IsabelaVS-OprisanDiscipHeidegger/ 3 oct. 2017/ 36089/ 5179 cuv.

Isabela Vasiliu-Scraba, DIN DISCIPOLII NECUNOSCUTI AI LUI

HEIDEGGER: Constantin Oprișan
Sursa : https://isabelavs2.wordpress.com/articole/ivs-oprisandiscipheidegger/

Motto: "Heidegger cunoaște România din buna reputație de a fi o țară a

filozofilor, căci mereu îi vin de acolo studenți în filozofie… Pe când bulgarii
vin la Freiburg să studieze economia politică iar maghiarii medicina, românii
își reprezintă țara pe frontul spiritual."
(Biemel, în rev. «Universul literar», București, dec. 1942)

Când în România se aude în cele patru zări că Alexandru Dragomir (1)

împreună cu Walter Biemel i-au fost discipoli lui Heidegger se ivește (ca de la
sine) întrebarea: „Numai cei doi să-i fi fost discipoli ?” Lăsat ceva mai în
umbră, câteodată mai este adăugat și numele filozofului creștin Octavian Vuia
(2), criticat de Henry Wald, „profesorul lui G. Liiceanu” cum l-a desemnat
Contantin Noica precizând limpede că Liiceanu Gabriel „nu este elevul lui, ci
al lui Wald” (Noica în arhiva Securității, București, Editura M.N.L.R., 2009,
p. 154). Heideggerianul Octavian Vuia (al cărui volum Montesquieu und die
Philosophie der Geschichte a fost îngrijit de Richard Reschika în 1998,
Frankfurt am Main -N.Y.) nu este desigur menționat prin revistele «oficiale»,
adică revistele care se bucură de o largă mediatizare, fără ca prin aceasta să
câștige mai mulți cititori
(https://www.scribd.com/doc/188004276/IsabelaVScrabaAlxDragomirOctVui
a ).
Cam aceasta este imaginea difuzată și răsdifuzată de cei care se premiază
între ei uzurpând titluri vane precum cele de «singuri specialiști în filozofia
lui Heidegger» sau de «primii (/cei mai mari/ singurii adevărați) traducători»,
varianta preferată încă din vremea comunismului. Mecanismul ei de
propagare, bine verificat de-a lungul timpului în operația de amputare a
culturii și spiritualității românești prin restrângerea scriitorilor români la cei
angrenați ideologic în „construirea comunismului” urmărea «uitarea» oricărui
nume de gânditor român care a mai tradus din Heidegger (de ex. Alexandru
Dragomir, publicat prin anii cincizeci de Virgil Ierunca în „Caiete de dor”),
sau a scris despre filozoful de la Freiburg, precum a făcut-o în 1981 poetul
gânditor Horia Stamatu (3). In general se dorea o cât mai radicală
transformare a domeniului traducerilor de scrieri filozofice într-un fals deșert
prin drastica înlăturare a numelor de traducători români marginalizați
dincoace de Cortina de fier , sau afirmați dincolo de „lagărul socialist” (4),
precum universitarul spaniol care conducea doctorate și în Italia, George
Uscătescu (1919-1995), interesat de fenomenologia religiei la Heidegger
(Phaenomenologie des religiosen Lebens, în traducerea spaniolă a
profesorului Uscătescu, Introduction a la fenomenologia de la religion,
Madrid, Ed. Siruela, 2005).
Ghinionul așa-zișilor ‘unici specialiști’ în Heidegger a fost existența -fără
întrerupere- a dialogului pe teme filozofice heideggeriene dintre românii din
exil care l-au cunoscut pe filozoful german. De exemplu, dialogul de prin anii
cincizeci dintre Stefan Teodorescu și Constantin Amăriuței chiar în jurul unei
traduceri din Heidegger, ca să nu mai vorbim de neîntrerupta comunicare
dintre discipol și maestru, cum a fost în cazul lui Octavian Vuia (5) pe care
Martin Heidegger îl prețuia în mod special. Demn de știut este și faptul că (în
principal) prin eforturile lui Vuia s-a ajuns a se forma la un moment dat un fel
de ‘zid românesc’ în jurul bătrânului filozof atacat la Paris, interzis la Sorbona
și omagiat la Castelul din Cerisy la Sale (6).
Fără putință de dialog real din cauza terorii ideologico-securiste, și în
țară exista o oarecare „emulație” între cei încurajați de Noica și cei încurajați
de Anton Dumitiu să se ocupe de filozofie (referitor la traducerea lui
Heidegger a se vedea interviul lui Alexandru Dragomir, refăcut și adnotat de
Isabela Vasiliu-Scraba,
https://isabelavs2.wordpress.com/miscellanea/isabelavs-adnotat3-interviu-
alxdragomir/ , a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii
mici și mari ai culturii noastre, http://www.asymetria.org/modules.php?
