IsabelaVS-PlesuEliade10.rtf/20martie 2018/77922car./10590 cuv.

Isabela Vasiliu-Scraba, Cum l-a minimalizat Pleșu, un fals filosof al religiilor, pe

Mircea Eliade
Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-plesueliade10/

Motto: „Dl Pleșu [ca ministru al culturii] a tolerat mineriadele, agresiunea împotriva
partidelor anticomuniste, corupția incipientă ș.a.m.d. Le-a contrasemnat pe toate” (Gh.
Grigurcu, rev. „Conv. Lit”, ian. 2000, p.6).

Aservit comandamentelor politice dinainte de 1989, Andrei Pleșu l-a “reconsiderat” pe

Eliade într-un text redactat prin 1983, împrăștiat de reviste din țara comunistă și într-un volum de
„export” (1) apărut după moartea lui Eliade, articol recirculat după căderea comunismului în
antologia de texte Limba păsărilor (București, 1994) numită după titlul unei înseilări în jurul lui
Platon inițial mediatizată prin revista „Secolul XX” (nr. 325-326-327/1989, pp.63-84).
Recenzând culegerea pusă pe piață în 1994 de fosta Editură Politică (iar apoi exesiv de premiată
la București, Chișinău șI Cluj), George Pruteanu scria că lui Pleșu îi reuşeşte performanţa “să nu
renunţe la comprehensiunea jovială chiar şi a adevărurilor solemne”(Un Sancho Panza în Est).
Rândurile din 1995 ale criticului literar denotă simpatia faţă de fostul (și viitorul) ministru,
răsplătit în post-comunism cu multele premii practic pentru un text despre îngeri (de vreo 20 de
pagini) cuprins în culegerea de articole deja publicate la vremea dictaturii comuniste (vezi
republicarea în Limba păsărilor a prefeței la Francesco Guardi, Ed. Meridiane, 1981 si a
celorlalte texte apărute cu învoirea cenzurii în revistele „Arta”, „ArtPress” sau „Secolul 20”),
dovadă a falsei sale „dizidențe” invocată fără greș în aparițiile sale televizate. Performanța
jovialului autor mai evidențiază (fără ca George Pruteanu să fi remarcat acest lucru) nivelarea
încurajând “modul jovial” de înţelegere „raționalistă” a adevărurilor solemne (2).
O idee destul de clară (și succintă) despre nivelarea din vremea terorii ideologice comuniste
apare într-una din poeziile exilatului Horia Stamatu pus la zid de Ioan Petru Culianu încă din
1978 (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, La centenarul naşterii poetului Horia Stamatu. Ciudăţenii
cripto-comuniste, în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul VI, sept. 2012, p. 19 ; on-line
http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-Centenar10Horia%20Stamatu.htm ): „O țară cu suflete
spălate/ și puse în ordine pe gard/ e paradisul neîncetat făgăduit/ dar niciodată ajuns și pătat
mereu cu sânge” (H. Stamatu, Jurnal 77, în „Revista Scriitorilor Români”, Muenchen,
nr.15/1978, p.29).
Sigur, din rândurile „celui mai mare poet al exilului românesc” (Horia Stamatu în viziunea
lui Eugen Ionescu) se desprinde imaginea spălării creierelor dinspre victimele care se opuneau
manipulării, nu dinspre manipulatorii (manipulați) aflați printre beneficiarii regimului dictatorial
comunist, unde s-a situat până în decembrie 1989 Andrei Pleșu. Deja la 26 de ani absolventul
Institutului de Istoria Artei (vizitator al familiei lui Leonte Răutu/ Oigenstein / Oișteanu „în casa
căruia se vorbea exclusiv rusește”, cf. Magda Ursache, Trecute vieți de tovi și toave, în rev.
„Argeș”, Pitești, nr. 321, martie 2009, pp. 24-25) era cu asiduitate mediatizat prin „emisiunile sale
de televiziune …și conferințele publice de la Universitatea Populară din București” (vezi prefața
la culegerea de texte intitulată în 1974 „Călătorie în lumea formelor” din care aceste rânduri au
fost plasate de salariatul Mihail Neamțu în lăbărțata prefață a volumului omagial lansat pe 22
aprilie 2009, In honorem A.P., București, Ed. Humanitas, 2009, p. 26; Andrei Marga observase că
Pleșu, „favorit al fiecărui regim…a folosit, ca puțin alții din această țară, banii publici pentru o
promovare personală chestionabilă” ; a se vedea și vol. Ion Varlam, Pseudoromânia. Conspirarea
deconspirării, București, Ed. Vog, 2004, pp. 59-89).
Colaborator bine plătit al televiziunii comuniste, falsul dizident Andrei Pleșu s-a bucurat de
o mediatizare la orele de maximă audiență ale emisiunii „Tele-Enciclopedia” chiar și după
epistolele sale către dictatorul Nicolae Ceaușescu în care îi scria că a vorbit cu Securitatea pe
tema Meditației Transcendentale: „a avut ocazia să aducă la cunoștința unui lucrător al
Ministerului de Interne opiniile sale critice privind Meditația Transcedentală”(cf. A. Pleșu). Farsa
„victimizării” (a așa-zisei „ostracizări” când la Tescanii Marucăi Cantacuzino, când în Germania
capitalistă în calitate de bursier Humboldt) a fost dată în vileag și prin scrisoarea din 8 febr. 2012
a sculptorului Bata Marinov ( http://www.romanianstudies.org/content/2013/02/marea-pacaleala-
scrisoarea-lui-bata-marianov-catre-sorin-iliesiu/).
În comunism, opera universitarului Mircea Eliade (care a ținut prelegeri la Facultatea de
Filozofie din București, apoi la Haute Etudes din Paris, la Instituto de Extremo Oriente din Roma,
la Instututul „Jung” din Zurich, la Facultatea de Teologie din Chicago, etc, având lucrări de
istoria religiilor premiate în Europa de vest și în America) putea submina nivelarea creierelor pe
care o urmăreau ideologii regimului de teroare polițienească. De aceea scrierile celui mai prețuit
filozof al religiilor din America (cf. MacRicketts citat în art. Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și
brațul lung al inchiziției comuniste; online URL https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-
eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/ ) au fost tipărite înainte de 1989 cu destulă greutate şi multă
parcimonie.
„Ca scriitori – nota Victor Felea (despre Leonte Răutu, acel „satrap al culturii împrovizat în
diriguitorul ei”) – suntem la discreția parveniților mediocri, deținători ai tuturor cheilor, îmbuibați ai
veniturilor grase.” (cf. V. Felea, Jurnal, 12 dec. 1964, în rev. „Familia”, Oradea, nr. 2/1994, p. 47).
Nomenclaturiștii comuniști pe de-o parte interziceau (3) tipărirea marii majorități a lucrărilor de
istoria religiilor scrise de Eliade (vezi vol.: Paul Caravia, Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate.
România 1945-1989, Ed. Enciclopedică, București, 2000 din care se poate citi lista cărților lui Mircea
Eliade cenzurate), pe de altă parte, aceiași „diriguitori ai culturii” sperau ca editarea lui Eliade,
chiar așa cu țârâita cum o preconizau ei, să poată servi drept șantaj pentru înduplecarea „celui mai
mare filozof al religiilor din secolul XX” să revină în țară spre a da girul subculturii române
oficiale.
La vremea așa-zisei “reconsiderări” prin articolul cronicarului plastic bursier Humboldt,
articol intitulat Axa lumii şi “spiritul locului”. Componenta sud-est europeană a gândirii lui
Eliade, numele lui Mircea Eliade era practic interzis în mediul academic unde nu se puteau
propune teze doctorat despre Eliade (4) și unde „îmbuibații veniturilor grase” nu i-au permis lui
Mircea Eliade nici măcar să doneze Academiei R.S.R. vreun fond de carte care să-i poarte
numele (vezi Mircea Eliade în arhiva Securității, Ed. Mica Valahie, București, 2008, p. 238). De
la o româncă refugiată în Canada, Eliade află adevărul gol goluț și despre cenzurarea oficială a
numelui său în mediul universitar al Republicii Socialiste România. Când a propus să scrie un
doctorat despre Eliade, tânăra a asistat la panica bruscă a profesorului ei care, după ce a aruncat
paltonul pe telefon (obiect indeobște „microfonizat” de Securitatea comunistă) i-a spus terifiat:
„Dumneata o să mă omori pe mine. Vrei să ne dea afară pe amândoi, ce vrei? Ești inconștientă !”
(Mircea Eliade, Jurnal, vol. II., București, 2004, p. 308).
Din această notație de jurnal, ca și din alte insemnări pe aceeași temă, se vede că renumitul
filozof al religiilor era perfect la curent cu duplicitatea „satrapilor comuniști” care interziceau
citarea operelor lui Eliade în bibliografii, discutarea gândirii sale prin universități, și care amânau
cât puteau publicarea operelor sale științifice în condițiile în care nu mai pridideau cu trimiterea
de invitații să revină în țară (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea spirituală în receptarea din
ţară şi visul premonitoriu al lui Eliade, în “Revista Romana”, Iași, Anul XV, 1 (55), martie 2009,
p.16-17; sau online https://fr.scribd.com/doc/234897986/IsabelaVasiliuScrabaReceptareEliade ).
Dacă la comanda „satrapilor culturii metamorfozați în diriguitorii ei” istoricul religiilor a
rămas până la moarte un „ostracizat” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și detractorii lui, sau,
Răfuiala oamenilor de rând cu omul superior ; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-
eliade/isabelavs-eliadedetractori4/ ; sau http://www.clipa.com/a7934-Isabela-Vasiliu-Scraba-
Eliade-si-detractorii-lui-sau-Rafuiala-oamenilor-de-r226-nd-cu-omul-superior.aspx ), în schimb
cititorii din țară erau foarte avizi de scrierile lui Eliade. Poate de aceea în textul său, spre a mai
tempera spiritele înfierbântate de ecoul sucesului marelui Eliade, falsul dizident de la Tescani a
plasat din start două neadevăruri crase, ambele cu vădite tendinţe manipulatorii în sensul
micşorării (5) realei aprecieri de care s-a tot bucurat Mircea Eliade în Occident.
De o vizibilă vioiciune în exprimarea incoerenţelor ideatice pe fondul unei crase inculturi
filozofice (6), cronicarului Pleșu i-a reușit perfect bagatelizarea gândirii și receptării lui Eliade cu
acea tactică duplicitară a comuniștilor a căror victimă predilectă a fost (și este) Mircea Eliade.
Textul său despre „Axa lumii…la Eliade” - oferit marxistului H.P Duerr care s-a ocupat pe la
începutul anilor optzeci cu două volume omagiale (Aufsaetze zu Mircea Eliade, vezi
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/ ) -, după ce a fost cu
promptitudine publicat într-o revistă comunistă din țară și totodată difuzat peste Cortina de Fier în
volumul Aufsaetze …(1983) a mai fost exportat și în Italia (cam comunistă prin mediile ei
universitare) odată cu alcătuirea volumului Mircea Eliade e l’Italia (Milano, 1987) îngrijit de
Marin Mincu.
Articolul Axa lumii şi “spiritul locului”. Componenta sud-est europeană a gândirii lui
Mircea Eliade, redifuzat după căderea comunismului prin includerea lui în culegerea intitulată
„Limba păsărilor ”) debutează cu informaţii bibliografice false: “Primul text monografic
dedicat, în Occident, lui Mircea Eliade a apărut în 1963”, notează fostul șef al tinerilor
comuniști din Institutul de Istoria Artei desconsiderând adevărul care nu era greu de aflat: deja în
1960 era apărută cartea lui Welbon, Image of Man, an anthropogeny by a Historian of
Religions:Mircea Eliade (cf. M. Eliade, Contribuţii biobliografice, de M. Handoca, 1980, pp.98-
99 ).
Muzeograful de la Tescani pare să fi conceput textul despre Eliade făcându-se a nu stii nici
de Bibliografia lui Mircea Eliade (1980) scoasă la București de Handoca, nici de volumul Mircea
Eliade, Editions de l’Herne (Paris, 1978, p. 405), desi editura pariziană condusă de românul
Constantin Tâcu îi publicase în caietul dedicat lui C. G. Jung (1984) un articol despre Jung deja
publicat de regimul de teroare comunistă în „Art Press” (iunie, 1984), text retipărit și el în
culegerea Limba păsărilor (1994, pp.78-92).
Oricum, dacă cineva ar fi vrut să comenteze minciunile strecurate de bursierul Humboldt în
articolul său, cenzura comunistă determina refuzul oricăror accente critice (7) la adresa
scriitorilor mult mediatizați în regimul comunist, cu atât mai mult cu cât persoana mediatizată
ajungea cu timpul să „stârnească în jurul numelui său unanimitatea de care au parte doar
mediocritățile” (N.I.Herescu, Dreptul la adevăr, Ed. „Jurnalul literar”, București, 2004, p. 180).
„Stângistul” Pleșu mai lansa pe la începutul textului său un alt neadevăr (pentru micșorarea
faimei lui Eliade) scriind următoarele: “A urmat o destul de lungă tăcere, după care însă,
începând din 1976 exegeza (…) a intrat într-o fază de acumulare galopantă”.
Aici atât partea cu “lunga tăcere”, cât si imaginarea unui moment în care situaţia s-ar fi
îmbunătăţit -, sînt pure invenţii, prin nimic probate de cel ce s-a auto-prezentat mereu ca
„dizident” și (mai ales) ca „discipol” al Școlii de filozofie a lui Noica, „școală” negată de însuși
filozoful de la Păltiniș (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Misterul needitării OPERELOR COMPLETE ale
filozofului Noica : https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/himera1scoalapaltinis9/ ; precum si
Himera disciopolatului de la Păltiniș, prilej de fină ironie din partea lui Noica:
https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-himera2scoalapaltinis10/ ). Ce discipol al
unei școli de filozofie este acela pe care Noica îl numește „cronicar plastic” în 1984 ? Si asta
după vreo zece ani de vizite la Păltiniș îngăduite de statul polițienesc care gonea vizitatorii
filozofului Petre Țuțea amenințându-i cu „accidente auto” (cf. Prof. Ion Armeanu în publicația
„Ultimul Socrate: Petre Țuțea-încercare de portret”, Academia Universitară Athenaeum 1992,
p.3). Într-un articol din 1981 (Titluri noi în bibliografia Eliade, în „Aevum”, LV, fasc. 3, 1981,
Milano) I.P. Culianu (asistent de română la Groningen) brodase pe ideea (preluată în 1983 de
Pleșu sub forma „acumulării galopante” ?) că după 1977 ar fi avut loc „o mare relansare a lui
Eliade” (Culianu, Titluri noi…) ajungând să imagineze că Legiunea de onoare și titlul de doctor
honoris causa al Sorbonei (primite de Mircea Eliade, premiat de Academia Franceză) ar fi
reprezentat cine știe ce reparație a vinovăției francezilor care i-au refuzat lui Eliade CU
TREIZECI DE ANI IN URMĂ „un post de cercetător” (I.P. Culianu, Titluri noi în bibliografia
Eliade).
Desigur orice afirmare fantezistă referitoare la receptarea operei lui Eliade nu rezistă la cea
mai sumară verificare bibliografică. Dacă aruncăm o succintă privire în volumul Mircea Eliade,
Editions de l’Herne (Paris, 1978, p. 405) observăm fără efort că de la publicarea monografiei lui
Altizer din 1963 (Mircea Eliade and the Dialectic of the Sacred) până la volumul din 1976 a lui
John Saliba („Homo religiosus” in Mircea Eliade) nu a urmat nici o “o tăcere”, fie ea lungă
ori scurtă, cum dorește Pleșu (prin cel de-al doilea neadevăr) a-şi induce în eroare cititorii.
Tezei de doctorat de la Northwestern University din 1960 (Welbon, Mircea Eiade-Image of Man:
An Anthropogeny by a Historian of Religions) i-au urmat cartea americanului Altizer (singura
amintită de muzeograful de la Tescani), urmată şi ea de teza de doctorat despre Le Thème du
Temps dans l’oeuvre de Mircea Eliade prezentată la Université catholique de Louvain în1965. Un
an mai târziu apărea în Italia la Università di Bari o altă teză dedicată operei lui Mircea Eliade. In
America s-a publicat în 1968 exegeza lui Schreiber, The value of History and of Iesus Christ în
the works of Mircea Eliade, iar în 1969 se publica remarcabila lucrare de 460 de pagini intitulată
Myth and Symbol. Studies in Honour of Mircea Eliade (netradusă în românește) în care Eliade
era omagiat de personalităţi de primă mărime: G. Tucci, P.Ricoeur, G.Dumezil, W. Mueller,
E.Benz, U. Bianchi, E.Junger, G. Spaltmann, de doi dintre cei mai prețuiți universitari spanioli de
origine română, Vintilă Horia (scriitor de limbă franceză laureat al Premiului Goncourt) si George
Uscătescu, precum şi de eseiștii parizieni Emil Cioran şi Virgil Ierunca, etc.
Fostul comunist Pleșu, auto-intitulat “filosof al religiilor”(8), de volumul omagial (Myth
and Symbol. Studies in Honour of Mircea Eliade ) s-a făcut că n-a aflat nici după zece ani, când a
introdus vechiul său text despre Eliade („Axa lumii…”) în culegerea Limba păsărilor (Ed.
Humanitas, 1994). De acest volum îngrijit în America în 1969 de J.K. Kitagawa și Charles Long
s-a făcut mereu că “nu ştie” nici Valter Roman (director al Editurii Politice până în 1989), nici
directorul rebotezatei Edituri Humanitas (cel puțin până în 2016). Probabil din cauza pericolului
de a se face comparația dintre acest volum de omagiere a lui Mircea Eliade la șaizeci de ani și
cele două volume de omagieri alcătuite de salariații directorului interimar Andrei Pleșu la
împlinirea vârstei de 60 de ani, cuprinzând lingușeli găunoase de genul: „simțeam, în fond,
nevoia de a fi spus despre premiatul Pleșu altceva decât povestea cu reușita [sa] planetară” (vezi
G. Liiceanu, „Pleșu –in honorem”, în vol.: In honorem Andrei Pleșu, București, Ed. Humanitas,
2009, p.55).
În SUA, Myth and Symbol (1969) a fost urmat în 1970 de două teze de doctorat despre
contribuțiile lui Mircea Eliade în domeniul filozofiei religiilor, trei teze în 1971, două în 1972 şi
una în Canada la Toronto în 1973. Între 1973 şi 1975 în Japonia s-au tradus şi tipărit 13 volume
de Opere Complete (Istoria religiilor și filozofia culturii), desigur însoţite de felurite exegeze ale
gândirii faimosului istoric al religiilor stabilit din 1956 la Chicago. Scriind o mică prefață la unul
din volume, Eliade observase pe 5 iunie 1975 că în bibliografia celor 13 volume „nu este
înregistrată nici o traducere în limba română” (M. Eliade, Jurnal, vol. II, 2004, p.202).
In 1974 s-au publicat trei doctorate despre Mircea Eliade în Belgia, unul la Otawa în 1975,
alte două la Louvain în 1975, iar în 1976 nu a apărut doar “Homo religiosus” in Mircea Eliade a
lui Saliba, ci şi un volum de exegeză semnat de profesorul de la Universitatea din Roma, Leo
Lugarini, Tema del sacro: R. Otto e Mircea Eliade.
Aşadar de o “tăcere destul de lungă”, - pe care n-am greşi prea mult s-o numim tăcere
“totală” -, nu poate fi vorba decât cu privire la „aclamarea în franceză” (cf. Mihail Neamțu) a
falsului filozof al religiilor fost „cronicar plastic” (apud. C-tin Noica, 1984) vremelnic pasionat
de Eliade (probabil) doar de hatârul lui Constantin Noica (a se citi și textul Mircea Eliade și
hermeneutica artelor, din „Secolul XX” 1978, nr. 2-3 (205-206), pp. 59-54, pe care cronicarul l-a
inclus apoi în culegerea Ochiul și lucrurile, publicată în 1986, în plină așa-zisă „dizidență”, pe
vremea când fostului deținut politic Noica cenzura comunistă îi amâna sine die tipărirea Cărții
arheilor („Pe mine m-au tot dus cu vorba cu CARTEA ARHEILOR la Cartea Românească… si
de trei ani [din 1981] mă pun în plan și nu mi-a apărut”, înregistrare securistă prin pereții camerei
de 8mp de la Păltiniș, vezi vol.II, Noica în arhiva Securității, Ed. Muzeului Literaturii Române,
2010, p. 153 ; vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, Camera 13 a Vilei „Noica” de la Păltiniș ;
http://www.romanianstudies.org/content/2010/09/isabela-vasiliu-scraba-camera-13-a-vilei-noica-
de-la-paltinis/ ). In Jurnalul de la Păltinis (Ed. Cartea Românească, 1983) e „imortalizat” chiar
și momentul când tânărul cronicar plastic i-a trimis la Chicago profesorului Eliade o scrisoare,
spre încântarea filozofului de la Păltiniș.
In ce priveşte receptarea lui Mircea Eliade, numai în perioada celor 14 ani (între 1963 si
1976) avuţi în vedere de falsul „dizident” Andrei Pleșu (care pe 23 august 1989 se întreținea la
Tescani cu Virgil Măgureanu, șeful SRI din 1990, și cu Ion Iliescu, presedintele României după
1990 care i-a povestit întâmplarea senatorului Eugen Mihăescu la vremea când îi fusese consilier;
episodul a mai fost relatat de Tudor Octavian, și el aflat la Tescani în acea zi, cel care l-a făcut
cunoscută întâlnirea la emisiunea „Realitatea zilei”, difuzată de postul „Realitatea TV” pe 23
august 2007 ; a se vedea si Radu Portocală, Autopsie du coup d’Etat roumain : Au pays du
mensonge triomphant, 1994 și Ion Varlam, Pseudo-România, 2004), despre valoarea operei lui
Eliade s-au redactat vreo 20 de lucrări de doctorat în SUA, Canada şi Europa de vest, fără a mai
pune la socoteală sutele de studii în care i-au fost analizate ideile novatoare, apărute prin reviste
sau în multele volume colective tipărite pe la diferite universităţi occidentale (a se vedea selecția
bibilografică de scrieri despre Eliade în vol. Mircea Eliade, Editions de l’Herne, Paris, 1978, pp.
405-409). Asta desigur fără a considera (precum muzeograful de la Tescani) că anul 1976 ar fi
produs vreo schimbare în ritmul de apariţie a exegezelor în marginea impresionantei opere
științifice eliadești.
Citarea culegerii de “studii omagiale” publicată de H.P.Duerr (n. 1943), - unde există şi un
dubios articol (folosit apoi și de Rickets, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și unul dintre
turnătorii lui anonimizați; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/ ) scris
de Ioan Petru Culianu care se pare că trimitea Securității informații despre Eliade (9) -, culegere
considerată de muzeograf un fel de culme atinsă în 1984, chiar un adevărat Everest al aprecierii
de care s-ar fi bucurat Mircea Eliade, aduce o notă înveselitoare în articolul „Axa lumii…” , notă
ce poate deveni încă și mai amuzantă dacă-i adăugăm mărturia lui H. P. Duerr care se declara în
2009 mai marxist ca niciodată: „Eigentlich habe ich heutzutage eine wesentlich positivere
Einstellung dem Marxismus gegenüber als damals”, mărturie desprinsă dintr-un interviu în care
