * Vî " • - - - ! -• ; - , < - . - - - -:., ■ ciano-

legicnar în vara anului 1940, Europa trăia sub impresia victoriei
germane pe frontul de apus, care dusese la îngenuncherea Franţei
şi a „Ţărilor de Jos" (Belgia, Olanda, Luxemburg). România era
izolată, astfel, de aliaţii săi tradiţionali - Anglia şi Franţa - şi
suferise, în urma Pactului Ribbentrop-Molotov, grave atingeri ale
suveranităţii naţionale prin rapturile teritoriale - Basarabia, nordul
Bucovinei, Nord-VestulTransilvaniei, Cadrilaterul - care mutilaseră
cumplit fiinţa naţională. Practic, România Mare nu mai exista.
Potenţialul său economia şi militar interesa însă, în mod deosebit,
guvernul de la Berlin, din perspectiva extinderii războiului în Europa
de Est şi Sud-Est.
Pe plan intern, se manifesta o intensă activitate a dreptei
politice, şi în special a Gărzii de Fier, încurajată de succesele
repurtate de trupele naziste şi de profunda criză de autoritate cu
care se confrunta statul după tragicele cesiuni teritoriale. Era
absolut necesară, în acelaşi timp, o guvernare de mână forte care
să garanteze fruntariile ţării şi să pregătească refacerea unităţii
naţionale, salvând, astfel, fiinţa statului român. Acestor cerinţe Ie-a
corespuns, cu mijloace adecvate timpului în care a trăit şi activat,
personalitatea generalului Ion Antonescu .
La 1 septembrie 1940, luliu Maniu s-a întâlnit cu Ion
Antonescu, la Ploieşti, şi a discutat cu acesta înlăturarea regelui
Caro/ al //-/ea şi formarea unui cabinet de coaliţie. Tratativele au
continuat'în zilele următoare şi cu conducătorii liberali şi şefii
legionarilor în vederea constituirii unui guvern de „uniune
naţională". Paralel, legionarii au întreprins atacuri asupra
instituţiilor de stat şi a unităţilor militare, soldate cu victime.
La 4 septembrie 1940 orele 12, Ion Antonescu a fost
însărcinat de regele Carol al II cu formarea noului guvern. în ziua
următoare, acesta a suspendat
1
Ion Antonescu (1882-1946) a fost om politic şi militar. A
îndeplinit funcţii importante - şeful secţiei Operaţii de la Marele
Cartier General în anii războiului pentru reîntregire, ataşat militar
la Londra şi Paris, comandant al Şcolii Superioare de Război, şef
al Marelui Stat Major, ministru de război. Fire dârză şi hotărâtă, a
criticat corupţia şi afacerile veroase ce domneau în rândurile
camarilei regale şi a intrat în conflict cu Carol al II, care i-a fixat
domiciliu forţat la mănăstirea Bistriţa. După numirea sa la
conducerea statului, prin întreaga politică pe care a desfăşurat-o,
până la 23 august 1944, a fost şi rămâne o personalitate
controversată.
333
Constituţia şi a dizolvat Corpurile legiuitoare după ce, la cererea
generalului, de acord cu legionarii, sub presiune şi ameninţare,
regele i-a conferit puteri depline în dimineaţa zilei de 5
septembrie, orele 3,50, ceea ce a dus la modificarea regimului
politic. Cu sprijinul unor adjutanţi regali şi comandanţi militari,
beneficiind şi de concursul ministrului Germaniei la Bucureşti,
Wilhelm Fabricius, Ion Antonescu i-a cerut lui Carol al II să abdice.
Regele, după o serie de consultări cu unii apropiaţi - Vaier Pop,
Mihail Manoilescu, A.C. Cuza, Gheorghe Brătianu- şi după
obţinerea unor garanţii că putea pleca nestingherit, a abdicat în
dimineaţa zilei de 6 septembrie (orele 6,10) şi, ulterior (7
septembrie, orele 3), a părăsit tara cu o serie de bunuri ale
patrimoniului naţional, precum o parte a colecţiei de tablouri pe
care Carol Io lăsase moştenire statului român.
La 6 septembrie i-a succedat la tron fiul său, Mihai I, care a
depus jurământul în prezenţa lui Ion Antonescu, a Patriarhului
Nicodim şi a lui Gheorghe Lupu, preşedintele înaltei Curţi de
Casaţie. Dispunând de „puteri depline", generalul a devenit însă
depozitarul celor mai importante prerogative de conducere a
statului, intitulându-se „Conducător al statului". El s-a bucurat de
puteri deosebite, nefiind răspunzător în faţa vreunui for politic. Aflat
într-o clară poziţie de inferioritate în ierarhia politică, regele mai
păstra doar unele atribuţii simbolice, ca: numirea primului ministru
(preşedinte al Consiliului de Miniştri), comanda oştirii, conferirea de
distincţii, baterea de monedă, acordarea graţierii şi a amnistiei,
numirea de ambasadori. Prin aceasta, se vedea în mod deschis
dorinţa generalului de a ţine sub control instituţia monarhică, chiar
dacă, din considerente politice, el s-a pronunţat pentru menţinerea
ei, şi partidele politice.
Noul guvern reflecta raportul
de forţe politice din ţară, între
* general şi Garda de Fier.
încercarea lui Ion Antonescu de a -
colabora cu conducătorii Partidului
Naţional Liberal şi Partidului
Naţional Ţărănesc a eşuat, căci
partidele politice au refuzat să se
asocieze unui regim autoritar. în
consecinţă, s-a constituit un guvern
al dictaturii legionare, fără
amestecul armatei, în care adepţii
lui Horia Sima deţineau
vicepreşedinţia Consiliului de
Miniştri, portofoliul externelor,
lucrărilor publice, muncii, educaţiei
naţionale şi cultelor. S-a inaugurat
un condominium de putere între Ion
Antonescu şi legionari, în care cei
din urmă au dorit mereu să-şi
sporească puterea, iar primul a
considerat „alianţa" ca ceva
temporar, sortit eşecului încă de la
început.
La 14 septembrie 1940
România s-a proclamat „stat
naţional-legionar", în care Garda
de Fier, ca o agentură teroristă în
Generalul Ion Antonescu primeşte slujba Germaniei şi influenţată
 de teoria
jurământul legionarilor, la 6 octombrie
.. . . .. .. . ■ .. .
„ ..
a
1940 corporatismului italian, a dezvoltat,
in chip

334
 Mareşalul Ion Antonescu şi Regele Mihai I

demagogic, teoria utopică a „purificării" vieţii politice printr-o

„revoluţie naţională". La 14 noiembrie, /. Antonescu a întreprins o
i vizită în Italia, iar peste o săptămână în Germania, unde a
semnat, la 23 noiembrie, protocolul de aderare a României la
alianţa puterilor fasciste sau Pactul Tripartit. Se poate aprecia că
actul aderării a încheiat apropierea României de Reichul nazist,
proces declanşat de pactul sovieto-german din august 1939, de
consecinţele sale imediate pentru România. Ion Antonescu a ales,
astfel, din cele două rele - Uniunea Sovietică şi Germania
hitleristă, pe cel pe care îl considera mai puţin rău pentru binele
ţării: în 1940, Reichul nazist era singura putere europeană care
putea sprijini România în faţa ameninţărilor şi agresiunii sovietice.
Totodată, el a cerut lui Hitler să trimită în România o
misiune militară germană, reînnoind solicitările mai vechi ale
fostului rege Carol. Scopul acesteia era de a asigura securitatea
zonei Văii Prahovei, ale cărei rezerve petroliere erau foarte
importante pentru maşina de război nazistă şi pentru pregătirea
armatei române în perspectiva războiului cu Uniunea Sovietică.
în realitate, era vorba de a menţine dominaţia germană în
România, şi în Balcani, proces la care concura şi Legaţia
Germaniei din Bucureşti, cu un personal tot mai numeros, şi al
cărei titular a fost numit, din ianuarie 1941, baronul Manfred von
Killinger. încă din 10 octombrie 1940 se aflau în România peste
22 000 militari hitlerişti. Numărul lor a sporit până în primăvara
lui 1941 la 500 000, dintre care 130 000 au trecut apoi Dunărea
cu prilejul ofensivei trupelor naziste contra Iugoslaviei şi

335
Greciei. în aceste condiţii s-a ajuns la o deteriorare a relaţiilor ţării
noastre cu Marea Britanie, iar Statele Unite ale Americii au blocat
fondurile româneşti în băncile americane, pe motiv că România era
„o ţară ocupată".
Principalele direcţii ale poa:nî ,u\~ - <' i Ar; ;•■< tîile dsn ■ on Ar
iC.sescu şi legionari. Dictatura legionară a promovat o politică
profund antidemocratică, de teroare, lichidând, de fapt, şi ultimele
drepturi şi libertăţi democratice. S-au creat detaşamente speciale
ale poliţiei legionare. în octombrie 1940, pe lângă marile întreprinderi
s-au numit comisari de românizare. încercând să-şi consolideze
puterea, legionarii au vrut să preia în ţară conducerea prefecturilor
şi primăriilor. Jafuri şi crime, masacre, exproprieri forţate, răfuieli
sângeroase cu foşti adversari politici, susţinători ai guvernării
carliste, o legislaţie reacţionară au marcat această perioadă. în
acelaşi timp, Ion Antonescu a luptat pentru controlul exclusiv al
puterii politice. El s-a străduit permanent de a slăbi poziţia
instituţiei monarhice, pe care a dorit să şi-o subordoneze pentru a
o manevra mai uşor. Pentru aceasta, i-a impus regelui să-şi
petreacă mai mult timp la reşedinţa de la Sinaia, a întreprins
anchete asupra foştilor demnitari ai lui Caro/ al //-/ea şi a averii lor,
unora fixându-le domiciliu obligatoriu, a încercat să impună
modificarea regulamentului de funcţionare a Casei Regale şi
schimbarea personalului acesteia.
în 26/27 noiembrie 1940 legionarii s-au dedat la crime
înfiorătoare. Au avut loc asasinate la Jilava, unde au pierit 65
deţinuţi politici: politicieni şi militari, colaboratori ai regelui Carol al
II, mulţi implicaţi în represiunile contra legionarilor - precum
generalii Gheorghe Argeşanu (fost prim-ministru), Gabriel
Marinescu, Gheorghe Bengliu, fostul ministru Victor lamandi -
în pădurile

Crime săvârşite de legionari

336
 Vlăsiei, Balota, Prefectura Poliţiei din Bucureşti. Sub gloanţe au
căzut ş economistul Virgil Madgearu, ucis în pădurea Snagov, şi
savantul de reputaţie internaţională, de fapt, cel mai mare istoric al
românilor, Nicolae lorga, executa la marginea şoselei, în comuna
Strejnic. Şi toate acestea pe un fond general de înfricoşare a
opiniei publice. Au luat totuşi o poziţie critică unu oameni politici
membri ai Partidului Naţional Liberal ş\ Partidului Naţional
Ţărănesc.
Perioada regimului legionar-antonescian nu a fost lipsită de
contradicp între protagoniştii scenei politice - generalul şi
legionarii - ambii socotind, în numele unor concepţii ideologice
totuşi diferite, alianţa temporară, şi doar un pas către controlul
exclusiv al puterii. Adept al ordinii publice şi patriot, Ion Antonescc
era nemulţumit de violenţele şi crimele legionarilor. Apropierea sa
de Germania nazistă, - generalul fiind ca formaţie anglofil -
urmărea doar garantarea graniţelor ţării, a refacerii integrităţii
teritoriale naţionale, şi a afirmăm suveranităţii României, prin
anularea Dictatului de la Viena, problemă pe care, de fapt, a
ridicat-o în toate întâlnirile cu Hitler. Convins de rolul nefast al
Gărzii de Fier, Ion Antonescu a luptat, de la sfârşitul lui decembrie
1940, pentru eliminarea acesteia din vjaţa politică. în schimb,
legionarii, puşi pe jaf şi pe corupţie, îi reproşau generalului că
menţine vechii oameni politici şi chiar unele forţe politice
compromise în colaborarea cu regele Caro/ al //-/ea.
Confruntarea între cele două poziţii a luat forma încercării
supreme a legionarilor de a cuceri puterea politică prin rebeliune.
Rebeliunea legionară din ianuarie 1941 şi
consecinţele s-, Intensificarea violenţelor legionarilor şi faptul
că aceştia deveneau tot mai indezirabili în ochii opiniei publice l-
au determinat pe Ion Antonescu, încă din decembrie 1940, să
ia primele măsuri contra Gărzii de Fier. Astfel, a ordonat
desfiinţarea poliţie*i legionare şi a instituit pedeapsa cu moartea
pentru instigarea la rebeliune. Legionarii, profitând de com-
plicitatea şefului poliţiei secrete germane, Heinrich Himmler, s-au
înarmat, pregă-tindu-se pentru confruntarea decesivă.
La 14 ianuarie 1941, Ion Antonescu
a plecat la Berlin, unde i-a cerut lui Hitler
să-i dea mână liberă pentru a restabili
situaţia. La doar două zile, Nicolae Pă-
traşcu, secretarul general al mişcării
legionare, a proclamat ruptura totală cu
Antonescu, iar legionarii au trecut la
organizarea de detaşamente paramilitare
şi la baricadarea în sedii. Reîntors din
Germania, Ion Antonescu a decis des
fiinţarea comisiilor de românizare, des
tituirea ministrului legionar de interne,
generalul Constantin Petrovicescu, şi a lui
Alexandru Ghica, directorul general (le
gionar) al Poliţiei. ,on Antonescu în vizită la
Berlin

337
 între 21-23 ianuarie 1941, legionarii au organizat la Bucureşti
şi în ţară o rebeliune, având asentimentul tacit al Reichului. Au
avut loc jafuri, crime, masacre. Au fost devastate 3 400 de imobile
şi de instituţii. Oameni nevinovaţi, persoane civile, soldaţi şi ofiţeri
- în total 1 000 persoane - au căzut jertfă fanatismului unor oameni
însetaţi de putere. Au fost provocate, în întreaga ţară, daune în
valoare de 1 miliard de lei, ceea ce a nemulţumit profund opinia
publică din ţara noastră. Explozia de ură a legionarilor i-a
compromis însă în ochii Germaniei. Hitler pregătea războiul în
Răsărit şi avea nevoie de linişte în România. De aceea el a fost
de acord cu intervenţia armatei române la ordinul lui Ion
Antonescu, ceea ce a dus la înfrângerea rebeliunii legionare.
Aceasta nu a împiedicat însă pe hitlerişti să accepte plecarea, în
Germania, a circa 700 de legionari în frunte cu Horia Sima. Ei vor
fi mereu o monedă de şantaj în raporturile cu Ion Antonescu.
Circa 8 000 de legionari au fost prinşi, judecaţi şi condamnaţi la
diferite pedepse.
La finele lunii ianuarie 1941, Ion Antonescu era singurul
stăpân al scenei politice româneşti. S-a format un guvern de
tehnicieni şi militari, care reprezenta o dictatură, pusă în slujba
războiului şi contra regimului bolşevic de la Răsărit.

Din scrisoarea generalului Ion Antonescu către Horia Sima, la 15

ianuarie 1941:
„Nu am reuşit să mă fac ascultat. Din contră dezordinile s-
au înmulţit şi s-au agravat, şi cu acte de insubordonanţă în stat
comise de acei care fiind numiţi de dv. se ştiu acoperiţi şi susţinuţi
dedv.
într-adevăr, orice măsură de ordine pe care am luat-o nu a
fost executată. Noţiunea disciplinei de stat a dispărut. Fiecare
procedează cum vrea şi judecă cum vrea...
Dar opinia aceasta publică pe care eu o respect şi vreau s-
o satisfac se revoltă când constată că legionarii... comit astăzi
acte în profit personal.
Nu pot îngădui această procedare fiindcă mă dezonorează
şi-mi atrage şi răspunderi personale, prin faptul că nu iau măsuri
în contra vinovaţilor...
Vreţi să mergeţi astfel înainte, mergeţi singuri, dar nu cu
generalul Antonescu...
El a intrat în arena politică pentru a salva ţara, nu pentru a o
duce la un dezastru şi mai mare...".

TEMĂ:
1. Care au fost raporturile dintre Ion Antonescu şi Horia Sima
între 1940-1941?
2. Ilustraţi caracterul autoritar al guvernării generalului Ion
Antonescu.
3. Care au fost cauzele rebeliunii legionare din ianuarie 1941 ?
 ROMÂNIA ÎN PERIOADA ANILOR 1941 -1944

- POLITICA INTERNĂ A GUVERNULUI

ANTONESCIAN.
-SITUAŢIA ROMÂNILOR DIN BASARABIA SI
NORDUL BUCOVINEI
NORD-VESTUL TRANSILVANIEI CEDAT, ÎN 1940,
ÎN URMA DICTATULUI Dl
LA VIENA, UNGARIEI HORTHYSTE. -INTRAREA
ROMÂNIEI ÎN RĂZBOIUL MONDIAL.
PARTICIPAREA U
RĂZBOIUL PENTRU ELIBERAREA
BASARABIEI SI A NORDULU
BUCOVINEI. RAPORTURILE CU GERMANIA
NAZISTĂ. -EFORTURI POLITICO-DIPLOMATICE
PENTRU SCOATEREA ROMÂNIEI DII
RĂZBOI.

Prin decretul nr. 314 din 15 februarie 1941, s-a abrogat

denumirea de „sti naţional-legionar". S-a constituit un nou guvern,
alcătuit din militari şi tehnicien condus de Ion Antonescu, fără
nici o participare a legionarilor. O figur importantă a noii echipe
ministeriale a fost profesorul Mihai Antonescu, deven
vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi, ulterior, ministru al
afacerilor străini Guvernul a fost remaniat de câteva ori în
perioada anilor 1941-1942 şi a fo principalul instrument al unei
guvernări autoritare impuse de desfăşurare războiului mondial,
de consecinţele participării României la acesta. în 194 mareşalul
Ion Antonescu avea putere deplină în statul român şi nu ei
răspunzător în faţa vreunui for politic. El guverna prin decrete-
legi, pe ca regele le semna fără a-şi putea exprima poziţia.
Poiîtica internă a guvernului antonescian. în condiţii
excepţional guvernul Antonescu a intensificat reprimarea vieţii
politice prin arestări, deporta şi impunerea unor măsuri
antipopulare. S-au înfiinţat lagăre de muncă şi s-£ militarizat
întreprinderile şi instituţiile.
Astfel, au funcţionat închisori şi lagăre de muncă în ţară, la
Târgu Jt Caransebeş, sau, pe teritoriul supus administraţiei de
război, la Odesa, Vapniark Smerinka, Bogdanovka, Dumanovka. în
acelaşi timp, Ion Antonescu a urmărit, pr alianţa cu Reichul nazist,
menţinerea independenţei ţării, sperând, mereu, recuperarea, cu
sprijinul Berlinului, a teritoriilor răpite cu forţa în vara anului 194
Prin întreaga sa politică, el a asigurat României statutul de tară
neocupată c nazişti, dar aflată sub influenţa lor, ceea ce Hitler a
trebuit să accepte. Aceasta m ales că trupele germane ocupau
poziţii strategice în ţară-Bucureşti, VaU Prahovei, Dobrogea,
porturile de la Dunăre. întreţinerea forţelor armate german până în
1944, a costat statul român 67 miliarde de lei (valută 1938).
La 2 martie 1941 şi respectiv 9-15 noiembrie 1941, Ion
Antonescu organizat, în împrejurări deosebit de grele, legate de
desfăşurarea războiuli plebiscite privind politica sa internă.

' ' 3;
 în ciuda a numeroase atentate la adresa fiinţei de stat, ţara
noastră şi-a păstrat o relativă independenţă faţă de Germania:
legile, administraţia, reprezentanţii diplomatici. Statutul particular al
României în sistemul de alianţe al puterilor fasciste era recunoscut
oficial de Germania, chiar dacă ministrul său la Bucureşti, Manfred
von Kilinger, îşi aroga deseori drepturi cu mult peste uzanţele
diplomatice normale. Regulamentul trupelor germane în
România, care se bucurau de dreptul de extrateritorialitate,
consemna că ţara noastră nu era ocupată. Chiar în ziua
atentatului contra lui Hitler, la 20 iulie 1944, ministrul de externe
german, Joachim von Ribbentrop, scria feldmareşalului Keitel că
nu se puteau face presiuni la Bucureşti, deoarece România era
aliată cu Germania, şi nu ocupată militar de aceasta.
întreaga economie a fost pusă în slujba eforturilor de război
ale ţării. în cursul anului 1941 s-au publicat decrete-legi privind
militarizarea întreprinderilor şi instituţiilor de stat şi particulare,
mobilizarea agricolă, regimul muncii în timp de război. S-a instituit
pedeapsa cu moartea pentru sabotajele în economie. în funcţie de
necesităţile militare, s-au făcut, în economie, unele eforturi de
modernizare, precum înzestrarea agriculturii şi industriei cu utilaje
perfecţionate importate din Reich. în cadrul circulaţiei monetare şi-a
făcut însă simţită prezenţa fenomenul inflaţionist, devenit tot mai
pronunţat, ceea ce a avut drept efect deprecierea leului faţă de alte
valute şi, în special, faţă de marca germană. Comerţul s-a
dezvoltat îndeosebi cu statele Axei, pe baza schimbului de
produse.
Se impune a fi subliniat faptul că, între anii 1941-1944
influenţa economică a Germaniei a crescut masiv în România. S-
a exercitat, astfel, o masivă exploatare a resurselor naturale ale
ţării, necesare maşinii de război germane.

Zona Petrolieră a Văii Prahova bombardată de aviaţia

anglo-americană

340
 S-a manifestat un interes deosebit pentru petrol, lemn, cereale şi
utilizarea reţelei de transport. La 4 decembrie 1940 s-a semnat un
acord economic româno-german pe zece ani, care a prevăzut
intensificarea exportului de produse petroliere, agricole şi forestiere
din România în Germania. între 1940-1944 au funcţionat în ţara
noastră 325 firme germane. Printre acestea menţionăm filiala
trustului KontinentalOelA.G., care s-a ocupat de organizarea
exploatării petrolului. Valoarea capitalului german investit în
economia românească s-a cifrat, în 1944, la 11 miliarde lei.
Schimbul de mărfuri între cele două state era efectuat în regim de
clearing.
în anul 1943, 60% din totalul exportului şi 85% din cel al
importului românesc se afla în mâna firmelor germane. Ca
expresie a sporirii dependenţei economice de Reich, pot fi citate şi
pagubele provocate economiei româneşti prin schimburile
comerciale neechivalente cu Germania şi care s-au cifrat la 446
milioane de dolari, cursul anului 1938. Naziştii au preluat din
România, cu precădere, mari cantităţi de petrol, în condiţii ce
dezavantajau net statul român, între 1 octombrie 1940 şi 23
august 1944 Germania a ridicat din ţara noastră peste 10 milioane
tone produse petroliere, dar abia în 1943 ea a acceptat plata în
aur, la un preţ unic, al petrolului românesc. Totodată, Valea
Prahovei, adevărată „rădăcină pivotantă a puterii germane", a
constituit, prin rezervele sale petroliere, ţinta predilectă a atacurilor
aeriene anglo-americane. Prima expediţie aeriană a S.U.A. asupra
zonei petroliere a Văii Prahovei a avut loc la 12 iunie 1942 şi a
purtat numele de operaţia „Valul nimicitor"; printre altele le
menţionăm pe cele din 1 august 1943, aprilie-iunie 1944.
Pe plan politic, s-a remarcat o anumită tolerantă a lui Ion
Antonescu faţă de activitatea conducătorilor liberalilor şi naţional-
ţărăniştilor. Liderii celor două partide au preferat însă tactica
memoriilor şi scrisorilor către Antonescu, în care au protestat faţă
de: creşterea influenţei Germaniei, părăsirea alianţelor
tradiţionale, implicarea ţării tot mai mult în războiul contra Uniunii
Sovietice dincolo de Nistru. în acelaşi timp, este meritul lui I.
Antonescu de a se fi opus aplicării „soluţiei finale" şi exterminării
populaţiei evreieşti din România. în ciuda exceselor şi a pierderilor
în rândul populaţiei evreieşti de pe teritoriul ocupat de horthyşti, din
nord-vestul Transilvaniei şi Transnistna, în România nu s-a aplicat
„soluţia finală", o excepţie fiind şi programul, din 6 iulie 1941, de
la laşi. în Basarabia, cu toate eforturile liderilor mişcării sioniste
din România - L. Filderman, M. Benvenisti, AI.L Zisu - de a salva
viaţa populaţiei evreieşti, în împrejurări tragice şi complexe s-au
produs, totuşi, masacre la Mărculeşti, Floreşti, Gura Kamenca,
Climăuţi, Gura Căinări. în vara anului 1942, Ion Antonescu a
reuşit să obţină anularea promisiunii acordate lui Gustav Richter,
ataşat german de poliţie în România, şi reprezentant al lui Adolf
Eichmann, conducător al Siguranţei Reichului, de a deporta în
lagărul morţii de la Auschwitz evreii din ţara noastră. Guvernul
român a "acceptat însă emigrarea evreilor în Palestina, România
devenind, astfel, veritabilă placă turnantă pentru emigrarea, în
condiţii foarte grele, a unor evrei din Ungaria, Slovacia şi Polonia.
Situaţia românilor din Basarabia şi nordul Bucovinei;
nord-vestul Transilvaniei, cedat în 1940, în urma Dictatului
de la Viena, Ungariei horthyste. P nn Dictatul de la Viena,
din 1940, a fost smuls din trupul ţării nord-vestul
Transilvaniei, cu o suprafaţă de 43 492 km 2 şi o populaţie
341
 Ţărani români din judeţul Trei
Scaune maltrataţi de către
horthyşti, în 1940

de 2 667 007 locuitori, din care 50,2% erau români, iar 37,1%
maghiari. în ciuda uriaşelor proteste populare, s-a produs, aşadar,
un grav atentat la adresa independenţei şi suveranităţii României,
al cărei teritoriu a fost amputat printr-o decizie arbitrară a puterilor
fasciste.
în zona ocupată de către horthyşti s-a pus la punct un
mecanism sinistru de ocupaţie. Astfel, între lunile septembrie şi
noiembrie 1940 a funcţionat administraţia militară. Ulterior, între
anii 1941-1944 a fost instaurat un regim civil, cu nimic mai tolerant
faţă de cel anterior. Asupra populaţiei româneşti s-a abătut o
teroare cruntă, marcată de expulzări, dislocări de populaţii,
maltratări, schingiuiri şi bătăi, crime, jafuri şi rechiziţii. Printre
asasinatele înfiorătoare din toamna anului 1940 menţionăm pe
cele de la Zalău, Ciumirna, lanculeşti, Ip, Trăznea, Huedin, Hodoş,
Mureşenii de Câmpie, Hâda, Nuşfălău, Halmăjd. Regimul de
exterminare, ce cuprindea şi detaşamente de muncă şi deportarea
în lagărele de prizonieri, s-a înăsprit după ce, în martie 1944,
Ungaria a fost ocupată de trupele naziste. Au fost instituite legi
excepţionale, iar populaţia evreiască a fost practic vânată, în acord
cu principiile macabrei „soluţii finale" adoptată de hitlerişti. Peste
150 000 evrei din nord-vestul Transilvaniei au fost deportaţi şi au
pierit în lagărele morţii de la Dachau, Buchenwald, Bergen-Belsen,
Auschwitz-Birkenau.
în acelaşi timp, în teritoriile ocupate în 1940 de către sovietici
- Basarabia şi nordul Bucovinei (50 500 km 2 şi.o populaţie de 3
800 000 de locuitori) - au avut loc deportări şi execuţii şi s-a
intensificat deznaţionalizarea românilor.
Intrarea României în războiul mondial. Participarea la
războiul pentru eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei.
Raporturile cu Germania nazistă. între septembrie 1940 şi
august 1944 pot fi deosebite două etape în implicarea României în
conflictul mondial, şi anume: 1) septembrie 1940-iunie 1941,
nonbeligeranţă cu aderarea la Axă; 2) iunie 1941 -august 1944,
beligerantă alături de Axă.