name=News&file=article&sid=1178 ), la care (în forme inaparente) s-a
adăugat dialogul dintre cei din exil și cei din țară, Noica însuși citind cu mare
interes în revistele exilului studiile publicate de Horia Stamatu
(http://www.scribd.com/doc/164910136/IsabelaVasiliuScrabaNoicaStamatu )
sau de Stefan Teodorescu pe care-i cunoscuse în tinerețe în casa lui Mircea
Vulcănescu. E drept că din Sokrateion-ul lui Fay (1991, Ed. Humanitas) nu
aflăm decât de Noica și de C-tin Floru (p. 49), dar lista celor prezenți în casa
lui Mircea Vulcănescu poate fi ușor completată după lectura fascinantelor
amintiri ale lui Titus Bărbulescu despre cel ce-i fusese cândva profesor de
etică (7) și care a fost sortit de ocupantul sovietic al țării unei exterminări
lente după gratii prin bătăi repetate (vezi Virgil Maxim, Imn pentru Crucea
purtată, Ed. Antim, 2002), în închisoarea comunistă unde, la câțiva ani
distanță, avea să-și dea duhul și tânărul filozof Constantin Oprișan (1921-
1958). Acesta, după ce a absolvit în 1940 liceul la Bacău, s-a întâmplat să-i fie
discipol lui Martin Heidegger în aceiași perioadă când Noica îl audia (în
1943) a doua oară pe Heidegger iar Alexandru Dragomir și Octavian Vuia își
pregăteau la Freiburg i. Br. tezele de doctorat, unul interesat de gândirea lui
Hegel, altul de orizonturile filozofice deschise de platonism (
http://www.scribd.com/doc/188004276/IsabelaVScrabaAlxDragomirOctVuia
). Probabil atunci l-a audiat pe filozoful german vorbind despre presocratici și
Octavian Nistor. În 1947 Octavian Nistor (1917-1993) a publicat la Casa
Școalelor volumul Fragmentele eleaților. Poliglot, traducător al lui Frazer (5
volume) si a neokantienilor (vezi Filozofie neokantiană în texte, antologie de
Oct. Nistor, Ed. Stiințifică, București, 1993), Octavian a fost fiul lui Dumitru
Nistor (ministru liberal omorât în temnița comunistă) și fost coleg de facultate
(la București) cu Alexandru Dragomir și cu Axente Sever Popovici evocat de
Vintilă Horia în jurnalul său (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Vintilă Horia
ostracizat, ca și Eliade, din comunism până azi ; on-line :
https://isabelavs2.wordpress.com/vintila-horia/isabelavs-
vintilahoriacentenar/ ).
Studentul Costache Oprișan, înscris la Universitatea revenită la Cluj
după ce patru ani funcționase în refugiul de la Sibiu, și-a impresionat
profesorii (pe D. D. Rosca, Lucian Blaga, Stefan Bezdechi, etc.) cu talentul
său într-ale filozofiei. Arestat la jumătatea lui mai 1948 după numai doi ani de
studii la o universitate românescă, lui C-tin Oprișan nu i-a rămas să-și
valorifice remarcabila sa pregătire filozofică decât sub formă versificată, ceea
ce a contribuit într-o bună măsură (dacă nu chiar în mod esențial) la salvarea
de la dispariție a meditațiilor sale metafizice. Ipostaza poetică a filozofării
practicate în închisoare de Constantin Oprișan a putut fi memorată de preotul
Gheorghe Calciu, Iosif V. Iosif și Marcel Petrișor (8).
Așadar sub forma plămădirii de stihuri a reflectat după gratii tânărul
născut în 1921 în comuna Oncești (Tecuci) la acea "Sorge" de care aflase în
Gemania de la Heidegger, sau poate chiar în România anilor săi de liceu și de
facultate, întrucât până prin 1948 a mai dăinuit în viața culturală a Europei
osmoza valorilor ei spirituale. Despre îngrijorarea (die Sorge) temătoare de
sfârșirea vieții omenești în neant (9) o altă victimă a ocupantului sovietic scria
(în Crugul mandarinului, jurnalul pe care Petre Pandrea l-a ținut între cele
două detenții politice ale sale totalizând zece ani) că ar avea ca proveniență
sintagma indicând "îngrijitorul de suflete" (der Seelensorger) proprie
filozofiei protestantismului. De aici ea ar fi fost preluată de existențialistul
german (10).
Incadrându-și viziunea în spiritualitatea creștină, Constantin Oprișan
pune tradițiile umanismului creștin alături de filozofia antică grecească pentru
a sugera cititorilor săi ideea că cele două au format împreună temelia culturii
europene (idee tratată în închisoarea Aiudului și de filozoful Petre Țuțea, vezi
mărturiile mitropolitului Bartolomeu Anania înregistrate pe 11 iunie 1992 cu
ocazia lansării volumului „Întru Dumnezeu și neamul meu” :
https://www.youtube.com/watch?v=LD-C7Au_ZaM ).
In poemul lui Oprișan intitulat Psihaion principiul a tot ce există apare
drept sens al istoriei ce-și adeverește esența creștină. Pentru studentul ajuns
după gratii, în spatele existenței umane nu se găsește acea Sorge înfățișată de
Martin Heidegger în volumul Sein und Zeit (1927, trad. rom. de Dorin Tilinca
încurajat de Anton Dumitriu și ajutat de Mircea Arman). De esență spirituală
amintind în subsidiar de nous-ul anaxagoreic reformulat de Platon prin
mistica sa (11), înțelesul pe care îl conferă Constantin Oprișan heideggerianei
"Sorge" trimite într-un anume sens la interpretarea pe care Horia Stamatu a
dat-o baladei Miorița (vezi :
https://www.scribd.com/doc/244388103/IsabelaVasiliuScrabaMiorita2007 )
invocând echilibrarea interioară caracteristică creștinismului cosmic românesc
la care s-au referit în scrierile lor și Mircea Vulcănescu, cel ce avea să fie
martirizat la Aiud, dar și Mircea Eliade.