precizase pe jumătate în glumă pe jumătate serios că s-a născut în 1943 la Mannheim, „der Stadt
der »Juden und Bolschewisten«” (10).
Cum bine se ştie, dar se ocultează în mod răuvoitor (de ex., pe cărțile Editurii Humanitas),
Eliade a fost membru a cinci Academii şi profesor honoris cauza a zece universităţi. Generaţii
întregi au învăţat carte după scrierile lui. Marele istoric ale religiilor a fost permanent onorat de
lumea academică occidentală pentru calitatea activității sale ştiinţifice (vezi Isabela Vasiliu-
Scraba, Mircea Eliade și brațul lung al Inchiziției comuniste, în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul
VIII, nr. 11 (84), noiembrie 2014, p.12 si p.22 ; online URL
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/ ).“Acumularea
[mereu] galopantă” a preţuirii sale ca filozof al religiilor a culminat cu premierea în1988 a celor
16 volume la care a fost redactor şef: Mircea Eliade, The Encyclopedia of Religions (Macmillan
8 volume duble, 1987). Prin nenumăratele onoruri care i s-au conferit, Eliade a fost răsplătit de
confraţii din lumea universităților vestice de-a lungul întregii sale vieţi pentru profunzimea
gândirii şi pentru reala îmbogăţire a patrimoniului de valori culturale a omenirii.
Mircea Eliade nu este un pseudo-geniu „consacrat de popor” cum era la modă să se spună
în comunism. Eliade n-a ajuns la premii si onoruri pe criterii extra-culturale, într-o atmosferă de
teroare polițienească exercitată constant de un regim instalat prin fraudă și teroare, ajungând la
milioane de deținuți politici (vezi Monumentul victimelor comunismului din Elveția, la Chene
Bours, aproape de Geneva, cf. Isabela Vasiliu-Scraba, „Rinocerizarea” criteriului biografic la un
istoric dilematic (Andrei Pippidi); https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-rinocerizarea/ ;
sau http://www.totpal.ro/isabela-vasiliu-scraba-rinocerizarea-criteriului-biografic-la-un-istoric-
dilematic/ ; a se vedea și https://blogideologic.wordpress.com/tag/isabela-vasiliu-scraba/ ) într-o
țară ciuntită şi batjocorită prin inventarea limbii moldoveneşti, aşa cum s-a întâmplat cu utecistul
Andrei Pleșu, împins în faţă din cea mai fragedă juneţe, prin larga mediatizare a modestelor sale
fișe de lectură. Doar Andrei Pleșu, după decenii de continuă mediatizare locală (de la tipărirea în
1971 a unor notiţe însoțitoare reproducerilor din albumul Corot unde a făcut „antologia şi
traducerea textelor, selecţia imaginilor şi cronologia”, „exportată” în 1973 prin tipărire în
engleză), continuă să fie notoriu, dar din păcate cu o notorietate slab susţinută de „seria Pleșu” de
la Humanitas (despre „seria Eliade”, vezi https://www.youtube.com/watch?
v=GUvdVrPmFbs&t=37s ). Radu Portocală (fostul director al Institutului Cultural Român din
Paris) făcuse observaţia de bun simţ că „numărul premiilor și al titlurilor de doctor honoris cauza
acumulate de fostul ministru Andrei Pleşu e sensibil mai mare decât acela al cărților
publicate” (v. Radu Portocală, Prieteniile păguboase ale ICR, 10 dec. 2007). Ceea ce se vede si
din wikipedia germană unde sînt trecute șapte distincții iar opera îi este ilustrată cu patru culegeri
de articole și traducerea din 1992 a tezei de doctorat (Peisaj și melancolie) care n-a interesat în
2006 nici o editură serioasă de la Paris (cf. Radu Portocală).
Alexandru Dragomir îi spusese tânărului Fabian Anton că există oameni care nu sînt
faimoşi de pomană, cum a fost Noica, de pildă (vezi interviul des-cenzurat și adnotat de Isabela
Vasiliu-Scraba, Alexandru Dragomir: «Eu mă simt acasă numai în filozofie» ; online URL
http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-adnotat3-Interviu-AlxDragomir.htm ). „Cronicarul plastic”
(cum îl numise filozoful Noica pe A. P. chiar în anul când acesta publicase „Axa lumii…la
Eliade”) a reuşit performanţa de a deveni notoriu rămânând un scriitor ca mulţi alţii, autor de
scrieri lăudate prin relaţii clientelare și pe linie de serviciu (vezi masivele omagii scoase în
aprilie 2009, de doi din cei cinci salariați ai săi, la numai câteva luni după lansarea Institutului de
Istoria Religiilor cu surle și tobe, în octombrie 2008).
 Diferit de alţi „cronicari” doar prin cele două ministeriate, ministrul Andrei Pleșu nu s-a
preocupat să-i lămurească pe vestici cum este cu limba şi cu etnia “moldovenească” nici ca
ministru al culturii, nici ca ministru de externe, ocupat cum era să le spună că România e “ţara lui
Dracula” (11). E drept însă că ambele posturi în guvern au coincis cu vreo zece titluri onorifice,
recolta mai bogată fiind la cel de-al doilea portofoliu ministerial, deşi între timp i-a scăzut
interesul pentru acei îngeri cu care cochetase la Facultatea de Filozofie după „răzmerița
sinucigașă din decembrie 1989” (apud. M. Ciobanu, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Poet la vremea
lui Ahab. Poezii incifrate de Mircea [Sandu] Ciobanu și salvatoarea neînțelegere a criticului
Marian Popa ; online URL https://isabelavs2.wordpress.com/?s=Ciobanu ). Deși pentru Pleșu s-a
înființat „sub cupola Academiei” acel Institut (12) numit Institutul de Istoria Religiilor (H.G. nr.
32/09-01-2008), pentru acest lucru n-a fost nevoie de cine știe ce îmbogățire a istoriei religiilor
cu vreun volum serios de istoria religiilor care să poarte semnătura fostului cronicar plastic.
Fiindcă nici publicarea acelui plăpând curs Despre îngeri (Ed. Humanitas, 2003) și nici tipărirea
colecţiilor de articole (în stilul textului de „export” despre Componenta sud-est europeană a
gândirii lui Mircea Eliade) nu au prea mult de-a face cu istoria religiilor.
Sigur, asta este părerea noastră. Dar ea este indirect confirmată de directorul „interimar” Pleșu
care s-a gândit la “religie şi modernitate”, un cadru făcut anume să intre în el puținul său scris
legat oarecum de domeniul istoriei religiilor. Din pagina a doua a culegerii de texte publicate sub
titlul Despre îngeri, culegere premiată în țară, în 2004, cu Premiul „A.S.P.R.O.” (alegere criticată
de Adrian Marino), se observă auto-prezentarea lui Andrei Pleșu ca “filosof al religiilor”, fără ca
acest lucru să reiasă și din vreo lucrare de istoria religiilor publicată în reviste vestice de
specialitate (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Un eseist preocupat de îngeri și vampiri, în rev.
„Acolada”, Satu Mare, nr.3/2011, p. 16 ; online http://www.scribd.com/doc/167071931/Isabela-
Vasiliu-Scraba-Plesu-vampiri ; sau: http://vlad-mihai.blogspot.ro/2011/05/isabela-vasiliu-scraba-
un-eseist.html ).
Probabil s-a auto-considerat astfel pentru că din 1990 a ţinut (ca ministru al culturii) cursuri
despre îngeri la Facultatea de Filozofie (marxistă) din București, prelegeri a căror inregistrare
se regăsește (partial) în subțirelul volum din 2003. La firava culegere întitulată pompos Despre
îngeri, admiratorii așa-zisului „angelolog” mai numără din nebăgare de seamă studiul despre
îngeri aflat între textele reunite în volumul din 1994, Limba păsărilor, studiu de vreo douăzeci de
pagini republicat în 2003 cu ornamentația nouă a paginilor volumașului Despre îngeri (Ed.
Humanitas, Bucureşti, 2003).
Ambele argumente din care să reiasă cumva că am avea de-a face cu un autentic filozof al
religiilor (primul că ar fi predat „despre îngeri”, altul că ar fi adus prețioase contribuții la nivel
academic in domeniul angelologiei) sînt, asemenea culegerilor Despre îngeri si Limba păsărilor,
cam inconsistente. În maxima ei supra-evaluare, culegerea pe tema îngerilor este considerată (în
familia autorului? de salariații săi?) „als eines der Fundamente fuer die heutige Angelologie”
(contribuție anonimă în de.wikipedia.org./wiki/Andrei_Plesu, adresă accesată la 16/08/2017).
De fapt, subțirimea ambelor volume a reprezentat un avantaj doar în cazul abundentelor
traduceri plătite din bugetul României, traduceri care să lase impresia „aclamării în franceză”
(apud. Mihail Neamțu, fost bursier N.E.C), sau în diverse alte limbi. Despre „Afacerea Pitoresc
și melancolie”, aventura din 2006 a editării în Franța a tezei sale de doctorat (publicată în 1980 și
multpremiată la vremea regimului dictatorial comunist), teză de istoria artei care n-a interesat
editurile Grasset și Fayard, a se citi articolul lui Radu Bărbulescu, I.C.R.: „Matrapazlâcuri” (de
zeci!) de milioane (rev. „Origini/ Romanian Roots”, vol. XIV, No. 9-10 (135-136) September-
Octomber 2008, pp.46).
 În țară însă, din octombrie 2008, un lucru a devenit cert: funcționarea Institutului de Istoria
Religiilor (I.H.R.) finanțat de la bugetul de stat a făcut posibilă alinierea „îngerilor” lui Pleșu
(lectură obligatorie pentru masteranzi) alături de Mircea Eliade și Rudolf Otto :
Sacrul și Profanul - publicat de Mircea Eliade în 1956 și tradus în 2012 în catalană (vezi
https://www.youtube.com/watch?v=q6EWnyRCsaU ; a se vedea și opera eliadescă tradusă în
castiliană : http://biblioteca.aranjuez.es/i18n/consulta/resultados_busqueda.cmd ) și volumul
Sacrul publicat în 1917 de Rudolf Otto se completează neapărat cu progresiștii „îngeri” editați
de fosta Editură Politică în 2003, deținători (din 2004) ai premiului Asociației Editorilor din
România (AER). După ce wikipedia în germană informează că micuța colecție de articole pe
tema îngerilor ar fi nici mai mult, nici mai puțin decât o carte de referință în domeniul
Angelologiei, cititorul german mai află că nu îngerii trebuiesc văzuți în culegerea „angelologului”
Pleșu, ci oamenii, fiindcă la ei se gândește de fapt autorul: „wenn Andrei P. ueber Engel
schreibt…dann denkt er ueber den Menschen in dessen seinbar aufgeklaerter Kultur nach” (de.
Wikipedia.org/wiki, accesat pe 16/08/2017).
Spre a sublinia provincialismul lui Mircea Eliade (desigur nu în accepțiunea în care Eliade
vorbea de „provincialismul” culturii europene desacralizate cu tot dinadinsul), mediatizatul
muzeograf se gândise prin 1983 să fie original. Să nu repete ce-au spus alţii mai ştiutori decât el
despre românitatea latentă din vasta operă a filozofului M. Eliade, format la o excelentă
universitate românească (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu și Mircea Eliade, în rev.
„Convorbiri literare”, Iași, febr. 2001, p.39 și martie 2001, p.31) în efervescenţa culturală a unei
ţări libere şi respectate la Societatea Naţiunilor datorită miniştrilor care o reprezentau. Pe urmele
unui perfect necunoscut, „cronicarul plastic” de atunci a ţinut să evidenţieze la Eliade o aşa-zisă
“componentă sud-est europeană”, fără a-şi bate capul să argumenteze ideea.
In locul oricărei demonstraţii, muzeograful de la Tescani a invocat un obscur profesor de
istoria religiilor de la Universitatea din Ierusalim (un israelit bulgar, sârb, ucrainian sau rus după
numele de rezonanţă slavă) care scrisese despre existenţa unor “elemente de spiritualitate
răsăriteană identificabile în structurile adânci” ale personalităţii lui Eliade, respectiv “romanitate,
adausuri slave, balcanism, francofilie, intruziuni austriece şi germane” (cf. Axa lumii şi “spiritul
locului”. Componenta sud-est europeană a gândirii lui Mircea Eliade, în vol. Limba păsărilor,
Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p.94).
Din 1994 încoace, n-a fost nici o problemă ca Limba păsărilor să fie prezentată clientelei
NEC (formată dintr-o puzderie de bursieri) drept una dintre importantele scrieri de domeniul
istoriei religiilor (13). Desigur atât prin mass-media cât și în cele două volume omagiale alcătuite
de salariații săi Mihai Neamțu și Bogdan Tătaru-Cazaban, trecând cu grijă sub tăcere evidenta
lipsă de unitate ideatică a volumului, coeziunea fiindu-i oferită în exclusivitate de adunarea sub
aceleași coperți a câtorva prefețe, publicarea unor scrisori si retipărirea de articole disparate (în
Limba păsărilor se pot citi niște scrisori despre Noica, prefața din 1981 la Francesco Guardini
alături de introducerea la Sensul creației de Berdiaev, texte despre Jung alături de textul despre
Eliade, un studiu despre ingeri republicat și în volumul premiat în 2004 de A.E.R., etc., a se
vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici și mari ; articol cu peste 2500 de
citiri : http://www.totpal.ro/isabela-vasiliu-scraba-noica-printre-oamenii-mici-si-mari-ai-culturii-
noastre-la-25-de-ani-de-la-moarte/ ). Așa cum bine a observat Vintilă Horia, primul scriitor
nefrancez distins în 1960 cu cel mai de seamă premiu al literelor franceze, „mijloacele moderne
de dezinformare sînt creatoare de false mitologii si de fantomatice valori” (Vintilă Horia). In ce-l
privește pe „istoricul” Pleșu (cu doctoratul în „istorie” luat în 1980), încă și mai potrivită pare a fi
spusa lui George Călinescu după care „poporul poate consacra pe oricine”, așa cum l-a consacrat
pe comunistul poet A. Toma.
 În Limba păsărilor, model perfect de lăutărism ca “un fel de deschidere superficială spre
orice subiect” (apud. A. Pleșu, vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran prin lăutărismul lui Pleșu ;
http://www.romanianstudies.org/content/2011/02/isabela-vasiliu-scraba-cioran-prin-lautarismul-
lui-plesu-despre-inocularea-rusinii-de-a-fi-roman/ ), articolul despre Mircea Eliade ar fi, cum
sugerează titlul, axat pe “spaţiul de obârşie” ca particular îmbinat cu universalul. Cu toate
acestea, Pleșu nu a scris în 1983 despre universal si particular în gândirea lui Eliade, cum induce
în eroare titlul: Axa lumii şi “spiritul locului”. Muzeograful nu a scris nici despre arhaicitatea
ridicată la rangul de universalitate pe care o evidenţiase la Mircea Eliade indianistul Sergiu Al-
George (vezi vol. Arhaic şi universal, 1981), unicul discipol al lui Eliade recunoscut peste hotare,
după ce a scăpat cu viață din regimul de exterminare din temnița politică* unde a stat peste cinci
ani pentru „vina” de a fi citit în 1957 Noaptea de Sânziene (vezi Mircea Eliade, Jurnal, vol. II,
pp. 130-131). Ilustrând într-o notă de subsol a prefeței despre Berdiaev un lăutărism cam afon,
Andrei Pleșu a abandonat “modul jovial de înţelegere” (George Pruteanu, Un Sancho Panza în
Est), doar la gluma lui Petre Țuțea (14) că ruşii “nu au ce căuta în Europa” - evident referitoare la
intrarea în Europa a sovieticilor prin alipirea Basarabiei şi Bucovinei de nord (însoţită de
masacrarea şi întemniţarea a sute de mii de români pentru deznaționalizarea cât mai rapidă a
provinciilor românești acaparate). Punând pe tapet valorile culturii ruse, „jovialul” ministru s-a
făcut că nu înţelege în 1990 gluma fostului deținut politic Petre Țuțea după care Dostoievski “e
neamţ”. El consemnează cu năduf că Petre Ţuţea “torpilează evidenţele printr-un delirant abuz de
autoritate”(Limba păsărilor, 1994, nota de la p.147). Foarte probabil jovialul Pleșu n-a făcut haz
nici de spusa lui Țuțea (referitoare la noii guvernanți) care „n-ar călca a miniștrii”.
Lăutărism dovedește chiar subtitlul articolului despre Eliade (din culegerea Limba
Păsărilor), întrucât el indică în realitate preocuparea autorului pentru “universalitate şi
universalitate-bis la Eliade”. Prima universalitate este privită ca “axă a lumii”. A doua, numită
impropriu provincialism ca “spirit al locului”, este un soi de universalitate de arie mai restrânsă,
sud-est europeană. Veştejind “starea de roză ebrietate a patriotismului local”, calul său de bătaie
în toate împrejurările când vine vorba de valorile majore ale culturii româneşti (vezi Isabela
Vasiliu-Scraba, Cioran prin lăutărismul lui Pleșu. Inocularea rușinii de a fi român, în rev. „Acolada”,
Satu Mare, anul V, 1/2011, p. 17 ; online URL http://www.romanianstudies.org/content/2011/02/isabela-
vasiliu-scraba-cioran-prin-lautarismul-lui-plesu-despre-inocularea-rusinii-de-a-fi-roman/ ), cronicarul
plastic a redactat textul despre Componenta sud-est europeană a gândirii lui Mircea Eliade, cu
gândul la acea „universalitate” atribuită „celui mai mare istoric al religiilor din secolul XX” de
către un obscur universitar (simile simili cognoscitur).
Si totuşi, nicio urmă de „patriotism local” nu transapare în pasajul despre „universalismul
autentic (Dante, Shakespeare, Cervantes, etc.)” care întotdeauna pornește de la un „specific
național, adâncit și transfigurat prin creația geniului într-o valoare universal-umană” (M. Eliade,
Probleme de cultură românească). La fel, Constantin Noica nu era cuprins de “ebrietatea
patriotismului local” când aducea argumente despre universalismul şi românitatea lui Mircea
Eliade, ori când a atins respectivul subiect în interviul din 1981 (vezi Constantin Noica în vol.
Convorbiri cu şi despre Mircea Eliade, 1998, precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Noica despre arheul
istoric întrupat de Mircea Eliade ; online http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-8Noica-
Tabor.htm ). Atunci Constantin Noica a vorbit de căutarea de sine a lui Eliade, căutare “mai
adâncă decât îl îndemna veacul”. In tot ce-a scris, Mircea Eliade s-a căutat pe sine, urmărindu-se
“până la izvoarele sale, româneşti ca şi străine” (apud. Noica), sfârşind prin a preface (în felul său
propriu) iraţionalismul aparent (al vieţii) în existenţă cu sens. Chiar dacă multora, - orbiţi de
mass-media -, opinia lui Constantin Noica nu le este pe plac, credem că ea are mai multă greutate
si îndreptăţire decât părerile confuze (despre universal și universal-bis) avansate de un fals
discipol al lui Noica(15), dublat de un fals “filosof al religiilor”.
-----
Note și considerații marginale:
1. Este vorba de „exportul” volumului Mircea Eliade e l’Italia (1987) îngrijit de Marin Mincu.
„Exportul” de cărți plătite din bugetul României reprezintă un simulacru de „validare pe piața
occidentală”, validare în care probabil a sperat si cu traducerea celor două volume de omagiere a
directorului Andrei Pleșu alcătuite din toamna lui 2008 până în primăvarea lui 2009 de doi
salariați ai săi si apoi traduse în franceză, engleză și germană. Andrei Marga observase că Pleșu,
„favorit al fiecărui regim…a folosit, ca puțin alții din această țară, banii publici pentru o
promovare personală chestionabilă”. O lumină în tenebroasa afacere a „exportului” lucrării de
doctorat în istoria artei (și nu în „istorie”, cum apare în CV-ul lui Andrei Pleșu postat pe pagina
web a Institutului de Istorie a Religiilor, „ihr”, cu inițiale provenite din traducerea englezească) a
adus cu sine scrisoarea de demisie de la conducerea Institutului Cultural Român de la Paris a lui
Radu Portocală din1 dec. 2006: „In 2006, ICR-București a decis să publice teza (Pitoresc și
melancolie) în Franța, de această ‘realizare’ ocupându-se personal d-l Mircea Mihăieș. Dosarul a
ajuns, firește, la Institutul Cultural Român din Paris în primăvara lui 2006...Am început prin a
înmâna acest dosar directorilor a două mari edituri pariziene(Grasset și Fatard) care, după câteva
săptămâni, și-au manifestat dezinteresul total.. Cartea a apărut pe 24 septembrie 2007, dar, câteva
zile mai târziu, Editura Somogy [care o scosese] o anunță ca epuizată. Succes fulgerător? Nici
vorbă! Un editor demn de acest nume nu lasă să se epuizeze un titlu atât de repede, ci îl
retipărește până când satisface cererea pieții. Singura explicație posibilă e că ICR a cumpărat
cele câteva sute de exemplare publicate (fiecare costând 30 de euro, ceea ce e enorm pentru o
lucrare de 190 de pagini!) și le-a pus la hibernat în vreun depozit. Tot așa făcea și Ministerul
Afacerilor Externe înainte de 1989 cu operele lui Ceaușescu, editate pe bani grei în toate limbile
pământului” (vezi Radu Portocală, în rev. „Origini/ Romanian Roots”, vol. XIV, No. 9-10 (135-
136) September-Octomber 2008, p.46). Așadar nici vorbă de vreo „aclamare în franceză” a tezei
de doctorat în istoria artei (A. Pleșu, „Un capitol din istoria vizualității europene: teoria
peisajului”, conducător prof. dr. Paul Petrescu; tipărită cu titlul: „Pitoresc și melancolie”.
Expresia cu „aclamarea” a fost folosită de Mihail Neamțu în înseilările lui ocazionate de volumul
omagial pe care acest salariat al lui A. Pleșu l-a alcătuit directorului său. Teza în istoria artei a
fost multpremiată în comunism, mai degrabă pentru „valoarea” vizitelor autorului în casa lui
Leonte Răutu decât pentru pitorescul ei conținut de genul: „A simțit și el nevoia să strecoare în
imaginea feminin-pasivă a naturii fapta virilă a umanității” (p.181). Intr-o discuție on-line un
comentator nota că „nu vede nici gândirea viguroasă, nici scrisul excelent. E pedat. Dar gol”
(Rux). Si în revista „Contemporanul”, nr. 12/2012 am putut citi că „...există persoane care nu cad
pe spate la culegerile de articole devenite cărți multipremiate ale lui Andrei Pleșu” (a se
vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Un eseist preocupat de îngeri și vampiri, în rev. „Acolada”, Satu
Mare, nr.3/2011, p. 16 ; online http://www.scribd.com/doc/167071931/Isabela-Vasiliu-Scraba-
Plesu-vampiri ).
La adresa www.ihr-acad.ro/docs/cv_andrei_pleșu (accesată pe 16/08/2017) citim că Pleșu ar fi
fost „exclus” din postul de lector în 1982. Celui „exclus din motive politice” oficialitățile
regimului polițienesc comunist i-au permis (într-un mod de-a dreptul ciudat) să ajungă în 1983 la
nemții capitaliști unde a stat cu bursă Humboldt până în 1984.