342
 Trebuie menţionat faptul că în primăvara anului 1941 România
a refuzat să participe la agresiunea nazistă contra Iugoslaviei ş\
Greciei. La finele lui 1941 şi începutul anului următor a intervenit
starea de război cu Marea Britanie, Statele Unite ale Americii şi
aliaţii lor, pe fondul participării tot mai intense a ţării noastre la
războiul din Răsărit. România lua parte la război pentru a obţine
eliberarea teritoriilor româneşti ocupate în 1940 de către sovietici.
La 30 noiembrie 1941, guvernul britanic a adresat, prin intermediul
legaţiei sale de la Bucureşti, un ultimatum autorităţilor
antonesciene, prin care cerea ca, până la 5 decembrie, să
oprească operaţiile militare pe frontul împotriva U.R.S.S. în
răspunsul său, Ion Antonescu a reamintit Londrei că, prin
participarea sa la război, România urmărea doar „legitima
apărare în faţa agresiunii ruse începută în 1940". La 6 decembrie
1941 a intervenit starea de război între România şi Marea Bntanie.
într-o scrisoare, Ion Antonescu afirma că „România primeşte
această provocare, având credinţa nezdruncinată că luptând
împotriva comunismului slujeşte nu numai crezul naţional... dar...
civilizaţia însăşi de care Marea Britanie nu poate fi străină". între 8
şi 11 decembrie 1941 i-au declarat război ţării noastre şi
Canada, Noua Zeelandă, Australia, Uniunea Sud-Africană. La
insistenţele Germaniei România a declarat război Statelor Unite ale
Americii la 12 decembrie 1941, dar răspunsul american nu a
survenit decât în iunie 1942.
La 12 iunie 1941 generalul Ion Antonescu a fost invitat
âe.Hit/er la Munchen, unde i s-a prezentat planul de operaţii
militare Barbarossa, ce avea drept scop distrugerea Uniunii
Sovietice. La 22 iunie 1941 România a luat parte, alături de
Germania şi aliaţii săi, la atacul contra statului sovietic. La
chemarea lansată de general: „Vă ordon: treceţi Prutul!", armata
română a intrat în război pentru a readuce la trupul ţării provinciile
smulse de sovietici în vara tragică a anului 1940 - Basarabia,
nordul Bucovinei ş\ ţinutul Herţei. Pe frontul de sud acţionau
Armata a. 3-a Română (generalul Petre Dumitrescu) şi Armata a 4-
a Română (generalul Nlcolae Ciupercă).
Până la sfârşitul lunii iulie 1941 au fost eliberate Basarabia şi
nordul Bucovinei. Armata română eliberatoare a fost primită cu
mult entuziasm de către românii de dincolo de Prut. în Basarabia
s-a reinstaurat administraţia românească. La 26 iulie armata
română a atins Nistrul. Scopul pentru care ţara noastră intrase în
război era astfel atins.
însă, în ziua următoare, Hitler i-a trimis lui Antonescu o
scrisoare, în care îi solicita concursul militar, în continuare, peste
Nistru, pentru zdrobirea trupelor sovietice. Pentru mulţi
contemporani, ca luliu Maniu, C.I.C. Brătianu, generalii Şteflea şi
Mardare, Alexandru loaniţiu, aceasta a fost o gravă greşeală
politică, căci România îşi depăşea în mod clar obiectivul pentru
care participa la ostilităţi. Antonescu a acceptat cererea germană în
speranţa că Hit/er\\ va susţine în lupta pentru anularea Dictatului
de la Viena. în acelaşi timp, se considera necesară organizarea,
peste Nistru, a unei zone de protecţie în faţa unor noi agresiuni
sovietice.
La 6 august 1941, în cadrul întrevederii cu /. Antonescu de la
Berdicev (Ucraina), Hitler i-a cerut ca Armata Română să
acţioneze pe direcţia Odessa -Peninsula Crimeea. Totodată, a
încredinţat României administraţia Transnistriei. La 21 august Ion
Antonescu a fost ridicat la gradul de mareşal al României. Forţele
militare româneşti au desfăşurat, ulterior, lupte grele la
Odessa, în

343
 Armata română, eliberatoare a Basarabiei şi a
Nordului Bucovinei

Crimeea şi Caucaz. în confruntările de la Odessa Armata a 4-a

Română a pierdut aproape 18 000 soldaţi, a înregistrat cea. 11
400 dispăruţi şi 63 300 răniţi. Oraşul a fost cucerit la mijlocul lunii
octombrie 1941, după care unele unităţi au fost retrase în ţară
pentru refacere. în iulie 1942 a fost cucerit Sevastopolul.
La 25 iunie 1942, Rene de Weck, ministrul Elveţiei la
Bucureşti, aprecia că pierderile armatei române în Răsărit erau
de 6 000 ofiţeri, 2 600 subofiţeri şi 149 000 soldaţi, din care 70%
erau totuşi recuperabili. în cadrul încleştării de la Stalingrad'(iulie
1942 - februarie 1943), 26 divizii româneşti au luptat alături de
forţele Axei. Ele au înregistrat însă grave pierderi - 156 000 morţi,
dispăruţi şi prizonieri. Armata a 3-a Română s-a aflat în
încercuire alături de trupele germane, italiene şi maghiare. în anii.
1943-1944, forţele române au susţinut, în continuare, lupte grele
în Cuban, pentru apărarea Crimeii şi Basarabiei. După anul 1943,
Ion Antonescu a înţeles că Germania a pierdut războiul şi a
acţionat pentru a scoate ţara din război. în acelaşi timp, mulţi ofiţeri
superiori au cerut retragerea Armatei Române de pe front, date
fiind şi marile pierderi materiale şi umane în campania din Uniunea
Sovietică. Efortu! de război al ţării noastre pe frontul contra Uniunii
Sovietice s-a cifrat la 1 miliard de dolari, cursul anului 1938.
Alianţa României cu Germania nazistă nu a fost lipsită de
unele contradicţii legate de: problemele economice, solicitările lui
Ion Antonescu de anulare a Dictatului de la Viena, statutul
Grupului Etnic German din ţara noastră, tratamentul aplicat
evreilor şi discuţiile angajate de România în capitalele statelor
neutre pentru ieşirea din război. Totuşi, raporturile personale
dintre Hitlerş\ Ion Antonescu, deşi nu fără asperităţi şi fricţiuni, au
fost în general bune, dictatorul nazist având încredere în
conducătorul român. Ele au fost evidenţiate şi în

344
■întrevederile dintre cei doi oameni politici, când Hitler s-a străduit
să-l convingă, mereu, pe mareşal, să rămână în cadrul Axei. în
toate întâlnirile cu Hitler, Ion Ântonescu a cerut, totodată,
respectarea fiinţei de stat a României şi anularea Dictatului de la
Viena. în tratativele din februarie 1942 Hitler a cerut României să-
şi sporească contribuţia militară pe frontul din Răsărit. între 22-23
septembrie 1942 Mihai Ântonescu, a vizitat capitala germană,
unde a purtat convorbiri referitoare la un acord economic româno-
german. Evadarea, în acelaşi an, a lui Horia Sima din lagărul din
Germania şi trecerea sa în Italia au provocat noi momente de
încordare în relaţiile dintre cei doi aliaţi. în ianuarie 1943 s-a semnat
la Rastenburg, în cadrul unor noi tratative între Hitler şi Ion
Ântonescu, Protocolul de reglementare a plăţilor între Germania şi
România. Totodată, s-au analizat necesităţile de război ale
României. în aprilie 1943 căpetenia hitleristă i-a reproşat
mareşalului român unele contacte pentru pace separată ale lui
Mihai Ântonescu şi ale opoziţiei şi i-a cerut demiterea primului
(un colaborator apropiat, fără grad de rudenie însă cu Ion
Ântonescu), ceea ce conducătorul român a refuzat. Ieşirea
neaşteptată din război a Italiei, în iulie-septembrie 1943, I-a făcut
pe Hitler să insiste pe lângă Ion Ântonescu, pentru a mefiţine
raporturile de alianţă.
Eforturi politico-diplomatice pentru scoaterea României
din război. Situaţia grea a ţării, implicarea tot mai profundă a
României în războiul din Răsărit, cu grave urmări pentru însăşi
fiinţa naţională, pierderile umane şi materiale au determinat pe
numeroşi oameni politici să caute soluţii şi căi pentru a scoate
România din război. Pentru o lungă perioadă de timp, figura
centrală care a polarizat unele discuţii în vederea ieşirii ţării din
război a fost /u/iu Maniu, liderul Partidului Naponal-Ţărănesc. în
fruntea Opoziţiei Unite, închegată încă în toamna lui 1941, cu
participarea naţional-ţărăniştilor, liberalilor şi social-de-mocrapior,
Maniu a menţinut legătura cu aliaţii anglo-americani prin
intermediul unor telegrame cifrate. în ianuarie 1942, Maniu a reuşit
să încheie un acord de principiu, în acest sens, şi cu regele Mihai.
Pe plan intern s-au articulat o serie de alianţe ale unor forţe
politice ce-şi propuneau salvarea ţării. în 1943, comuniştii,
Uniunea Patrioţilor, Frontul Plugarilor, Uniunea Democratică a
Oamenilor Muncii Maghiari (MADOSZ), Partidul Socialist
Ţărănesc, unele organizaţii ale Partidului Social-Democrat s-au
reunit pe baza platformei Frontului Patriotic Antihitlerist ce-şi
propunea: să acţioneze în vederea ieşirii României din război,
alăturarea sa la coaliţia antihitleristă, eliberarea teritoriului naţional
şi anularea Dictatului de la Viena, reorganizarea ţării pe baze
democratice. Prezenţa comuniştilor în eforturile politice de a
salva ţara de la un dezastru a fost impusă, pe de o parte, de
victoriile U.R.S.S. pe'front şi deplasarea teatrului de luptă către
hotarele ţării, iar, pe de altă parte, de cererile insistente ale lui
Stalin pe lângă Churchill şi Roosevelt de a include şi pe comuniştii
români în tratative.
Au fost stabilite numeroase contacte diplomatice cu
reprezentanţii coaliţiei antihitleriste şi de către diplomaţii români în
capitalele statelor neutre. Astfel, au avut loc tratative cu
participarea, între alţii, la Lisabona a lui Ion Panga/ş't Victor
Cădere, la Madrid a lui Scarlat Crigoriu, la Berna a lui Grigore
Gafencu, Richard Franasovici, Vespasian Pella, Nicolae
Lahovary, la Roma şi Vatican a lui RaoulBossy, la Stockholm a lui
George Duca.
345
 înfrângerea de la Stalingrad,
din 1943, l-a făcut pe însuşi
mareşalul Ion Antonescu să
înţeleagă că războiul era de fapt
pierdut şi să caute o modalitate
optimă pentru a ieşi din conflict.
Disponibilitatea omului politic s-a
circumscris însă evoluţiei militare,
mareşalul fiind adeptul
desprinderii treptate din război şi
numai după anunţarea prealabilă a
Germaniei, al cărei aliat era.
Totodată, încă de la începutul
anului 1943 Monarhia a
redevenit, în România, un centru
de putere, ieşind din conul de
Ambasadorul sovietic la umbră la care o condamnase
Stockholm, parcă mareşalul. Astfel, cu prilejul
Alexandra Kollontay, recepţiei de Anul Nou 1943, regele
interlocutorul
diplomaţilor români în a subliniat, în răspunsul său la
mesajul decanului corpului
diplomatic la Bucureşti, nunţiul
apostolic, monseniorul Andrea
Cassulo, necesitatea încheierii
păcii, ceea ce a atras reacţia
violentă a Berlinului.
Regele dorea ca ieşirea ţării din război să aibă o cât mai largă
adeziune social-politică. Liberalii şi naţional-ţărăniştii apreciau că
rolul principal în declanşarea acţiunii trebuia să-l aibă regele Minai,
ca şef al oştirii. S-au format, aşadar, două centre de sondare a
Aliaţilor, adică: cel din jurul regelui şi al Opoziţiei Unite, precum şi
cel din jurul mareşalului. în 1943, în unele capitale au fost numiţi
noi reprezentanţi diplomatici ai ţării noastre, cu scopul de a
impulsiona tratativele pentru ieşirea din alianţa puterilor fasciste. La
Stockholm a fost acreditat Frederic Nanu, iar la Ankara Alexandru
Cretzianu. în acelaşi timp, în martie 1943 Maniuera acceptat ca
interlocutor în discuţii de către conducerea sovietică, care până
atunci îi refuzase acest rol. Dar, abia în noiembrie 1943 liderul
naţional-tărănist a reuşit să obţină ca un emisar al Opoziţiei să
trateze cu Aliaţii un armistiţiu. Teama de o posibilă înglobare a
României în sfera de influenţă sovietică, care părea să se
realizeze pe fundalul ofensivei impetuoase a Armatei Roşii către
graniţele vestice ale Uniunii Sovietice, i-a întărit credinţa lui Maniu
că singura formulă viabilă ar fi soluţia debarcării anglo-americane
în Peninsula Balcanică şi realizarea „variante/balcanice"susţinute
de Churchill.
De fapt, S.U.A. şi Marea Britanie nu au înţeles, în 1944, că
pericolul cel mai mare pentru Europa răsăriteană era bolşevismul.
Sub egida celor doi Antoneşti, au fost stabilite noi contacte
diplomatice în vederea încheierii unui armistiţiu. Pentru o perioadă
speranţele lor s-au legat de Italia. La 15 ianuarie 1943, Mihai
Antonescu a propus ministrului italian de externe, contele Ciano,
ieşirea simultană din război a României, Ungariei şi Italiei.
Propunerea a fost reiterată în vara aceluiaşi an, dar fără nici un
rezultat. în numele guvernului de la Bucureşti, în tot cursul anului
1943, diplomaţii români au sondat pe Aliaţi, în vederea păcii, la
Lisabona, Madrid, Berna, Roma şi
346
Stockholm. Unele discuţii au fost iniţiate şi de Minai Antonescu, la
Bucureşti, cu diplomaţi turci şi italieni. Interesul guvernului pentru
problema păcii era întărit în anii 1943-1944, îa condiţiile în care se
afirma, în cercurile oficiale, că ministrul sovietic de externe,
Viaceslav Molotov, era de părere că singurul om care putea face
ceva în România era mareşalul Antonescu.
Cele mai importante negocieri s-au desfăşurat la Ankara
(septembrie
1943 - martie 1944), Stockholm (noiembrie 1943 - iunie 1944) şi
Cairo (martie -
iunie 1944). în discuţiile purtate în capitala Suediei, în numele
mareşalului Ion
Antonescu, de către Frederic Nanu cu ambasadorul sovietic,
Alexandra
Kollontay, a fost abordată soluţia
armistiţiului.
în primăvara anului 1944 au debutat intense tratative la Cairo,
purtate mai întâi de prinţul Barbu Ştirbey şi apoi de Constantin
Vişoianu cu reprezentanţii S.U.A., Marii Britanii şi Uniunii Sovietice.
Tratativele erau purtate cu acordul mareşalului, dar, în principal, în
numele Opoziţiei. Ele s-au concentrat în jurul capitulării
necondiţionate a României în faţa Aliaţilor La cererea sovieticilor,
Opoziţia a acceptat includerea în cadrul său a unui reprezentant al
comuniştilor Soarta României a fost influenţată, în ceea ce priveşte
rezultatul convorbirilor, de tratativele secrete dintre liderii aliaţi -
Churchill, Roosevelt şi Stalin - privind sferele de influenţă în
Europa. încă în februarie 1943 Roosevelt îi oferise conducătorului
sovietic dominaţia în Europa răsăriteană. în martie 1943, şeful
diplomaţiei britanice, Anthony Eden, declara că guvernul de la
Londra considera situaţia din România subordonată intereselor
sovietice, ceea ce Churchill întărea la 2 mai 1944 într-un mesaj
către ministrul de externe rus, Molotov.
Aşadar, anul 1944 s-a profilat ca hotărâtor pentru destinul
României, pe fondul creşterii nemulţumirii populare, al aruncării
României în sfera de influenţă sovietică, al intensificării contactelor
diplomatice pentru identificarea unor căi sigure de ieşire din
conflictul mondial.

Din proclamaţia generalului Ion Antonescu la 22 iunie 1941

„Ordin către
Armată,
Ostaşi,
V-am făgăduit din prima zi a noii domnii şi a luptei naţionale să
vă duc la biruinţă.
Să şterg pata de dezonoare din cartea Neamului şi umbra de
umilire de pe fruntea şi epoleţii voştri.
Azi a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor
strămoşeşti şi a bisericii, lupta pentru vetrele şi altarele româneşti
de totdeauna.
Ostaşi,
Vă ordon:
Treceţi Prutul.
Zdrobiţi duşmanul din Răsărit şi Miază-Noapte.
Dezrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii vpştri
cotropiţi..."
 Din scrisoarea lui Constantin I.C. Brătianu şi luliu Maniu din
19 decembrie 1941 către mareşalul Ion Antonescu privind
necesitatea de a se pune capăt participării României la războiul din
Răsărit

347
 „Preocupaţi de soarta ţării noastre, ne facem datoria să
atragem atenţia asupra gravelor pericole ce ne ameninţă şi asupra
măsurilor ce credem că trebuia să luaţi ca să le preîntâmpinaţi.
Suntem informaţi că vreţi să faceţi concentrări masive ale
armatei noastre, pentru a reîncepe campania împotriva Rusiei. Aţi
început trimiterea de noi forţe spre Marea de Azov...
Sunt două mari pericole: Rusia şt Ungaria. Când luaţi
sarcina să distrugeţi bolşevismul rusesc intrăm într-o acţiune care
nu depinde de noi, ci de forţele de care Germania dispune ca să
zdrobească armatele ruseşti. Dacă nu aveţi convingerea că
armata germană poate nimici, fără ajutorul câtorva divizii
româneşti, armata sovietică declarată înfrântă, nu mai puteţi crede
în victoria finală a Germaniei. în acest caz se impune cu atât mai
mult ca armatele române să nu mai lupte dincolo de Nistru...
Continuarea războiului în condiţiile de azi nu poate duce la
reîntregirea ţării, ci numai la uzarea completă a ţării expusă la
pericolul maghiar...
Retrageţi trupele din Rusia pe care Germania le poate uşor
înlocui.
Reconstituiţi armata refăcând cadrele şi armamentul.
îndreptaţi situaţia economică şi financiară a ţării..."
TEMĂ:
1. Caracterizaţi esenţa antidemocratică a guvernării
antonesciene în perioada anilor
1941-1944.
2. Care au fost raporturile româno-germane în anii celui de-al
doilea război mondial?
3. Ilustraţi poziţia României, de alianţă cu puterile fasciste,
în comparaţie cu Ungaria,
Finlanda, Croaţia.
4. Ce urmăreau tratativele separate de pace desfăşurate de
România în anii 1941-1944?
 ACTUL DE LA 23 AUGUST 1944

- EXACERBAREA ROLULUI PARTIDULUI COMUNIST.

- CADRUL INTERN SI INTERNAŢIONAL.
- DESFĂŞURAREA EVENIMENTELOR DE LA 23
AUGUST 1944.
-ECOUL SI URMĂRILE PENTRU EVOLUŢIA
ULTERIOARĂ A ROMÂNIEI; PARTICIPAREA ŢĂRII
NOASTRE LA RĂZBOIUL ANTIHITLERIST.

Exacerbarea roiuMji oarfitîuhii comunist. Actul de la 23

august 1944 ocupă un loc central în istoria contemporană a
României, căci a marcat, profund şi indubitabil, evoluţia ulterioară a
ţării noastre. Veritabil moment de cumpănă în istoria ţării, el a
constituit apogeul desfăşurărilor de forţe între anii 1941-1944. în
decursul anilor, actul de la 23 august 1944 a fost apreciat în mod
diferit. încă la 3 septembrie 1944, luliu Maniu'W considera, un act
bine organizat, „o lovitură de stat egală cu o mare revoluţie" şi al
cărui principal inspirator a fost regele M/ha/. Conducătorul
Partidului Social-Democrat, Constantin Titel Petrescu, aprecia,
doar peste două zile, că evenimentele au fost rodul „unei
coordonări între cele patru partide... din România" (liberalii,
naţional-ţărăniştii, social-democraţii, comuniştii). în perioada
regimului comunist au existat numeroase formulări -insurecţie
armată, insurecţie naţională, revoluţie de eliberare naţională şi
socială şi altele. Ziua de 23 august era sărbătorită, sub egida
partidului comunist, ca ziua naţională a României. S-a încercat să
se acrediteze teza conform căreia evenimentele au fost, în
principal, opera comuniştilor, cu participarea colaterală a celorlalte
forţe social-politice, a regelui mai ales.
Desigur, pentru înţelegerea corectă a faptelor trebuie avute în
vedere mai multe coordonate, după cum urmează: a) participarea
României la campania din Răsărit; b) contribuţia tuturor forţelor
social-politice interne la rezolvarea crizei politice din ţară; c)
tratativele pentru ieşirea ţării din război; d) evoluţia raporturilor
militare şi raporturile între membrii coaliţiei antihitleriste şi altele.
Dintr-o astfel de perspectivă, sesizând situaţia dramatică a ţării
între anii 1940-1944 al cărei apogeu a fost înregistrat în vara
anului 1944, lupta pentru ieşirea României din război şi refacerea
cadrului deplinei unităţi naţionale, cu concursul tuturor forţelor
social-politice interesate în salvarea ţării, actul de la 23 august
1944 ne apare drept rezultatul unei lupte între proiectele de
salvare a ţării, vehiculate atât de grupul mareşalului, cât şi de cele
ale monarhului, în vederea încheierii unui armistiţiu m condiţii
onorabile pentru România. Deznodământul, în favoarea celui din
urmă, s-a realizat printr-o lovitură de stat, prin arestarea lui Ion şi
M/hai Antonescu şi apoi a guvernului, la Palatul Regal din
Bucureşti. Ea a fost urmată de o acţiune militară rapidă. S-a
profilat, aşadar, o soluţie particulară, rezultat al unui moment
concret istoric care a avut urmări foarte grave pentru viitorul ţării.

349
 Cadrul intern şi internaţional. în cursul anului 1944 poate fi
semnalata în România o creştere a stării de nemulţumire populară
faţă de consecinţele dezastruoase ale participării la războiul
împotriva Uniunii Sovietice, a Naţiunilor Unite, sporirea costului
vieţii, a duratei zilei de lucru, creşterea spectaculoasă a preturilor,
proliferarea fenomenului cămătăriei, cu grave efecte în lumea
satelor, urmările bombardamentelor aeriene anglo-americane
asupra României, apropierea frontului de Răsărit şi în special a
Armatei Roşii de fruntariile ţării. Valoarea pierderilor industriei
petroliere româneşti, în intervalul 1941-1944, s-a cifrat la 29
miliarde lei, valuta anului 1944. De asemenea, aveau loc
numeroase sabotaje, care vizau cu precădere maşina de război
germană.
Situaţia politico-militară a României în anul 1944 era dificilă.
Pe teritoriul tării staţionau importante efective militare germane,
cifrate la circa 620 000 de soldaţi şi ofiţeri, concentrate în grupul
de armate Ucraina de Sud, la comanda căruia fusese numit
generalul Hans Friessner. Victoriile coaliţiei antihitleriste au
modificat profund harta operaţiunilor militare. în primăvară, trupele
sovietice alungaseră pe hitlerişti din Bielorusia şi Ucraina. Aliaţii
anglo-americani duceau lupte în Italia şi pregăteau deschiderea
celui de-al doilea front în vestul Europei.
în atari împrejurări, s-au intensificat contactele politice şi
eforturile diplomatice pentru scoaterea României din război. La 17
martie au debutat la Cairo tratativele lui Barbu Ştirbey cu Aliaţii,
în numele lui Iu/iu Maniu şi al Opoziţiei unite. La 21 martie, Maniu
şi Brătianu au înaintat un nou memoriului Ion Antonescu, pentru a-i
cere să scoată ţara din război. Peste doar câteva zile, Gheorghe
Tătărăscu cerea regelui convocarea Consiliului de Coronă, pentru
a identifica soluţiile necesare depăşirii crizei interne. în aprilie,
Armata Roşie ajungea la Nistru şi se pregătea să forţeze
trecerea către cursul Prutului. României i se deschidea, astfel,
perspectiva transformării în teatru de război şi a ocupaţiei militare
sovietice. Chiar la 2 aprilie 1944, ministrul de externe sovietic
Molotov, anunţa însă că Armata Roşie se afla în urmărirea
trupelor germane, dar că, intrând în România, nu urmărea să
impună modificări politice şi constituţionale.
La 12 aprilie 1944, sovieticii au cerut, în discuţiile de la
Stockholm între Frederic Nanu şi Alexandra Kollontay, încheierea
armistiţiului. în aceeaşi zi, la Cairo, lui Ştirbey i s-au comunicat
condiţiile armistiţiului, şi anume întoarcerea armelor împotriva
hitleriştilor, refacerea frontierei din 1940 între România şi Uniunea
Sovietică, plata unor despăgubiri şi reparaţii de război. Tratativele
cu Aliaţii pentru ieşirea României din război s-au izbit însă,
permanent, de unele reticenţe britanice şi americane, rezultat al
înţelegerilor secrete ale lui Winston Churchill, Franklin Roosevelt
şi Sta/in privind împărţirea Europei în sfere de influenţă. încă în
1943, Serviciul Secret de Informaţii al României condus de Eugen
Cristescu, a semnalat că la reuniunea de la Moscova a miniştrilor
de externe ai statelor din coaliţia antihitleristă, Sta/in ceruse
ocuparea de către trupele sovietice, până la încheierea păcii, a
Finlandei, Poloniei, Moldovei, Dobrogeişi gurilor Dunării.
La finele lunii aprilie 1944, a avut loc prima întrevedere între
Lucreţiu Pătrăşcanu, din partea partidului comunist şi rege, urmată
de unele contacte ale reprezentantului comunist cu Ion Mocsony-
Stârcea şi generalul Constantin Sănătescu, numit la începutul
lunii şeful Casei Militare Regale. în general,
350
 Palatul a susţinut formarea unui guvern civil în frunte cu Iu/iu Maniu,
dar acesta a declinat mereu oferta. La nivelul conducerii partidului
comunist au survenit, tot în această perioadă, o serie de modificări.
în Uniunea Sovietică activa, astfel, un grup de lideri, în special
Ana Paukerşi Vasile Luca, supuşi în chip absolut, în plan
ideologic, influenţei staliniste. Primei i se datorează şi formarea,
dintre prizonieri români din U.R.S.S., a Diviziei„Ţudor
Vladimirescu". în aprilie 1944, deşi numit de Comintern încă din
aprilie 1940, Ştefan Foriş a fost înlăturat din funcţia de secretar
general al partidului şi înlocuit cu o conducere compusă din
Constantin Pârvulescu, Emil Bodnăraş şi losif Rangheţ. Ulterior, în
septembrie 1946, Foriş a fost ucis de către proprii tovarăşi de
idei. Aflat în evidentă inferioritate numerică, dar întrevăzând în
apropierea Armatei Roşii şansa aducerii sale la putere, partidul
comunist a acceptat compromisul unor alianţe politice pentru a-şi
atinge mai repede scopurile. Astfel, în mai 1944 s-au pus bazele
unei înţelegeri de colaborare între comunişti şi social-democraţi.
Comuniştii au avansat şi ei unele soluţii în pregătirea ieşirii ţării din
război. Astfel, Emil Bodnăraş era de părere că în cazul nereuşitei
înlăturării mareşalului să se efectueze o retragere a forţelor armate
în Oltenia şi să se stabilească legătura cu partizanii lui T/todin
Iugoslavia.
în iunie, regele şi-a dat acordul pentru înlăturarea prin forţă a
mareşalului. în aceeaşi lună s-au pus bazele unei coaliţii
democratice naţionale, Blocul Naţional-Democrat, ce reunea
Partidul Naţional Liberal, Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul
Social-Democrat, Partidul Comunist, deci toate forţele politice
semnificative din ţară. în şedinţa din noaptea de 13 spre 14 iunie
1944, la care au luat parte reprezentanţii Opoziţiei, Palatului,
Armatei şi comuniştilor, s-a - realizat o punere de acord în
problema formelor de luptă pentru scoaterea ţării din război. O
nouă consfătuire a strâns laolaltă, în noaptea de 27 spre 28 iulie
1944, pe Lucreţiu Pătrăşcanu, Emil Bodnăraş, Constantin
Sănătescu, Constantin Vasiliu-Răşcanu, Grigore Niculescu-
Buzeşti. S-a decis ca mareşalul să fie înlăturat de la putere la 15
august, dar la începutul lunii următoare data a fost fixată pentru 26
august. Paralel, s-au intensificat eforturile pentru atragerea în
acţiunea proiectată a conducătorilor marilor unităţi militare, fără de
care lovitura de stat nu avea sorţi de izbândă.
La 5 august 1944 a avut loc la Rastenburg, în Prusia
Orientală, practic, ultima întrevedere între Hitler şi Antonescu. Deşi
confruntat cu grave dezastre militare şi cu încercări ale unor aliaţi
de a părăsi tabăra Axei, dictatorul nazist a rămas cu convingerea
că mareşalul român îi rămânea aliat fidel şi că era pe deplin
stăpân pe situaţia din ţară. De aceea a şi ordonat abandonarea
planului «Margareta II, ce viza ocuparea României de trupele
germane. în schimb, Ion Antonescu s-a reîntors de la cartierul
general hitlerist cu convingerea fermă de a ieşi din război la prima
ocazie favorabilă. La 18 august 1944, Ion Mihalache declara că
armistiţiul trebuia semnat neapărat, fie de mareşal, fie de un grup
de militari. în acest sens, s-a vehiculat şi numele generalului A/dea,
care urma să fie trimis, pentru aceasta, la Moscova.
Desfăşurarea evenimentelor de Ia 23 august 1944. La 20
august 1944, trupele Frontului 2 Ucrainean conduse de mareşalul
Rodipn Malinovski au declanşat ofensiva pe direcţia laşi-Chişinău.
Numai peste două zile, sovieticii se aflau pe linia Târgu Neamţ-
Huşi-Chişinău, făcând o puternică spărtură în frontul
351
 Unitate militară românească pe frontul din Moldova, în
preajma zilei de 23 August 1944

germano-român din Moldova. Se demonstra, astfel, că ţara

noastră se afla la capătul rezistenţei. Generalul Friessner a cerut
continuarea rezistenţei pe linia fortificată Focşani-Nămoloasa-
Galaţi, lucru cu care, în general, mareşalul a fost de acord.
Spargerea frontului în Moldova a impus însă, cu necesitate,
adoptarea unor soluţii rapide de către factorii, de decizie de la
Bucureşti. La 22 august a avut loc o întâlnire între mareşal şi Ion
Mihalache, în care a fost abordată situaţia din ţară. La 23 august a
avut loc la Snagov o şedinţă a guvernului antonescian. Ulterior,
M/ha/ Antonescu a declarat că în acea noapte trimisese la Ankara
trei telegrame în care a solicitat armistiţiul.
în dimineaţa aceleeaşi zile, Gheorghe Brătianu a făcut un nou
demers pe lângă mareşal în vederea încheierii neîntârziate a
armistiţiului, iar acesta a fost de acord, cu condiţia participării
tuturor liderilor politici, ceea ce i s-a şi promis. La orele amiezii,
aflându-se încă de dimineaţă că mareşalul urma să plece din nou
în inspecţie pe front, „Palatul" l-a invitat pe Ion Antonescuîntr-o
audienţă la rege. M/ha/ Antonescu a venit, şi el, din proprie
iniţiativă. A fost discutată situaţia gravă din ţară. La cererea regelui
M/ha/de a semna armistiţiul, fon Antonescu a refuzat şi a fost
arestat împreună cu vicepreşedintele Consiliului de Miniştri.
Arestat şi deţinut la început în Palatul Regal din Bucureşti, Ion
Antonescu şi-a redactat testamentul polit.c pe filele unei agende de
birou, afirmând că „nu s-a cramponat de putere". Apoi, sub
pretextul unui Consiliu de Coroană, au fost invitaţi la Palat
majoritatea membrilor guvernului, care au fost arestaţi. Un grup de
comunişti conduşi de Emil Bodnăraş au preluat paza celor doi
Antoneşti şi a celorlalţi arestaţi, -jare aveau să fie predaţi
sovieticilor.
S-a trecut la primele măsuri politice şi militare impuse de
noua situaţie din ţară. Pe baza Bloculuf Naţional Democrat s-a
format un nou guvern, la conducerea căruia a fost numit generalul
Constantin Sănătescu. S-au promulgat decrete-lege privind
amnistia generală, desfiinţarea lagărelor de muncă, eliberarea
deţinuţilor politici, restabilirea cadrului democratic de dezvoltare a
ţării.