În viziunea necunoscutului discipol al lui Heidegger (care -foarte
probabil - îi ascultase alături de Octavian Vuia și Alexandru Dragomir cursul
despre Parmenide (12) la temelia lumii nu stă nici Binele Suprem de care
vorbea Platon, principiu de dincolo de existență a tot ce există. Întrucât
independent de contrastul de sorginte platonică dintre lumea spiritului și
lumea simțurilor pe care îl păstrează, la Constantin Oprișan viziunea creștină
asupra lumii apare prin indirecta invocare a trans-substanțializării la care
participă orice creștin prin taina eucharistiei : "Cu suflet cald și dulce din
pâine și din vin / Unesc abstractul spirit pământului concret, / In duh port
limpezimea Olimpului Elin, / Si-n trupul meu de iască, port fiere si oțet"
(Psihaion, p. 11).
Lui Heidegger, Constantin Amăriuței îi vorbise despre gândirea
filozofică a lui Mircea Vulcănescu ilustrată de irumperea timpului sacru în
timpul profan pe care o evidenția hermeneutica vulcănesciană în construcția
etimologică de obârșie latină a termenului aievea. Poate tocmai pentru că
autorul volumului Sein und Zeit (1927) își pusese problema viețuirii în timp a
omului desprins de tradiția religioasă (13) și metafizică și cumva constrâns a
atribui totuși un sens vieții sale. Soluția lui Heidegger, dincolo de analizele
sale asupra semnificațiilor existenței umane pe care în 1933 Mircea
Vulcănescu le găsea "fastidioase", nu s-a deosebit (în esența ei) de
considerarea omului în postura sa de creator de cultură. Or, la fel a fost văzut
omul și de Lucian Blaga. Mai mult chiar, într-un mod paradoxal, în opera sa
filozofică, poetul Lucian Blaga a fost mai limpede în exprimarea gândirii sale
decât Heidegger care s-a vrut poet în toate scrierile sale filozofice, nu doar
atunci când s-a apropiat cu o "religioasă înfiorare" (apud. Blaga) de poezia lui
Hoelderling.
Ințelesul pe care îl dă Constantin Oprișan heideggerianei "Sorge", cu un
abia bănuit punct de inflexiune, amintește (în mod surprinzător) de dublul
sens (de o primă și de o a doua instanță) pe care l-a conferit acestui termen
Nae Ionescu vorbind la un curs de metafizică despre Faust și problema
mântuirii. Iată - dintr-una din poeziile sale-, prelucrarea pe care a făcut-o
Costache Oprișan temerii de neant: "Amurgul mă lasă în urmă, / Și negura-n
suflet pătrunde, / Tăcerea din spate mă scurmă, / O, cine mă cheamă, și
unde?" (Frământări elegiace, p. 43). Cum se poate observa, fostul student al
lui Heidegger deplasează accentul de pe momentul fricii, pe uimirea
provocată de pășirea pe un tărâm necunoscut. Faptul a fost perfect intuit și de
editorul volumului de versuri apărut în 1995 ce se deschide cu acel lung
poem intitulat Psihaion: "Conștiința unui tărâm suprafiresc, adâncită într-o
zonă pe care spiritul nostru abia o ghicește, a fost probabil resortul creației lui
Constantin Oprișan" (Marcel Petrișor, Prefață, p.6).
 Când Nae Ionescu vorbise prin 1926 studenților săi despre semnificația
metafizică a poemului Faust de Goethe, el a amintit la un moment dat de
versul în care apare prima dată grija ("Die Sorge nistet gleich im tiefen
Herzen,/ Dort wirket sie geheime Schmerzen" ) în "cutele cele mai
adânci"(trad. Nae Ionescu) ale sufletului eroului căruia îi produce dureri
stranii. Comentariul Profesorului este de mare finețe, căci după ce indică
momentul depresiei care-l cuprinde pe Faust, Nae Ionescu observă că grija ar
fi într-o a doua instanță un "element de potențare a puterilor lui Faust" și nu o
cale de cufundare într-o și mai adâncă disperare (vezi Isabela Vasiliu-Scraba,
Despre Faust-ul lui Nae Ionescu, în rev. „Cervantes”, Bucuresti, dec. 2012,
pp.128-131, http://www.asymetria.org/modules.php?
name=News&file=article&sid=1237 , sau înregistrarea video
http://www.youtube.com/watch?v=we8dUIgk2ck a conferinței din 28 sept.
2012 de la Bacău ; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Faust în interpretarea
lui Nae Ionescu, în rev. „Asachi”, Piatra Neamț, Anul XIII, nr. 199, sept.
2005, p. 1 șI pp. 4-6 șI partea II-a în „Asachi”, nr. 200, Anul XIII, oct. 2005,
p.3 ;
http://www.scribd.com/doc/190132817/IsabelaVasiliuScrabaFaustWagner ;
extrase apărute în rev. „Jurnalul literar”, București, nov.-dec. 2005, pp. 6-7 ).