2.vezi G. Pruteanu, Un Sancho Panza în Est, în rev. “România literară”, nr.8/ 1995, recenzie la
culegerea Limba Păsărilor (1994). După un an de frecventare a mediilor occidentale în calitate
de ataşat cultural la Londra şi la Lisabona, Mircea Eliade observase că unii scriitori au tendinţa de
a-şi însuşi “filozofia la modă a timpului în care trăiesc, chiar în aspectele ei cele mai sterile şi mai
vulgare” (Mircea Eliade, Jurnal, 29 mai 1941). Sosul materialismului dialectic, „la modă” în
totalitarismul comunist, scaldă articolele lui Pleșu despre „intervalul” eticii comuniste, culegere
de articole publicată de cenzura comunistă în 1988 cu titlul „împrumutat” de la o carte a lui
Theodor Adorno. In antologia de texte intitulată Despre îngeri reapare un articol cuprins prima
dată în Limba Păsărilor răsplătit în 1994 (după cum îmi spusese în acel an Virgil Ciomoș) cu un
premiu de un milion de mărci germane. Salariatul Mihail Neamțu scrie în volumul omagial
apărut în 2009 că banii „importantului premiu” ar fi provenit de la distincția „New Europe
Prize for Higher Education” acordată fostului ministru al culturii în 1993 de șase instituții din
diferite colțuri ale lumii, precum Suedia, Olanda, America, Germania, etc. (vezi In Honorem
Pleșu, 2009, p. 40).