352
 LEGENDA
u. ;Hotin
■-- R. Mogh'rtev
Cernăuţi lam
Darah pol
ani 31.VIII.1944
24.vm.1944
\ Şiret . Dorohoi Bălţi
Rădăuţi ■'■■ZSi':-
ifci;.
"*■ ' Botoşani
;: ■ -
v
Mălini F.2 Orhei
Direcţiile de înaintare ale trupelor torpâne UCRAINIAN .
}---Direcţiile de deplasare 'ale trupelor române Chisin
Hust ău Tirasp
(=3 Direcţiile de ofensivă ale trupelor sovietice ol
.... Direcţiile de deplasare
ale trupelor sovietice s Siahet.-,-,.
Halmeu
---Aliniamentul frontului Satu Mare - .; • ,■,;.
la data de 24.VIII.Dfibrecen Cărei Vişeul de Sus :*:■:.■ /■'.•.
Baia Mare Târgu Lăpuş>
Marghita • >r Q Năsăud
OraHea
/• .
«/Reghi
n
' A.6
GERMANĂ
Targu Mureş
 Timiş
L
oara
 BELGRAD •Târgu
IUGOSLAVIA Jiu Turnu
£\ Acţiuni ale unităţilor Severin
române
BUCUREŞTI ..•
pentru nimicirea şi Caracal ■• r Consta
dezarmarea trupelor Qlteniţa O nta
hitleriste
— Acţiuni ale trupelor O"--.. S
hitleriste / CorabiapJ _ Giurgiu*:' Mangali
v » Acţiuni ale trupelor a
ungare Turtucaia
Rusci
(, uc O
1
Acţiuni ale trupelor Zimnicea
iexandria* ". .O r .
române împotriva
coloanelor hitleriste în 1UOI
interior JIU\J
l.~ *■.■•*,•. I
 Coloană de prizonieri germani pe străzile
Bucureştiului, în august 1944

Paralel, la Bucureşti au fost ocupate de către armată principalele

instituţii de stat şi militare, au fost blocate şi izolate obiectivele
militare germane. La orele 22 s-a radiodifuzat Proclamaţia regelui
Mihai către ţară, care a anunţat lumii modificările din conducerea
politică a ţării, formarea unui nou guvern, ieşirea din războiul
contra Naţiunilor Unite şi alăturarea ţării noastre coaliţiei
antihitleriste în lupta pentru eliberarea Transilvaniei.
Vestea ieşirii României din război a fost salutată, în noaptea
de 23 spre 24 august 1944, de manifestaţii spontane ale populaţiei
bucureştene. Evenimentele de la Bucureşti au constituit însă o
totală surpriză pentru hitlerişti. Ministrul Killingera avut, în aceeaşi
seară, o audienţă la rege, unde i s-a oferit soluţia retragerii în
ordine din România a trupelor germane. Conducătorii nazişti au fost
avertizaţi, de reprezentanţii lor la Bucureşti, că actul de la 23 august
1944 a avut „sprijinul complet al armatei şi poporului". Surprins
şi depăşit total de evenimente, Hitler a ordonat, însă, înăbuşirea
insurecţiei române şi formarea unui nou guvern, condus de un
general român filo-german. Acesta a fost însă de negăsit. Drept
răspuns, sub oblăduirea hitleriştilor, s-a format la Viena un guvern
zis „românesc" condus de Horia Sima. Acesta a avut o existenţă
efemeră. în dimineaţa zilei de 24 august, după provocările germane
din nordul Bucureştiului, s-a ajuns la o stare de război între
România şi Germania.
între 24-28 august 1944, la Bucureşti, pe Valea Prahovei, în
porturile dunărene, în Dobrogea, Muntenia şi Oltenia, s-au
desfăşurat lupte puternice împotriva forţelor hitleriste. Lupta
armată, generalizată la nivelul întregii ţări, a demonstrat un
caracter profund ofensiv, distrugând orice rezistenţă germană.
Efortul militar s-a desfăşurat în cooperare cu cetăţenii pentru
depistarea punctelor de luptă ale hitleriştilor. La Bucureşti, în
ciuda bombardamentelor
354
 aeriene naziste din 24-26 august
1944, care au provocat mari
pagube materiale şi umane, forţele
militare române au luptat din greu
la Şcoala Superioară de Război,
Prefectura de Ilfov, podul
Băneasa, Hotelul Princiar, bariera
Rahova, pădurile Băneasa şi
Otopeni.
Până la 28 august, capitala a
fost curăţată de forţele hitleriste.
Cu preţul a 1 400 de răniţi şi de
morţi, au fost capturaţi 6 700
militari germani, dintre care 7
generali şi 358 ofiţeri. La 30
august, în Bucureştiul eliberat au
pătruns primele unităţi militare
sovietice.
Confruntări violente s-au
desfăşurat şi pe Valea Prahovei, la
Braşov şi Bod. Au căzut la datorie,
menţinând funcţionale centrele de
exploatare petrolieră şi reţeaua
de comunicaţii între Muntenia şi
Transilvania, peste 800 de soldaţi
din cadrul armatei române. Au fost
capturaţi 9 000 de hitlerişti, dintre
care 147 ofiţeri şi 1 131 subofiţeri.
în luptele din Dobrogea, din Trupele sovietice
porturile de la Dunăre, şi din pătrund, la 30 august
Câmpia Română armata română 1944, în Bucureştiul
eliberat de forţele
nu a precupeţit nici un efort pentru
a alunga pe hitlerişti din ţară. Au
fost luaţi prizonieri 10 000 soldaţi
şi ofiţeri germani. Totodată, s-au
luat importante măsuri militare pentru acoperirea frontierelor şi
înlăturarea oricăror incursiuni naziste în Banat şi în sudul
Transilvaniei.
Ecoul şi urmările pentru evoluţia uittioafă a Români**' patti
'" i noastre la războiul antihitlerist. Evenimentele din august
1944 nu au reprezentat doar o simplă remaniere de guvern, ci
un act mult mai profund, o schimbare a regimului pol/tic, care, în
optica iniţiatorilor săi, trebuia să ducă la reîntoarcerea ţării la
regimul democratic.
La 23 august 1944 s-a desfăşurat o lovitură de stat, un act de
inspiraţie naţională, conceput şi organizat de reprezentanţii
Palatului, şi în primul rând de regele Mihai, partidele politice
reprezentate în Blocul Naţional Democrat, în împrejurări politico-
militare favorabile, urmat de o acţiune militară în întreaga ţară.
Actul de curaj al monarhului român a fost salutat în epocă de
toate formaţiunile politice şi recunoscut pe plan internaţional.
Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S. i-a decernat acestuia, la
6 iulie 1945, cea mai înaltă distincţie militară sovietică, Ordinul
Victoriei, pe care l-au mai primit doar trei alte personalităţi, iar
preşedintele S.U.A., Harry Truman, i-a acordat, în mai 1947, gradul
de Comandor Şef al Legiunii de Merit.
Evenimentele din vara anului 1944 au avut importante
urmări. Pe plan logistic, ele au lipsit Germania hitleristă de mari
rezerve de materii prime, şi în

355
 special petrol, mai ales că, în 1944, sondele de pe Valea Prahovei,
singurele cu o mare capacitate de extracţie, se aflau încă sub
control german, alături de cele din Ungaria, Galiţia şi Austria,
reduse însă ca importanţă. Reluarea surselor petrolului românesc
l-a obsedat într-atât pe Hitler, încât a sperat să le recucerească
prin ultima ofensivă pe care a declanşat-o, în martie 1945, în
regiunea lacului Ba/aton. Din punct de vedere militar ş\ strategic,
actul României a modificat profund balanţa de forţe în sud-estul
Europei, la un moment în care nu se conturase, în mod foarte clar,
înfrângerea Reichului nazist. Apărarea germană s-a prăbuşit în
aripa de sud a frontului de Răsărit şi s-a realizat, astfel, cea mai
mare deschidere de pe un teatru de operaţii militare, precum şi o
uriaşă translaţie de fronturi de pe Carpaţi pe Dunăre şi în
Peninsula Balcanică. S-a evitat, astfel, transformarea ţării în teatru
de război, s-au creat condiţiile pentru eliberarea nord-vestului
Transilvaniei, răpit prin Dictatul de la Viena, ca şi pentru scurtarea
duratei conflictului mondial. De asemenea, gestul României a
accentuat criza internă a statelor aliate Germaniei - Croaţia,
Bulgaria, Finlanda, Ungaria şi a grăbit ieşirea lor din tabăra fascistă.
Actul de la 23 august 1944 a produs însă şi intrarea României
în sfera de influenţă sovietică, în urma delimitării de către Marile
Puteri a sferelor lor de influenţă, ceea ce a avut drept rezultat, în
final, şi instaurarea regimului comunist în ţara noastră. în situaţia
creată imediat după 23 august, România a fost ocupată militar
de Uniunea Sovietică, care a dezarmat şi, apoi, a deportat, în
lagărele din Siberia, 130 000 de soldaţi şi ofiţeri români.
Din noaptea de 23 spre 24 august 1944 armata română s-a
alăturat Naţiunilor Unite în războiul antihitlerist. După asigurarea
frontierelor contra oricăror agresiuni ale trupelor germane şi
maghiare, în lunile septembrie-octombrie 1944, armata română a
luptat pentru eliberarea Transilvaniei de sub ocupaţia străină. După
23 august 1944, zona de nord-vest a Transilvaniei a fost declarată
de horthyşti teatru de război. După ce au respins o ofensivă a
trupelor fasciste dinspre Cluj, Oradea şi sudul Banatului, în
primele zile ale lunii septembrie, şi apoi o alta pe Valea Mureşului,
trupele române au ocupat, alături de trupele sovietice, poziţii
strategice în vederea ofensivei pentru eliberarea totală a
Transilvaniei, un rol important avându-l şi luptele eroice de la
Oarba de Mureş.
Lupte importante au avut loc pe Valea Mureşului, la vest de
Munţii Apuseni, în podişul Transilvaniei, pe văile Crişurilor, pentru
eliberarea oraşelor Turda, Cluj, Gilău, Huedin, Salonta, Oradea. în
retragerea lor horthyştii au săvârşit masacre asupra populaţiei
civile româneşti, precum la Moisei, Săbişa, Prundu-Bârgăului. La
25 octombrie 1944 au fost eliberate de sub fascişti ultimele teritorii
româneşti - oraşele Cărei şi Satu-Mare. Pe teritoriul
Transilvaniei, armata română a angajat efective de 270 000 de
oameni, din care au căzut în luptă circa 50 000 soldaţi şi ofiţeri. Au
fost eliberate, cu cooperarea armatei sovietice, 872 localităţi, dintre
care 8 oraşe şi 18 localităţi importante.
După dezrobirea teritoriului naţional şi anularea, practic, a
deciziei arbitrare de ia Viena, din anul 1940, forţele militare
române au luat parte, alături de Armata Roşie, la eliberarea
Ungariei, Cehoslovaciei ş\ a unor zone din Austria. în Ungaria,
armata română a luptat pentru eliberarea oraşelor Nyiregyhâza,
Debreţin, forţarea cursului Tisei de mijloc, la marea operaţie de la
Budapesta,
356
 Trupele române intrând în Cluj, la 11 octombrie 1944

cucerirea zonelor Munţilor Bukk, Mâtra şi Hegyalja, a oraşului

Miskolc. Cu participarea a 210 000 militari români, au fost
eliberate, în total, 14 oraşe şi 1 223 comune. Inamicul a pierdut
42 000 combatanţi. în Cehoslovacia soldaţii şi ofiţerii români s-au
distins, în iarna anilor 1944-1945, la trecerea Munţilor

Armata română în războiul antihitlerist

 Soldaţi români în luptele de stradă de la Budapesta, în
campania pentru eliberarea Ungariei

Metalici, Tatra, CarpaţiiAlbi, la forţarea masivelor Javorina, Nitra, a

râurilor Hron şi Morava, la eliberarea localităţilor Roznava, Lucenec,
Banska-By strica, Zvolen. Au fost dezrobite 1 722 de localităţi, din
rândul celor 248 000 militari români participanţi la luptă căzând 66
000 de oameni. Un regiment de care blindate româneşti a înaintat
pe teritoriul Austriei ajungând până aproape de Viena.
Bilanţul participării României la războiul antihitlerist o plasează
pe locul al patrulea în cadrul Naţiunilor Unite, efortul de război
propriu cifrându-se, în plan economico-financiar, la 1 200 000
dolari S.U.A., cursul anului 1938. Au acţionat 37 de divizii,
reprezentând toate armele. Ritmul mediu de înaintare, din Do-
brogea până în podişul Boemiei, a fost de 6,5 km zilnic. Au fost
forţate 12 cursuri de apă şi 20 masive muntoase. Au fost eliberate
8 717 localităţi. Armata română a provocat inamicului pierderi de
136 529 de combatanţi, morţi şi prizonieri.
Actul de la 23 august 1944 a fost urmat de eliberarea
teritoriului naţional şi, apoi, de participarea la războiul antihitlerist.
A urmat însă o evoluţie dramatică pentru poporul român, în care,
sub oblăduirea tacită a Marii Britanii şi Statelor Unite, ce vânduseră
practic România lui Sta/in, s-a instaurat, prin forţa Armatei Roşii şi
cu concursul comuniştilor, un regim politic şi economic aservit
marelui imperiu de la Răsărit.

**
*

Proclamaţia regelui Mihai către ţară, la 23 august 1944

358
 „ROMÂNI
1 în ceasul cel mai greu al istoriei noastre, am socotit în deplină
înţelegere cu Poporul Meu, că nu este decât o cale pentru
salvarea Ţării de la o catastrofă totală ieşirea noastră din alianţa
cu puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite

„ROMÂNI
Un nou Guvern de Uniune Naţională a fost însărcinat să
aducă la îndeplinire voinţa hotărâtă a Ţării, de a încheia pacea cu
Naţiunile Unite România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea
Sovietică, Marea Britame şi Statele Unite ale Amencu. Din acest
moment încetează lupta şi orice act de ostilitate împotriva armatei
sovietice, precum şi starea de război cu Marea Britame şi Statele
Unite Primiţi pe soldaţii acestor armate cu încredere Naţiunile
Unite ne-au garantat independenta Ţării şi neamestecul în
treburile noastre in'erne Ele au recunoscut nedreptatea dictatului
de la Viena, prin care Transilvania ne-a fost răpită

„ROMÂNI
Poporul nostru înţelege să fie singur stăpân pe soarta sa
Oricine s-ar împotrivi hotărârii noastre liber luate şi care nu atinge
drepturile nimănui este un duşman al Neamului nostru Ordon
Armatei şi chem Poporul să lupte prin orice mijloace şi cu orice
sacrificii împotriva lui Toţi cetăţenii să se strângă în jurul Tronului
şi al Guvernului pentru salvarea Patriei Cel care nu va da ascultare
Guvernului se opune voinţei Poporului şi este un trădător de Ţară

„ROMÂNI
Dictatura a luat sfârşit şi ea încetează toate asupririle Noul
Guvern înseamnă începutul unei ere noi în care drepturile şi
libertăţile tuturor cetăţenilor Ţării sunt garantate şi vor fi respectate
Alături de armatele aliate şi cu ajutorul lor, mobilizând toate
forţele Naţiunii, vom trece hotarele impuse prin actul nedrept de la
Viena pentru a elibera pământul Transilvaniei noastre de sub
ocupaţie străină

„ROMÂNI
De curajul cu care vom apăra cu armele în mână
independenţa împotriva oricărui atentat la dreptul nostru de a ne
hotărî singuri soarta depinde viitorul Ţării noastre
Cu deplină încredere în viitorul Neamului Românesc să păşim
hotărâţi pe drumul înfăptuim României de mâine, a unei Românii
libere, puternice şi fericite "

Din raportul prezentat, în 1944, de feldmareşalul Keitel lui

Hitler, în legătură cu consecinţele actului de la 23 august 1944
, capitularea României, pe lângă consecinţele imediate de
ordin militar, a produs în acelaşi timp pierderea teritoriului nu
numai al României, ci şi al Bulgariei, Iugoslaviei şi Greciei, punând
în pericol toată armata germană din Balcani Deosebit de
pierderea poziţiilor în Carpaţi, pierderea grânarului şi petrolului
românesc constituie o altă mare şi grea lovitură "

Ministrul german al armamentului, Albert Speer, despre

evenimentele din august 1944 în România
 „începând din iunie 1944 nu puteam asigura decât sub 50
000 tone benzină lunar, tar din august, când trupele noastre au
trebuit să părăsească România, cifra a scăzut sub 20 000 de tone
Era clar că mergem spre dezastru Aceasta a fost cauza înfrângerii
Ea a apărut nu ca urmare a bombardamentelor strategice
aeriene, executate de britanici şi americani, întrucât
producţia

359
continua să sporească la sondele din vest, ci prin pierderile, după
23 august 1944, a surselor de aprovizionare din România (...).
Fără doar şi poate, acea zi de 23 august a dus la întorsătura
decisivă în istoria producţiei şi economiei de război, deci în istoria
conflagraţiei însăşi."

TEMĂ:
1 Care erau soluţiile politico-diplomatice întrevăzute, în anul
1944, pentru ieşirea României
2 lî.stratMpoziţia Reichului nazist faţă de actul de la 23 august
1944 în România.
\ Care a fost reacţia principalelor forţe politice interne faţă de
actul de la 23 august 1944? 4 Prezentaţi consecinţele actului
de la 23 august 1944 pentru desfăşurarea celei de a doua
conflagraţii mondiale
ROMÂNIA PE DRUMUL CĂTRE TOTALITARISMUL COMUNIST
(1944- 1947)

- OCUPAŢIA MILITARĂ SOVIETICĂ, CONVENŢIA

DE ARMISTIŢIU CU
UNITE.
-EVOLUŢII POLITICE {23 AUGUST 1944 - 6
MARTIE 1945) COMUNIŞTILOR DE
LICHIDARE A CADRULUI DEMOCRATIC DE
Dl A ROMÂNIEI.
-GUVERNUL PETRU GROZA -
INSTRUMENT AL COMUNA LICHIDAREA
OPOZIŢIEI POLITICE.
- ABDICAREA SILITĂ Â REGELUI MIHAI SI URMĂRILE
SALE.

După 23 august 1944, majoritatea forţelor politice interne au

susţinut necesitatea revenirii ţării la cadrul de dezvoltare
democratic. Decretul nr. 1626 din 31 august 1944 a repus, parţial,
în drepturi Constituţia din 1923. Dar, înţelegerile secrete între
Marile Puteri au decis altfel soarta României. La 9 octombrie
1944, în cadrul unei întrevederi la Moscova, Churchill a propus lui
Sta/in şi a obţinut din partea sa împărţirea Europei de Est şi Sud-
Est în sfere de influenţă, după cum urmează:

Tara Procent influenţă

de
U.R.S.S. Marea
Britanie
Români 90 S.U.A.
10
a % %
Grecia 10 90
Iugosla % %
via 50 50
Ungaria % %
Bulgaria 50
Soarta a milioane de locuitori a fost decisă astfel printr-un
simplu petic de hârtie cu câteva socoteli. Adevăratul partaj al
Europei în sfere de influenţă îşi are originea încă în înţelegerea de
la Teheran din 1943. în cadrul întâlnirii la nivel înalt de la lalta
(februarie 1945), aproape muribund, preşedintele american
Roosevelt a acceptat toate cererile sovietice. O scrisoare a
premierului britanic către Sta/in, din 29 aprilie, 1945, a recunoscut
interesele predominante ale U.R.S.S. în Bulgaria şi România.
România a fost ocupată, după evenimentele din luna august
1944, de Armata Roşie, care a devenit garantul transformării ţării
într-un satelit sovietic
361
 Conferinţa de la lalta, din 1945

încălcând în mod brutal drepturile şi libertăţile omului,

suveranitatea naţională, sovieticii au trecut la intimidarea populaţiei
şi armatei române. Au avut loc jafuri, violenţe, furturi, devastări,
rechiziţii de animale, mijloace de transport şi bunuri materiale. în
ciuda a numeroase proteste oficiale au fost deportaţi în Uniunea
Sovietică cetăţeni, soldaţi, ofiţeri români, şi locuitori de origine
germană. Pentru a ocupa întreaga Românie şi a trata cu aceasta
de pe poziţia de forţă, guvernul sovietic a tergiversat cât mai mult
posibil încheierea armistiţiului cu ţara noastră.
Delegaţia română însărcinată cu semnarea armistiţiului şi
formată din Lucreţiu Pătrăşcanu, Ghiţă Pop, Ion Cristu, Barbu
Ştirbei, Constantin Vişoianu, generalul Dumitru Dămăceanu a sosit
la Moscova la 4 septembrie 1944, dar a fost primită de ministrul de
externe Molotov abia peste şase zile, când textul acordului era deja
stabilit de către sovietici. în cadrul contactelor oficiale nu s-a
acceptat nici o sugestie din partea reprezentanţilor români.
Convenţia de armistiţiu între România şi Naţiunile Unite s-a
semnat la 12 septembrie 1944 la Moscova. Ea a depăşit însă
cadrul unui simplu armistiţiu, fiind de fapt un veritabil dictat, un
instrument în mâna U.R.S.S., pentru a-şi impune voinţa în
România şi faţă de care Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii
nu au schiţat nici un gest de dezaprobare. Armistiţiul a fost semnat,
în numele coaliţiei antihitleriste, de mareşalul Rodion Malinovski.
România a fost considerată un stat învins şi nu unul care a ieşit
din război graţie efortului propriu, nefiindu-i recunoscut statutul de
cobeligerant. Ea a fost obligată să întreţină armata sovietică de
ocupaţie, ceea ce a semnificat un efort financiar de 2 miliarde de
dolari S.U.A., cursul anului 1944-1945. De asemenea, ţara noastră
a fost obligată la plata în şase ani a unor uriaşe despăgubiri de
război, cifrate la 300 milioane de dolari, în
362
mărfuri-cereale, produse petroliere, maşini, lemn, vase maritime şi
fluviale. S-a recunoscut faptul că România a ieşit din război doar
la 24 august 1944. S-a prevăzut, totodată, anularea Dictatului de la
Viena din 1940, iar nord-vestul Transilvaniei a trecut sub
administraţia provizorie a Armatei Roşii. Retrocedarea acestui
teritoriu către România urma să se facă în urma stabilirii unei
guvernări „democratice" în ţară, practic un şantaj politic din partea
U.R.S.S. Graniţa româno-sovietică a fost restabilită pe Prut, aşa
cum se înfăţişa la 28 iunie 1940. S-a format Comisia Aliată de
Control cu sediul la Bucureşti, dominată de reprezentanţii sovietici
şi în care Marea Britanie şi S.U.A. aveau un rol pur figurativ.
Comisia a avut următoarea componenţă: generalii /van Susaikov,
şi respectiv V. P. Vinogradov- U.R.S.S., mareşalul aerului Dona/d
F. Stevenson -Anglia, generalul Cort/and Van R. Schuy/er-S.UA.
Astfel, au fost încălcate cu premeditare, de către Aliaţi, toate
angajamentele luate faţă de România, ei neţinând seamă de nici
una din consecinţele actului de la 23 august 1944.
Evoluţii politice (23 august 1944-6 martie 10.15). Politica
de lichidare a cadrului democratic de dezvoltare a României. în
evoluţia forţată a societăţii româneşti de la autoritarism la
totalitarism perioada dintre 23 august 1944-6 martie 1945 a fost
una din cele mai dramatice, căci în cadrul evoluţiilor politice
complexe au fost aduse cele mai grave atingeri fiinţei naţionale şi
suveranităţii de stat.
în ultimele patru luni ale anului 1944, la conducerea ţării s-au
perindat două guverne conduse de generalul Constantin
Sănătescu. în ciuda eforturilor sale de a repune în vigoare
Constituţia din 1923, executivul s-a confruntat cu consecinţele
ocupaţiei trupelor sovietice şi a continuării operaţiilor militare în
conflictul mondial. Moldova şi nord-vestul Transilvaniei se aflau sub
administraţia militară a U.R.S.S. La 12 septembrie s-a introdus
cenzura prealabilă a presei. în acelaşi timp, s-a intensificat,
procesul de penetrare, de către comunişti, a aparatului de
conducere a ţării, prima treaptă către preluarea întregii puteri
politice. Comuniştii au stabilit cu sprijinul Moscovei toate actele
politice ale guvernelor Sănătescu şi Rădescu. La 12 octombrie
P.C.R. şi P.S.D. au părăsit Blocul Naţional Democrat, iar peste
patru zile reprezentanţii lor au ieşit şi din guvern. Cele două
partide au pus bazele unei noi coaliţii politice, Frontul Naţional
Democrat, sub masca căruia s-a pregătit ascensiunea la
conducerea ţării a comuniştilor. în noul guvern Sănătescu
(octombrie-decembrie 1944) au intrat Petru Groza, ca vicepremier,
Teohari Georgescu, subsecretar de stat la Minsterul de Interne,
Gheorghe Gheorghiu-Dej la Ministerul Comunicaţiilor,
LucreţiuPătrăşcanula Justiţie, Ştefan Voitec\a Educaţia Naţională.
După 23 august 1944, partidul comunist s-a angajat pe
drumul luptei pentru puterea politică şi instaurarea unui regim
politic antidemocratic. La finele anului 1944 şi începutul lui 1945
partidul număra câteva zeci de mii de membrii, dar efectivele sale
au sporit rapid printr-o propagandă demagogică, incluzând chiar
şi membri ai fostei Gărzi de Fier. în octombrie 1945 au fost
înregistraţi 256 863 membri, pentru ca la sfârşitul lui 1947 numărul
lor să ajungă la 803 831 persoane. La nivelul conducerii centrale
activau, deocamdată în cadrul aceluiaşi obiectiv fundamental -
lupta pentru puterea politică - o grupare din interiorul ţării:
Constantin Pârvulescu, losif Rangheţ Gheorghe Gheorghiu-Dej şi
o alta venită din Uniunea Sovietică - Ana Pauker, Vasile Luca.
363
 în scop tactic, comuniştii au
sprijinit guvernele Sănătescu, în
care şi-au mărit treptat influenţa,
folosindu-se de disensiunile dintre
unele partide politice şi chiar din
interiorul lor. Ei au profesat un
„reformism" demagogic şi o
propagandă abilă pentru a-şi
atrage masele. Bucurându-se de
protecţia şi concursul Armatei
Roşii, comuniştii au dezlănţuit
teroarea, violenţa şi au manipulat
masele popolare sub lozinca
„democratizării"ţări.
La 6 decembrie 1944 s-a constituit un nou guvern condus
de generalul Nicolae Rădescu. Acesta şi-a desfăşurat activitatea
în condiţii foarte grele, impuse de încercarea comuniştilor de a
răsturna prin forţă guvernul legal constituit. în mari mitinguri şi
demonstraţii organizate de comunişti, cu sprijin sovietic, erau
înfierate aşa-zisele trădări ale partidelor naţional-liberal şi
naţional-ţărănesc, guvernul fiind acuzat că proteja pe criminalii de
război. în ianuarie 1945, Gheorghe Gheorghiu-Dej, în calitate de
ministru al transporturilor, a făcut o vizită la Moscova unde a primit
Regele Mihai instrucţiuni pentru intensificarea luptei
comuniştilor români pentru a prelua puterea.
în provincie au fost ocupate cu forţa primăriile şi prefecturile,
unde au fost instalaţi comunişti, de cele mai multe ori total
nepregătiţi pentru funcţia respectivă. Totodată, s-au organizat
gărzi „muncitoreşti", de fapt, cete de bătăuşi, care au fost utilizate
mai ales după ce Teohari Georgescu a început să gireze Ministerul
de Interne. Zona de nord-vest a Transilvaniei era administrată
direct de către sovietici. Sub presiunea delegaţilor sovietici din
Comisia Aliată de Control, concomitent cu reducerea forţelor
armate române în ţară, au fost dislocate noi unităţi militare
sovietice la Ploieşti, Arad, Deva şi Petroşani. Atunci când primul-
ministru a anunţat, în discursul din 11 februarie 1945, de la sala
„Scala" din Bucureşti, măsuri ferme pentru a apăra cu orice preţ
ordinea în stat, în faţa agitaţiilor comuniştilor, după manifestările de
la întreprinderea Malaxa din Bucureşti, aceştia au provocat, la 24
februarie 1945, incidente la Bucureşti, Braşov, Caracal, Craiova şi
în alte localităţi. în capitală, în condiţiile unei demonstraţii de
protest faţă de creşterea pericolului comunist, în faţa Ministerului de
Interne, s-au tras focuri de armă dintr-o maşină a sindicaliştilor
comunişti. Au căzut victime, dar cele acuzate au fost tot partidele
naţional - liberal şi naţional - ţărănesc.
Deoarece agitaţiile comuniştilor s-au intensificat, la 24
februarie 1945 a sosit la Bucureşti adjunctul ministrului de externe
sovietic, Andrei lanuarevici Vâşinski. Acesta a cerut regelui Mihai,
în termeni violenţi, demiterea generalului Rădescu şi formarea unui
guvern al Frontului Naţional Democrat. La refuzul regelui, ce nu
avea nici un motiv constituţional de a-l înlocui pe primul-ministru,
s-a trecut la măsuri de intimidare. După cum îşi amintea Constantin
Vişoianu, la

