Ţiganii (Lucian Boia, România ţară de frontieră a Europei, Humanitas 2002)

Dar principala obsesie a românilor sunt astăzi ţiganii.8 În faţa lor românii se simt ca într-o
cetate asediată. Le sunt atribuite aproape toate infracţiunile şi crimele. Şi par a fi pe zi ce trece tot mai
mulţi. Recensămintele nu dau cifre spectaculoase: doar 2,5% din populaţia ţării în 2002. Însă fiecare s-
a declarat ce a crezut de cuviinţă, aşa că mulţi ţigani s-au înregistrat ca români. Sunt, cu siguranţă, mai
numeroşi. Dar încă şi mai numeroşi în imaginarul colectiv decât în realitate. Cifrele scapă de sub
control; se vorbeşte de un milion, de două sau chiar de trei milioane (cu alte cuvinte, eventual, o
zecime, sau mai mult, din totalul locuitorilor). Românii nu prea mai au copii, ţiganii au mulţi. Ei
continuă să aibă un comportament demografic de „lumea a treia”, faţă de o populaţie majoritară cu
comportament european. Ce se va întâmpla? Spun unii că în acest ritm, în vreo cincizeci de ani, ţiganii
vor deveni majoritari. Iată, am zice, rezolvată şi obsedanta problemă românească a originilor: prea
mult s-au disputat românii dacă sunt daci sau romani!
Ţiganii, în ce-i priveşte, au o cu totul altă origine; ei au venit din părţile Indiei, fiind
menţionaţi în ţinuturile româneşti în secolul al XIV-lea. Nu numai „rasa”, dar şi condiţia socială i-a
deosebit de români. Au fost timp de secole robi, pe moşiile domneşti, boiereşti şi ale mânăstirilor.
„Dezrobirea” ţiganilor s-a petrecut, în Ţara Românească şi Moldova, spre mijlocul secolului al XIX-
lea (cu puţin înaintea eliberării sclavilor negri din America). Odată liberi, mulţi ţigani au rămas în sate,
dar în cartiere locuite doar de ei, neamestecându-se cu românii. Alţii au venit la oraş, şi aici
concentraţi în genere în anume zone. Ţiganii nomazi care îşi mutau corturile dintr-un loc în altul
aproape au dispărut. Impresia românilor despre ţigani este că nu lucrează, ci trăiesc din furtişaguri şi
din cerşit. În fapt, unii dintre ei sunt meseriaşi pricepuţi; au o tradiţie în prelucrarea fierului, lemnului
şi aurului. Nimeni nu le contestă cel puţin o calitate: aceea de muzicieni înnăscuţi. Lăutarii sunt prin
definiţie ţigani, iar muzica ţigănească este o componentă importantă a sensibilităţii artistice din această
parte a Europei.
Ţiganii sunt minoritatea cea mai răspândită, oarecum egal, pe întregul teritoriu al ţării. Este, în
ciuda termenului generic folosit pentru a-i desemna, şi minoritatea cea mai eterogenă. Ei înşişi se
consideră de mai multe feluri: o etnie împărţită în „subetnii”. Sunt foarte diferiţi şi în privinţa gradului
de integrare: mulţi trăiesc strict între ei, într-un arhipelag de insule ţigăneşti, distinct de restul ţării,
alţii sunt integraţi în diverse grade, unii chiar asimilaţi. Ţiganii „autentici” vorbesc încă ţigăneşte. Şi-
au păstrat obiceiurile şi legile. Încă funcţionează o, „justiţie ţigănească”, paralelă cu justiţia ţării.
Ascultă de propriii lor conducători. Într-o Românie republicană, au rămas în felul lor monarhişti: au un
„rege”, şi mai au şi un „împărat”! În ultimul deceniu, s-a petrecut şi printre ei o diferenţiere
importantă. Majoritatea trăiesc în sărăcie şi mai ales în condiţii primitive de cultură şi igienă. În sate,
casele lor mizerabile sar imediat în ochi. Mulţi dintre copii nu merg la şcoală sau o părăsesc înainte de
vreme; copiii abandonaţi, „copiii străzii” sunt cel mai adesea ţigani. Dar s-a ridicat şi o burghezie sau
o aristocraţie ţigănească. De felul lor refractari la constrângeri, ţiganii au dovedit după 1989 mai multă
„imaginaţie economică” decât românii. Unii s-au îmbogăţit, de regulă nu pe căi prea ortodoxe (dar asta
este valabil şi pentru destule dintre marile averi româneşti). „Mafia ţigănească” ţine vedeta în mass-
media: răpiri, încăierări, prostituţie…
S-au ridicat, cam peste tot în ţară, „palate” ţigăneşti. Nu sunt chiar palate, un soi de case mai
mari şi foarte bătătoare la ochi. Împodobite cu nenumărate turnuleţe, sinteză kitsch de Extrem Orient
şi Disneyland. Călătorul care, venind dinspre Craiova, capitala Olteniei, ajunge la Strehaia, în inima
provinciei, are surpriza de a pătrunde în oraş printr-un întreg cartier de asemenea palate. De partea
cealaltă se află cartierul românesc, cu oamenii înghesuiţi în blocuri sordide. Aici ţiganii sunt bogaţii şi
românii săracii. Bărbaţii nu atrag atenţia prin vreo ţinută anume, femeile se poartă însă tot în
tradiţionalele lor fuste largi multicolore. Slujnicele care trebăluiesc în palatele ţigăneşti sunt evident
românce. O lume pe dos, pentru români!