3. „Editurile [comuniste] nu publică nimic din opera științifică a lui Eliade...Publicarea lui Mircea
Eliade a fost mult întârziată de (...) oameni cu răspundere în trecut și azi (...): Miron
Constantinescu, Ștefan Voicu, Valter Roman. Aceștia se manifestau vehement ori de câte ori
cineva susținea o asemenea propunere. Lucrurile s-au tot tergiversat. În Polonia sînt traduse unele
din lucrările sale de istorie a religiilor, în Ungaria, la fel, și în Cehoslovacia, nemaivorbind de
traducerea lor în celelalte țări nesocialiste”(10 mai 1978, din vol. Noica în arhiva Securității,
București, Editura Muzeului național al Literaturii române, 2009, p. 322). În volumul Eliade în
arhiva Securității (București, Ed. Mica Valahie, 2008), la data de 1 iulie 1971 se detaliau
traducerile înainte menționate: „în Polonia i-au apărut 4-5 cărți, în Jugoslavia la fel, chiar și
ungurii i-au tradus o carte, însă în România nu i-a apărut încă nimic din punct de vedere teoretic
(...) Eliade crede că există o ostilitate față de el în țară” (Eliade în arhiva Securității, pp. 95-96;
a se vedea și art.: Isabela Vasiliu-Scraba, Scriitori invizibili, în rev. „Oglinda literară”, Focșani,
An XIII, Nr. 146, febr. 2014, p.9844: http://isabelavs.go.ro/Articole/INVIZIB.html ).