În gândirea metafizică a lui Constantin Oprișan, tărâmul suprafiresc se
vădește în chiar titlul poemului Psihaion care cuprinde o determinantă cu iz
temporal, aionul. Realitatea acestuia nu este pur mentală. Ea pare mai degrabă
a fi legată de cel care cugetă printr-un fel aparte de solidaritate ontologică
primordială. In orice caz, Psihaion-ul indică o realitate aievea, în sensul oferit
de Mircea Vulcănescu acestui termen care i-a sugerat o stranie "irumpere a
timpului sacru în timpul profan" . Aionul, zeul timpului (sau "eonul") pe care
Lucian Blaga îl vedea "dogmatic" - adică sub semnul acelei minus-cunoașteri
înaintând simultan în știința și neștiința omenească -, este intuit de tânărul
filozof ca ținând de domeniul spiritualului și nu de domeniul cunoașterii
conceptuale.
Cedând ispitelor heidegeriene, poetul-filozof va mai întrebuința de-a
lungul elaboratului său poem și alți termeni obținuți prin același procedeu. De
pildă "somatomul", ilustrând (în negura începuturilor în care timpul nu
începuse încă a curge) existența androgină a unor entități cu corpul ("soma",
gr. corp) nedespicat în bărbat și femeie (indivizibil, "atomos") : "Natura
necurmată și timpul neștirbit,/ nimic nu separase realul de latent. / Ce-a fost,
cu ce-o sa fie, un tot nedespărțit, / iar lumea, uriașă, întreagă în prezent. //
Când mintea noastră ruptă pe dinafară cată, / prin simțuri să-și întindă spre
lume cap de pod, / ei pătrundeau misterul din două părți de-odată, și gândul
lor în lucruri curgea ca seva-n rod"(Psihaion, p. 12).
Filozoful poet mort la Aiud pe 26 iulie 1959 și-a centrat viziunea pe acel
"ontonoos" format din amplificarea termenului ce desemnează gândirea.
Adăugând gândirii în mod explicit "existența" acesteia ("on", gr. ființă),
trimiterea se face către tărâmul noetic atât de greu de exprimat în cuvinte.
 De la presocratici prin excelență existent, "ontonoos" este cu mult mai
existent decât toate câte există în lumea celor care se trec odată cu timpul :
"Dar ce mister s-ascunde în dosul ăstui nume?/ Să vă desleg eu taina, oricât
aș vrea, nu pot. / Conceptele, gândirea, spun prea puțin : ‘O lume, / cu cerul
laolaltă, și încă nu spun tot.’// Gândirea e prea strâmtă și vorbe nu aveți/ să
prind în ele taina ca vouă să v-o spui. / Si Cronos ne cuprinse. Nespuse
frumuseți / revărsă din adâncul tezaurului lui : // O muzică de sfere se rupe
din tăcere, / din neguri se desprinde al aștrilor exod. / Si naște bucuria din cea
dintâi durere,/ la glasul de aramă al primului rapsod. (Psihaion, p. 14)
In plus, puritatea domeniului spiritual va apărea într-una din poeziile sale
prin contrast, căci de partea celor impure ar sta folosirea josnică a rațiunii
aservite scopurilor nedemne de ea, respectiv "bunăstării materiale" [expresie
neînsemnând nimic, datorită creionării unei așa-zise stări de "bine" care în
fond nu este bună, pentru că este "materială"]: "Să mă cobor cu rațiunea, iat-
o: / Mai jos ca Marx, în murdării. / Apoi, purificat cu Plato, / Să urc
abstractele tării." (Definire, p. 41). Ivită odată cu apusul spiritului religios ce a
dăinuit în toată Europa evului de mijloc, epoca modernă, cu somnolența ei
spirituală, ar fi fost inaugurată de seducția clarități. La ea Descartes ar fi ajuns
imitându-i pe scepticii disprețuitori care se îndoiau de dragul îndoielii pentru
ca mai apoi să-i lase în urmă: "Dar cine-mi doarme, oare, pe patul de
licheni ?/ Si recunosc tichia bătrânuli Descartes// Ciubotele-i sînt prinse sub
giulgiul de bureți,/ Crescuți parcă la sânul decorului de basm./ Pe față-i
doarme umbra aceluiași dispreț/ Pe buze strâmbătura aceluiași sarcasm// Si
parcă-l văd spre seară grăind o sacră lege,/ lângă izvor, sub poala pădurii de
stejari:/ <<Ca nu cumva vreodată să rătăcești, alege,/ din tot ce vei percepe,
percepțiile clari!>> "(Psihaion, p.24).
Din Ontonoos vine și în el se resoarbe timpul, prim "trecător" în decorul
de vis al nedespicatelor începuturi : "Din umbră și lumină cărarea eu mi-o
torc, / Si tai în două lumea, c-un fir imaginar, / Cobor din Ontonoos și tot în el
mă-ntorc, / unind cu începutul destinu-mi circular"(Psihaion, p. 13).
Într-o strofă din poezia Întoarcere ("Și-ntr-un amurg nostalgic, când
soarele pe culmi / Va săruta pământul uitându-se-napoi, / Vei revedea în zare
pădurile de ulmi, / Și dulcele Psihaion cu turmele de oi", p. 48) termenul de
"Psihaion" pare a indica tărâmul de dincolo, chiar în acea accepțiune pe care
Horia Stamatu o va da peste ani localizării întâmplărilor din balada Miorița ,
în perfect acord cu acel crestinism cosmic românesc de care mai vorbise
cândva Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu și Lucian Blaga (14).