Semnul egalităţii pus între „ţigani” şi „infractori” este cu siguranţă abuziv. Nu este însă mai
puţin adevărat că ei trăiesc într-o lume a lor, în care încă nu au curs constrângerile impuse de
societatea modernă. S-au afirmat în anii din urmă şi intelectuali ţigani, şi oameni politici („partida
romilor” e reprezentată în Parlament); misiunea lor nu este uşoară, trebuind pe de o parte să convingă
membrii etniei de necesitatea respectării unor reguli, iar pe de altă parte pe români de necesitatea unei
atitudini mai binevoitoare faţă de ţigani.
 Când vor să iasă din ţară, ţiganii ies, fără să-şi bată prea mult capul cu vizele (cât timp a
funcţionat acest sistem) şi nici, după aceea, cu alte formalităţi. Cum procedează este secretul lor. Cert
este că peste tot în Occident întâlneşti ţigani români. Românii ar avea motive să fie încântaţi că măcar
o parte din ţigani pleacă din ţară, dar nu prea sunt, considerând că pe unde se duc ţiganii fac România
de râs. O anecdotă bine cunoscută povesteşte cum au devorat ţiganii lebedele de pe lacul palatului
Schonbrunn din Viena. Nici trecerea lor prin Londra nu a rămas neobservată; londonezii au avut
prilejul să-i vadă exersând tradiţionala artă a cerşitului. În 2002, odată cu renunţarea la vize, a urmat
un val „sensibil” în Franţa. Francezii s-au trezit cu aşezări improvizate la marginea oraşelor, focare
potenţiale de infecţie şi delincvenţă. Dintre cei expulzaţi, unii au ajuns (pentru scurt timp) în Elveţia,
în contrast şi mai izbitor cu ordinea şi curăţenia elveţiană.
Pe români îi jigneşte asimilarea român-ţigan, curentă în Occident. Însă ţiganii plecaţi din
România sunt români, aşa scrie pe paşaportul lor (admiţând că au paşaport). Românii nu prea reuşesc
să priceapă cum poate cineva care nu e român (în sens etnic şi cultural) să fie totuşi considerat român.
Şi mai intervine ceva foarte supărător pentru ei. „Ţigan”, ajungând să fie un termen peiorativ, ţiganii
insistă acum să fie numiţi romi (aşa cum îşi spun ei înşişi). Iar rom seamănă neplăcut de bine cu român
(deşi cele două cuvinte au origini cu totul diferite). Cum să facă un străin o distincţie atât de fină? Care
e deosebirea dintre un rom din România şi un român din România? Partea amuzantă a lucrurilor este
că în vremea lui Ceauşescu din misterioase motive naţionaliste – românii s-au bătut pentru ca în
engleză să nu se mai spună Rumania şi Rumanian, ci Romania şi Romanian. Şi aproape au reuşit să
impună englezei această modificare ortografică (ceea ce nu s-a întâmplat în franceză şi germană, unde
se zice tot Roumanie şi Rumänien). Acum românii se căiesc, dar ce să mai facă? Ei se gândiseră la
originea lor romană şi nicidecum la asimilarea cu ţiganii.
Între români şi ţigani au avut loc şi confruntări sângeroase. Într-un sat, un ţigan ucide un
român. Sătenii, indignaţi, se năpustesc asupra întregii comunităţi ţigăneşti. Pun foc la case, mor
oameni arşi de vii. Chiar dacă asemenea episoade sunt izolate, ele constituie un semnal de alarmă.
Singura soluţie este acceptarea şi integrarea. Ţiganii vor trebui ridicaţi, puţin câte puţin, la nivelul
material şi cultural al populaţiei româneşti. De ambele părţi este nevoie de bunăvoinţă, imaginaţie şi
perseverenţă.