4. „Ostracizatul” Mircea Eliade n-a ezitat să-i dea (din puținii săi bani cu care-și întreținea
familia) biografului Handoca 3000 de franci francezi (v. Jurnalul) ca acesta să poată plăti
tipărirea în 1980 a volumului Mircea Eliade-Contribuţii biobibliografice. După căderea
comunismului, M.Handoca a completat acest prim volum din 1980, ajungând la „bibliografia
monumentală” de mai târziu (apud. Marian Popa, Istoria literaturii române, 2001, vol. II, p.847).

5. Micşorarea realei aprecieri de care s-a bucurat Mircea Eliade în lumea academică occidentală
(vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade si detractorii lui, in rev. „Acolada”, Satu Mare, Nr. 4(77),
aprilie 2014, p.15 ; sau online http://www.clipa.com/a7934-Isabela-Vasiliu-Scraba-Eliade-si-
detractorii-lui-sau-Rafuiala-oamenilor-de-r226-nd-cu-omul-superior.aspx ) a fost realizată prin
1983 de comunistul Andrei Pleșu prin minciuni. Marin Niţescu observase că în comunism,
minciuna este “deliberată, calculată, verificată şi tipizată, ca o necesitate interioară, ca un
instrument indispensabil în dialectica puterii” (M. Niţescu, Sub zodia proletcultismului,
București, 1995, p.353). Tactica micşorării importanţei culturale a „celui mai renumit și mai
apreciat istoric al religiilor din secolul XX” se poate observa în toate prezentările lui Mircea
Eliade făcute de Editura Humanitas. Aici sînt fără greş omise toate distincţiile academice primite
de marele filosof al religiilor, iar mai nou tinerilor cumpărărori ai cărţilor lui Eliade nici nu li se
mai arată cine a fost autorul. Pe volumele publicate în anul înființării micului Institut de Istoria
Religiilor (H.G. nr. 32/09-01-2008) condus de un fals istoric al religiilor (A. Pleșu), directorul
editurii Humanitas, în lipsa oricărei prezentări biografice, îi trece lui Eliade două liste. Una cu
 “opera ştiinţifică şi filosofică”, alta cu “opera literară”, fără minima precizare că în ambele liste
e vorba de o selectie de titluri (v. M.Eliade, Intoarcerea din rai, Humanitas, 2008; M.E., India.
Biblioteca maharajahului. Santier, Humanitas, 2008). În schimb, la bio-bibliografia lui Andrei
Pleșu, autor al câtorva culegeri de articole neieșite din rând, fosta Editură „Politică” trece
negreșit întreaga recoltă de onoruri şi premii obţinute pe criterii politice, fie ca șef al uteciștilor
de la Institutul de Istoria Artei, ca director al acestui Institut, ori ca ministru al culturii la vremea
lui Ion Iliescu, fie ca ministru de externe sau ca rector la Colegiul Noua Europă (N.E.C.). Înființat
în 1994 si recunoscut de Ministerul Învățământului în 1999 când Pleșu deținea portofoliul
Ministerului de Externe, Colegiul Noua Europă o are drept directoare pe Anca Oroveanu, fata lui
Leonte Răutu născută pe 26 iulie 1947. Pe pagina web de auto-prezentare a Colegiului Noua
Europă (de unde a fost preluată si difuzată informația și în alte publicații) stă scris că Pleșu ar fi
primit în 1998 Premiul „Hannah Arendt” ceea ce pare a fi un fals dacă ar fi să ne luăm după
numele trecute în wikipedia nemțească pe lista premiaților. Aici în dreptul anului 1998 apar două
persoane, una din Germania, alta din Franța (de.wikipedia.org/ wiki/Hannah Arendt-Preis,
accesată la 16/08/2017 ; internetul face însă posibilă si schimbarea arbitrară a listelor de
premianți, cum am avut prilejul să constat vizitând la începutul și la sfârșitul lunii octombrie
2017 pagina web cu premiile Academiei Franceze unde apăruse la sfârșitul lunii un nume
inexistent care, vezi Doamne, ar fi fost premiat pentru o carte din 1985 scoasă de Edition le Mail
si reeditată după șaptesprezece ani de Edition Du Rocher editură care a „uitat” să menționeze
premiul negreșit trecut pe traducerile românești ale autorului român trimis în 1968 în Franța și
stabilit acolo).