364
una dintre întrevederi, depăşind unele- din cele mai elementare
reguli diplomatice, diplomatul sovietic a bătut cu pumnul în masă,
cerând imperios monarhului demiterea guvernului, iar la plecare a
trântit uşa cabinetului, încât a căzut tencuiala din jurul tocurilor. Cu
prilejul unei audienţe, la afirmaţia regelui că la Conferinţa de la
lalta s-a decis ca popoarele din sud-estul Europei să-şi decidă
singure soarta, Vâşinski i-a ripostat brutal lui Mihai, declarând în
mod cinic că: „lalta sunt eu".
La Bucureşti au fost concentrate unităţi sovietice de blindate,
aviaţia a efectuat zboruri la joasă altitudine, a fost dezarmat
batalionul de gardă al Marelui Stat Major, a fost interzisă legătura
cu armatele române de pe front, radioul şi presa au trecut sub
control sovietic. în atari împrejurări, la 1 martie 1945 generalul
Rădescu a demisionat, refugiindu-se apoi la ambasada britanică şi
de acolo în străinătate. A fost însărcinat cu formarea noului guvern
prinţul Barbu Ştirbey. Acesta a eşuat însă în încercarea sa. într-o
nouă întrevedere cu regele, Vâşinski I-a ameninţat că dacă nu-l va
numi pe Petru Groza prim-ministru România urma să fie lichidată ca
stat independent. După noi presiuni morale, politice şi militare,
regele a cedat şi i-a încredinţat lui Grozaformarea noului guvern, în
care au intrat reprezentanţii Frontului Plugarilor, P.N.Ţ., - Anton
Alexandrescu, P.N.L. -Gheorghe Tătărescu, P.S.D. El era controlat
de comunişti.
Guvernul Petru Gioia - instrumont a! con.ci-fţâf;; -»::?
Lovirea
opoziţiei politice. Impunerea la 6 martie 1945 a guvernului
Petru Groza a marcat instaurarea la putere a regimului comunist.
El a inaugurat, prin politica sa, drumul către lichidarea oricărei
forme de opoziţie democratică, a drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti.
La 9 martie 1945, în urma unui schimb de telegrame între
Groza şi Sta/in, Nord-Vestul Transilvaniei a reintrat, firesc, ca parte
a teritoriului său naţional, în stăpânirea României. în ca.drul
activităţii de reorganizare internă a societăţii româneşti la nivel
economic şi politic, la 23 martie 1945 s-a decis realizarea unei
reforme agrare. Au fost expropriate terenurile arabile mai mari de
50 ha, în total 1 468 946 ha, din care 1 109 562 ha au fost
împărţite la 917 777 familii ţărăneşti. Prin aceasta, marile
proprietăţi funciare au fost desfiinţate, ceea ce au avut urmări
semnificative din punct de vedere social.
Acelaşi guvern care s-a autoproclamat apărător al
democraţieiş\ cuceririlor revoluţionare ale poporului, a suprimat, în
mod treptat şi drastic, libertatea presei, interzicând ziarele de
opoziţie, a impus legea epurării aparatului de stat (30 martie
1945), a creat tribunalele populare şi a organizat lagărele de
deţinuţi politici. S-au pus şi bazele primelor sovromuri, oficial
societăţi mixte româno-sovietice, de fapt, instrumente de exploatare
şi control economic a ţării noastre şi a resurselor sale naturale de
către U.R.S.S.
în aceste condiţii, ambasadorul S.U.A. la Moscova, Averell
Harimann, i-a propus lui Molotov ca S.U.A. şi Uniunea Sovietică
să dezbată situaţia din România. în acelaşi timp, au avut loc în
ţară unele contacte între oamenii politici în vederea realizării unui
guvern reprezentativ. La 19 august 1945, diplomaţii britanici la
Bucureşti au avertizat pe rege că nu recunosc guvernul Groza.
Astfel, regele Mihai, după ce a înaintat o notă Comisiei Aliate de
Control în legătură cu poziţia sa faţă de guvernul Groza şi a refuzat
să ia parte, alături de membrii executivului, la parada şi la
festivităţile din ziua de 23 august 1945, a încetat să

365
 mai aibă contacte cu guvernul şi să ratifice decretele sale.
Aceasta este cunoscută în istorie sub numele de greva regală.
Monarhul a sperat, aşadar, ca prin actul său să provoace demisia
guvenului Groza, nerecunoscut de Marea Bntanie şi S.U.A. A
fost una din ultimele sale încercări de a se opune comunizării
ţării, neştiind însă că acordurile secrete între Marile Puteri
plasaseră deja ţara noastră în sfera de influenţă sovietică.
La 8 noiembrie 1945, cu prilejul zilei onomastice a regelui, a
avut loc, la Bucureşti, în Piaţa Palatului, cu participarea a peste
150 000 de prsoane, în marea majoritate tineri, prima mare
demonstraţie anticomunistă. Ea a fost organizată, totodată, de
tineretul din P.N.L., P.N.Ţ., ca o manifestare de simpatie fată de
regele aflat în „grevă" la Sinaia, şi de protest hotărât faţă de
politica guvernului Groza. Grupuri de provocatori comunişti s-au
amestecat însă între demonstranţi. Apoi, camioane ale Poliţiei şi
detaşamente înarmate ale comuniştilor au intrat în plin, în mulţime,
provocând numeroase victime. Sub pretextul „apărării Ministerului
de Interne" s-a tras cu mitraliera de la ferestrele acestei instituţii.
S-au operat peste 1 000 de arestări. Presa comunistă s-a
dezlănţuit împotriva participanţilor etichetându-i „fascişti, asasini,
reacţionari" şi a cerut dizolvarea partidelor opozitei şi arestarea
conducătorilor lor.
Evenimentele din România au fost dezbătute şi la reuniunile
miniştrilor de externe ai S.U.A., U.R.S.S., Mani Britanii din 11
septembrie - 2 octombrie 1945, şi respectiv 16-26 decembrie
1945. S-a decis să se ceară Bucureştiului reorganizarea
guvernului prin includerea unor reprezentanţi ai P.N.L. şi P.N.Ţ. şi
organizarea de alegeri libere. în ultimul ceas, politicienii britanici şi
americani schiţau unele gesturi de protest faţă de excesele
comuniste, din păcate doar simbolice, căci România căzuse
iremediabil sub dominaţia sovietică. La 31 decembrie 1945 - 1
ianuarie 1946 a avut loc vizita la Bucureşti a unei delegaţii mixte -
Al. Vâşinski (U.R.S.S.), Avere// Harimann (S.U.A.) şi Archibald
Clark-Kerr (Marea Britanie), ce a comunicat factorilor români
deciziile reuniunilor miniştrilor de externe ai Marilor Puteri. La 6
ianuarie 1946, prin decret regal au fost numiţi în guvernul Groza
Mihail Romniceanu, din partea P.N.L, şi Emil Haţieganu, din
partea P.N.Ţ. Greva regală a încetat. Peste o lună, guvernul
român a fost recunoscut de guvernele occidentale.
Având şi girul tacit al străinătăţii, guvernul Petru Groza s-a
lansat într-o campanie fără precedent împotriva opoziţiei.
Procesele politice din anii 1946-1947 au constituit o nouă etapă a
prigoanei comuniste în România. Se urmărea, practic, exterminarea
fizică a tuturor adversarilor politici ai regimului comunist.
Tribunalele poporului au judecat şi condamnat drept „criminali de
război" foşti funcţionari superiori şi membrii ai guvernului
Antonescu. Astfel, au fost condamnaţi, între alţii, generalul
Constantin Voiculescu, guvernatorul Basarabiei, generalul
Calotescu, guvernatorul în nordul Bucovinei. între 7 şi 18 mai 1946,
în cadrul aşa-zisului „proces al marii trădării naţionale" - o
sinistră înscenare juridică regizată de comunişti - au fost judecaţi
şi condamnaţi la moarte, printre alţii, Ion şi Mihai Antonescu,
Lucreţiu Pătrăşcanu, propunând regelui Minai I respingerea cererii
de graţiere. Cei doi, alături de Constantin Vasiliuş\ Gheorghe
Alexianu, au fost executaţi la 1 iunie 1946. în noiembrie 1946, sub
aceeaşi acuzaţie, de „criminal de război", a fost condamnat şi
generalul A/dea, unul dintre participanţii la actul din 23 august
1944.
366
 în rândul aceloraşi măsuri s- au înscris şi
desfiinţarea, în iulie 1946, a Sen 1 Senatului,
considerat „un organ reacţionar" «Montata şi publicarea
unei noi legi electorale. Pe baza
sa s-au organizat alegerile din 19 *■* «c.
noiembrie 1946. Partidele satelite Blhsl comuniştilor
au format, la 17 mai 1946, Blocul CouUnUn X. Partidelor
Democratice, ce reunea P.C.R., Vtctltu
>ndu t>> J P.S.D.,
P.N.L. - Gheorghe Tătărescu, Ueoi, P.N.Ţ. -
Anton Ale-xandrescu, Frontul XH-TII \ Plugarilor,
Partidul Naţional Popular. CoacuatlB
CMtivctu , Alegerile au
fost proclamate, de propaganda rsalan: oficală,
„libere şi nestingherite". în realitate a fost vorba de un fals
grosolan al guvernului Petru Groza, care a modificat votul real al
corpului electoral pentru forţele aşa-zis democratice. După frauda
electorală, 78,46% din voturi au Rezoluţia de execuţie pentru
revenit Blocului Partide/or primii patru
Democratice, ce a preluat 376 condamnaţi la moarte şi de
comutare pentru
din totalul de 414 mandate, - o ultimii trei,'pusă de Petru Groza pe
sinistră înscenare judiciară regizată de comunişti - Partidul
Naţional Ţărănesc a avut 77 locuri de deputaţi, iar Partidul
Delegaţia română la Conferinţa de Pace
de la Paris (1947)

367
 Semnarea Tratatului sovieto-român din 1948

National Liberali locuri. Deşi a fost sfătuit să nu accepte

deschiderea lucrărilor Adunării Deputaţilor, căci rezultatele
alegerilor fuseseră clar măsluite, regele a acceptat în cele din
urmă şi a rostit, la 1 decembrie 1946, discursul inaugural. Pentru
Mihai, aceasta a reprezentat încă un pas înapoi. Cu atributele
puterii mult micşorate, Monarhia, ca instituţie politică tradiţională, nu
a mai putut să se opună comunizării ţării.
O problemă deosebită în această perioadă a constituit-o şi
cea legată de reafirmarea locului şi rolului României în noul
raport de forţe, pe plan internaţional, la finele conflictului
mondial. La 29 iulie 1946 a sosit la Paris delegaţia română
participantă la Conferinţa de Pace după cel de-al doilea război
mondial. în cadrul negocierilor care au avut loc până la 10
februarie 1947, când s-a semnat documentul final, diplomaţii
români au susţinut necesitatea recunoaşterii cobeligeranţei ţării
noastre, adică a participării sale, după 23 august 1944, la
războiul antihitlerist. Au fost abordate şi numeroase aspecte ale
problematicii economice şi politice.
La 8 februarie 1947 a fost publicată o notă oficială a
guvernului român în legătură cu o serie de observaţii la prevederile
Tratatului de pace. S-a exprimat regretul că, în ciuda tuturor
eforturilor diplomatice, nu s-a recunoscut cobeligeranţa
României. Parlamentul de la Bucureşti a ratificat, cu toate acestea,
la 23 august 1947, documentele păcii de la Paris. Stipulaţiile lor
au fost dure pentru ţara noastră: România a fost obligată să
plătească U.R.S.S. mari despăgubiri de război, însumând peste 2
miliarde lei. S-a decis ca prezenţa în ţara noastră a forţelor armate
aliate, în speţă sovietice, să dureze 90 zile invocându-se
menţinerea liniilor de comunicaţie cu Armata Roşie din Austria. în
realitate, prezenţa trupelor străine s-a prelungit până în anul 1958.
S-a apreciat însă, pozitiv] faptul că România a încetat la 24
august 1944 lupta contra Naţiunilor Unite. Graniţele României au
fost reconfirmate ca fiind cele de la 1 ianuarie 1944, prevăzându-
se însă anularea Dictatului de la Viena. Basarabia şi Bucovina au
rămas ocupate de Uniunea Sovietică, p pulaţia din aceste zone
fiind supusă, din nou, exceselor rusificării forţate. S-a înscris, de
asemenea, principiul liberei navigaţii pe Dunăre şi necesitatea
instaurării în ţară a unui regim democratic. Clauza privind
desfiinţarea organizaţiilor de tip fascist şi pedepsirea
368
 criminalilor de război a permis guvernului Groza numeroase
abuzuri, ce s-au adăugat celorlalte, care au dus la distrugerea
opoziţiei politice.
în acelaşi timp, unii oameni politici, de cultură şi militari, care
se aflau în străinătate, încercând să se opună regimului comunist
în curs de stabilizare în România, s-au străduit să pună bazele
exilului românesc. între aceştia pot fi menţionaţi generalul Nicolae
Rădescu, Viorel V. Ti/ea, Constantin Vişoianu, Grigore Gafencu,
generalul Ion Gheorghe, Grigore Niculescu-Buzeşti, Brutus Coste,
Victor Cădere. S-a constituit Comitetul Naţional Român, care urma
să atragă atenţia lumii asupra consecinţelor instaurării
comunismului în România. Acesta cuprindea 10 membri dintre
personalităţile reprezentative ale exilului românesc. în 1950 a fost
numit la conducerea sa Constantin Vişoianu. Comitetul a organizat,
la Paris, Societatea Culturală Caro/1, care a publicat periodicul „La
Nation Roumaine". Exilaţii români au participat, de asemenea, la
activitatea unor organisme internaţionale, ca Free Europe
Committee, National Committee fora Free Europe, Assembly of
Captive European Nations.
în anul 1947, ritmul sovietizării României, al cărei agent
executiv a fost guvernul Petru Groza, s-a intensificat. La nivel
economic, s-a trecut la etatizarea Băncii Naţionale, citadelă
financiară tradiţională a liberalilor, la realizarea unei reforme
monetare, la crearea oficiilor industriale. Aceste măsuri au
jalonat drumul către realizarea unei economii centralizate. în plan
politic, a continuat, cu asiduitate, campania de discreditare a
liderilor partidelor politice adverse, în vederea aducerii la tăcere a
opoziţiei democratice. în aprilie 1947 s-a organizat înscenarea de la
Tămădău, în care au fost implicaţi fruntaşi ai PNŢ. Lideri ai
ţărăniştilor au fost atraşi în cursă, promiţându-li-se că vor fi ajutaţi să
părăsească ţara pe calea aerului. Prinşi în flagrant delict, aceştia au
fost arestaţi. Dominată de comunişti, Adunarea Deputaţilor a decis,
la 19 iulie 1947, ridicarea imunităţii parlamentare pentru
reprezentanţii naţional-ţărănişti, ceea ce a permis arestarea lui luliu
Maniu şi a altor fruntaşi ai partidului. Ei au fost judecaţi între 29
octombrie şi 4 noiembrie 1947 şi condamnaţi la ani grei de
închisoare. în acelaşi an şi-a încetat existenţa şi Partidul Naţional
Liberal, ziarul său, „Liberalul", continuând să apară până în
noiembrie 1947. în aceeaşi lună, au fost înlăturaţi din guvern şi
reprezentanţii grupării lui Gheorghe Tătărescu care făcuseră,
indirect, jocul comuniştilor. în aceste împrejurări, lichidând orice
formă de manifestare a democraţiei parlamentare, partidul comunist
a devenit partidul unic, reprezentant al unui regim dictatorial, ce a
nesocotit profund drepurile şi libertăţile individuale.
Abdicarrr; silită a regf ! ui Mihai şi urmările safe Cu
precădere după 1944, Monarhia a avut, în România, atribuţii mai
ales la nivel protocolar. Comuniştii au menţinut-o ca instituţie din
considerente strategice, având în vedere, în special, tradiţia şi
sensurile sale simbolice, din ce în ce mai estompate însă. Regele
Mihai a asistat, astfel, neputincios, la încălcarea flagrantă a
cadrului democratic al vieţii politice româneşti. Ultima sa încercare
de a se opune acestui curs al istoriei a fost „greva regală"din anii
1945-1946, ce a eşuat însă. în 1947, regele Mihai era unicul
obstacol în calea deplinei comunizării a ţării. în acelaşi timp,
România era, în 1947, singura ţară din zonă ce mai păstra
instituţia Monarhiei.
în noiembrie 1947, regele, a fost invitat la Londra, la căsătoria
prinţesei Elisabeta (viitoarea regină Elisabeta a ll-a) cu prinţul
Philip de Grecia'. La
 plecare, el a împuternicit
guvernul să conducă ţara în
lipsa sa, ceea ce a constituit
încă un pas pe drumul spre
putere al comuniştilor la
Bucureşti. Unii se şi întrebau
dacă monarhul se va mai
întoarce în ţară, căci, oricum, nu
mai avea o putere de decizie, ci
doar un rol decorativ. Pe lângă
festivităţile din capitala
britanică, la care a luat parte,
regele a purtat o serie de
tratative cu unii oameni politici,
ca generalul Smuts, Winston
Churchill, Clement At/ee,
ambasadorul S.U.A. la Londra.
Unii l-au sfătuit să se întoarcă în
ţară, alţii, dimpotrivă, să rămână
Caricatură apărută în presa în străinătate şi să formeze un
franceză, în guvern în exil. Cu acelaşi prilej,
1947, pe seama expansiunii
U.R.S.S., în sud- Mihaia cunoscut pe Ana de
Bourbon-Parma, membră a
familiei regale a Danemarcei, cu
care ulterior s-a şj căsătorit.
M/hai s-a întors în ţară la 21 decembrie 1947, dar s-a bucurat
de o primire foarte rece din partea membrilor guvernului. Planul
înlăturării sale fusese stabilit deja de către comunişti, iar unele
ministere cheie erau deja în mâna acestora. In toamnă, Ana
Pauker fusese numită ministru de externe, iar la 24 decembrie
1947, Emil Bodnăraş ministru al apărării naţionale. în cadrul
armatei, puternic infiltrată de comunişti, s-au luat o serie de măsuri:
schimbări de cadre superioare, alarmarea unor unităţi militare,
consemnarea în cazarmă a ofiţerilor batalionului Gărzii Regale,
întărirea pazei la depozitele de armament. S-au întreprins,
totodată, unele măsuri pentru controlul principalelor obiective de
stat.
La 29 decembrie 1947, Petru Groza i-a cerut regelui să îl
primească în audienţă, a doua zi, la Bucureşti. M/hai a sperat că
urma să se abordeze problema căsătoriei sale. întrevederea a
avut loc la 30 decembrie 1947, la palatul Elisabeta din Capitală, şi
a fost foarte tensionată. Regele şi regina-mamă Elena au fost
confruntaţi cu cererea lui Petru Grozaşi Gheorghe Gheorghiu-Dej,
ca regele să abdice imediat. Sub ameninţarea unor presiuni
morale, regele a abdicat (Ulterior, în mod abuziv, şi desigur, la
indicaţiile Moscovei, guvernul comunist, condus de Petru Groza, a
retras, la 22 mai 1948, cetăţenia română regelui M/hai şi altor
membrii ai familiei sale - Elisabeta de Hohenzollern, Ileana de
Habsburg şi Nicolae de Hohenzollern.). în după-amiaza
aceleiaşi zile a fost informat guvernul, iar seara Parlamentul.
România s-a proclamat republică. S-a format un Prezidiu al
Republicii Populare Române, compus din Mihail Sadoveanu,
Constantin I. Parhon, Gheorghe Stere, Ion Niculi, Ştefan Voitec.
Acesta nu a jucat decât un rol figurativ, căci factorul de decizie
rămânea partidul comunist. înlăturarea monarhiei şi proclamarea
republicii făceau parte din logica înăspririi liniei politice a
stalinismului. România va
evolua, de acum înainte, strict, în cadrele trasate de U.R.S.S. prin
intermediul comuniştilor.
înlăturarea monarhiei la 30 decembrie 1947 a creat condiţiile
pentru o modificare silită şi forţată a formei de guvernare în
România. Ea a marcat un pas decisiv pe calea preluării întregii
puteri politice de către comunişti, care au trasat, astfel, o direcţie de
dezvoltare cu totul în contra spiritului democratic al poporului
roman.

Din scrisoarea lui Onisifor Ghibu, din 1945, către Petru Groza
'
„Niciodată neamul românesc n-a fost pus în mod mai
implacabil ca acum, în faţa ameninţării de a fi şters de pe faţa
pământului prin asfixiere, asasinare sau sinucidere. în urma
acestei catastrofe, nici unui patriot român, în care a rămas vreo
urmă oricât de mică de dragoste, de respect şi de durere pentru
destinul neamului său, nu-i este îngăduit să se retragă în
carapacea egoismului său strâmt fără a-şi pune întrebarea
întrebărilor: Neam românesc al strămoşilor mei şi al meu, -încotro
mergi? Vrei să mai trăieşti şi să mai reprezinţi ceva în această
lume, sau te-ai împăcat cu perspectiva sinistră de a te lăsa scos
din viaţă, prin viclenie, prin violenţă ori prin sinucidere?
Cel dintâi, care trebuie să-şi pună această teribilă întrebare,
eşti tu, primul-Ministru al ţării, care ai luat asupra ta cea mai
înfricoşătoare răspundere istorică, din câte şi-a luat vreodată
vreun român. Ţie nu ţi-e îngăduit să te ascunzi nici în faţa
conştiinţei tale proprii, nici în faţa contemporanilor tăi, îndreptăţiţi
să-şi ceară cea mai amănunţită socoteală despre felul în care ai
dispus şi dispui de viaţa lor şi a urmaşilor lor, nici în faţa
tribunalului necruţător al istoriei. Rezerva cu care ai declarat, în
cartea ta Reconstrucţia României, din anul 1946, că: „noi suntem
oameni mici şi trecători, - noi nu facem istorie, - noi nu suntem
dictatori, care cred că sunt deasupra vremurilor" (pag. 101 şi 132) -
această rezervă a fost complet depăşită de vremea ce s-a scurs
de la rostirea ei până azi. Dimpotrivă! Tu ai făcut şi faci istorie,
cum nu a mai făcut altul înaintea ta şi patronezi şi exercitezi - cu
sau fără ştirea şi voinţa ta -, cea mai straşnică şi cea mai lungă
dictatură din câte cunoaşte istoria noastră naţională.
De aceea, până ce te vei judeca tu însuţi şi te vei spovedi în
faţa lumii, până ce se va mai găsi un contemporan obiectiv care
să te judece şi până ce te va judeca istoria, mă socotesc în drept
să te chem eu înaintea judecăţii, în numele contemporanilor mei,
în numele neamului întreg şi chiar în numele umanităţii".

TEMĂ:
1.Care au fost consecinţele înţelegerii de la lalta, din 1945,
pentru România?
2.Precizaţi natura raporturilor româno-sovietice între 1944—
1945.
1.Ilustraţi principalele căi de preluare a puterii politice de către
comunişti în România, între
1944 1947.
 REGIMUL COMUNIST ÎN ROMÂNIA (1948-1989)

- STALINIZAREA ROMÂNIEI.
- CĂTRE O RELATIVĂ DESTINDERE INTERNĂ.
- REGIMUL NEOSTALINIST AL LUI NICOLAE
CEAUŞESCU.