Dar în poemul Psihaion, doi eseiști îi oferă în final reperele structurante
ale viziunii filozofice prezentate: Papini, autorul Povestei lui Christos și
Unamuno, cel care, prin Don Quijote y Sancho según Miguel de Cervantes
Saavedra (1931), a înălțat donquijotismul în înaltul filozofiei culturii, spre a
ilustra lupta împotriva spiritului Renașterii dusă de pe ultimele baricade ale
religiozității unor timpuri apuse. Cu ambii Constantin Oprișan împărtășește
așadar nostalgia credinței religioase din Evul Mediu și interesul pentru
destinul individual și personal al omului.
Cu Miguel de Unamuno disprețuiește exagerările "silogisticii",
pretențiile rațiunii invocate la tot pasul de pedanți și diletanți: "Când spiritul
oprește mișcarea lui subtilă,/ Iar somnul libertatea i-o țintuie pe loc, / Din
geniu mai rămâne netrebnica fosilă, / Închisă într-o carcasă, ca scoica în
ghioc. /"(Psihaion, p. 27). "De-ți lunecă privirea pe limpezimi banale, /... / Te
trage-n somnul trândav gândirea trivială, / .../ Te-alintă glorii vane, păcatul îl
respiri, /.../ Vicleanul te vânează cu plasele-i subțiri/"(ibid.).
Pe Giovanni Papini îi ia drept simbol al luptei pentru convertirea la
creștinism a lumii moderne, diavolești: "Dar răul se ascunde, îl supără lumina,
/ Mințind că toate acestea-s copilărești simboluri, / Și-n bezna sufletească-și
înfige rădăcina, / Să ne prăvale duhul într-ale sale goluri /".
După Mircea Eliade (din Noaptea de Sânziene), destinul ar fi „porțiunea
de timp pe care ne-o îngăduie istoria”. Or, pentru ideile filozofice ale lui
Costache Oprișan, timpul nu s-a oprit odată cu uciderea în temnița comunistă
a acestui fost discipol al lui Heidegger. Miracolul supraviețuirii și publicării,
oricât de târzii, a gândurilor sale filozofice - riscând să nu ajungă vreodată la
cititorii interesați (15) ne pare nu numai impresionant ci și semnificativ pentru
neizbânda finală a celor care au vrut să ne distrugă din temelii cultura, -
arzând biblioteci, ruinând învățământul, întemnițând vârfurile spiritualității
românești și punând sub interdicția propagării acele creații ivite sau de după
gratii, sau din exilul de dincolo de Cortina de fier, sau din exilul interior al
clandestinității culturale.

Note și considerații marginale

1.vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Filozofie în clandestinitate sau în

străinătate. Doi străluciți discipoli al lui Heidegger : Alexandru
Dragomir și Octavian Vuia, în rev. „Jurnalul literar”, București, Anul XV,
nr. 21-24, nov.-dec., 2004, p.13, sau
http://www.scribd.com/doc/188004276/Isabela-Vasiliu-Scraba-Doi-
filozofi-prieteni-Alexandru-Dragomir-si-Octavian-Vuia . Din Jurnalul de
la Păltiniș (1983) aflăm că Noica îl sfătuise pe G. Liiceanu să abandoneze
tentativa de a-l traduce pe Heidegger, constatând lipsa de pregătire în
domeniul filozofiei a acestuia. La Heidegger nu te poți duce „cu mâna
goală”, i-ar fi spus (mai pe ocolite) filozoful marginalizat. Incă din
volumul meu publicat în 2004 (Propedeutică la eternitate. Alexandru
Dragomir în singurătatea gândului, p. 12) constatasem incapacitatea „de a
crea în spațiul filozofiei, gândind pe cont propriu” a auto-declaraților
discipoli din așa-numita „Scoală de la Păltiniș” negată de însușI Noica
(vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Himera Școlii de la Păltiniș ironizată de
Noica, https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-
noica/himera1scoalapaltinis9/ , extrase în rev. „Acolada”, nr 2(65),
 febr.2013, p.16 si 22, http://www.omniscop.ro/himera-scolii-de-la-paltinis-
ironizata-de-noica/ ; precum si Isabela Vasiliu-Scraba, Himera
disciopolatului de la Păltiniș, prilej de fină ironie din partea lui Noica,
https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-
himera2scoalapaltinis10/ , extrase în rev. „Acolada”, nr 3(66), martie
2013, p.16 si 23 http://www.omniscop.ro/himera-discipolatului-de-la-
paltinis-pretext-de-fina-ironie-din-partea-lui-noica/ ). Inexistența
„Modelului Păltiniș” reiese în principal din inexistența scrierilor filozofice
a zișilor „discipoli” ancorațI cu toții în domeniul „philosophiei garrula”
așa cu a fost ea definită de Anton Dumitriu. Dar - pentru că în 2009 doi
salariațI (Mihai Neamțu șI Bogdan Tătaru Cazaban) ai lui Andrei Pleșu au
scos la „Humanitas” directorului lor două Omagii, „in honorem Pleșu” – o
salariată a lui Gabriel Liiceanu nu s-a lăsat nici ea mai prejos, scoțând în
2015 la aceeașI editură un volum cu intenții evident „omagiale” în care s-
a gândit să compare (inexistentul) „Model Păltiniș” cu „Modelul Antim”
care a cumulat trei martiri ai temnițelor comuniste : poetul dr. Vasile
Voiculescu, poetul Sandu Tudor și arhim. Haralambie Vasilache. Fără să-I
pese nici de ridicolul asocierii câtorva vizite în camera „microfonizată” de
8 mp în care Noica furniza (cel mai ades inutil) liste bibliografice
vizitatorilor săi de la Păltiniș, cu lectura de poezie religioasă scrisă de dr.