6. Într-un articol publicat în noiembrie 2002 menționasem „grabnica echivalare” [prin ministrul
educației Mihai Sora, cum îmi spusese pe atunci bursierul Virgil Ciomoș] a culegerii de articole
publicate inițial în rev. „Viața Românească” si apoi strânse într-un volum intitulat Minima
moralia (1988) „cu o teză de doctorat în filozofie, de docență, sau cine știe ce alt titlu menit a
satisface fără cusur formalitățile de metamorfozare a lui Pleșu (din 1980 deținător neconsolat al
unui simplu titlu de doctor în istoria artei), în doctor în filozofie, ba chiar în ultra „competent”
conducător de doctorate în filozofie” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „De ce nu a făcut Andrei Pleșu
filozofie”, în rev. „Asachi”, Piatra Neamț, Anul X, Nr. 165, nov. 2002, p.9 ; cu adăugiri, textul a
fost cuprins în vol. : Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topologie a
prezentului, Slobozia, Ed. Star Tipp, 2002, ISBN 973-8134-24-2, pp. 33-48).

7. „Restriction of speech is a key component of the leftist agenda. Otherwise, critics can easily
expose the left’s incessant lying” (A. Suton, accesat pe internet în ian. 2015). A se vedea și
Isabela Vasiliu-Scraba, „Rinocerizarea” criteriului biografic la un istoric dilematic (Andrei
Pippidi); on-line : https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-rinocerizarea/ ; sau
http://www.totpal.ro/isabela-vasiliu-scraba-rinocerizarea-criteriului-biografic-la-un-istoric-
dilematic/ ; a se vedea și https://blogideologic.wordpress.com/tag/isabela-vasiliu-scraba/; vezi și
Isabela Vasiliu-Scraba, Hidra cripto-comunistă contra vetrei monahale de la Râpa Robilor din
Aiud ; http://manastirea.petru-voda.ro/2017/08/25/hidra-cripto-comunista-contra-vetrei-
monahale-de-la-rapa-robilor/ .

8. I. Aranyosi observase “absenţa oricărei activităţi publicistice recunoscut academice la

nivel internaţional al câtorva intelectuali superstar din România numiţi filozofi fără a avea
o operă filozofică de calitate minim acceptabilă” (I.A). Era exact ce remarcasem la rândul meu
atunci când am scris în revista “Acolada” nr.3/2011 despre inexistenţa mult trâmbiţatei „Școlii de
la Păltiniş” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Modelul Păltiniș” și „Modelul Antim” (sau Inutile liste
bibliografice oferite de Noica și lecturi de poezie religioasă în casa boierească a Olgăi
Greceanu); pe internet la https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicaolga/
), inexistentă „Școală de filozofie” care n-a dat în domeniul filozofiei româneşti nimic dincolo de
opera filozofului C-tin Noica, pe seama căreia auto-declarații discipoli au vrut să apară mai
valoroşi decât îi înfăţişau textele lor (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre G. Liiceanu şi
plagierea de tip “inadequate paraphrase” la Patapievici, în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.7-
8/2012, p. 19;
http://confluente.org/Isabela_vasiliu_scraba_despre_g_liice_isabela_vasiliu_scraba_1344313600.
html ; sau URL http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS_PlagiatorulPata5.htm ). Cercetătoarea
Rodica Pop observase că „a-ți asocia numele cu cel al unor persoane onorabile, echivalează
aproape cu o confiscare a operei și gloriei acestora”. Autoarea excelentului volum Histoire
secrete des Mongols (cu M. Even), Gallimard, 1994, fostă angajată la Institutul Sergiu Al-George
(ISOSAG), se referea „orientalistul” Andrei Cornea, plătit de Institutul „Sergiu Al-George”,
„orientalist” care-și plasează bucuros numele alături de numele filozofului de la Păltiniș nu numai
în vecinătatea indianistului Sergiu Al-George care la Roma lucra cu Tucci.

9. I.P. Culianu si-a început articolul Titluri noi în bibliografia Eliade („Aevum”, LV, fasc. 3,
1981, Milano) menționând monografia proprie din 1978 (Ed. Cittadella, Assisi) pe care Eliade a
considerat-o nereușită, astfel că nu a recomandat-o să fie publicată la Paris. Faimosul Eliade a
preferat să promoveze pe piața franceză o carte mai reușită a unui fost student de-al său, D. Allen.
Acesta, împreună cu D. Doeing scoseseră la New York un volum de 260 de pagini cu bibliografia
(cât s-a putut de) completă a scrierilor lui Eliade și a lucrărilor consacrate operei eliadești până în
1980 (D. Allen-D. Doeing, Mircea Eliade: An Annotated Bibliography, New York-London,
1980). Pe 19 ian 1983 I. P. Culianu scria că Hans Peter Duerr i-a dat „chef și prilej” să
polemizeze cu „autorii de zvonuri ciudate privind existența lui Eliade” (în vol. : Culianu, Mircea
Eliade, Ed. Nemira, București, 1998, p. 157). Asistentul de română de la Groningen i-a ascuns
profesorului Eliade textul polemic (M. Eliade und die blinde Schildkroete, pp. 216-243) din
culegerea de studii îngrijită de Duerr (Die Mitte der Welt, 1984 ). Aceasta se vede din scrisoarea
trimisă lui Eliade pe 18 sept. 1984 (Dialoguri întrerupte, Iași, 2004, p. 256). Se pare că din
primăvara lui 1984 doctorandul în istoria religiilor fusese criticat de Virgil Ierunca. Atât el cât și
Monica Lovinescu observaseră atacurile lui Culianu sub pretext că l-ar „apăra”, vezi Doamne, în
textul M.Eliade și broasca țestoasă... (cf. Culianu către prof. M. Eliade, 4 aprilie 1984: „De la
Paris îmi sosesc zvonuri, legate de Die Mitte der Welt, că iarăși am făcut o stângăcie și nepotrivită
încercare să vă ...„apăr”, Dialoguri întrerupte, p. 252). Criticat mai fusese Culianu și din cauza
apariției revistei cuprinzând textul scris prin 1978 de I.P. Culianu împotriva poetului Horia
Stamatu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, La centenarul naşterii poetului Horia Stamatu. Ciudăţenii
cripto-comuniste, în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul VI, sept. 2012, p. 19 ; on-line
http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-Centenar10Horia%20Stamatu.htm ) text care l-a făcut
pe Virgil Ierunca să-i scrie lui Culianu că îl consideră om al Securității (vezi Isabela Vasiliu-
Scraba, Micșorarea lui Mircea Eliade şi gonflarea lui I. P. Culianu prin felurite tertipuri, în rev
„Tribuna”, Cluj-Napoca, oct. si nov. 2013, titlu anonimizat de motorul de căutare Google odată
cu indicarea acestui reper ; online http://www.scribd.com/doc/179318328/Isabela-Vasiliu-Scraba-
Mic%C8%99orarea-lui-Eliade-%C8%99i-gonflarea-lui-Culianu-prin-felurite-tertipuri ; a se
vedea si Isabela Vasiliu-Scraba, Era minciunilor legate de cariera lui Culianu , în rev. „Cetatea
Culturală”, Cluj-Napoca, sept. 2013 ; sau online http://www.scribd.com/doc/172864407/Isabela-
Vasiliu-Scraba-ERA-MINCIUNILOR-LEGATE-DE-CARIERA-LUI-I-P-CULIANU-%C5%9EI-
O-NOU%C4%82-IPOTEZ%C4%82-A-LUI-EZIO-ALBRILE-PRIVITOARE-LA-
ASASINATUL-POLITIC-DE-L). Presupunerea lui Virgil Ierunca a fost confirmată odată cu
publicarea unei note informative despre profesorul Mircea Eliade scrisă foarte probabil de
Culianu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și unul dintre turnătorii lui anonimizați, în
rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.1(110), ianuarie 2017; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-
eliade/secuculieliade/).

10. „Als ich [H. P. Duerr] die Zivilisationstheorie von Norbert Elias in Frage gestellt habe, ist mit
klar geworden, was es bedeutet, ein Interpretationskartell anzugreifen, Leuten ein
Meinungsmonopol streitig zu machen. Da verwandeln sich ganz plötzlich scheinbar
triebkontrollierte Berufsdenker in Machtpolitiker, die selbst die unsaubersten Mittel benutzen, um
ihre Herrschaft zu erhalten” (FACTS. „Das schweizer Nachrichtenmagazin”, Nr.9, 29. Februar
1996).

11. vezi Andrei Pleșu, Despre îngeri, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003, p.160; şi Isabela Vasiliu-
Scraba, Inspiraţia angelică a d-lui Pleșu, în vol. Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir
în singurătatea gândului, 2004, pp.100-104 care se poate citi on-line la
http://www.scribd.com/doc/130854967/Isabela-Vasiliu-Scraba-AlxDragomir-propedeutica ; a se
vedea online și http://www.scribd.com/doc/167071931/Isabela-Vasiliu-Scraba-Plesu-vampiri.