Stalinizarea României. După 1947, în evoluţia forţată către

comunism a tării noastre pot fi indentificate câteva etape de
dezvoltare şi anume: 1) 1948-1964-perioada preluării, organizării
şi consolidării puterii de către comunişti, în cadrul unui proces
specific de stalinizare; 2) 1965-1974 - perioada unei relative
destinderi interne; 3) 1974-1989 - perioada regimului ceauşist, de
esenţă neostalinistă. într-o astfel de periodizare trebuie să ţinem
seama de amploarea mutaţiilor survenite în istoria naţională,
începând chiar din 1944, de rezistenţa în ţară ia instaurarea
regimului comunist, de abandonarea României de către puterile
vest-europene şi stalinizarea sa de către U.R.S.S., în urma
deciziilor de la lalta, de alunecarea către comunism, de la unul de
inspiraţie sovietică la altul de inspiraţie naţională, ilustrat de
dictatura lui Nicolae Ceauşescu.
începând cu 1948, comuniştii au avut drum liber în România
pentru introducerea modelului stalinist în toate componentele
societăţii. Prin mijloace economice şi politice, uneori paşnice, dar
mai ales violente, reprezentanţii comunişti au acţionat
nestingherit împotriva tututror acelor forţe care militau pentru
pluralism şi democraţie, adepţii lor fund, în marea lor majoritate,
exterminaţi fizic. Sistemul represiv practicat de către comuniştii
români a generat o teamă viscerală, care şi-a pus amprenta asupra
mentalului colectiv.
Adept al dirijismului economic, aşa cum a reieşit încă din
documentele Conferinţei din octombrie 1945, partidul comunist a
luptat împotriva proprietăţii particulare în economie.
Spre deosebire de politica de naţionalizare practicată de unele
guverne vest-europene imediat după 1946, în România,
„naţionalizarea", ca şi industrializarea de altfel au avut la bază
obsesia ideologică a comuniştilor de a controla tot; „naţionalizarea"
comunistă a avut, practic, un caracter de confiscare. Un pas
semnificativ a fost realizat la 11 iunie 1948, când au fost etatizate
1060 de întreprinderi industriale şi miniere. în noiembrie 1948,
controlul statului s-a extins asupra cinematografelor şi caselor de
sănătate, iar până în 1950 asupra farmaciilor, intreprinderilor
chimice şi a tuturor unităţilor economice şi social-culturale,
precum şi a unei mari părţi din locuinţe (proprietate privată).
Deoarece au sperat să obţină mari profituri, după 1949
comuniştii şi-au intensificat prezenţa în lumea satelor, spre a-i sili
pe ţărani, prin toate mijloacele, de cele mai multe ori violente, să
intre în gospodăriile colective. începea colectivizarea, un proces
punctat de grave abuzuri şi violenţe, care au trezit
379
 Demonstraţie comunistă în România, în 1948

numeroase nemulţumiri în rândul ţăranilor. Colectivizarea a generat

răsturnarea gravă a structurilor tradiţionale ale satului românesc şi
a sistemului său propriu de valori. în 1949 se formaseră abia 55
gospodării agricole, iar suprafaţa arabilă aferentă lor reprezenta 8%
din totalul arabil. încă din 1946, autorităţile au impus ţăranilor cote
obligatorii de produse agricole, anulate însă în 1956 sub impactul
evenimentelor din Ungaria şi Polonia. După 1958 s-a declanşat o
nouă şi vastă ofensivă pentru colectivizare. în 1962, 96% din
suprafaţa de pământ arabil era cultivată de gospodăriile colective,
dar producţiile la hectar nu au atins aşteptările.
După 1958 se constată o relansare în -Gursa către un
stalinism rigid. Ea a fost legată de neînţelegerile cu Uniunea
Sovietică pe tema integrării economice a statelor socialiste în
C.A.E.R. Acesta a determinat o politică de industrializare forţată a
cărei bază s-a dorit a fi industria siderurgică, chimică, şi
constructoare de maşini. Astfel s-a născut şi dezvoltat combinatul
de la Galaţi, întreţinut însă, din greu, pe baza importului de minereu
de fier.
Pentru un control riguros asupra economiei naţionale,
comuniştii au impus planurile cincinale. Ele au asigurat, în
general, un progres economic. S-a încercat astfel să se obţină o
rată înaltă a acumulării din venitul naţional care era, în 1961-
1965, de 24%. Venitul naţional a înregistrat, totuşi, un salt, de la
180 dolari pe cap de locuitor, în 1950, la 653, în 1965. Cifrele
trebuie privite însă cu circumspecţie, mai ales că sistemul
prezentării de statistici, deseori deformate, a devenit o realitate
curentă a politicii oficiale în România comunistă. în perioada
stalinizării ţării situaţia alimentară şi a condiţiilor de viaţă a fost
grea, unele semne de îmbunătăţire apărând abia după 1960.
Mari centre de DE LA
CANAL
exterminare 1. Capul
Midia
fnchisori de 2. Lumi
niţa
exterminare 3. Năvo
Colonii de dari
exterminare 4. Stân
(prin muncă ca
forţată)
Colonii de 5. Penin
Galata' sula
deportare Azile 6. Galeş
BACĂU 7. Poart
psihiatrice a Albă
Răducăneni 5. Kilom
etrul 31
9-10.
Saligny, km
4
11.
Cernavodă

\
12. Ovidiu
13.
Constanţa
J4.
Medgidia
 ASLU
I IERCUREA CIUC
G. OCNA
ARLAD
 ÎNCHISORI
\ DIN
BUCUREŞTK Periprava
omitetul Sfiştovca
Central \ Strâmba iBăndon
al Partidului • 25
23 24
Comumsfi LOIEŞTI Luciu- >. Tulcea
misterul de 21 v Bac
Interne "Saivan Gnndu
oliţia Capitalei Slobozia» e
N
ranus 1 Stoiene
lava şti
ăcăreşti BUCUREŞTI 9 10
- 3-4 21
lalmaison 5-6
alea Rahovei Toporu0 ChirnogiT Grădina Piatra-
ragadiru Frecăţei
ihencea Salcia '
opeşti- DIN BĂRĂGAN
Leordeni 15Modelu
pitalul 16Roseti
Colentma 17Olaru
pitalul Nr. 9 18 Pe
Berceni neţi
ipera Roşia 19Piua-
lihai Vodă Petru
reţulescu 20 Gu
eldiman ra lalomiţei
21 Ră
AVaceanca chitoasa
22. Lu
ciu
23. Val
ea Călmăţu
24. Lăţ
eşti
25 Ru
bla
26 Dil
ga
 Impunându-şi controlul asupra
întregii societăţi româneşti, P.C.R. a
acţionat pentru reorganizarea
aparatului de stat ce trebuia să
servească scopurile sale politice, în
martie 1948 au avut loc „alegeri"
pentru Adunarea Constituantă,
câştigate practic, în condiţiile
distrugerii sistemului democraţiei
parlamentare, de Frontul Democraţiei
Populare, o alianţă patronată de
partidul comunist şi în care mai erau
menţinute, doar formal, unele resturi
de formaţiuni politice sau partide-
satelit, ca Frontul Plugarilor,
Uniunea Populară Maghiară,
Partidul Na-' ţional Popular, care, de
altfel, şi-au încetat ulterior existenţa.
S-a constituit Marea Adunare
Naţională care a votat, la 13 aprilie O închisoare comunistă, în
1948, o nouă constituţie. Inspirată
din cea sovietică, consfinţind, prin
articolul 3, că „întreaga putere
emană de la popor (subl.ns.),
noua lege fundamentală a statului
român instituia, de fapt, sistemul
monopartitismului politic în ţara noastră. Un for de conducere pe
linie de stat, era Prezidiul Marii Adunări Naţionale, funcţia de
preşedinte al său fiind ocupată succesiv de Constantin I. Parhon
(1948-1952), Petru Groza (1952-1958), Ion Gheorghe Maurer
(1958-1961). O nouă lege fundamentală a fost votată peste patru
ani, la 24 septembrie 1952, şi a consfinţit rolul decisiv al
partidului comunist în conducerea României. Ca organ suprem
al puterii de stat s-a organizat Consiliul de Stat.
în numele unei aşa-zise ascuţiri a luptei de clasă, a organizării şi
manifestării dictaturiiproletariatului/din teoria marxist leninistă), au
fost încălcate brutal drepturi şi libertăţi democratice elementare ale
oamenilor. Orice formă de opoziţie a fost reprimată violent. Sub
acuzaţia imaginară de „trădare", „sabotaj" sau „agenţi ai
imperialismului" a fost profund afectat tot corpul de elită al vieţii
politice şi culturale interbelice. între 1947-1952 au fost înscenate
numeroase procese politice, ca cel împotriva liderilor Partidului
Naţional Ţărănesc - luliu Maniu şi Ion Mihalache şi altele, ce s-au
soldat cu pedepse grele la închisoare sau lagăre de muncă, unde
au pierit mulţi adversari ai comuniştilor. Au fost lichidate, cu
brutalitate, încercările de rezistenţă armată din zona munţilor Bucegi,
Făgăraş. S-a manifestat totuşi, deşi firav, o rezistenţă militară la
instaurarea regimului comunist. Au acţionat, astfel, grupuri înarmate,
ca de exemplu în Banat -Tănase, lonescu, Blănaru, Spiru, în
Oltenia -maiorul Dumitriu în Argeş - Traian Marinescu, Făgăraş -
general Arsănescu şi fraţii Arnâuţoiu. în cadrul constituirii noului
aparat de stat, între 1948-1949 s-au creat Securitatea şi Miliţia
populară. Securitatea a devenit un instrument de teroare şi
represiune, îndreptat împotriva oricărui opozant al noului regim. Ea
era coordonată de generali, dintre care unii erau agenţi ai serviciilor
de spionaj, ca A. Nikolski, P. Bodnarenko. în 1952 şi-a început
activitatea de reprimare Alexandru Drăghici, devenit ulterior ministru
de interne.
 Sistemul detentionar al României comuniste a cuprins
numeroase închisori şi lagăre de muncă, ca acelea de la Gherla,
A/ud, Sighet, Piteşti, Râmnicu-Sărat, Portiţa, canalul Dunăre-
Marea-Neagră, ce au grupat, între 1949-1964 şi în anii următori,
în condiţii înfiorătoare de muncă forţată şi de exterminare, un
mare număr de deţinuţi. Măsurile antidemocratice au privit şi
instituţia Bisericii, care a fost crunt reprimată. Mulţi preoţi au fost
arestaţi, iar numeroase mănăstiri închise, în special ale cultului
greco-catolic, dar şi ale celui ortodox. La 17 iulie 1948, guvernul
român a denunţat Concordatul cu Vaticanul, iar la 1 decembrie
cultul greco-catolic a fost desfiinţat şi episcopii săi arestaţi. Noua
lege a cultelor, din 14 august 1948, a supus Biserica statului
comunist.
Represiunea s-a intensificat, între 1956-1959, sub influenţa
mişcărilor anticomuniste din Polonia şi a revoluţiei maghiare,
privind mai ales cercurile intelectualilor. „Zelul" demonstrat de
agenţii organelor represive a dus, în cadrul impunerii colectivizării,
la strămutarea forţată de sate întregi, din Banat în Bărăgan, în
1948, şi la judecarea, după datele-menţionate chiar de Gheorghe
Gheorghiu-Dej, a circa 80 000 de ţărani.
între personalităţile care şi-au pierdut viaţa în urma represiunii
comuniste, amintim pe Iu/iu Maniu, Gheorghe Brătianu, Ion
Mihalache, Mihail Manoilescu, Radu Rosetti, Traian Novacovici,
col. loan D. Stoiculescu, loan Flueraş, Nicolae Batzaria, col.
Marius Mihai Kiriacescu, monseniorul Vladirmir Ghica, preotul
Dumitru Zamisnicu ş.a. Cunoscuţi oameni de cultură - loan Lupaş,
Ion Petrovici, M. Vulcânescu, Lucian B/aga, Simion Mehedinţi,
Dimitrie Guşti au pierit în închisori sau au fost marginalizaţi şi au
sfârşit în mizerie.
Comunismul a antrenat şi grave modificări ale culturii
naţionale. în încercarea de a imita modelul sovietic, unii autori,
trecuţi în slujba culturii comuniste (culturnicii), precum Mihai
Roller, losif Kişinevski, losif Ardeleanu, Leonte Răutu, au încercat
rescrierea valorilor tradiţionale ale culturi naţionale sub lozinca
demagogică a marxim-leninismului. în slujba noii puteri, din
convingere sau pentru a supravieţui, ei au modificat, cu bună
ştiinţă, istoria ţării şi au fetişizat, în literatură şi artă, chipul
muncitorului. S-a introdus, după 1946 o cenzură foarte strictă,
care a afectat peste 2 000 titluri de cărţi şi reviste. în epoca celui
mai încrâncenat dogmatism cultural, cultura românească a fost
profund afectată, în 1948, de reforma şcolară şi de reorganizarea
Ministerului învăţământului, a Academiei Române şi a institutelor
de cercetare. între 1956-1959 intelectualitatea a fost lovită de un
nou val de represiune. Mulţi profesori au fost înlăturaţi din
institutele de învăţământ superior în baza unor acuzaţii
imaginare. Discipline, care aduseseră, altădată, faima ştiinţei
româneşti, au fost etichetate drept „burgheze" - filozofia, statistica,
sociologia şi au fost practic desfiinţate. Cu toate acestea, trebuie să
menţiona""1 . faptul că s-a desfăşurat o luptă contra
analfabetismului şi deschiderea, fie ea şi mutilată, a culturii către
populaţie în ansamblu.
în februarie 1948, în mod silit, prin înlăturarea şi exterminarea
din rândul Partidului Social-Democrat a celor ce se opuneau
fuziunii, comuniştii au înghiţit partidul amintit. S-a format Partidul
Muncitoresc Român, prototipul partidului unic în cadrul regimului
comunist. în ciuda unor greutăţi şi înlăturându-i pe toţi
contracandidaţii, figura centrală în partid a fost, între 1945 şi 1965,
Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Conducători ai comuniştilor din România, în 1945. De
la stânga la dreapta: Nicolae Ceauşescu, Alexandru
Drăghici, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Emil
Bodnăraş

în perioada stalinizării ţării, partidul comunist a concentrat, în

mod absolut puterea în mâinile sale. Devenit principalul agent
executor al unui sistem politic dictatorial, partidul şi-a sporit
rândurile, de la 720 000 membri în 1950 la 1 450 000 în 1965.
între 1945-1947 chiar şi o parte dintre foştii simpatizanţi ai Gărzii
de Fier şi-au găsit refugiul în rândurile comuniştilor.
în interiorul partidului s-a desfăşurat însă o necruţătoare
luptă pentru putere. între 1948 şi 1952 s-a afirmat o grupare -
Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu - adeptă a
subordonării totale faţă de P.C.U.S. împotriva sa s-a manifestat
Gheorghe Gheorghiu-Dej, partizan al liniei naţionale în
impunerea comunismului. în 1952, cel din urmă a izbutit să înlăture
gruparea condusă de Ana Pauker. Gheorghiu-Dej a devenit prim-
secretar al partidului şi prim-ministru. în 1952 a intrat în Biroul
Politic şi viitorul dictator, Nicolae Ceauşescu.
Noua linie politică, promovată la Moscova de Nikita
Sergheevici Hruşciov, consfinţită prin celebrul Raport la Congresul
din 1956 al P.C.U.S., care încrimina politica stahnistă, a trezit
numeroase temeri lui Gheorghiu-Dej. Coroborând duritatea
politică internă cu afirmarea formală a fidelităţii faţă de aliatul de
la răsărit, liderul comunist român a înlăturat pe toţi conducătorii
potenţiali care ar fi putut să fie un sprijin pentru politica lui
Hruşciovjn România. în acest context se înscrie şi cazul Lucretiu
Pătrăşcanu. Acuzat încă din 1948 de renunţare la politica „luptei
de clasă" şi arestat, în acelaşi an, sub acuzaţia de complot, alături
de un întreg grup format din Lena Constante, Elena Pătrăşcanu,
Bellu Zilber, Harrry Brauner, Lucretiu Pătrăşcanu a fost supus unui
regim de cruntă detenţie.

377
 După un simulacru de proces, în 1954, în realizarea căruia un rol
important l-a avut Alexandru Drăghici, Pătrăşcanu au fost
executat, în acelaşi an, la închisoarea Jilava.
Evenimentele din 1956, din Polonia şi Ungaria, punând sub
semnul întrebării, în mod serios, stabilitatea regimurilor comuniste,
au provocat intrarea celor din urmă într-o criză acută de
legitimitate. în România, răspunsul a fost încercarea de racordare
a comunismului la o tradiţie naţională. în acest context îşi află
originea politica de relativă independenţă faţă de Uniunea
Sovietică iniţiată de Gheorghiu-Dej.
Pe plan extern, România a fost subordonată U.R.S.S. .prin
„Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală" din 1948,
continuând să plătească despăgubiri statului sovietic. Expresie a
unui control deghizat în economie din partea Uniunii Sovietice au
fost Sovromurile, ca de exemplu Sovrompetrol, Sovromlemn,
Sovromtransport. Ele aveau să fie desfiinţate abia în 1954, după
ce au secătuit rezervele naturale ale ţării. S-au încheiat totodată
unele acorduri cu Bulgaria, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia. în
1949, România s-a numărat printre statele ce au semnat acordul
de constituire al Consilului de Ajutor Economic Reciproc, iar în
1955 al Pactului de la Varşovia. Campania dură dusă de către
Moscova contra Iugoslaviei, cu începere din 1947, sub acuzaţia de
deviaţie, s-a desfăşurat în condiţiile stabilirii sediului Cominformului
la Bucureşti.
în anii '50, relaţiile româno-sovietice au evoluat de la o
strânsă cooperare la o distanţare, ajungându-se chiar la o
autonomie a Partidului Comunist din România şi la o relativă
independenţă, a statului român. Elementele noi în relaţiile dintre
cele două state au fost determinate de neîncrederea personală
dintre Gheorghiu-Dej şi Hruşciov. O astfel de orientare politică era
menită, în concepţia liderilor comunişti de la Bucureşti, să afirme,
cu şi mai multă putere, rolul partidului comunist în ochii maselor
populare.
încă în 1955, Gheoghiu-Dej s-a pronunţat pentru „calea
românească de constituire a socialismului". în 1956, autorităţile
comuniste de la Bucureşti au reprimat orice agitaţie, cu precădere
din mediile intelectualilor, în legătură cu revoluţia din Ungaria.
Trupele sovietice au intrat în Ungaria prin România. Liderul
revoluţiei maghiare, Imre Nagy, după arestarea sa de către
sovietici, a fost deţinut, pentru o perioadă, în România. Dar, exact
în acelaşi an, ultimul sovrom era desfiinţat trecând în proprietatea
statului român. în 1958, în noul context politic şi militar din Europa,
conducerea României a obţinut retragerea din ţară a unităţilor
militare sovietice.
Neînţelegerile dintre Bucureşti şi Moscova vor reizbucni
pe* tema strădaniilor lui Hruşciov de a impune planurile sale
privind specializarea economică a statelor membre ale C.A.E.R.
în cadrul acestora, România era privită ca o ţară cu bogate
resurse agricole. Gheoghiu-Dej s-a pronunţat însă pentru un ritm
sporit al industrializării ţării, pentru a înlătura dependenţa
economică de alte state. Din 1958, la conducerea ţării s-a impus
o echipă politică mai tânără, în care rolul important l-a avut Ion
Gheorghe Maurer. Aceasta a prefigurat o posibilă reorientare în
plan extern.
între 1958-1960 s-au încheiat unele acorduri economice cu
statele vest-europene, iar ponderea schimburilor economice, pe
această direcţie, a sporit. în 1961, legaţiile Angliei şi Franţei au fost
ridicate la nivel de ambasadă, iar
 peste trei ani România a votat în Organizaţia Naţiunilor Unite - a
cărei membră era din 1955 - prima dată altfel decât statele din
Europa de răsărit.
Gheorghiu-Dej s-a folosit cu multă abilitate de conflictul
ideologic dintre comuniştii chinezi şi cei sovietici, ca şi de poziţia
de frondă a lui losif Broz Tito, liderul comuniştilor iugoslavi în
rândul mişcării comuniste internaţionale, pentru a se distanţa şi mai
mult de linia Moscovei. între 1960 şi 1963, o serie de delegaţii
economice şi politice chineze au fost prezente la Bucureşti. Au
fost reluate relaţiile cu Albania, iar în 1963 o înaltă delegaţie
română a vizitat Iugoslavia. în speranţa de a obţine o altă imagine
în faţa Europei, între 1962-1964 au fost eliberaţi peste 2 600 de
prizonieri politici din închisorile româneşti.
Apogeul contradicţiilor între Bucureşti şi Moscova a fost
înregistrat în aprilie 1964, când s-a publicat Planul Va/ev. Acesta
prevedea realizarea unui complex economic care să cuprindă
sudul Uniunii Sovietice, sud-vestul României şi nordul Bulgariei
şi care urma să reprezinte un veritabil grânar, specializat
aproape exclusiv pe producţia agricolă în deterimentul celei
industriale. Comuniştii români au reacţionat violent şi au ripostat
afirmând că era vorba de o încercare de dezmembrare economică
a României. în aceste condiţii, agravate de situarea tot mai
deschisă a autorităţilor române de partea Beijingului în conflictul
cu Moscova, a intervenit, în aprilie 1964, Delegaţia cu privire la
poziţia Partidului Muncitoresc Român în problemele mişcării
comuniste şi muncitoreşti internaţionale. Documentul propunea
statuarea de noi principii în relaţiile între partidele comuniste -
egalitate, avantaj reciproc, neamestec în afacerile interne ş.a. în
acelaşi timp, documentul încerca, pentru prima dată, a fi baza
teoretică a unei reconcilieri între partidul comunist şi poporul
român, al cărei punct culminant a foat atins în august 1968, în
cadrul marelui miting de la Bucureşti când a fost criticată
agresiunea Pactului de la Varşovia în Cehoslovacia, acţiune la care
România a refuzat să participe.
- . , - ' - ■ i » ostinc " x jsrnă între 1965 şi 1974 România
a evoluat sub semnul unei relative liberalizări a regimului comunist
în politica internă şi externă. Ea a fost însă foarte limitată, mai ales
după 1971 alunecându-se către un regim neostalinist.
în martie 1965 a murit Gheorghe Gheorghiu-Dej, după care a
avut loc o luptă ascuţită de culise, pentru succesiunea la
conducerea partidului comunist. Plenara din aceeaşi lună l-a
desemnat ca lider al partidului comunist pe Nicolae Ceauşescu. El
a făcut parte, iniţial, dintr-o conducere colectivă formată din Chivu
Stoica - preşedinte al Consiliului de Stat - şi Ion Gheorghe
Maurer -prim-ministru - ultimii doi sperând să-l controleze pe
Ceauşescu; o nouă generaţie de activişti de partid se afirma acum.
Semnele destinderii în cadrul regimului autoritar se regăsesc
în întreaga activitate internă, până către 1971-1973. Astfel, s-a
înregistrat faţă de perioada anterioară un relativ progres
economic. Accentul a fost pus în continuare pe industria grea şi
petrochimie, ale căror dimensiuni au fost mult exagerate. S-au
preconizat construirea de centrale nucleare, dezvoltarea industriei
aeronautice şi a transporturilor maritime. în 1972 s-a atins o
producţie ridicată de cereale.
Cu toate acestea, s-a menţinut şi în această perioadă un
pronunţat dirijism economic. Astfel, încă în perioada 1971-1975 s-
a prevăzut o rată înaltă şi nerealistă însă a acumulării, respectiv
de 34%. în politica internă, s-a adoptat, în
379
 1965, o nouă Constituţie, care stabilea că denumirea ţării să fie
Republica Socialistă România, iar peste trei ani o nouă lege
administrativă, prin care ţara a fost organizată în judeţe. S-au emis
unele hotărâri cu caracter liberal - privind deplasarea persoanelor
în străinătate, încurajarea proprietăţii particulare, înlăturarea unor
dispoziţii privind regimul poliţienesc, ce a devenit mai relaxat. în
acelaşi timp, a avut loc o reorientare a culturii către matricea sa
tradiţională. La nivelul partidului comunist, Plenara din 1968 a
reabilitat unele personalităţi - Lucreţiu Pătrăşcanu, Ştefan Foriş - şi
a criticat Ministerul de Interne pentru depăşirea rolului ce-i fusese
atribuit în acţiunea de reprimare a opozanţilor regimului.
Desfăşurând însă o politică abilă, pozând într-un campion al
„libertăţii" şi „independenţei", Ceauşescu şi-a întărit din această
perioadă, în mod treptat, rolul şi atribuţiile la nivelul conducerii
superioare comuniste. în 1967 a devenit preşedinte al\ Consiliului
de Stat şi controla şi Consiliul Economic, iar din 1968 Consiliul
Apărării. Deşi la Congresul al IX-lea al partidului comunist (1965)
se părea că va colabora cu toţi membrii organelor de conducere,
la Congresul al X-lea (1969) Ceauşescu a izbutit să promoveze,
prin schimbările operate între membrii Prezidului Permanent,
circa o zecime din protejaţii săi politici, prefigurând ceea ce, mai
târziu, va lua forma politicii de familie.
Pe plan internaţional, s-a vehiculat mult în această perioadă
ideea independenţei României faţă de politica Uniunii Sovietice.
România a primit vizita unor lideri occidentali, precum preşedinţii
Franţei, Charles de Gat///e(1968) şi Statelor Unite ale Americii,
Richard Nixon (1969), şi respectiv Gerald Ford (1975), a întreţinut
raporturi cordiale cu losip Broz Tito, a criticat dur invazia trupelor
Pactului de la Varşovia în Cehoslovacia (1968), care a pus capăt
mişcării reformatoare iniţiată de Alexander Dubcek şi cunoscută
sub numele de „Primăvara de la Praga", a stabilit realţii
diplomatice cu Republica Federală Germania (1967) şi a menţinut,
neîntrerupt, relaţiile diplomatice cu Israelul, după războiul din 1967
cu statele arabe (faţă de celelalte state socialiste).
în acelaşi timp, România a aderat la o serie.de organisme
internaţionale: Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (G.A.T.T.)
(1971), Fondul Monetar Internaţional Banca Mondială(1972); în
anul următor s-a închiat un acord de cooperare economică cu
Comunitatea Economică Europeană. Independenţa de decizie
politică faţă de linia Moscovei, a cărui exponent în haină naţională
a devenit Ceauşescu, nu a ameninţat, de fapt nicicând în mod
direct, idealul comunist, ci doar unele interese sovietice, de
moment. De aceea era şi telerată la Moscova.
Regimul neostalinist al lui Nicolae Ceauşescu. Aflat deja în
contradicţie cu alţi lideri comunişti, ca Maurer, în problema căilor
de dezvoltare a societăţii româneşti, Ceauşescu a lansat, în iulie
1971, tocmai reîntors din vizita în China şi Corea de Nord,
faimoasele Teze ce semnificau reîntoarecea la autoritarismul
politic. Ceauşescu a criticat cosmopolitismul şi s-a pronunţat pentru
o „puritate ideologică" şi o orientare naţionalistă în cultură.
Guvernarea lui Ceauşescu a luat, astfel, după 1972, din ce în ce
mai accentuat, forma unui regim represiv însoţit de o ofensivă
ideologică şi propagandistică, în care cultul personalităţii a jucat un
rol decisiv. Aşa-zisul socialism a devenit o guvernare de familie
care a reuşit să-şi subordoneze total, mai ales după Congresul al
XIII (1979), partidul comunist. Devenit dictator, Nicolae
Ceauşescu a exacerbat orientarea
Qon
 naţionalistă şi a conclus un regim neostalinist, caracterizat printr-o
represiune politică şi poliţienească rar întâlnită în Europa
contemporană.
Cei vizaţi ca oponenţi au fost, în primul rând, membrii ai
grupului ce-l susţinea pe Maurer, înlăturaţi, de fapt, în 1974. în
acelaşi an, Ceauşescu a fost proclamat Preşedintele României.
Prim ministru a fost numit, în locul lui Maurer, Manea Mănescu. în
1973 a intrat în Comitetul Politic Executiv soţia dictatorului, Elena
Ceauşescu, care a jucat, de asemenea, un rol profund negativ în
cadrul regimului politic comunist.
Viaţa economică a fost marcată de centralizare, dar şi de o
creştere economică forţată, în condiţiile în care piaţa internă
devenea strictă şi rigidă, în timp ce piaţa internaţională era lipsită
de stabilitate. Economia a fost expusă indicaţiilor arbitrare ale
dictaturii, de fapt, măsuri neştiinţifice şi haotice lansate de
Ceauşescu însuşi. Stabilirea de către dictator însuşi a ritmului de
dezvoltare a industriei şi agriculturii, transferul silit al forţei de
muncă din agricultură în industrie, exagerarea rolului industriei
metalurgice şi petrochimice, lipsa pronunţată de valută a ţării au
dus la apariţia, la începutul anilor '80, a primelor semne ale unei
crize economice. în schimb, au continuat să se construiască
complexe economice, mari consumatoare de energie, precum
combinatul de aluminiu din Slatina. Rafinăriile de petrol lucrau, în
ultimii ani ai regimului ceauşist, doar cu 10% din capacitate.
Penuria de carburant a fost agravată, după 1979, de criza
petrolului şi de căderea regimului şahului în Iran, ce furniza
României petrol la preţuri scăzute.
Deşi autorităţile făceau caz de mari recolte, în realitate
nicicând atinse, populaţia s-a confruntat, în anii '70-80, cu o criză
alimentară foarte acută. în 1982 s-a realizat o recoltă bună, dar
seceta din anul următor a accentuat criza economică. Datoria
externă a crescut mereu, fiind cifrată, în 1983, la 10-11 miliarde
de dolari, care vor fi rambursaţi însă, ulterior, în principal prin
efortul poporului şi mai ales pe seama sa. în aceste condiţii,
nivelul de trai a scăzut masiv, aspect demonstrat de raritatea
produselor, de creşterea preţurilor, şi de reintroducerea cartelelor
la alimente. Au fost iniţiate mari obiective - Transfă-gărăşanul,
Canalul Dunăre-Marea Neagră, Metroul bucureştean, ridicate,
toate, cu eforturi materiale deosebite.
încercarea de a reglementa în amănunt toate elementele
existenţei umane a afectat profund personalitatea omului. în 1976
au fost declarate „oraşe mari" 14 centre urbane, stabilirea în cadrul
lor fiind foarte dificilă, iar condiţiile de viaţă şi de muncă aproape
imposibile. Au fost luate măsuri pentru o sporire artificială a
natalităţii, iar dictatorul dădea sfaturi populaţiei pentru o
„alimentaţie raţională", condamnând-o la foamete. Maşinile de
scris şi de multiplicat trebuiau înregistrate la miliţie, iar contactele
cu cetăţenii străini erau aproape interzise. Ceauşescu a iniţiat o
amplă acţiune de „sistematizare" teritorială, de fapt demolări
haotice de sate, în cuprinsul ţării, şi de cartiere ale Bucureştiului.
în Capitală, el a conceput un proiect gigantic, Bulevardul Victoria
Socialismului, ce urma să-i încununeze opera.
Psihiatria a fost utilizată pe scară largă, în scopuri politice,
pentru a anihila orice formă de rezistenţă politică faţă de regimul
dictatorial. Creaţia culturală a fost subordonată partidului
comunist, care a impus: falsificarea adevăratei istorii naţionale,
reducerea rolului Academiei Române, ca for cultural
381
 suprem, orientarea activităţii culturale
către preamărirea figurii jalnice a
dictatorului şi a soţiei sale,
justificarea unei ipotetice contopiri
între partid şi stat. Suprimarea
aproape totală a libertăţii de gândire
şi închiderea unor centre de
cercetare ştiinţifică, precum Institutul
de Matematică, şi a altora, au
determinat emigrarea unor
intelectuali de seamă, precum
George Banu, Mihai Botez, Matei
Cazacu, Ion Caraion, Vlad
Georgescu şi alţii.
Conducerea partidului
comunist a devenit, în România, în
perioada regimului Ceauşescu, o
castă politică, fiind controlată de
familia Ceauşescu prin intermediul
unei grupări de activişti. în 1987,
partidul număra 3,6 milioane de
membri, în marea lor majoritate
luptând să supravieţuiască în
condiţii grele de muncă şi de viaţă. în
Dumitru Prunariu martie 1989, graţie unor uriaşe
eforturi materiale, România şi-a
achitat datoria externă. Zecile de
reorganizări de posturi la nivelul
conducerii superioare urmăreau, de
fapt, punerea întregii
nomenclaturi de partid şi de stat sub controlul direct al lui
Ceauşescu. Devenită din 1980 viceprim-ministru şi figura secundă
în conducerea comunistă, Elena Ceauşescu conducea Comisia
privind cadrele de partid şi de stat şi a iniţiat măsuri dintre cele
mai dure, staliniste, în vederea construirii unei „societăţi
multilateral dezvoltate".
După 1975, în condiţiile încălcării brutal©; a drepturilor şi
libertăţilor omului s-a dezvoltat şi în România o mişcare de protest
contra regimului comunist. Astfel, deşi în forme mai reduse, s-a
manifestat fenomenul dizidentei. Dizidenţii -Doina Cornea, Dan
Petrescu, Radu Fi/ipescu, Paul Goma, Virgil Tănase, Ana
Blandiana, Mircea Dinescu şi alţii - au criticat cultul personalităţii,
au solicitat respectarea drepturilor omului şi realizarea unor
reforme de structură. Ei s-au alăturat protestelor unor largi pături
ale populaţiei împotriva agravării condiţiilor de viaţă în ţară. în
august 1977 s-a desfăşurat greva minerilor din Valea Jiului, ceea
ce a impus prezenţa în această zonă a primului ministru din acea
vreme -Ilie Verdeţ şi chiar a lui Ceauşescu personal. în martie 1979
s-a format Sindicatul Liberal Oamenilor Muncii din România. Din
conducerea sa au făcut parte Vasile Paraschiv, Ionel Cană,
Gheorghe Braşoveanu, Nicolae Dascălu, Alexandru Nagy.
Acesta a fost printre primele sindicate libere din Europa
Răsăriteană. El a demonstrat, o dată în plus, importanţa luptei
sindicale. în 1987 au avut loc agitaţii în mari oraşe ale ţării- la 16
februarie, manifestaţia studenţilor ieşeni, iar la 15 noiembrie,
puternica demonstraţie de protest a muncitorilor din Braşov. La 14
decembrie 1989 era pregătită să izbucnească la laşi o acţiune de
protest antidictatorială, dar aceasta a fost înăbuşită în faşă de
către organele de represiune.