Vasile Voiculescu, Sandu Tudor sau Paul Sterian din casa Olgăi Greceanu,
„prima gazdă a reuniunilor grupului” (apud. Ileana Mironescu, fata lui
Alexandu Mironescu) în luxosul ei apartament din Strada Frumoasă. Poate
că titlul mai nimerit al volumului ar fi fost „vizite în 8 mp si vizite într-o
casă boierească”. Tot predă/ a predat salariata lui G. Liiceanu șI cursuri de
„Antropologia spațiului” la Institutul de Arhitectură din București (vezi
Isabela Vasiliu-Scraba, „Modelul Păltiniș” șI „Modelul Antim”, sau,
Inutile liste bibliografice oferite de Noica șI lecturi de poezie religioasă în
casa boierească a Olgăi Greceanu, în revista „Clipa”, SUA, Ediția 1178
din 20 iunie 2015, http://www.clipa.com/a13398-Modelul-Antim.aspx ,
sau la https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-
noicaolga/ ) .
2. Teologul acad. Dumitru Stăniloae spusese într-un interviu că directorul
Editurii Humanitas i se pare „tare străin de religie”
(http://www.proiectavdhela.ro/pdf/dumitru_staniloae_interviu.pdf ). Poate aici
(și nu dintr-o servilă imitare a „maestrului său Henry Wald” care-l
desconsiderase pe exilatul Oct. Vuia (1914-1989) întrucât nu găsise marxism-
leninism în volumul despre presocratici publicat la Paris de Octavian Vuia) ar
fi de aflat cauza opacității lui Gabriel Liiceanu față de noutatea ideilor
filozofice propuse după lectura presocraticilor de gânditorului religios
Octavian Vuia (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, PROPEDEUTICĂ LA
ETERNITATE. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Ed. Star Tipp,
Slobozia, 2004,
http://www.scribd.com/doc/130854967/IsabelaVasiliuScrabaAlexDragomirPr
opedeutica). Într-o timidă încercare de contracarare a atacului mârlănesc
împotriva lui Octavian Vuia - din prefața la „ediția nord-coreană” a
prelegerilor lui Alexandru Dragomir (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Alexantru
Dragomir nu este o „invenție” a lui Liiceanu, fiindcă oamenii mici nu-I pot
inventa pe cei mari, http://www.asymetria.org/modules.php?
name=News&file=article&sid=1187 ) preluând (inconștient) în titlul
volumului Crase banalități metafizice (2004) amintirea uceniciei lui Sănduc
Dragomir la Heidegger - marcând totodată începutul prieteniei dintre
Alexandru Dragomir (1916 –2002) și Octavian Vuia-, băimăreanul Florian
Roatiș a scris articolul: Un filozof mai puțin cunoscut : Octavian Vuia, în rev.
„Jurnalul Literar”, București, 2005. Fiindcă în acea perioadă de ucenicie, fiul
cel mare al universitarului Romulus Vuia (1887-1963) trimisese de la
Freiburg un studiu „dedicat noțiunii de banalitate cotidiană în gândirea lui
Heidegger” (vezi Octavina Vuia, Martin Heidegger și împlinirea metafizicii,
în vol. : Aducere-aminte. Publicistică, București, Ed. Jurnalul literar, 2002,
pp. 80-91), eseu intitulat Filozofia de toate zilele apărut în 1942 în „Revista
Fundațiilor Regale”).
3. La vremea când în România socialistă se tot vorbea de premiera
absolută pe care ar fi constituit-o la noi în 1982 transpunerea lui Heidegger în
românește, mai precis chiar cu un an înainte, la Muenchen traducătorul șI
eseistul Horia Stamatu publica în nr. 18/ 1981 al „Revistei scriitorilor
Români” o traducere amplu comentată din Heidegger: Hoelderlin și esența
poeziei - Introducere, adaptare în limba română și note finale de Horia
Stamatu, p. 175-192. Mai importantă însă decât „protocronia” este calitatea
net superioară a traducerii lui Horia Stamatu, format la școala de gândire a
metafizicianului Nae Ionescu (1890-1940) și influențat de gânditorul religios
Mircea Vulcănescu (1904-1952), așa cum reiese din cele câteva rânduri
antologice pe care H. Stamatu (1912-1989), „poetul cel mai reprezentativ al
generației lui Octavian Vuia” (vezi O viață în exil : Horia Stamatu, Ed.
„Romania Press”, București, 1998, p.80) le-a scris în marginea lui Faust (a
unui Faust rămas nemântuit, cum îl văzuse și Constantin Oprișan) : „Poemul
lui Goethe este tragedia provocată de vânzarea esențelor pe aparențe. Si
probabil omenirea a ajuns azi la un moment culminant al acestui comerț.
Uitând cu totul REVELATIA, care este ținută vie prin tradiție, rupt de
CUVÂNT, omul cultural de azi (care este omul ultimelor două secole) a
încurcat în așa fel lucrurile cu acest umanism pe dos (prin care omul este
redus la propria lui invenție) încât a rămas prăpăstios izolat de ceea ce îl
depășea pe el și tot ce este natura lui și a celorlalte ființe” (vezi Horia
Stamatu, Ego Zenovius…în rev. „Cuvântul Românesc”, Canada, decembrie
1978, studiu cuprins în volumul cu același titlu scos de N. Florescu la Editura
„Jurnalul literar” în 2001, p.114).