382
Una dintre ultimele întrevederi ale liderilor comunişti din Estul
Europei - aniversarea R.D.G.,
din octombrie 1989

Nemulţumită de rigorile regimului ceauşist populaţia a recurs,

facilitate de protestele organizaţiilor internaţionale pentru apărarea
drepturilor omului, şi la alte forme de protest, precum trecerea
clandestină a frontierei, în special în Ungaria şi Iugoslavia sau la
emigrarea către S U.A., Germania şi Israel. Totodată, nu au lipsit
unele momente de criză la nivelul conducerii superioare, prin fuga
unor înalţi funcţionari şi diplomaţi în străinătate sau prin acuzaţiile
lui Constantin Pârvulescu (1979) şi chiar ale lui Ştefan Voitec
(1980). la adresa politicii dictatoriale.
în planul politicii externe, în perioada regimului lui Ceauşescu,
România, în ciuda faptului că a afişat o p*olitică de „independenţă"
faţă de U.R.S.S., a evoluat, datorită politicii interne autoritare, către
o pronunţată izolare diplomatică. Este adevărat că până în 1981
perechea dictatorială a efectuat peste 150 de vizite în diverse state
ale lumii şi a primit, la Bucureşti, lideri din 64 de ţări. Criza
economică şi necesităţile de gaze ale României au readus însă
ţara noastră tot mai aproape de politica Moscovei, în ciuda
neînţelegerilor privind criza din Afganistan şi a respingerii de către
Ceauşescu, în mod vehement, a concepţiilor de democratizare şi
restructurare dezvoltate de către liderul sovietic Mihail S.
Gorbaciov, în politica de perestroika. încălcarea flagrantă a
libertăţilor omului a generat răcirea relaţiilor cu Germania, Statele
Unite ale Americii, Franţa şi Israel ceea ce l-a determinat pe
Ceauşescu să se îndrepte către o cooperare, total ineficientă, cu
statele africane şi latino-americane. în 1989 şase foşti fruntaşi ai
partidului comunist, şi anume: Corne/iu Mănescu, Alexandru
Bârlă-deanu, Gngore Răceanu, Constantin Pârvulescu, Gheorghe
Apostol, Silviu Bru-can au adresat un apel lui Nicolae Ceauşescu
în care au solicitat respectarea drepturilor omului şi a Constituţiei,
oprirea „sistematizării" teritoriului ţării, încetarea exportului de
alimente, restabilirea prestigiului internaţional al României.
La finele anilor '80, criza de structură a regimului comunist în
România s-a adâncit. Lupta împotriva regimului dictatorial, pentru
drepturi şi libertăţi democratice, a fost favorizată, într-o mare
măsură şi de contextul internaţional - prăbuşirea regimurilor
comuniste din răsăritul şi centrul Europei, dar, în principal,

383
 Imagini din Bucureşti, in după amiaza zilei
de 22 Decembrie 1989
386
 de sporirea nemulţumirilor populare faţă de greutăţile cotidiene
ale muncii şi vieţii, de represiunea internă faţă de orice formă de
protest. Acestea au dus, în decembrie 1989 la o puternică revoltă
populară.
Anul 1989 a accentuat criza regimurilor comuniste. în Polonia
s-a constituit primul guvern necomunist, format din reprezentanţi ai
Solidarităţii. Ungaria, unde reformele economice s-au înteţit, şi-a
deschis graniţa de apus refugiaţilor est-germani, care doreau să
emigreze în R.F.G. în Bulgaria, Teodor Jivkov a fost înlocuit cu
Petar Mladenov. La Praga, după marile demonstraţii populare,
regimul comunist a căzut în cadrul „revoluţiei de catifea", iar
Vaclav Havel şi Alexander Dubcek, cunoscuţi dizidenţi, au ajuns la
conducerea ţării. în octombrie 1989, în R.D.G., sub o uriaşă
presiune populară, Erich Honecker a demisionat, iar Zidul
Berlinului, simbol al divizării artificiale a continentului european, s-
a prăbuşit, apropiind momentul reunificării Germaniei.
în schimb, la Bucureşti, deşănţatul cult al personalităţii
continua să înregistreze, imperturbabil, noi pagini. Dictatorul
Nicolae Ceauşescu era reales, în noiembrie 1989 (Congresul al
XIV-lea), secretar general al partidului comunist. La începutul
lunii decembrie 1989 a avut loc, în insula Malta, întâlnirea între
liderii S.U.A. şi U.R.S.S.
Semnele marii şi puternicei revolte populare din România,
care au marcat debutul prăbuşirii comunismului, au început la
Timişoara, unde, zeci de mii de oameni, pornind de la pretextul
evacuării pastorului Lâszlo Tokeş, au înfruntat, între 17-20
decembrie 1989, represiunea armată soldată însă cu numeroase
victime. Reîntors după o vizită în Iran, în seara zilei de 20
decembrie 1989, Ceauşescu a ţinut o cuvântare radiotelevizată în
care a înfierat evenimentele din oraşul de pe Bega, pe care Ie-a
atribuit „unor elemente huliganice". în speranţa „reconfirmării"
sprijinului popular pentru acţiunile sale, dictatorul a organizat, la
21 decembrie 1989, un miting la Bucureşti. Acesta s-a întors însă
împotriva sa. în noaptea care a urmat, străzile Bucureştiullii, piaţa
Teatrului Naţional, a Universităţii, zona Hotelului Intercontinental,
Piaţa Romană, au fost martorele represiunii organizate de
comunişti, a dorinţei de libertate a mii şi zeci de mii de oameni,
care au luptat cu mâinile goale.
La 22 decembrie 1989, sub imensa presiune populară, ce
practic asedia sediul Comitetului Central al P.C.R. din Bucureşti,
actualul sediu al Senatului, Nicolae şi Elena Ceauşescu au fugit.
Seara a fost lansat, de către un organ de putere politică nou
instituit - Frontul Salvării Naţionale - un apel către ţară, bază pentru
noile realităţi politice în România. Capturat ulterior, cuplul dictatorial
a fost judecat la Târgovişte în împrejurări excepţionale - luptele cu
elemente înarmate, denumite şi „terorişti" - şi executat la 25
decembrie 1989, în chiar ziua de „Crăciun".
în zilele de 21-22 decembrie 1989, şi chiar mai târziu, au
avut loc confruntări armate şi demonstraţii populare şi la Arad,
Sibiu, Braşov, Cluj-Napoca, soldate cu numeroase victime; tot
acum şi-au reluat activitatea partidele interzise de regimul
comunist, altele fiind create în chiar focul evenimentelor; se
înlătura astfel monopolul politic al unui singur partid şi se
deschidea drumul către pluripartitism, spre revenirea la tradiţiile
politico-isto-rice româneşti, interbelice. Revolta populară, în
spatele căreia s-au diseminat
387
grupuri şi interese politice, a înlăturat regimul comunist pe cale
violentă şi a redeschis drumul României către democraţie,
pluralism politic şi economie de piaţă.

Vlad Georgescu despre regimul comunist în România

. .Mi se pare limpede că la capătul a 40 de ani de comunism
în România trăsăturile negative
le covârşesc în chip evident pe cele care ar putea fi eventual
considerate drept pozitive... Un cercetător atent trebuie să se
aplece şi asupra societăţii comuniste cu aceleaşi metode obiective
cu care a studiat şi societăţile premergătoare..."

Victor Frunză despre dictatura ceauşistă

„Pericolul pe care dictatura lui Nicolae Ceauşescu îl prezintă
pentru poporul nostru este atât de mare încât datoria patriotică
primordială în acest moment a fiecăruia este de a acţiona pentru a
ne salva ţara de la o posibilă catastrofă, incomparabilă cu nici una
care a pândit-o până acum de-a lungul istoriei..."

v TEMĂ:
1. Cum explicaţi caracterul violent al stalinizării în România''
2. Care a fost specificul procesului de industrializare în
România, în perioada regimului
comunist?
3. Descrieţi relaţiile dintre România şi U.R.S.S. în perioada
1965-1989.
4. Prezentaţi împrejurările interne şi externe ale prăbuşirii
regimului comunist în România.
 România în context internaţional, 1918-1989
(Tabel recapitulativ)
România
1 2
28 ian./10 febr. - România
cere pace Puterilor Centrale.
27 mart./9 apr. - Sfatul Ţării 8 (1856-1924) publică
de la Chişinău decide unirea
Basarabiei cu România. 24
apr./7 mai. - Tratatul de
pace de la Bucureşti între
România şi Puterile Centrale.
24 aug./6 sept. -
Formarea Consiliului
Naţional al Unităţii Române
de la Paris.
5/18 oct. - Alexandru Vaida
Voevod (1872-1950) citeşte
în Parlamentul maghiar decla-
raţia de autodeterminare a
românilor din Ungaria. 27
oct./9 nov. - România cere
printr-un ultimatum, adresat
Puterilor Centrale, evacuarea
trupelor străine. 3/16 nov. -
Decret lege privind votul
universal.
15/28 nov. - Consiliul
Naţional Român din
Bucovina hotărăşte unirea
Bucovinei cu România. 18
nov./1 dec. - Marea Adunare
Naţională de la Alba lulia
aprobă unirea Transilvaniei
18/21 ian. - România ia
parte la deschiderea
lucrărilor Conferinţei de pace 9 către grupul comunist
de la Paris.
5/18 mart. - Adoptarea
calendarului gregorian
începând de la 1 apr. 1919.
apr. - Lupte în Transilvania
între armata română şi cea
maghiară. Trupele române
ating Tisa (1 mai) şi ocupă
Budapesta (aug. - nov.).
Anul Situaţia internaţională
3
191 8 ian. - Preşedintele
S.U.A. Woodrow Wilson
Declaraţia „Celor 14 Puncte".
9 febr. - Germania
semnează Tratatul de pace
cu Ucraina 3 mart. - Tratatul
de pace de la Brest-Litovsk
între Germania şi Rusia
sovietică. 15 iul. - A doua
Dătălie de la Marna. 16 iul. -
Ţarul Nicolae al II şi familia
sa sunt masacraţi de
bolşevici. 15 sept. - Ofensivă
aliată în Balcani. 29 sept. -
Bulgaria semnează
armistiţiul.
28 oct. - Proclamarea statului
cehoslovac. 30 oct. - Turcia
semnează armistiţiul de la
Mudros. 3 nov. - Austria
semnează armistiţiul de la
Villa-Giusti. Polonia îşi
proclamă independenţa. 11
nov. - Germania semnează
armistiţiul de la Retondes. 16
nov. - Proclamarea Republicii
Ungare. 28 nov. - Kaiserul
Wilhelm al II abdică şi se
refugiază în Olanda.
1 dec.
191 5/11 - Petru
ian. I devine rege
- Insurecţia
organizată în Germania de
„Spartacus".
21 ian. - Proclamarea
Republicii Irlanda. 22 ian. -
Se pun bazele Societăţii
Naţiunilor. 2/4 mart. -
Fondarea Internaţionalei
Comuniste. 21 mart. -
începutul dictaturii comuniste
sub conducerea lui Bela-Kun
în Ungaria. 28 iun. -
Semnarea Tratatului de pace
de la Versailles. 1 aug. -
389
 1 2
29 dec. - Parlamentul
votează legile de ratificare a
unirii Transilvaniei, Basarabiei
şi Bucovinei cu România.
10 ian. - România devine
membru fondator al Ligii
Naţiunilor.
5 sept. - Legea pentru
reglementarea conflictelor
colective de muncă („Legea
Tran-cu-laşi"). oct. - Greva
generală a lucrătorilor din
România.
8/12 mai - Constituirea
Partidului Comunist din
România. 23 iul. - Semnarea
Convenţiei de la Paris în
problema statutului Dunării.
- Legea pentru reforma
agrară. - Constituirea Micii
înţelegeri.
3
11 aug. - Constituţia de la
Weimar (Germania).
10 sept. - Semnarea
Tratatului de pace de la
Saint-Germain-en-Laye cu
Austria. 19 nov. - Senatul
S.U.A. respinge Tratatu 1 de
la Versailles şi se opune
constituiri Societăţii
Naţiunilor. 27 nov. -
Semnarea Tratatului de pace
de la Neuilly-sur-Seine cu
192 10 ian. - Societatea Naţiunilor
se instalează la Geneva. 1
0 mart. - Mikloş Horthy (1868-
1957) este ales „regent" al
Ungariei. 23 apr. - Adunarea
Naţională a Turciei în-
credinţează puterea lui
Mustafa Kemal (1881-1938).
27 mai. - Thomas Masaryk
(1850-1937) este ales
preşedinte al Cehoslovaciei. -
Războiul greco-turc. -
Războiul civil în Rusia
sovietică. 5/16 iul. -
Conferinţa de la Spa în
problema reparaţiilor. 8 aug. -
Adolf Hitler (1889-1945)
fondează Partidul Naţional
Socialist German. 10 aug. -
Semnarea Tratatului de pace
de la Sevres cu Turcia.
dec. - Uniunea Sovietică
recunoaşte independenţa
192 republicilor
28 baltice
febr./8 mart. -
- Răscoala
marinarilor sovietici de la
1 Kronstadt este reprimată,
mart. - Intră în vigoare Noua
Politică Economică (N.E.P.)
în U.R.S.S. mart. - Franţa
ocupă Ruhrul. apr./iun. -
încheierea Micii înţelegeri
între România, Cehoslovacia
şi Iugoslavia, oct. -
Conferinţa de la Washington
pentru limitarea
armamentului naval şi în
problemele Extremului Orient.
6 dec. - Marea Britanie
192 recunoaşte
27 independenţa
mart/2 apr. - losif
Visarionovici Stalin (1879-
2 1953) este ales, la Congresul
al XI-lea al Partidului Bolşevic,
secretar general.
 1 2
16 sept. - Semnarea unei
Convenţii militare româno-
polone.
20 nov.-24 iul. - 1923 -
România ia parte la
Conferinţa de la Lausanne în
problema strâmtorilor. 26/27
mart. - Este votată de către
Parlament o nouă Constituţie.
aug. - Se constituie Liga 192
Drepturilor Omului. 3 Tratatul de la Laussane
5 apr. - Interzicerea activităţii 192
partidului comunist. 4 iul. - Se
adoptă legea minelor. 19 dec.
- Legea pentru reprimarea
unor noi infracţiuni contra
liniştii publice.
- Se creează întreprinderea
Copşa Mică-Cugir.
25 febr. - Miron Cristea
devine primul Patriarh al
Bisericii Ortodoxe Române.
17 iun. - Legea pentru
organizarea şi exploatarea
căilor ferate române.
12 dec. - Prinţul Carol
renunţă la tron în favoarea
fiului său Mihai. Decizia este
ratificată de către Consiliul
de Coroană (31 dec). -
Moartea lui Ion I.C. Brătianu.
4 ian. - Parlamentul ia act
de renunţarea prinţului Carol
la tron. 26 mart. - Semnarea
unui „tratat de garanţie" între
România şi Polonia. 27 mart.
- Adoptarea unei noi legi
electorale. 20 iul. - Moartea
regelui Ferdinand. îi ur-
mează nepotul său Mihai
sub tutela unei Regenţe.
3
16 apr. - Tratatul de la
Rapallo între Germania şi
Uniunea Sovietică. Germania
este primul stat care
recunoaşte U.R.S.S.
24/29 oct. - Marşul asupra
Romei. Benito Mussolini
(1883-1945) devine prim-
ministru.
30 dec.--Criza
11 ian. Formarea Uniunii
Ruhrului pe
tema reparaţiilor. 24 iul. -
reglementează problema
raporturilor între Turcia şi
Grecia şi statutul Strâmtorilor.
13 sept. - începutul dictaturii
lui Pnmo de Rivera în
Spania. 29 oct. - Proclamarea
Republicii Turcia. 8/11 nov. -
Puciul de la Munchen, la care
ia parte şi Adolf Hitler,
eşuează. 3 nov. - începutul
21 ian. - Moartea lui V.l. Lenin
4 (1870-1924).
I 31 ian. - Prima Constituţie a
U.R.S.S. oct./nov. - U.R.S.S.
este recunoscută de Franţa,
Anglia Italia, Austria,
Norvegia, Suedia, China.
192 12 mart. - Moartea lui Sun-
Yat-Sen (1866-1925). îi
5 succede Chang-Kai-Chek. 26
apr. - Paul Hindenburg (1847-
1934) este ales preşedinte al
Germaniei. 16 oct. -
Acordurile de la Locarno
garantează Franţei şi Belgiei
frontierele lor răsăritene,
dec. - Introducerea votului
universal în Japonia.
192 24 apr. - Tratat de
neutralitate şi neagresiune
6 între Germania şi U.R.S.S.
mai./nov. - Grevă generală
în Marea Bri-tanie.
391
1
16 sept - Semnarea unui 8 sept - Germania este
tratat de alianţă cu Italia acceptată ca membră a
Societăţii Naţiunilor
10 mai - Semnarea
Concordatului cu Vaticanul
6 mai - Adunarea organizată
de P N T la Alba luha
Agitaţii carliste în tară
4 sept - România aderă la
Pactul „Briand-Kellogg'
1927 23 aug - Execuţia lui
Sacco şi Vanzetti în S U A
1928 apr - Generalul Carmona
devine pnm-mi-
nistru al Portugaliei, într-un
guvern în care
Salazar deţine portofoliul
finanţelor
27 aug - Semnarea
Pactului Bnand-Kellogg
care interzice folosirea
forţei între state
1 oct - începutul
colectivizăm în Uniunea
Sovietică
2 febr - Semnarea la Paris a
„împrumutului
de stabilizare"
9 febr - România semnează
Protocolul de
la Moscova
4/5 aug - Greva de la lupeni
6/31 aug - România ia parte
la Conferinţa de la Haga
care a luat în discuţie .planul
Young'
1929
11 febr - concordatul de la
Lateran între
Italia şi Vatican
7 iun - Semnarea
„pianului Young" în
problema reparaţiilor
24/25 oct - Crahul
financiar ae pe Wall
Street (New York)
începutul crizei
economice (1929-1933)
nov -începutul regimului
autoritar al regelui
Alexandru I în Iugoslavia
6/7 iun - Reîntoarcerea, pe
neaşteptate, în tară, a
prinţului Carol „Restauraţia
carltstă' 8 iun - Parlamentul
îl proclamă pe Carol rege al
României sub numele de
Carol al II
27 iul - Concesionarea
serviciului de telefoane firmei
nord-amencane I T T în
schimbul unui împrumut
financiar 10 sept - Nicolae
Titulescu (1882-1941) este
ales preşedinte al sesiunii a
XI-a a Adunării Societăţii
Naţiunilor
1930
5 ian - Creearea
Colhozurilor în U R S S
28 ian - Primo de Rivera
renunţă la putere, în
Spania
14 sept - Partidul nazist
câştigă 107 locuri în
Parlamentul german
(Reichstag)
- Man demonstraţii împotriva
efectelor crizei
economice
- Concesionarea unor ramuri
economice că
tre firmele străine în schimbul
acordării unor
împrumuturi financiare
1931
12 apr - Abdicarea regelui
Alfons al XIII, instaurarea
republicii în Spania 20 iun -
Moratoriul Hoover în
problema reparaţiilor
18 sept - Incidentul de la
Mukden (China), Japonia
atacă Manciuria
2 febr - 11 iun 1934 - 1932
România ia parte la 2 febr - începutul
Conferinţa de dezarmare de Conferinţei de dezarmare
la Geneva de la Geneva
 1 2
iul - Victoria în alegeri a
Partidului National Ţărănesc
8 ian - Constituirea Frontului 193 numeşte
Plugarilor
ian - Noi reduceri ale
salariilor şi pensiilor
ian - febr - Greve la
Bucureşti şi pe Valea
Prahovei 16 febr -
Reorganizarea MICII
înţelegeri, Constituirea unui
Consiliu Permanent al
organizaţiei 14 apr -
Legea pentru
reglementarea datoriilor
agricole şi urbane 3-5 iul -
România semnează la
Londra Convenţia de definire
a agresiunii
29 dec - Primul ministru, !
Gh Duca (1879-1933), este
asasinat
5 de legionari
ian - Formarea pe
unui
193 neagresiune polono-german
guvern liberal în frunte cu
Gheorghe Tătărăscu (1886-
1957) 8 febr - România
semnează la Atena, alături
de Grecia, Turcia şi
Iugoslavia, documentul de
constituire a Înţelegem
Balcanice
3
9 mart - Eamon de
Valera devine pnm-ministru
al Irlandei
10 mai - Engelbert Dolfuss
(1892-1934) este numit
cancelar al Austriei 16 iun /9
iul - Conferinţa de la
Laussane în problema
reparaţiilor 5 iul -
Instaurarea dictaturii lui
Salazar (1889-1970) în
Portugalia dec - Franklin
Delano
30 ian -Roosvelt (1882-
Hindenburg îl
pe Adolf Hitler în
3 postul de cancelar al
Reichului începutul dictaturii
naziste în Germania 15 mart
- Proclamarea celui de al lII
Reich Sfârşitul republicii de la
Weimar 20 iul - Semnarea
Concordatului dintre
Germania şi Vatican 14 oct -
Retragerea Germaniei de
la Conferinţa pentru
dezarmare
19 oct -Retragerea
Germaniei din Societatea
Naţiunilor 9 nov - Noaptea
de cristal din Germania
începutul genocidului
împotriva populaţiei evreieşti
1933/1934 - Expoziţia
internaţională de la Chicago
26 oct - Semnarea pactului de
4 12 febr - Lupte de stradă la
Viena între social-democrati
şi susţinătorii cancelarului
Dolfuss 14/15 iun - Prima
întâlnire între Hitler şi
Mussolini 29/30 iun -
Noaptea Cuţitelor lungi' în
Germania înlăturarea de
către Ntler a liderilor S A 25
iul - Asasinarea lui Dolfuss
de către un grup de fascişti
austrieci 2 aug - Moartea
preşedintelui Hindenburg 19
aug - Hitler cumulează
funcţia de cancelar şi
preşedinte al Reichului la
titlul de Fuhrer 18 sept -
U R S S este primită în
Societatea Naţiunilor 1 dec
- Uciderea lui S M Kirov
la Leningrad Urmează o
teribilă represiune în rândul
393
1936-1936 - Construirea 1935 ian - Continuă atacurile
Arcului de Triumf de la
Bucureşti japoneze în China 1 mart -
15 iul - Nicolae Titulescu este
însărcinat de guvernul de la Saarul este alipit
Bucureşti să facă demersuri
în vederea încheiem unui Germaniei
pact de asistentă mutuală cu
Uniunea Sovietică

16 mart - Germania
introduce serviciul
militar obligatoriu
2 mai - Semnarea tratatului
17 sept - România este de neagresiune
aleasă membru permanent sovieto-francez
în Consiliul Ligii Naţiunilor 18 iun - Semnarea
acordului naval între
Germania şi Anglia
15 sept - Legile rasiale în
Germania
2 oct - Italia atacă Etiopia
10 oct - Societatea
Naţiunilor hotărăşte să
instituie sancţiuni
economice contra Italiei
18 febr - Alegeri
parlamentare parţiale în
judeţele Hunedoara şi
Mehedinţi
- Mica înţelegere şi
înţelegerea Balcanică
critică ocuparea de către
Germania a zonei
demilitarizate renane
- Demonstraţii ale forţelor
democratice
21 iul - Se semnează la
Montreux un protocol
româno-sovietic în care se
arată că Nicolae Titulescu şi
Maxim Litvmov au ajuns la un
acord cu privire la încheierea
unui pact de asistentă
mutuală
aug - România aderă la
Comitetul de neintervenţie'
format în urma izbucnim
războiului civil din Spania
1936
20 ian - Moartea regelui
George al V-lea al Angliei îi
succede la tron Eduard al
VlII
7 mart - Germania denunţă
acordurile de la
Locarno şi ocupă
Renania ce era
demilitarizată
9 mai - Italia cucereşte
Etiopia Regele
Italiei devine împăratul
Etiopiei
20 iul - Convenţia de
la Montreux în
problema strâmtonlor
iul - începutul războiului
civil în Spania aug -
începe în U R S S sena
marilor procese şi epurări
din epoca stahnistă
sept - Formarea primelor
brigăzi internaţionale ce
luptă alături de forţele
republicane în Spania
25 oct - Semnarea tratatului
de alianţă între Italia şi
Germania (Axa Roma-
Berlin) 25 nov - încheierea
Pactului Anticomintern de
către Germania şi Japonia
23 febr - Guvernul
Tătărăscu este remaniat
24 mart - Adoptarea unei
noi legi a minelor
8 oct - Decret lege privind
înfiinţarea „Străjn tării" A fost
desfiinţată în sept 1940
1937
26 apr - Bombardarea
de către aviaţia germană a
oraşului Guernica din
Spania 7 iul - Incidentele
de la podul Marco Polo
Japonezii reiau ofensiva în
China 6 nov - Italia aderă
la pactul Anticomintern şi
se retrage din Liga
Naţiunilor (11 dec )
394
 1 2
22 oct - România semnează
pactul de la Nyon 20 dec -
Alegeri parlamentare NICI
un partid nu obţine numărul
de voturi necesar pentru a
forma guvernul Instaurarea
guvernului minoritar Goga-
Cuza
10 ian - Unirea liberalilor
conduşi de Dinu (1866-1950) 193 deportări în masă în Uniunea
şi respectiv Gheorghe
Bratianu (1898-1953) 10 febr
- Instaurarea guvernăm
personale a regelui Carol al
II Se publică o nouă
Constituţie 31 mart -
Desfiinţarea partidelor
politice Formarea Consiliului
de Coroană apr - Arestarea
şi condamnarea liderilor
Gărzii de Fier în frunte cu
Comeliu Z Codreanu (1889-
1938) Ei sunt împuşcaţi la
29/30 mai aug - Decret lege
privind împărţirea tării în
ţinuturi
11 oct - Decret regal
privind înfiinţarea breslelor
de lucrători, meseriaşi şi
funcţionari
nov - Carol al II întreprinde
vizite în Anglia, Franţa,
7Belgia
mart şi- Gerrnania
Se constituia
guvernul Armând Călinescu 193 anexează restul
mart - Demonstraţii de
susţinere a guvernului în fata
ameninţărilor Germaniei 23
mart - Semnarea acordului
economic între România şi
Germania 13 apr - Anglia
şi Franţa garantează
frontierele României
1 mai - Demonstraţia forţelor
democratice la Bucureşti
7 sept - România îşi :
proclama neutralitatea ată de
război 21 sept - Asasinarea
de către legionari a primului
ministru Armând Călinescu
(1893-1939)
3
mart - Noi procese politice şi
8 Sovietică
12/13 mart - Austria este
invadată de trupele germane
- Acţiuni antisemite în Austria
15 sept - Vizita primului
ministru britanic Neville
Chamberlain (1869-1940) în
Germania
29-30 sept - Dictatul de
la Munchen Germania
preia regiunea sudetă
din Cehoslovacia începutul
dezmembrăm Cehoslovaciei 2
nov - Italia şi Germania
oferă Ungariei Slovacia de
Sud oct - Monseniorul Tiso
preia conducerea Slovaciei
nov - Ungaria aderă la
Pactul Antikomin-tern
15 mart - Germania
9 Cehoslovaciei mart - Slovacia
îşi proclamă independenta
7 apr - Italia invadează şi
ocupă Albania
- încordare în raporturile
germano-polone Germania
denunţă tratatul de
neagresiune cu Polonia din
1934 (28 apr) 22 mai -
Germania şi Italia
semnează Pactul de Otel
Aderă şi Japonia (8 aug ) aug
- Tratative anglo-franco-
sovietice privind o posibilă
alianţă şi un acord de
asistentă mutuală 23 aug -
Semnarea pactului
Molotov-Ribentropp 25 aug -
Semnarea tratatului de
asistentă mutuală între Anglia
şi Polonia 1 sept -
Germania invadează
Polonia începe al doilea
395
 1 2
mart.-apr. - Eliberarea
legionarilor din închisori. 26
iun. - Notă ultimativă a
U.R.S.S. în legătură cu
cedarea Basarabiei şi a
Nordului Bucovinei. începutul
dezmembrării României. 11
iul. - România se retrage
din Liga Naţiunilor. 28- -30
aug. - Germania şi Italia
silesc România să cedeze
Ungariei, prin „Dictatul" de la
Viena, Nord-Vestul
Transilvaniei. Mutilarea
României este desăvârşită
prin cedarea, tot sub
presiune, a Sudului
Dobrogei către Bulgaria (7
sept.). - Demonstraţii uriaşe
de protest împotriva cedărilor
teritoriale. 5 sept. - Carol al II
cedează principalele
prerogative ale puterii
generalului Ion Antonescu. 6
sept. - Abdicarea lui Carol
al II. îi urmează Mihai I. 14
oct. - România este
proclamată „stat naţional-
legionar". 12 oct. - Intrarea
trupelor germane în
România. 23 nov. - România
21-23 ian. - Rebeliunea
legionară.
28 ian. - Formarea unui
nou guvern în frunte cu Ion
Antonescu (1882-1946). -
Militarizarea întreprinderilor şi
instituţiilor.
22 iun. - România ia
parte la atacul împotriva
U.R.S.S. 6 iul. - Programul
de la laşi împotriva
evreilor. 26 iul. - Armata
română atinge Nistrul şi
eliberează, astfel, Basarabia.
- România preia administraţia
Transnistriei.
S dec. - Marea Britanie
declară război României.
396
3
17 sept. - Trupele
sovietice pătrund în Polonia
răsăriteană desăvârşind
astfe dezastrul statului
polonez. 30 nov. - 12 mart.
1940 - Război între
194 U.R.S.S.
9 şi Finlanda.
apr. - Invazia germană în
Danemarca şi Norvegia. 10
0 mai - Germania atacă
Belgia, Olanda, Luxemburg
şi Franţa. Franţa capitulează
la 21 iun. 1940.
10 iul. - începe bătălia Angliei.
3-6 aug. - Uniunea
Sovietică îşi impune voinţa
statelor baltice care devin
„republici sovietice".
20 aug. - L.D. Brostein (Troţki)
- (1879-1940) este ucis în
Mexic de un agent al lui
Staiin. 17 sept. - Se
anulează planul german de
invazie a Angliei.
27 sept. - Germania, Italia
şi Japonia semnează Pactul
Tripartit. - Lupte grele în
Nordul Africii între trupele
britanice şi italiene.
194 febr. - Trupe germane sunt
trimise în nordul Africii să
1 lupte alături de italieni, apr. -
invazia germană în
Iugoslavia şi Grecia. 13 apr.
- Japonia şi Uniunea
Sovietică semnează un tratat
de neutralitate. 22 iun. -
Germania şi aliaţii săi
atacă Uniunea Sovietică. 14
aug. - Semnarea de către
S.U.A. şi Marea Britanie a
Cartei Atlanticului. 4 sept. -
începe asediul Leningradului
care durează până în 1944.
oct. - Bătălia Moscovei
duce la prima înfrângere a,
germanilor, ian. 1942.
\ , 1 2 3
12 dec. - România declară 7 dec. - Atacul surpriză al
forţelor japoneze la Pearl
război S.U.A. Harbour. S.U.A. intră în
război. - Ofensivă japoneză în
Extremul Orient, dec. - Lupte
în Nordul Africii. Britanicii
sept.-febr.
• 1943 -
bătăliaiun.
de- Constituirea
la Frontului
armataPatriotic
rom Antihitlerist. 1 aug. -
grave pierderi umane
Raid aerian anglo-american
materiale.
asupra Ploieştiului şi Văii
Prahovei.
sept-mart. 1944 - Negocieri
de pace cu aliaţii, la Ankara,
nov.-iun. 1944 - Negocieri
de pace cu Uniunea
Sovietică, la Stocholm.
mart.- iun. - Tratative de
pace cu aliaţii la Cairo. 17
mart. - Masacrul de la
Râbniţa.
194 ian. - Germania proclamă
„războiul total". 2 apr. -
3 Descoperirea de către
germani a gropilor comune
de la Katyn, unde mii de
ofiţeri şi soldaţi polonezi au
fost masacraţi de către
sovietici. 10 apr.-16 mai -
Răscoala evreilor din
ghetoul Varşoviei. 30 iun. -
Dizolvarea Cominternului.
iul. - înfrângerea forţelor
blindate germane la Kursk.
iul. - Debarcarea anglo-
americană în Sicilia şi Sudul
Italiei. Mussolini este
înlăturat (27 iul.). Se formează
un nou guvern condus de
Pietro Badoglio. - Raiduri
aliate asupra Germaniei. 3
sept. - Capitularea
necondiţionată a Italiei.
194 22-26
22 ian. sept. - Conferinţa
- Debarcarea aliată de
de
la Anzio. - Lupte în Filipine. -
4 Ofensiva armatei sovietice în
Bielorusia şi Ucraina.
397
2 apr. - Nota lui Molotov 6 iun. - Debarcarea aliată în
(Veaceslav M. - n. Normandia. Deschiderea
1890) în legătură cu poziţia celui de al II front în Europa.
U.R.S.S. faţă
de intrarea trupelor
sovietice pe teritoriul
României. 20 iul. - Atentatul de la
Rastenburg contra lui Hitler.
4 apr. - Bombardament
masiv aliat asupra
Bucureştiului. 1 aug. - începe
- Intensificarea contactelor insurecţia Varşoviei.
Durează până la 2 octombrie.
între regele
Mihai şi forţele democratice
pentru ieşirea
ţării din război. - Ofensiva aliată în Europa
20 aug. - începe ofensiva Occidentală.
laşi-Chişinău. 23 aug. -
Arestarea la Palatul Regal 21 sept. - Lovitură de stat
a membrilor guvernului în Bulgaria. Comuniştii
Antonescu. Se formează un preiau puterea. 7 oct. -
nou guvern condus de Sfârşitul Conferinţei de la
Constantin Sănătescu. Dum-barton Oaks cu privire
24-31 aug. - Forţele armate la edificarea ONU.
române curăţă teritoriul de
trupele germane. 30-31 aug. 9/21 oct. - Stalin şi Churchill
- Trupele sovietice pătrund îşi împart la Moscova sferele
în Bucureşti. de influenţă în Europa
12 sept. - Semnarea Răsăriteană.
Convenţiei de Armistiţiu - Ofensiva armatei sovietice
între România şi Naţiunile în Ungaria şi
Unite. apoi în Cehoslovacia.
- Se introduce cenzura presei.
12 oct. - Constituirea
Frontului Naţional Defnorat.
oct. - Conform „partajului"
de la Moscova, România
intră în sfera de influentă
sovietică.
ian.- mart. - Uriaşă presiune
a comuniştilor, sprijiniţi de
sovietici, pentru preluarea
puterii.
24 febr. - Tulburări
comuniste la Bucureşti şi în
alte oraşe ale ţării.
6 mart. - Instaurarea
guvernului Petru Groza
(1884-1958). începutul
guvernării comuniste în
România. - Iau naştere
primele sovromuri. 23 mart. -
Legea agrară.
1945
12 ian. - Ofensiva
germană în Munţii
Ardeni.
ian. - începe ofensiva
sovietică în Polonia.
4-11 febr. - Conferinţa de
la lalta. Sferele
de influenţă sunt
reconfirmate în Europa
Centrală şi Răsăriteană.
13/14 febr. -
Bombardament
distrugător
aliat asupra Dresdei.
- Lupte în insula Iwo Jima
(Oceanul Pacific).
6mart. - Ultima ofensivă
germană pe frontul
răsăritean.
1 apr. - încep luptele în
Okinawa.
12 apr. - Moartea
preşedintelui S.U.A., F.D.
Roosvelt. îi urmează
Harry S. Truman
(1884-1972).
21 apr. - începe ofensiva
sovietică asupra
Berlinului.
28 apr. - Execuţia lui
Mussolini.
30 apr. - Sinuciderea lui
Hitler.
7mai - Semnarea
armistiţiului de la Rheims
de către Germania.
9 mai - Semnarea
capitulării Germaniei.
Războiul ia sfârşit în
Europa. 26 iun. -
Semnarea Cartei Naţiunilor
Unite la San Francisco.
398
 1 2
21 aug. - Debutul „grevei
regale". Regele Mihai refuză
să colaboreze cu guvernul
Groza.
25 oct. - Eliberarea de
sub dominaţia străină a
ultimelor teritorii româneşti -
Cărei şi Satu Mare.
8 nov. - Reprimarea
violentă a unei
demonstraţii anticomuniste la
Bucureşti.
7 ian. -în urma recomandării 194 Proclamarea
Conferinţei de la Moscova,
intră în guvernul Groza şi
reprezentanţi ai liberalilor
şi naţional-ţărăniştilor. -
Desfiinţarea Senatului. -
Publicarea unei noi legi
electorale.
7-18 mai - Procesul
intentat membrilor
guvernului Antonescu.
- Uriaşă presiune a
comuniştilor pentru a
împiedica partidele
democratice să-şi
desfăşoare campania
electorală.
19 nov. - Alegeri
parlamentare falsificate de
către comunişti. 20 dec. -
Legea pentru etatizarea
Băncii Naţionale a României.
10 febr. - Semnarea Tratatului 194 10
de pace între România şi
Naţiunile Unite.
3
26 iul. - Laburiştii câştigă
alegerile din Anglia. -
Clement Atlee îl înlocuieşte
pe W. Chur-chill (1874-1965)
ca prim ministru, iul.-aug. -
Conferinţa de la Potsdam
(I.V Stalin, Harry Truman, W.
Churchill, Clement Atlee). 6
aug. - Bombardament
atomic american asupra
Hiroshimei.
9 aug. - Bombardament
atomic american asupra
Nagasaki. 2 sept. - Japonia
semnează capitularea, la
sfârşit al doilea război
mondial. 11 sept. -
Conferinţa de la Londra în
problema tratatelor de pace.
18 oct. - Trupele sovietice
ocupă şi controlează Polonia.
24 oct. - Intră în vigoare
Carta O.N.U. 16 nov. -
Crearea UNESCO. 20 nov.
1945-1 oct. 1946 - Procesul
de la Niirenberg. 29 nov. -
10 ian. - Primade către Tito
sesiune a
Adunării Generale a O.N.U. la
6 Londra.
30 ian. - Proclamarea
republicii în Ungaria. 31 ian. -
Proclamarea republicii
comuniste în Albania. 5 mart.
- W. Churchill foloseşte
termenul de „cortina de fier"
în discursul de la Fulton,
Missouri. 30/31 mart. -
începutul războiului civil în
Grecia.
2 mai - 12 nov. 1948 -
Procesul de la Tokio. 26
mai - Comuniştii ies
învingători în alegerile din
Cehoslovacia. 18 iun. -
Proclamarea republicii
italiene. 8 sept. -
Proclamarea republicii,
sub presiunea comuniştilor, în
Bulgaria. 4 nov. -
Promulgarea noii constituţii
în Japonia. Se instaurează
monarhia
constituţională.
febr. - Semnarea tratatelor
de pace de la Paris cu foştii
7 aliaţi ai Germaniei.
399
 1 2
apr - înscenarea de la
Tămădău la adresa national-
tărăniştilor
HJ I - Dizolvarea Partidului
National Ţărănesc condus de
luliu Mamu
15 aug - Reforma monetară 6
nov _ Adunarea deputaţilor dă
un vot de neîncredere
grupării liberale condusă
de Gheorghe Tătărăscu 30
dec - Abdicarea forţată a
regelui Mihai - Proclamarea
republicii începutul dictaturii
comuniste
4 feb - încheierea tratatului 194 16 febr - Proclamarea R P D
de asistenta mutuală cu
Uniunea Sovietică febr -
Partidul comunist ia
denumirea de Partidul
Muncitoresc Român 24 febr -
Demiterea lui Lucretiu
Părăşcanu (1900-1954) apr
- Adoptarea unei
noi'Constituţii Se formează
Prezidiul Mani Adunări
Naţionale condus de
Constantin I Parhon
(1874-1969) Prim ministru
este Petru Groza 11 iun -
Trecerea în proprietatea
statului a băncilor şi
întreprinderilor industriale 17
iul - Denunţarea
Concordatului cu Vaticanul -
Cultul greco-catohc este
- Politia şi Jandarmeria sunt 194 25 ian - Se crează
înlocuite cu Miliţia şi
Securitatea teribile
instrumente de represiune ale
comuniştilor
- Au loc lupte în munţi între
unităţile de represiune şi
grupuri de rezistentă anti-
comuniste ian - România
este membru fondator al
CAER
400
3
- 12 mart - SUA acordă
credite Greciei ş Turciei
pentru a opri înaintarea
comunismului Doctrina
Truman 5 iun - Prezentarea
planului de reconstrucţie a
Europei numit planul Marshall
iun-iul - Statele din Europa
Răsăriteană refuză sub
presiunea U R S S , să
accepte planul Marshall iul -
Acorduri comerciale ale
URSS cu Ungaria Bulgaria
Cehoslovacia şi România
Creşterea influentei sovietice
în aceste tăn 15 aug -
Proclamarea independentei
Indiei 31 aug - Comuniştii
ies învingători în alegerile
8 Coreană
febr - mart - Comuniştii
preiau puterea prin forţă în
Cehoslovacia
- Continuarea genocidului
stahnist în Uniunea Sovietică
iun - mai - Criza Berlinului
28 iun - Cominformul
blamează şi exclude
Iugoslavia din rândul statelor
comuniste
15 aug - Crearea republicii
Coreea de Sud
Consiliul de Ajutor
9 Economic şi Reciproc (CAER)
4 apr - Se pun bazele pactului
NATO 23 mai - Fondarea R F
Germania 20 aug -
Proclamarea republicii
populare în Ungaria
1 oct - Proclamarea R P
Chineză
- Continuă războiul civil în
Grecia 7 oct - Proclamarea R
D Germană

23 iul - 0 nouă organizare 195 23 ian - Ierusalimul este
administrativă a tării
oct - Se adoptă un plan de 0 26 ian - Proclamarea
electrificare pe 10 ani
12/13 dec - Se aprobă primul
plan cincinal (1951-1955)
195 1 iul - Reconstituirea
1 sept - Semnarea pactului
- Reforma monetară
mai - înlăturarea lui Vasile
Luca şi a Anei Pauker din
conducerea Partidului
Comunist 2 iun - Pentru
Groza devine preşedinte al
prezidiului Mani Adunări
Naţionale iar Gheorghe
Gheorghiu-Dej (1901-
1965), prim-ministru sept -
Adoptarea unei noi Constituţii
febr - Autodizolvarea
Frontului Plugarilor -
Numeroşi lideri politici ai
partidelor interbelice
condamnaţi de către
comunişti, pier în închisorile
de la Sighet, Aiud şi Gherla
- Desfiinţarea sovromurilor 6-
13 apr - Procesul lui
Lucretiu Pătrăş-canu Este
executat la 16/17 apr
19 apr - Gheorghe Apostol
devine pnm-secretar al
Partidului comunist
20 iun - Inaugurarea
podului de la Giurgiu-Ruse
3
proclamat capitala Israelului
republicii India 8 mai - SUA
anunţă spnjinul său pentru
Vietnam contra comuniştilor
25 iun - 1953 - Războiul din
Coreea ONU decide să
sprijine Coreea de Sud
împotriva agresiunii
comuniste 16 oct - Primii
voluntari chinezi sosesc în
sprijinul R P D Coreene 4 nov
- Consiliul Europei publică
Declaraţia Europeană a
Drepturilor Omului dec -
Internaţionalei Socialiste 1
ANZUS - începe sena
epurărilor stahniste în
Cehoslovacia 24 dec -
Independenţa Libiei
195 6 febr - Moartea regelui
George al Vl-lea al Angliei îi
2 urmează la tron fiica sa,
Elisabeta all-a 8 febr -
Grecia şi Turcia devin
membre ale NATO 23 iul -
Lovitura de stat în Egipt
condusă de Gamal Abdel
Nasser (1918-1970)
- Continuă genocidul stalinist
în URSS
195 5 mart - Moartea lui losif V
Stalin 20 mart - Nichita
3 Sergheevici Hruşciov (1894-
1971) este ales în fruntea
partidului comunist din URSS
195 13 mart - Atacul trupelor
vietnameze la Dien-Bien-
4 Phu, începutul dezastrului
trupelor franceze în Indochina
8 sept - Semnarea pactului
SEATO 16-17 iun -
Revolta anticomunistă în
Berlinul de Est, este
înăbuşită de trupele
sovietice 4 iul - Imre Nagy
este ales pnm-ministru al
Ungariei, începutul
401
26 iul - Asaltul cazarmei
Moncada din
Cuba de către comuniştii
conduşi de Fidel
Castra
1 nov - 1962 - Războiul civil
din Algeria
11_14 mai - România 1955
devine parte semnatară a 24 febr - Semnarea
tratatului de la Varşovia sept-
oct- Gheorghe Gheorghiu- Pactului de la Bagdad
Dej devine prim-secretar al
partidului comunist iar 22 mart - Egiptul preia
Chivu Stoica, prim-mimstru controlul asupra Canalului
14 dec - România devine de Suez
membră a ONU
17-24 apr - Conferinţa de
la Bandung
14 mai - Semnarea
Pactului de la Varşovia
15 mai - Semnarea
Tratatului de stat asupra
Austriei
- întră în funcţiune prima
staţie de
televiziune
- Represiunea împotriva
intelectualilor şi
studenţilor în legătură cu
influenta revoltelor
anticomuniste din Polonia şi
Ungaria
22 nov - Imre Nagy alături
de alţi conducăton maghiari
fund prins de sovietici este
adus în România
1956
14-24 febr - Congresul al
XX-lea al PCUS
Rechizitoriul crimelor
stalmiste 17 apr -
Dizolvarea Cominformului
23-28 iun - Greve şi
tulburări la Poznan
(Polonia) ele sunt urmate
de noi demonstraţii în oct
17-21 iul - Conferinţa'de la
Bnoni (I B Tito J Nehru G
A Nasser) 23 oct - 13 nov
- Insurecţia anticomunistă
din Ungaria
oct - Război între Egipt şi
Israel
febr - Alegeri pentru 1957 25 mart - Tratatul de la
Marea Adunare Naţională
Roma pune bazele
Comunităţii Economice
Europene 11 dec - ONU
adoptă Declaraţia dreptului
popoarelor la
autodeterminare
12 ian - Ion Gh Maurer este 1958
ales preşedinte 19 mart - Prima şedinţă a
al prezidiului Mani Adunări Parlamentului
Naţionale Europei
iun - Retragerea trupelor 27 apr - Liga Comunişilor
sovietice din din Iugoslavia
România declară că se eliberează
de orice influentă
sovietică
- Independenta unor noi
state africane
- România este aleasă
vicepreşedinte a celei de a
XIV-a sesiuni a Adunăm
Generale a ONU
iun - Cu prilejul unei vizite
în România N S Hurşciov
atacă în termeni violenţi
China şi politica sa
1959 2 ian - Comuniştii
cubanezi intră în Havana
19 febr - Independenta
insulei Cipru iun - sept -
Tulburări în Congo-ul
belgian
409 14 sept -
Formarea O P E C
 1 2 3
20 nov - Constituirea
Asociaţiei Europene a
Liberului Schimb 25 nov -
Conferinţa de la Moscova
marchează ruptura
definitivă între Albania şi
URSS 1 dec - Tratatul asupra
iun - Gheorghe Gheorghiu- 196 15 febr - URSS decide
Dej este ales în fruntea 0 să sprijine economic Cuba
Partidului comunist
mart - Instituirea Consiliului 196 16-17 apr - Debarcarea
de Stat Primul său preşedinte nereuşită din Golful Porcilor
a fost Gheorghe Gheor-ghiu- 1 (Cuba)
Dej Pnm-ministru devine Ion 9 iul - Grecia se asociază la
Gheorghe Maurer Comunitatea Economică
Europeană 13 aug -
Ridicarea de către R D G
a Zidului Berlinului simbol al
Războiului Rece
- Comuniştii proclarnă 196 18 mart - Acordurile de
încheierea cooperativizării la Evian Se recunoaşte
agriculturii' 2 independenta Algeriei mart -
începe războiul dintre
Vietnamul de Sud, susţinut
de SUA şi forţele comuniste
(Vietcong) oct - Conflict între
China şi India 22 oct - 20
nov - Criza rachetelor
sovietice din Cuba -
înrăutăţirea gravă a
raporturilor între supraputen
- Intrarea în funcţiune a 196 mart -Tensiuni în
termocentralei de la Luduş - raporturile sovieto-chineze
Se pun bazele 3 22-25 mai - Adoptarea
cooperăm româno- Cartei Unităţii Africane
lugoslave în ceea ce priveşte 22 nov - Asasinarea
exploatarea zonei Porţilor de preşedintelui SUA J F
Fier Kennedy (1917-1963) la
Dallas
- Eliberarea de către 196 28 mai/2 iun - Crearea
comunişti a unor deţinuţi Organizaţiei pentru
politici 15-22 apr - Declaraţia 4 Eliberarea Palestinei aug -
cu privire la poziţia PMR în Vietnamul de Nord declară
problemele mişcăm război Vietnamului de Sud
comuniste şi muncitoreşti 21 sept - Independenta Maltei
internaţionale 14 oct - N S Hrusciov este
înlocuit de la conducerea
PCUS cu Leonid Brejnev
(1906-1982)
 1 2 3
19 mart. - Moartea lui mart. - Bombardamente
196 americane
Gheorghe Gheor-ghiu-Dej; asupra
Chivu Stoica devine 5 Vietnamului de Nord.
preşedinte al Consiliului de 8 apr. - Tratat între Polonia şi
stat, iar Nicolae Ceauşescu URSS. URSS recunoaşte
(1918-1989), prim-secretar al frontierele Poloniei, apr- sept.
PCR (22-24 - Conflict între India şi
mart.). 19_24 iut. - Pakistan.
Nicolae Ceauşescu preia 11 nov. - Independenţa
puterea în partidul comunist,
aug. - Adoptarea unei noi Rhodesiei.
Constituţii. - 0 nouă
împărţire administrativă
mai - Constituirea a
Uniunii 7 mart. - Franţa se retrage
196 din
Generale a Sindicatelor din structurile integrate
România. 4-6 iul. - 6 militare ale NATO. 8 apr. -
Reuniunea de la Bucureşti Leonid Brejnev devine
a Tratatului de la Varşovia. secretar general al PCUS. 6
iun. - NATO îşi mută cartierul
general la Bruxelles. 18 iun. -
Apogeul „revoluţiei
culturale" în China.
10 iun. - România este ian- febr. - Lupte grele în
singura ţară din Europa de 196 Vietnam. 21 apr. -
Răsărit care menţine 7 începutul dictaturii militare
relaţiile diplomatice cu în Grecia; durează până fn
Israelul, dec. - Nicolae 1974. - Expoziţia Universală
Ceauşescu devine preşedinte de la Montreal. 5-10 iun. -
al Consiliului de Stat, iar Războiul de şase zile dintre
Ion Gheorghe Maurer, prim Israel şi vecinii arabi.
ministru. 8 aug. - Crearea ASEAN.

- Nicolae Ceauşescu preia 196 5 ian. - Alexander Dubcek

şi funcţia de preşedinte al
Consiliului Apărării. -
Reabilitarea lui Lucreţiu
Pătrăşcanu şi Ştefan Foriş.
14-16 mai - Vizita
preşedintelui Franţei,
Charles de Gaulles (1890-
1970). aug. - România este
singura ţară din Pactul de la
Varşovia care condamnă
intervenţia sovietică în
-Cehoslovacia şi nu ia începe
Nicolae Ceauşescu parte
196 -Chineză.
să-şi impună colaboratorii
la conducerea statului şi
partidului comunist. 2-3 aug. -
Vizita preşedintelui SUA,
Richard M. Nixon.
404
este ales în fruntea Partidului
8 Comunist din Cehoslovacia.
20-21 aug. - Intervenţia
Pactului de la Varşovia în
Cehoslovacia. Suprimarea
mişcării reformatoare
denumită „Primăvara de la
Praga".
Conflicte între URSS şi R.P.
22 iul. - Prinţul
9 Juan Carlos este numit
succesor al generalului
Franco Francisco (1892-
1975). 1 sept. - Lovitură de
stat în Libia. Puterea o preia
Consiliul Revoluţiei. 21 oct. -
R.F.G. admite de facto
existenta R.D.G.
 1 2 3
mai - Grave inundaţii în 197 - Propuneri diplomatica în
judeţele din Transilvania. legătură cu rezolvarea
0 conflictului din Orientul
Mijlociu. 7 dec. - Tratat între
Polonia şi R.F.G. R.F.G.
recunoaşte frontierele
Poloniei, dec. - ian. 1971 -
Manifestaţii şi greve în
- Reîntors după vizitele din 197 Polonia.
15 ian. - Inaugurarea
China şi Coreea de Nord, barajului de la Assuan pe Nil.
Nicolae Ceauşescu lansează 1 26 mart. - Proclamarea
.Tezele din aprilie" care independenţe
semnificau un control absolut Bangladeshului. 25 oct. -
asupra libertăţii de creaţie. Admiterea R.P. Chineză la
ONU. 11 dec. - Acorduri între
cele două Germani cu privire
la libera circulaţie.

- 197 - Tulburări în Irlanda de Nord.