4. Despre „vameșii literaturii la paza hotarelor spiritului”, cu referire la
Tudor Vianu care spusese în 1959 la „Colocviul internațional de romanistică”
de la București că „Nu există literatură română în afară de aceea care se scrie
înăuntrul granițelor Republicii Populare Române” a scris latinistul Nicolae I.
Herescu (ales în trei rânduri Președinte al Societății Scriitorilor Români)
articolul Literatură și geografie (în rev. „Destin”, Madrid, nr. 12/ 1962,
cuprins în vol. : N.I. Herescu, Dreptul la adevăr. Publicistica exilului, Ed.
Jurnalul literar, București, 2004, pp. 142-143). Manipularea creierelor prin
fixarea în golul lor a numelor de traducători ce trebuiau să fie promovate în
comunism se poate constata și în antologia din 1982: Materia, spațiul timpul
(vol. I-II) apărută în tiraj de masă la Biblioteca pentru toți. Ca și în alte
trimiteri bibliografice din domeniul filozofiei, și aici lipsesc traducătorii cu
doctorate în Franța, Germania sau Anglia luate înainte de ocupația sovietică.
In schimb sînt negreșit menționați ca traducători plagiatorul G. Liiceanu
(https://www.scribd.com/document/171892936/IsabelaVasiliuScrabaLiiceanu
PatapieviciDesprePlagiere ) trimis de statul totalitar comunist dincolo de
Cortina de fier și germanistul Kleininger (la citate din Husserl, Jaspers si
Heidegger). Printre cei ‘uitați’ cu tot dinadinsul ar fi Octavian Nistor (1916-
1992) și Consantin Floru. Operația de depistare a traducătorilor 'omiși' poate
fi instructivă pentru oricine.
5. vezi Octavian Vuia, Heidegger îndrumătorul, cuvânt înainte la M.
Heidegger, Ființă și timp, trad. Dorin Tilinca, Ed. 'Jurnalul literar', București,
1994 precum șI Ceva despre actualitatea lui Heidegger, în vol. Octavian
Vuia, Regăsirea în Pascal si alte „analize heidegeriene”, Ed, Jurnalul literar,
Bucurelști, 1997, pp.101-106.
6. N. Florescu, Menirea pribegilor, Ed. ‘Jurnalul Literar’, București,
2003.
7. Titus Bărbulescu, Mircea Vulcănescu, în Revista Scriitorilor Români,
nr. 21/1984, p.16; reeditat ca prefață la M. Vulcănescu, Războiul pentru
întregirea neamului, Ed. Saeculum I.O., 1999. Fiu al preotului de la biserica
Sf. Silvestru, Titus Bărbulescu a absolvit Facultatea de Filozofie și Litere din
București în 1942. A fost profesor universitar de literatură română la Institutul
de Limbi Orientale de la Sorbona. A scris extrem de interesant despre
Eminescu și despre Blaga în două volume publicate la Editura Saeculum I.O.:
Arta poetică eminesciană (1998) și Lucian Blaga. Teme și tipare
fundamentale.
8. DOI POEȚI DAMNAȚI: C-tin Oprișan și Ștefan Vlădoianu. Versuri
memorate în închisoare de Gheorghe Calciu, Iosif V. Iosif și Marcel Petrișor
(București, 1995).
9. Elena Irion (/Moisuc), Martin Heidegger -ideea de existență ca
fundament al eticii, în rev. « Ethos », Iași, 1944, precum și art.  Ce este
Etica ? în rev. « Ethos », Iași, 1946. La Heidegger sentimentul eternității ar
avea cumva drept izvor frica de neant. Referitor la o asemenea frică, în cele
două studii în care aborda problema binelui moral din filozofia lui Heidegger,
Elena Irion (/Moisuc) se întreba cum poate cineva, care se simte stingher în
lume și fatalmente abandonat unei morți care va veni cu siguranță, să
găsească în sine o posibilitate de reechilibrare, de reintegrare în lumea în care
se simte cu totul părăsit. Cea care avea să devină prin anii șaizeci
traducătoarea lui Kant (excepționalele traduceri din Kant ale universitarului
cernăuțean Traian Brăileanu fiind cu totul interzise în vremea comunismului)
făcea referire la Sein und Zeit și la accentuarea exagerată a sentimentului de
panică interioară indus în om de conștiința sfârșitului său, de teama de moarte.
De fapt, problematizările heideggeriene fuseseră receptate de tânăra asistentă
de la Facultatea de Filozofie din Iași într-un fel care evidenția mai mult
amprenta matricei stilistice românești, ca să folosim inspirata formulă
blagiană. Aceasta reiese din inaderența unei firi echilibrate interior prin
credința creștină la acel presupus sentiment de panică în fața neantului de care
am fi cuprinși, sentiment pus (de Heidegger) la baza crizei existențiale a
omului modern.
10. vezi Petre Pandrea, Crugul mandarinului. Jurnal intim, 1952-1958,
Ed. Vremea, București, 2002, ediție îngrijită de Nadia Marcu-Pandrea, p. 162.
In ziua de 23 septembrie 1942 Mircea Eliade se cutremura pe bună dreptate
de „neantul” pe care l-a prevăzut cu incredibilă justețe încă din timpul când
nu apăruseră înfrângerile pe câmpul de luptă șI românii condușI de Ion
Antonescu recăpătaseră cele două provincii românești cotropite de rușI
(Bucovina de Nord șI Basarabia): „mă cutremură neantul pe care-l văd
înaintea mea: civilizația latino-creștină sombrând [din franceză=ruinându-se,
năruindu-se] sub așa-zisa dictatură a proletariatului, în fapt dictatura celor mai
abjecte elemente slave” (Mircea Eliade, Jurnal portughez).
11.vezi Isabela Vasiliu-Scraba, MISTICA PLATONICĂ, Ed. Star Tipp,
Slobozia, 1999,
http://www.scribd.com/doc/153749198/IsabelaVasiliuScrabaPlatonMistic .
12. Cursul lui Heidegger despre Parmenide (vezi Isabela Vasiliu-Scraba,
Faima d-lui Alexandru Paleologu:
https://www.scribd.com/doc/223371402/IsabelaVasiliuScrabaFaimaPaleologu
; a se vedea șI:
https://www.scribd.com/document/190133814/IsabelaVScrabaAlexPaleologuI
ntelept ) a fost la începutul secolului XXI transpus într-o „păsărească” fără
nici o legătură cu filozofia sau cu prelegerile heideggeriene si publicat de
fosta Editură Politică/ Ed. Humanitas specializată în traduceri din Heidegger
în respectivul limbaj (absolut ininteligibil) paralel atât limbii românești cât și
conceptualizărilor din domeniul filozofiei în care Heidegger era la el acasă
(vezi înregistrarea lui Heidegger vorbind perfect limpede cu un călugăr
budhist: https://www.youtube.com/watch?v=YRlcOVr2J4Q ).
13. Cu prilejul oferit de un colocviu internațional organizat la Muenchen,
gânditorul religios Horia Stamatu invocase credința, iubirea și speranța,
virtuți care și-au păstrat valoarea intactă în tradiționala noastră ierarhie
valorică (v. Horia Stamatu, Germanii si Românii , în „Revista Scriitorilor
Români”, Muenchen, nr.17/1980, pp. 227-233; a se vedea si Isabela Vasiliu-
Scraba, Peste Cortina de fier, un dialog între Horia Stamatu si C-tin Noica,
http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Peste
%20cortina%20de%20fier%20de%20IVS.htm , precum șI Isabela Vasiliu
Scraba, La centenarul naşterii poetului Horia Stamatu. Ciudăţenii cripto-
comuniste, în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul 6, nr.9 (60), sept. 2012, p.19,
sau http://www.asymetria.org/modules.php?
name=News&file=article&sid=1214 , ori
http://www.scribd.com/doc/154171177/IsabelaVasiliuScrabaStamatuCentenar
) . Prima carte despre Horia Stamatu a scris-o exilatul Titu Popescu (n. 1942),
publicând-o în 1993. O a doua ediție a monografiei (Titu Popescu, Horia
Stamatu, Criterion Publishing, 2006) a apărut într-o formă revăzută șI
adăugită. Figura poetului Horia Stamatu a fost creionată șI de Gavril Matei
Albastru într-un volum intitulat: O viață în exil. Monografie Horia Stamatu
(Ed. Romania Press, București, coperta I-a reproducând un desen al
Margaretei Sterian).
14. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, DESCHIDEREA CERURILOR ÎNTR-
UN MIT PLATONIC ȘI ÎN MIORIȚA/ The opening of the skies în a Platonic
myth and in Mioritza ballad, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004, p. 35,
http://www.scribd.com/doc/153749198/IsabelaVasiliuScrabaPlatonMistic .
15. vezi C. Oprișan în vol. : Doi poeți damnați: Constantin Oprișan și
Ștefan Vlădoianu; versuri memorate în închisoare de Ghe. Calciu, Iosif V.
Iosif și Marcel Petrișor, București, 1995. Din nefericire ediția a II-a cu titlul
C. Oprișan, Cărțile spiritului, aparută în 2009 la Editura Cristiana din
București are catastrofale modificări ale versurilor operate de ingrijitorul
volumului cu urmări în plan ideatic. Gândirea filozofică a lui Oprișan devine
în volumul din 2009 pe alocuri ininteligibilă (așa cum i-a apărut editorului,
fost profesor de română lipsit de cultură filozofică). Textul postfeței cuprinde
studiul Isabelei Vasiliu-Scraba, Din discipolii necunoscuți ai lui Heidegger:
Constantin Oprișan, din rev. „Origini. Romanian roots”, vol. X, No. 1-2-3
(103-104-105), January, Frbruary, March, 2006, p. 110-115

Tags : „filozofie” ; „martirii temnițelor comuniste”, „poetul-filozof C-tin

Oprișan”, „discipolii români ai lui Heidegger”, „Alexandru Dragomir”,
„Mircea Eliade”. „creștinism cosmic românesc”, „Isabela Vasiliu-Scraba”.
AUTOARE: Isabela Vasiliu-Scraba,
http://www.scribd.com/doc/168346109/FisaWikipediaRoIsabelaVasiliuScra
ba
SURSA https://isabelavs2.wordpress.com/articole/ivs-
oprisandiscipheidegger/