- Marea Britanie aderă la
2 Piaţa Comună. -
Bombardamente americane
în Vietnamul de Nord. 8 nov. -
Tratatul fundamental între
R.D.G. şi R.F.G.
• 197 1 ian. - Anglia, Danemarca şi
Irlanda aderă la Piaţa
3 Comună. 27 ian. - Acordurile
de la Paris pun capăt
războiului din Vietnam, ian.-
mart. - începutul afacerii
Watergate în SUA. 11 sept. -
Lovitură de stat militară în
Chile. 6-23 oct. - Războiul
între Israel şi vecinii arabi,
nov. - Prima criză a petrolului.
11 dec. - Normalizarea
relaţiilor între R.F.G şi
Cehoslovacia.
26 mart. - Nicolae 197 25 apr. - „Revoluţia
Ceauşescu devine Garoafelor" în Portugalia.
preşedinte al României. • 4 înlăturarea dictaturii militare.
15 iul. - Lovitură militară în
Cipru. 23 iul. - Prăbuşirea
dictaturii militare în Grecia
şi revenirea la un regim
constituţional, nov. -
Vietnamul de Nord
lansează o ofensivă contra
Sudului. 4 dec. - Sfârşitul
„revoluţiei culturale" în
405
 1 2
1 aug. - România semnează 197 - Războiul civil din Liban. 30
Actul Final al CSCE.
2-3 aug. - Vizita preşedintelui
SUA, Gerald Ford.
-14 centre urbane sunt
declarate „oraşe mari şi
închise".
- Se desfăşoară mişcarea de 197 comunist
protest iniţiată de scriitorul
Paul Goma. 4 mart. - Are loc 7
un cutremur de pământ -1
541 de morţi, 11 000 de răniţi.
- Are loc greva minerilor din
Valea Jiului.
« 197 -- Continuă
- Nicolae Ceauşescu îşi
subordonează total partidul
comunist. - Se constituie
Sindicatul Liber al Oamenilor
Muncii din România.
3
apr. - Oraşul Saigon cade
5 în mâna trupelor comuniste.
- la sfârşit războiul
din Vietnam. Reunificarea
Vietnamului. - Genocidul
khmerilor roşii conduşi de
Pol Pot în Cambodgia. 1
aug. - Semnarea Actului
Final al Conferinţei pentru
securitate şi cooperare în
Europa (CSCE). 17 nov. -
Prima reuniune la nivel înalt
a ţărilor industrializate. 27
nov. - Juan Carlos devine
rege al Spaniei.
197 - Continuă luptele civile din
Liban. 16 iun. - Demonstraţii
6 ale populaţiei de culoare la
Soweto (Africa de Sud). 9
sept. - Moartea lui Mao Ze
Dong (1893-1976), liderul
al Chinei.în
5 ian. - Semnarea
Cehoslovacia a „Cartei 77" de
către un grup de' intelectuali,
marchează un moment
important în lupta pentru
respectarea drepturilor
omului. - Continuă războiul
civil în Liban şi Angola. -
Creşte influenţa politică şi
militară a U.R.S.S. şi a
Cubei în unele state africane.
- Conflict militar între Somalia
şi Etiopia. 19-21 nov-Vizita
războiul din Liban.
Conflict militar între
8 Cambodgia şi Vietnam. -
Negocieri între Marile
Puteri pentru reducerea
armamentelor. 8 mart. -
Eşecul conferinţei de la
Belgrad în privinţa drepturilor
omului. 6-17 sept. -
Reuniunea pentru pace de la
Câmp David (S.U.A.); se
semnează tratatul de pace
între Egipt şi Israel. 16 oct. -
Alegerea papei loan Paul al II
(Karol Wojtyla, cardinal de
Cracovia), nov. - Agitaţii
197 ian. - Invazia trupelor
vietnameze în Cambodgia. -
9 Prăbuşirea regimului
monarhic şi instaurarea unui
regim fundamentalist în Iran.
 1 2
- Elena Ceauşescu devine 198
prim viceprim-ministru,
inaugurând, astfel, deschis, 0
politica „de familie".
■ - 198
1 producerii bombei cu neutroni.
- Partidul comunist critică 198
desfăşurarea evenimentelor
din Polonia. 2 pe tema insulelor Malvine
198
3 denumit „Iniţiativa de
| 3
- Tulburări civile în Salvador
şi Nicaragua. 17 iul. -
Prăbuşirea dic turii
somoziste în Nicaragua şi
instaurarea guvernării san-
diniste. 4 nov.-ian. 1981 -
Criza ostatecilor americani
din Iran. 12 dec. - NATO
decide să instaleze în
Europa Occidentală
eurorachetele. dec. -
începe invazia
-începutul sovietică
rezistenţei afgane
(mujahedinii) împotriva
intervenţiei sovietice. -
Atentate teroriste în Italia. 18
apr. - Proclamarea
independentei statului
Zimbabwe (fosta Rhodesie). 4
mai - Moartea lui losip
Broz Tito, preşedintele
Iugoslaviei. Război între Iran
şi Irak. 14 aug. - începutul
unui val de greve în Polonia.
La Gdansk se pun
bazele sindicatului
intependent „Solidaritatea".
18 aug. - Semnarea acordului
între guvernul polonez şi
- Noi greve în Polonia. 16
aug. - S.U.A. anunţă începutul
- Continuă războiul dintre Iran
şi Irak. Demonstraţii
pacifiste în Europa Occi-
dentală. 6 oct. - Asasinarea
lui Anwar El Sadat (1918-
1981) de către un fanatic. 13
dec. - Introducerea stării de
urgenţă în Polonia.
Interzicerea „Solidarităţii".
Liderul său, Lech Walesa,
2 apr.-14 iun. - Război între
Argentina şi Marea Britanie
(Falkland) din Oceanul
Atlantic. 10 nov. - Moartea lui
Leonid Brejnev. Este urmat
în funcţia supremă de Iuri
Andropov, fostul şef al KGB.
31 dec. - Suspendarea stării
de mart.
23 urgenţă în Polonia.
- S.U.A. anunţă un
program de apărare
Apărare Strategică". 15 iul. -
Acord privind desfiinţarea
bazelor S.U.A. din Grecia.
407
mai - Măsuri severe
împotriva avorturilor. 28 iul. -
România este singura ţară
comunistă care ia parte la
Jocurile Olimpice de la Los
Angeles.
1984
- Continuă războiul între
Iran şi Irak, precum
şi cel din Afganistan.
- Greva generală a
minerilor din Marea
Britanie.
9 febr. - Moartea lui Iuri
Andropov. îi urmează la
conducerea PCUS,
Constantin Cernenko.
oct. - Asasinarea preotului
Jerzy Popie-luszko de
către forţele de securitate
poloneze.
31 oct. - Asasinarea
primului ministru al Indiei,
Indira Gandhi (1917-1984).
1985 10 mart. - Moartea lui
Constantin Cernenko.
Mihail S. Gorbaciov este
ales în funcţia
supremă, în PCUS.
26 apr. - Reînnoirea
Pactului de la
Varşovia.
19-21 nov. - întâlnire
între Mihail S.
Gorbaciov şi Ronald
Reagan la Geneva.
1986 28 febr. - Asasinarea
primului ministru al
Suediei, Olof Palme.
apr. - Raiduri aeriene
americane asupra
Libiei.
25 apr. - Explozia de la
centrala atomică
Cernobâl.
- începutul politicii de
restructurare
(perestroika) şi
transparenţă (glasnost).
11-12 oct. - întâlnire între
M.S. Gorbaciov
şi R. Reagan la Rejkavik.
15 nov. - Marea 1987 - Conflicte între China şi
demonstraţie de protest a Vietnam, Iran şi
muncitorilor din Braşov. Irak, Libia şi Ciad.
11 nov. - ONU cere
retragerea imediată a
trupelor sovietice din
Afganistan.
8 dec. -
Semnarea acordului
sovieto-american
privind reducerea
armamentului american.
- Intensificarea politicii de 1988
„sistematizare" a ţării
(demolarea monumentelor - Foamete în Etiopia şi
istorice şi distrugerea Cornul Africii.
satelor). - Agitaiii naţionaliste în
Uniunea Sovietică.
14 apr. - Semnarea
acordului de pace
privind Afganistanul.
22 mai - Karoly Grosz îl
înlocuieşte pe Jânos Kâdâr
la conducerea Partidului
Comunist din Ungaria.
- Noi mişcări greviste în
Polonia.
29 mai - 1 iun. - întâlnire
la nivel înalt
sovieto-americană.
8 aug. - Sfârşitul
războiului dintre Iran şi
Irak.
4DR
 1 2
4 apr. - Ambasadorul R.F.G. 198 7 ian. - Moartea lui
la Bucureşti este rechemat în
urma repetatelor violări ale 9 îi urmează la conducere
drepturilor omului în
România. 24 apr. -
Comunitatea Europeană
suspendă convorbirile cu
România. 16-21 dec. -
Puternica revoltă populară
din România duce la
înlăturarea regimului
comunist.
3
- în URSS sunt reabilitate
victime ale terori staliniste şi
se anunţă reduceri de
efective militare. 9 aug. -
Trupele sovietice se retrag
de la Kabul.
Hirohito, împăratu Japoniei.
Akihito. 2 febr. - Prăbuşirea
dictaturii militare în
Paraguay. 28 febr. - Ungaria
anunţa demontarea forti-
ficaţiilor de la frontiera sa cu
Austria, mai - iun. -
Manifestaţii studenţeşti
pentru democraţie în China.
Ele sunt reprimate sângeros
de către autorităţile
comuniste (3-5 iun.). 4 iun. -
Primele alegeri libere în
Polonia duc la victoria
sindicatului „Solidarităţii". 17
iun. - Reabilitarea
conducătorilor revoluţiei din
1956 din Ungaria, aug. -
sept. - Ungaria permite
refugiaţilor est-germani să
tranziteze prin Budapesta în
drum spre R.F.G. oct. - Mari
demonstraţii în R.D.G.
Zidul Berlinului este deschis
(9 nov.). - înlocuirea lui
 Glosar de termeni istorici

- acumulare- rezervele agenţilor economici Simbol al avuţiei

naţionale
- ad-hoc- întocmit anume pentru un scop
- adunarea norodului- numele oastei revoluţionare, organizată de
către Tudor Vladimîrescu
- Alteţă- titlu oficial acordat prinţilor şi prinţeselor din casele regale
domnitoare
- amnistie- act legislativ care înlătură răspunderea penală
- antrepozit- loc de depozitare a mărfurilor în cantitate mare
- armistiţiu- suspendarea temporară a ostilităţilor militare între
beligeranţi, care, de fapt, rămân în
stare de război
- arendaşi- persoană care are în folosinţă sau exploatează
veniturile unui bun pe un termen dat
- arnăut- lefegii, de obicei de origine albaneză din garda
domnească sau suita boierească
- arz- plângere, jalbă adresată Porţii de către domn sau boieri
- autocefalie- de sine stătător (biserica ortodoxă română
autocefală nu depinde de altă biserică)
- autodeterminare- principiu conform căruia un popor are dreptul
să-şi decidă propriul statut politic
- bancă- instituţie financiară care efectuează operaţii de credit şi
de plată
- buget - balanţa veniturilor şi cheltuielilor unui stat, unei
instituţii Sau familii pe o perioadă
determinată
- camarilă- grup de oameni politici şi de afaceri, militari, din jurul
unei personalităţi ale cărei acte şi
fapte le influenţează
- cartel - înţelegere între producătorii economici din aceeaşi
branşă pentru fixarea preţului şi
asigurarea desfacerii Asociere între grupuri, politice, profesionale
în vederea unei acţiuni comune
- catagrafie- operaţie de înregistrare a bunurilor sau a persoanelor
- cămătărie- acordarea de împrumuturi cu dobândă foarte ridicată
- cenaclu- reuniune a unor oameni de creaţie care au un program
estetic comun
- cenzură - controlul exercitat de autorităţi asupra libertăţii de
exprimare, care este foarte mult
îngrădită
- cobeligeranţă - stare de război în care se află un stat, alături de
un aliat, împotriva unui inamic
comun
- colegiu electoral - categorie electorală care cuprindea pe
cetăţenii cu aceeaşi avere sau rang
social
- comis- dregător din Ţările Române care avea în grijă caii
suveranului
- condommium (condommiupolitic)- exercitare a puterii de către
două sau mai multe forte politice
- conscripţie- recensământ efectuat de autorităţile civile, militare
sau ecleziastice pe întreg teritoriul
sau în anumite zone ale acestuia în scopuri diferite
- convenţie- înţelegere, acord, aranjament între două sau mai
multe părţi
- criză economică (recesiune) - încetinire sau perturbare a
activităţii economice cu multiple
consecinţe
- curbe de sacrificiu- sume de bani reţinute abuziv din salariu în
anii crizei economice din 1929-
 1933
- daco-româmsm - ideologia politică naţională a generaţiei
paşoptiste
- democraţie - formă de organizare politică bazată pe
exercitarea putem de către popor prin
reprezentanţii aleşi

410
-demografie- ştiinţă care studiază în mod statistic fenomenele
legate de evoluţia populaţiei
-deportare- exilare, surghiunire
-dictat - act de forţă prin care un stat impune altuia, contrar
voinţei acestuia din urmă, anumite
condiţii politice, economice şi militare
-dictatură- exercitare fără nici o oprelişte a putem de către o
persoană sau un grup de persoane
-divan- denumirea sfatului domnesc în Ţănle Române în perioada
dintre secolele XVI-XIX
-dualism - formă de conducere statală realizată pnntr-o uniune
personalăfîntre Austria şi Ungaria
(1867-1918)].
-ducat- teritoriu (stat) condus de un duce sau ducesă
-efor- membru în consiliul de administraţie a unei eforii
-emigrare- a-şi părăsi ţara pentru a se stabili într-o altă ţară
-epitrop - administratorul unei aven a bisericii
-etatizare - trecerea unui bun, a unei întreprinderi sau a unei
instituţii cu statut particular în
proprietatea statului
-expropiere - deposedarea unei persoane de un bun prin plata,
mai ales în cazuri de utilitate
publică, a unei despăgubiri
-facsimil- reproducere fidelă a unui text prin fotografiere
-federalizare- constituirea unui stat într-o federaţie
-fruntarii- hotarele unui stat
-garant- persoană sau instituţie (stat) care oferă o garanţie
-graţiere- iertarea, absolvirea de executarea unei pedepse penale
-gubernie- provincie din Imperiul rus
-gubermu- Consiliul Provincial al Transilvaniei
-habitat- teritoriu locuit de o populaţie, sau o specie de plante sau
animale
-imigrare- a merge într-o ţară străină cu scopul de a se stabili
acolo
-independenţă - situaţie în care un stat nu este supus nici unei
autorităţi străine, libertate,
neatârnare
-inflaţie - dezechilibru economic care se caracterizează prin
scăderea pronunţată a puterii de
cumpărare a banilor
-insurecţie- luptă, revoltă armată împotriva unei autorităţi politice
aflate la conducerea statului
-integritate teritorială- principiu de drept internaţional în baza
căruia fiecare stat are dreptul să-şi
exercite suveranitatea asupra teritoriului său
-jeler- ţăran din Transilvania cu pământ puţin sau deloc ce lucra
pe pământurile nobililor, avea un statut juridic diferit de al
iobagilor
-legaţie- misiune diplomatică inferioară unei ambasade
-locotenentă - organ politic şi administrativ ce ţinea locul domnului
-ludea- unitate fiscală individuală sau colectivă
-manufactură - întreprindere industrială în care se fabrică de
obicei produse de larg consum,
folosmdu-se munca manuală
-mazil- descendent al unei familii boiereşti de rangul doi
-memorandum- notă politică, diplomatică în care este expusă o
problemă sub aspect juridic
-monopol- întreprindere mare sau grupuri de întreprinderi care
produc acelaş Jucru
-naţionalism - doctrină politică bazată pe apărarea, uneori
exacerbată, a intereselor naţionale, a
ideii de patrie şi naţiune
-naţionalizare- trecerea unor bunuri din proprietate particulară în
proprietate de stat
-naţiune- ansamblu de indivizi care compun aceeaşi comunitate
umană
-nomenclatură- totalitatea persoanelor care făceau parte din elita
comunistă

- paşalâc- provincie din Imperiul Otoman condusă de un

paşă
- pact (tratat) - convenţie solemnă între state
- petiţie - cerere adresată de un cetăţean unei autorităţi cu
privire la drepturi şi interese personale
sau obşeşti
- porto-franco- port în care mărfurile nu erau supuse taxelor
vamale
- prăjină- unitate şi instrument de măsură a lungimii
suprafeţei în Ţările Române
411
-prezidiu- organ colegial de conducere.
-pronunciament - acţiune împotriva unui sistem politic declanşată
de unele forţe politice sau de
armată.
-protectorat- sistem juridic care plasează un stat sub dependenţa
altui stat mai ales în domeniul
apărării şi a politicii externe.
-raia- cetăţi cucerite pentru a asigura dominaţia otomană.
-redută- lucrare de companie, de formă poligonală, construită
pentru apărarea circulară. Punct de
sprijin ai unei fortificaţii.
-regat- stat condus de un rege.
-remaniere- modificarea componenţei unui guvern sau unei
instituţii.
-republică- formă de guvernământ în care organele puterii supreme
sunt alese pe timp determinat.
-revoluţie- transformare structurală a unei societăţi.
-rezoluţie- hotărâre luată în urma unei dezbateri colective.
-ruptaş - contribuabil care încheie o ruptă (un contract financiar).
-sangeac- unitate teritorială din Imperiul Otoman condusă de un
sangeac-bei.
-scutelnici- categorie fiscală cuprinzând pe oamenii scutiţi de dări.
-secularizare - trecerea averilor bisericii sau mănăstirilor în
proprietatea statului în schimbul unei
despăgubiri.
-sesie- loc de pământ aflat în folosinţa ţăranilor dependenţi din
Transilvania.
-slobozenie- libertate.
-societate anonimă- organizare economică a uneia sau a mai
multor întreprinderi.
-stalinizare- comunizare.
-statu-quo- situaţia existentă.
-statut - document ce cuprinde un ansamblu de principii, norme,
reguli, ce stau la baza organizării
unui partid sau unei organizaţii.
-sud/ţi- locuitori din Principate aflaţi sub protecţia unei puteri
străine; se supuneau unei jurisdicţii
speciale şi dispuneau de privilegii.
-suveranitate- dreptul unui popor de a-şi hotărî singur soarta.
-suzeranitate - dreptul unui stat asupra altui stat care are guvern
propriu, dar nu are autonomie
completă.
-totalitarism- regim sau concepţie politică bazată pe un regim
dictatorial.

<titlu> NOTĂ
In cuprinsul manualului, acolo unde a fost cazul, autorii au
specificat, pentru un eveniment sau altul, data acestuia, după
calendar, potrivit stilului vechi sau nou; prin aceasta se stabileşte
o diferenţă de zile, între cele două stiluri, de 12 zile pentru secolul
al XIX-lea şi, respectiv, de 13 zile pentru secolul al XX-lea, până la
adoptarea Calendarului gregorian.
 BIBLIOGRAFIE

*** Documente privind istoria României. Răscoala din 1821, voi. I-

V, Bucureşti, 1959-1982.
Bodea, Cornelia, 1848 la români. O istorie în date şi mărturii,
voi. l-ll, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982.
*** Românii la 1859. Unirea Principatelor Române în conştiinţa
europeană. Documente externe,
voi. l-ll, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984.
Arimia, Vasile, Ardeleanu, Ion, Botoran, Constantin, Cartea
neamului. Marea Unire din 1918.
Documente istorice, Editura Globus, Bucureşti, 1993.
*** Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar (coordonator
Ovid Sachelarie şi Nicolae
Stoicescu), Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1988.
Platon, Gh., praf. univ. dr., Istoria Modernă a României, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1981.
Platon, Gh., Geneza revoluţiei române de la 1848. Introducere
în Istoria modernă a României,
Editura Junimea, laşi, 1980.
Georgescu, Vlad, Istoria românilor, Editura Humanitas, Bucureşti,
1992.
*** Unitatea naţională a românilor în epoca modernă 1821-
1918, Editura Academiei R.S.R.,
Bucureşti, 1985
Hitchins, Keith, Conştiinţa naţională şi acţiune politică la românii
din Transilvania. 1700-1868,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1987.
Oţetea, Andrei, Tudor Vladimirescu şi revoluţia din 1821, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1971.
Radu, Mircea, T., 1821. Tudor Vladimirescu şi revoluţia din Ţara
Românească, Scrisul Românesc,
Craiova, 1978.
Iscru, G., D., Revoluţia din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu,
Editura Albatros, 1982.
Bodea, Cornelia, Lupta românilor pentru unitate naţională 1834-
1849, Editura Academiei R.S.R.,
Bucureşti, 1967
Iscru, G., D., Revoluţia română din 1848-1849, Editura Albatros,
Bucureşti, 1988.
Stan, Apostol, Revoluţia română de la 1848, Editura Albatros,
Bucureşti, 1992.
*** Revoluţia de la 1848 în Ţările Române. Culegere de studii
(redactori coordonatori: N. Adăniloaie
şi Dan Berindei), Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1974.
Dragomir, Silviu, Avram lancu, Editura Minerva, Bucureşti, 1988.
Boicu, Leonid, Geneza chestiunii române ca problemă
internaţională, Editura Junimea, laşi, 1975
Berindei, Dan, Epoca Unirii, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti,
1979.
Giurescu, C, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1966.
Stan, Apostol, Grupări şi curente politice între Unire şi
Independenţă, Bucureşti, 1979.
Berindei, Dan, România în vremea lui Carol I. 1866-1876, Editura
Militară, Bucureşti, 1992.
Retegan, Simion, Dieta românească a Transilvaniei (1863-1869),
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979.
Adăniloaie, Nichita, Războiul pentru independenţa României,
Editura Academiei, Bucureşti, 1982.
Paraschivu, Cîncea, Viaţa politică în România în primul deceniu al
independenţei de stat, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1974.
tosa, Mircea, Lungu, Traian, Viaţa politică în România 1889-1910,
'Editura Politică, Bucureşti, 1977.
Lungu, Traian, Viaţa politică în România la sfârşitul secolului al
XIX-lea, 1889-1900, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1967.
Anastasie, lordache, Viaţa politică în România 1910-1914, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1972.
Drăganu, Tudor, începuturile şi dezvoltarea regimului
parlamentar in România până în 1916,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991.
Scurtu, loan, Bulei, Ion, Democraţia la români, 1866-1938, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1990.
 Scurtu, loan, Contribuţii privind viaţa politică din România. Evoluţia
formei de guvernământ în istoria
modernă şi contemporană, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1988.
*** Românii din Transilvania împotriva dualismului austro-ungar
(sub redacţia acad. Ştefan Pascu),
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978.
Kiritescu, Constantin, Istoria războiului pentru intregirea României.
1916-1919, Editura Casei Şcoa-
lelor, Bucureşti, voi l-ll, 1922.
*** România în primul război mondial, Editura Militară, Bucureşti,
1979.
Popa, Mircea, N., Primul război mondial 1914-1918, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1979.
Nutu, Constantin, România în anii neutralităţii. 1914-1916,
Bucureşti, 1972. *** Desăvârşirea unificării statului naţional
român. Unirea Transilvaniei cu Vechea Românie (sub redacţia
prof. Miron Constantinescu şi prof. Ştefan Pascu), Editura
Academiei R.S.R., Bucureşti, 1968.'
Gheorghe, Gheorghe, dr., Tratatele internaţionale ale României
1921-1939, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980.
Diamandi, Sterie, Galeria oamenilor politici, Editura Gesa, 1991.
*** România în relaţii internaţionale 1699-1932 (coordonator L.
Boicu, V. Cristian, Gh. Platon), Editura Junimea, laşi, 1980.
Bărbulescu, Petre, Cloşca, Ionel, Repere de cronologie
internaţională 1914-1945, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1982.
Nedelea, Marin, Aspecte ale vieţii politice din România în anii
1922-1926. Politica guvernului liberal. Regrupări în rândul
partidelor burgheze, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1987. lacobescu, Mihai, România în Societatea Naţiunilor,
1919-1929, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1988.
Sonea, Emilia, Sonea, Gavrilă, Viaţa economică şi politică a
României 1933-1938, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1978.
Dandara, Livia, România în vâltoarea anului 1939, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985.
Buzatu, Gheorghe, România cu şi fără Antonescu, Editura
Moldova laşi, 1991. Campus, Eliza, Din politica externă a
României, 1913-1943, Editura Politică, Bucureşti, 1980. ***
România în anii celui de-al doilea război mondial, voi. I-III, Editura
Militară, 1989. Idem, Viaţa politică din România. De la Marea
Unire din 1918 la revoluţia de eliberare socială şi naţională din
august 1944, Editura Albatros, Bucureşti, 1982.
Dobrinescu, Valeriu, Florin, Românii şi organizarea postbelică a
lumii. 1945-1947, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1988.
 <titlu> CUPRINS

- Secolele al XIX-lea şi al XX-lea în devenirea istoriei românilor

5
- Habitat şi populaţie, structuri, existenţa cotidiană, imigrări
10
-Naţiune şi acţiune la 1821. Program, oameni, fapte,
urmări imediate şi de
perspectivă............................................................................ 19
- Desfăşurarea revoluţiei de la 1821........................,............. 29
- Românii între ocupaţia, suzeranitatea şi „protectoratul"
imperiilor vecine. De ia
Regulamentele Organice la revoluţia paşoptistă............... 34
- Principatele Române şi provinciile istorice româneşti între
1822-1848................................................................................. 42
- Mişcarea de regenerare naţională şi socială de la 1848-1849
53
- Mersul revoluţiei în provinciile româneşti (mai-septembrie
1848)......................................................................................... 60
- Continuarea revoluţiei de la 1848 în Transilvania............. 66
- România în context internaţional, 1821-1848 (tabel
recapitulativ)............................................................................ 71
- Perioada postpaşoptistă (1848-1856) şi „Deceniul
restructurării naţionale" (1856-1866) 79
- Domnia lui Alexandru loan Cuza (1859-1866).................... 87
-Epoca marilor reforme......................................................... 95
-România modernă şi problema naţională în teritoriile
româneşti aflate sub stăpânire
străină (1848-1867)................................................................ 102
-Prinţul străin şi regimul politic întemeiat pe Constituţia din
1866.......................................................................................... 106
-Pluripartitism şi responsabilitate guvernamentală în
perspectiva independenţei de
stat....................................................................................'.... 115
-România în context internaţional, între 1849-1876 (tabel
recapitulativ)........................................................................... 123
-Cucerirea independenţei de stat a României..................... 131
-Caracteristicile dezvoltării social-economice a României la
sfârşitul secolului al XIX-
lea şi începutul secolului al XX-lea..................................... 144
-Viaţa politică în România (1878-1914)................................ 154
-Românii din afara statului naţional şi lupta lor pentru
emancipare (1867-1914)......................................................... 164
-Mişcări sociale la cumpăna secolelor al XIX-lea - al XX-lea
176
-Cultura românească la sfârşitul secolului al XIX-lea şi
începutul secolului al XX-lea.. 185
-Războiul pentru reîntregirea naţională a României........... 196
-România în context internaţional, 1877-1917..................... 214
-Desăvârşirea unităţii naţionale a statului român............... 223
-Dezvoltarea economică a României în perioada interbelică
235
-Evoluţia vieţii social-politice în România (1918-1940) (I). . 248
-Evoluţia vieţii social-politice în România (1918-1940) (II). 255
-Viaţa politică în România,1918-1940 (tabel recapitulativ) 269
-România în relaţiile internaţionale,în perioada interbelică
271
-Viziunea culturală românească (I)....................................... 286
-Viziunea culturală românească (II)...................................... 294
-Viziunea culturală românească (III)..................................... 301
-Progresul în cultură şi ştiinţă,1878-1938 (tabel recapitulativ)
308
-Monarhia autoritară a regelui Carol al II.............................. 315
-Tragicul an 1940 în istoria românilor.................................. 324
-România - „stat naţional legionar"...................................... 333
-România în perioada anilor 1941-1944............................... 339
-Actul de la 23 August 1944.................................................. 349
-România pe drumul către totalitarismul comunist (1944-1947)
361
-Regimul comunist în România (1948-1989)....................... 372
-România în context internaţional, 1918-1989 (tabel
recapitulativ).....................................................................if.... 389
-Glosar de termeni istorici...'................................................. 410
-Bibliografie............................................................................ 413
■ Cuprins................................................................................. 415

415
Acest manual este proprietatea Ministerului învăţământului *

Inspectoratul şcolar al judeţului/municipiului...........................

Şcoala/Liceul ..................
Manualul nr.....................

An Numele elevului Anul Starea manualului

ul care a primit în
care
manualul s-a
folosi la primire la
t returnare
1

2 -

5 •

• Profesorii trebuie să controleze dacă numele elevului

este corect scris.
• Elevii cărora le este destinat manualul nu trebuie să
facă nici un fel de
notaţii pe pagini. Rugăm ca manualele să fie păstrate cât mai
îngrijit.
• Starea manualului (la primire şi la returnare) se va
înscrie folosind
termenii: nouă, bună, îngrijită, nesatisfăcătoare, proastă.

Se complet|pză numai pentru exemplarele distribuite gratuit.

Sfarsitul documentului. Scanare, Gelu Roata