12. Salariatul Mirel Bănică s-a arătat supărat pe orele de religie din școli ca și directorul său
Andrei Pleșu - care a ținut pe 20 octombrie 2008 „sesiunea inaugurală a Institutului de Istoria
Religiilor”. Acest institut are cinci angajați (vezi T. Baconsky, Din polul plus, în „Dilema veche”,
Anul V, nr. 239, 11 sept. 2008, articol unde sunt menționați Mirel Bănică și Mihail Neamțu
împreună cu Bogdan Tătaru-Cazaban, - cei doi care vor scoate în aprilie 2009 două volume
omagiindu-l pe Pleșu -, Andrei Oișteanu, și Eugen Ciurtin drept angajați la Institutul de Istoria
Religiilor înființat în 2008). Mirel Bănică („specialist în ortodoxie”) visa să scrie despre
“fasciştii” Eugen Ionescu, Mircea Eliade și Cioran, regretând că i-a luat-o Alexandra Laignel-
Lavastine înainte. Theodor Cazaban observa la Paris escalada în confuzie pornită de la cuvântul
“legionar”, însemnând fascist, “fascist” însemnând nazist, iar “nazist” însemnând ce-i mai rău pe
lume: “In acest amalgam, în această escaladă de confuzie se poate practica orice fel de
manipulare”, concluziona autorul remarcabilului roman Parage. Salariatul Mirel Bănică o
admira pe autoarea volumului despre “uitarea fascismului” într-o emisiune a lui Patapievici (TV
Cultural, 13 martie 2009). Curios este că și după două decenii de când a trecut epoca ateismului
obligatoriu din vremea martirizării Părintelui Arsenie Boca, „specialistul” M. Bănică s-a apropiat
de fenomenul pelerinajelor religioase asemeni unui absolvent al Academiei „Ștefan Gheorghiu”
(condusă de Leonte Răutu) scriind că „ortodoxia întreagă…de la 1054 este „fundamentalistă”
(Câteva note despre fundamentalismul religios, în Revista „22”, Nr. 10, din 1-7 martie 2011,
p.12 ; vezi și art. : Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea martirică a părintelui Arsenie Boca, un
adevăr ascuns ; online URL https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-
martiriul7-boca/ ) . Cartea despre fenomenul pelerinajelor a „specialistului în ortodoxie” a urmat
volumului despre zisele “alunecări fasciste” ale Bisericii ortodoxe din România interbelică având
la bază chiar doctoratul lui Mirel Bănică din 2004 stipendiat de New Europe College al cărui
rector Pleșu este aceași persoană cu directorul Institutului de Istoria Religiilor care îl are pe M.
Bănică salariat.
13. In fişa din Who’s who (Pegasus Press, Bucureşti, 2002, p. 518), Andrei Pleșu uită să treacă
activitatea sa de lider al tineretului comunist din Institutul de Istorie a Artei, în schimb se trece
“istoric şi profesor universitar” [fără a specifica domeniul istoriei artei] cu doctoratul în
„istorie” luat în 1980. Trimis în Germania capitalistă cu bursă Humboldt după episodul
Meditației Transcendentale el n-a căzut grațiile puterii comuniste, bine reprezentată de Leonte
Răutu „satrapul culturii metamorfozat în diriguitorul ei” satrap căruia un jurnalist de stânga s-a
grăbit să-i ia un interviu când Iliescu ajunsese pe tronul lui Ceaușescu. Că se afla în grațiile
regimului comunist reiese si din nivelul salarizării sale la Tescani, depășind de departe leafa
oricărui alt muzeograf de pe lista de plată a salariilor, cum îmi spusese poetul dr.Pan Izverna,
angajat ca și el ca muzeograf în București. Muzeograf la Tescani până pe 28 decembrie 1989,
falsul disident era „păzit” de un soldat care nu mai știa ce bunătăți să-i mai gătească (vezi
Scrisoarea sculptorului Bata Marinov din 8 febr. 2012; on line
http://www.romanianstudies.org/content/2013/02/marea-pacaleala-scrisoarea-lui-bata-marianov-
catre-sorin-iliesiu/ .). După 1990 ministrul culturii A. Pleșu devine si director al Institulului de
Istoria artei. În anul universitar 1991-1992 apare brusc, din lector la Arte Plastice, profesor
universitar la Facultatea de Filozofie. Dintr-o regretabilă scăpare, în fișa din Who’s who
(București, 2002) nu este trecut profesoratul „despre îngeri” din anul universitar 1990-1991 și
nici momentul când, fără să fie absolvent de filozofie şi fără a avea doctoratul în domeniul
filozofiei, pe 15 oct. 1990, Pleșu a făcut pe conducătorul de doctorate în istoria filozofiei spre a-i
conduce teza de doctorat lui Radu Bercea, numit de ministrul Pleșu director la nou înființatul
Institut de studii orientale „Sergiu Al-George” (ISOSAG, cu cinci salariați si 2 cercetători prin
cumul de funcții) aflat în subordinea Ministerului Culturii, institut care a funcționat 14 ani fără
Consiliu Stiințific, în schimb a tot făcut cercetători de gradul I cu salarizare maximă (apud.
Rodica Pop si Tiberiu Lovin, Institutul fantomă de studii orientale, Evenimentul zilei, 10 iulie
2006, de unde aflăm că cei din clientela lui Pleșu deveniți salariați ISOSAG ar fi „incompetenți,
fără studii de specialitate, fără lucrări…lipsiți de recunoaștere internațională”, auto-numiți
„specialiști” lăudându-se reciproc, pentru că au primit de la Pleșu burse NEC, ceea luminează
relația lor clientelară si nu reprezintă niciun certificat de calitate). În mod curios, la prezentarea
lui Pleșu trecută pe volumul Limba Păsărilor (Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994) nu este specificat
nici cursul despre îngeri din 1990-1991, si nici (precum în fişa din Who’s who ) că ministrul
culturii a fost „profesor la Facultatea de Filozofie din anul 1991”. Pe volumul scos de Humanitas
în 1994 este trecut că ar fi fost “profesor din 1992”.

14. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Petre Ţuţea: “orice mare inteligenţă basculează între religie şi
filosofie”care se poate citi în engl. ; on-line http://www.scribd.com/doc/171890628/Isabela-
Vasiliu-Scraba-NaeTuteaEngl .

15. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Himericul discipolat de la Păltiniș, pretext de fină ironie din
partea lui Noica, în rev. Acolada, nr.4 (67), aprilie 2013, p.16 - 17 ; precum și Isabela Vasiliu-
Scraba, Himera „Școlii de la Păltiniș”, ironizată de Noica, în rev. Acolada, nr.2 (65), febr. 2013,
p.16 si p.22 . Despre autoare a se citi articolul din revista canadiană „Observatorul” :
http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=13438 .
Referințe bibliografice minimale:
- Scrisoarea sculptorului Bata Marinov din 8 febr. 2012; online
http://www.romanianstudies.org/content/2013/02/marea-pacaleala-scrisoarea-lui-bata-
marianov-catre-sorin-iliesiu/.
- Ion Varlam, Pseudoromânia. Conspirarea deconspirării, București, Ed. Vog, 2004.
- Andrei Pleșu, Axa lumii şi “spiritul locului”. Componenta sud-est europeană a
gândirii lui Mircea Eliade, în culegerea de texte scrise între 1981 și 1994 intitulată Limba
păsărilor, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994.
- Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și brațul lung al inchiziției comuniste, pe
hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 269/2013, p.12; sau online
http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-EliadeWikipedii5.htm .
- Isabela Vasiliu-Scraba, Radu Gyr despre falsificarea istorie literare la
„acrobatul” George Călinescu; on-line, http://www.radiometafora.ro/2015/05/21/radu-
gyr-1905-1975despre-acrobatiile-lui-calinescu-publicat-de-isabela-vasiliu-scraba/ .
- Isabela Vasiliu-Scraba, Un eseist preocupat de îngeri și vampiri, în rev. „Acolada”,
Satu Mare, nr.3/2011, p. 16 ; sau online http://www.scribd.com/doc/167071931/Isabela-
Vasiliu-Scraba-Plesu-vampiri .
- Isabela Vasiliu-Scraba, Himera Școlii de la Păltiniș ironizată de Noica, în rev.
„Acolada”, nr 2(65), febr.2013, p.16 si 22 ; sau online http://www.agero-
stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Himera%20scolii%20de%20la%20Paltinis
%20ironizata%20de%20Noica.htm .
- Isabela Vasiliu-Scraba, Himera disciopolatului de la Păltiniș, prilej de fină ironie
din partea lui Noica, în rev. „Acolada”, nr 3(66), martie 2013, p.16 si 23 ; sau online
http://www.omniscop.ro/himera-discipolatului-de-la-paltinis-pretext-de-fina-ironie-din-
partea-lui-noica/ .
- Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici și mari la 25 de ani de la
moarte; on-line http://www.romanianstudies.org/content/2012/07/isabela-vasiliu-scraba-
noica-printre-oamenii-mici-si-mari-ai-culturii-noastre/ ; sau http://www.totpal.ro/isabela-
vasiliu-scraba-noica-printre-oamenii-mici-si-mari-ai-culturii-noastre-la-25-de-ani-de-la-
moarte .
- Isabela Vasiliu-Scraba, Filozofia lui Noica, între fantasmă și lucititate, Slobozia,
1992. https://philpapers.org/rec/VASFLC .
- Isabela Vasiliu-Scraba, Scriitori invizibili, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, An
XIII, Nr. 146, febr. 2014, p.9844: http://isabelavs.go.ro/Articole/INVIZIB.html.
- Isabela Vasiliu-Scraba, Filozoful Noica, un marginalizat al culturii comuniste și
post-comuniste ; sau http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-
AGERO/CULTURA/Noica%20marginalizat%20de%20IVS.htm .
- Radu Bărbulescu, I.C.R.: „Matrapazlâcuri” (de zeci!) de milioane, în rev.
„Origini/ Romanian Roots”, vol. XIV, No. 9-10 (135-136) September-Octomber 2008,
pp.42-48.
- Isabela Vasiliu-Scraba, Despre G. Liiceanu şi plagierea de tip “inadequate
paraphrase” la Patapievici, în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.7-8/2012, p. 19 ; sau
online URL http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS_PlagiatorulPata5.htm ).
- Isabela Vasiliu-Scraba, Alexandru Dragomir: «Eu mă simt acasă numai în
filozofie» ; sau online http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-adnotat3-Interviu-
AlxDragomir.htm .
- Isabela Vasiliu-Scraba, „Noica nu a avut influență asupra lui Liiceanu și Pleșu” ;
http://www.omniscop.ro/noica-nu-a-avut-influenta-asupra-lui-liiceanu-si-plesu/ ; sau
https://isabelavs2.wordpress.com/miscellanea/2partea7sfinterviualxdrag/; sau
http://www.napocanews.ro/2014/09/interviu-noica-nu-a-avut-influenta-asupra-lui-
liceeanu-si-plesu.html .
- Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre Școala tăiristă inaugurată de Nae Ionescu, pe
hîrtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 258/2013, 1-15 iunie 2013, pp.4-5, sau
http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-Memorialistica2Tribuna258.htm .
- Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese ascunse, pe
hârtie în rev. „Vatra veche”, Anul VI, nr.2 (62), febr. 2014, pp.46-50,
http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-WIKIPEDIAro19.htm , sau varianta intitulată
Wikipedia.ro citită printre rânduri,
http://blogideologic.wordpress.com/2013/06/02/isabela-vasiliu-scraba-wikipedia-ro-citita-
printre-randuri/ .
- Isabela Vasiliu-Scraba, Platon la doi foști discipoli ai Profesorului Nae Ionescu:
Mircea Vulcănescu șI Mircea Eliade, pe hârtie în „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XV,
nr.342/ 2016, p.10 și p.31; https://isabelavs2.wordpress.com/vulceliadeplaton / .
- Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în
singurătatea gândului, 2004 ; se poate citi on-line la
http://www.scribd.com/doc/130854967/Isabela-Vasiliu-Scraba-AlxDragomir-propedeutica
.
- J.K. Kitagawa, Charles Long, Myth and Symbol. Studies in Honour of Mircea
Eliade, 1969.
- Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea spirituală în receptarea din ţară şi visul
premonitoriu al lui Eliade, în “Revista Romana”, Iași, Anul XV, 1 (55), martie 2009, p.16-
17; http://astra.iasi.roedu.net/pdf/nr55p16-17.pdf ; fragm. pe hârtie în rev. „Argeș”, Pitești,
Anul VIII (XLIII), Nr.12 (318), dec. 2008, p. 36;
https://fr.scribd.com/doc/234897986/IsabelaVasiliuScrabaReceptareEliade .
- Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu și Mircea Eliade, în rev. „Convorbiri literare”,
Iași, febr. 2001, p.39 și martie 2001, p.31, cuprins în volumul bilingv român-englez care
se găsește în mari biblioteci americane și europene, Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul
răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Țuțea, Cioran, Noica, Eliade, Mircea
Vulcănescu si Vasile Băncilă, Slobozia, Ed. Star Tipp, 2000; sau online în engleză URL
http://isabelavs.go.ro/Discip/CAP10.html .
- Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu despre „superbia animi”, pe hârtie în
„Acolada”, Satu Mare, anul X, nr 6 (103), iunie 2016, p. 10;
https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-creatiune .
- Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu în unica și dubla ei înfățișare,
Slobozia, Ed. Star Tipp, 2000, ISBN 973-8134-06-4; https://philpapers.org/rec/VASMLN
; a se vedea șI http://www.worldcat.org/title/metafizica-lui-nae-ionescu-in-unica-si-in-
dubla-ei-infatisare/oclc/48753439 .
- Isabela Vasiliu-Scraba, Micșorarea lui Eliade si gonflarea lui Culianu prin felurite
tertipuri, pe hârtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 266/2013, pp. 7-8 si nr. 267/ 2013,
pp. 5-6, octombrie, pe internet titlul acestui articol din „Tribuna” clujană este anonimizat
de motorul Google; titlul articolului apare afișat de Hulbee; sau online
https://fr.scribd.com/doc/179318328/IsabelaVScrabaMicsorareEliadeGonflareCulianu .
- Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade într-o colaborare cu bucluc, în rev.
„Poesis”, Satu Mare, ian.-martie 2010, pp. 74-78; https://www.agero-
stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Mircea%20Eliade%20intr-o%20colaborare
%20cu%20bucluc%20de%20IVS.htm , sau
https://fr.scribd.com/doc/188003307/IsabelaVScrabaEliadeCuliBeletristica si în rev.
„Jurnalul literar”, București, ian.- martie 2010, si
https://fr.scribd.com/doc/226206379/IsabelaVasiliuScrabaEliadeCuliBeletristica.
- Isabela Vasiliu-Scraba, Era minciunilor legate de cariera lui Culianu , în rev.
„Cetatea Culturală”, Cluj-Napoca, sept. 2012 ; sau on line
http://www.scribd.com/doc/172864407/Isabela-Vasiliu-Scraba-ERA-MINCIUNILOR-
LEGATE-DE-CARIERA-LUI-I-P-CULIANU-%C5%9EI-O-NOU%C4%82-IPOTEZ
%C4%82-A-LUI-EZIO-ALBRILE-PRIVITOARE-LA-ASASINATUL-POLITIC-DE-L.
- Isabela Vasiliu-Scraba, Răbdarea îngerească a lui Mircea Eliade cu Ioan Petru
Culianu, psiho-sociolog al religiilor, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, Anul VII, nr. 84,
dec. 2008, p.3956, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/rabdareaEliade8.htm .
- Isabela Vasiliu-Scraba, Un al patrulea volum de Istoria credințelor si ratatele
colaborări ale lui Eliade cu I.P. Culianu, pe hârtie în rev. „Argeș”, Pitești, Anul IX
(XLIV), Nr.4 (322), aprilie 2009, p. 22, sau
http://www.isabelavs.go.ro/Articole/Culianu_in_colab3.htm .
- Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângerilor.Nae Ionescu prin discipolii
săi : Țuțea, Cioran, Noica, Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, Slobozia, Ed.
Star Tipp, 2000, ISBN 973-8134-05-6; https://philpapers.org/archive/VASILR.pdf .
- Isabela Vasiliu-Scraba, Petre Ţuţea: “orice mare inteligenţă basculează între
religie şi filosofie” ; sau online URL https://isabelavs2.wordpress.com/nae-
ionescu/isabelavs-tuteanae/ ; textul se poate citi în engleză on-line
http://www.scribd.com/doc/171890628/Isabela-Vasiliu-Scraba-NaeTuteaEngl .
- Isabela Vasiliu-Scraba, Poet la vremea lui Ahab. Poezii incifrate de Mircea
[Sandu] Ciobanu și salvatoarea neînțelegere a criticului Marian Popa ; sau online URL
https://isabelavs2.wordpress.com/?s=Ciobanu .
- Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade si detractorii lui, in rev. „Acolada”, Satu Mare, Nr.
4(77), aprilie 2014, p.15 ; sau on line http://www.clipa.com/a7934-Isabela-Vasiliu-
Scraba-Eliade-si-detractorii-lui-sau-Rafuiala-oamenilor-de-r226-nd-cu-omul-
superior.aspx . o variantă mai elaborată din site-ul personal,
http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-EliadeDetractori4.htm; vezi si
https://fr.scribd.com/doc/225083365/IsabelaVasiliuScrabaEliadeDetractori.
- Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade, Vintilă Horia și un istoric răpit prin
Berlinul de est, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 333/2016, pp. 19-20; si
nr.334/2016, p.25; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-auredecei/
- Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran prin lăutărismul lui Pleșu. Inocularea rușinii de a
fi român, în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul V, 1/2011, p. 17 ; sau on-line URL
http://www.romanianstudies.org/content/2011/02/isabela-vasiliu-scraba-cioran-prin-
lautarismul-lui-plesu-despre-inocularea-rusinii-de-a-fi-roman/.
- Isabela Vasiliu-Scraba, Noica despre arherul istoric întrupat de Mircea Eliade, pe
hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 253/2013, pp. 4-6, sau,
http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-8Noica-Tabor.htm .
- Isabela Vasiliu-Scraba, Războiul religios permanent (C. Noica și Horia Stamatu);
http://modeleromanesti.blogspot.ro/2010/02/articole-razboiul-religios.html .
- Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade si a
Părintelui Arsenie Boca, pe hârtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 255/2013, pp.9-
10, sau, o variantă mai scurtă, în rev. „Nord literar”, Baia Mare, nr. 2 (93), februarie 2011,
http://www.nord-literar.ro/index.php?
option=com_content&task=view&id=998&Itemid=46.
- Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea martirică a părintelui Arsenie Boca, un adevăr
ascuns la Centenarul sărbătorit la M-rea Brâncoveanu ; URL
https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/.
- Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade despre neo-platonismul din arta lui
Camilian Demetrescu, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 264/2013, pp. 28-29,
sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-Eliade10-Camilian.htm sau online în
Revista „Agero” din Stuttgart,
https://fr.scribd.com/doc/168929559/IsabelaVasiliuScrabaEliadeCamilianDemetrescu .
- Isabela Vasiliu-Scraba, „Modelul Păltiniș” și „Modelul Antim” (sau Inutile liste
bibliografice oferite de Noica și lecturi de poezie religioasă în casa boierească a Olgăi
Greceanu), în revista „Clipa”, SUA, Ediția 1178 din 20iunie 2015 ;
http://www.clipa.com/a13398-Modelul-Antim.aspx sau la
https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicaolga/.
- Isabela Vasiliu-Scraba, Un fals filosof al religiilor -Andrei Pleșu- despre unul
autentic: Mircea Eliade, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XIII, 1-15ian., nr.
272/2014, pp.15-16, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-
PlesuEliade10.htm.
- Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade la 25 de ani de la moartea acestuia și la 30
de ani după moartea discipolului său, Sergiu Al-George, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu
Mare, nr.10, octombrie 2011, p.6, 7, si 26, online la
http://www.scribd.com/doc/167095578/Isabela-Vasiliu-Scraba-In-%C5%A3ara-lui-
Mircea-Eliade-la-25-de-ani-de-la-moartea-acestuia-%C5%9Fi-la-30-de-ani-dup%C4%83-
moartea-discipolului-s%C4%83u-Sergiu-Al-George , sau
http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-11Precizari-Wendy_despreCulianu.htm .
- Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și unul dintre turnătorii lui anonimizați, în
rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.1(110), ianuarie 2017, p.17;
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/.
- Isabela Vasiliu-Scraba, Alterarea adevărului pe fundal de Mircea Vulcănescu, pe
hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, Partea I-a, nr.12(121), decembrie 2017, anul XI, p.13
si Partea II-a, nr. 1 (122), ianuarie 2018 (anul XII), p.13.
- Isabela Vasiliu-Scraba, Despre lipsa de individualizare a călăilor, sau Despre lipsa
individualizării anchetatoarei din romanul eliadesc „Pe Strada Mântuleasa”, pe hârtie în
rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XII, 16-28febr., nr. 251/2013, pp.20-21, sau
http://fr.scribd.com/doc/172501135/IsabelaVScrabaEliadeStrMantuleasa .
- Isabela Vasiliu-Scraba, Acad. M. Eliade și neo-iobăgia ideologică post-
decembristă; pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XV, 1-15aprilie 2016, nr.
326/2016, pp.24-25 ; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-
acadmieliade /; sau
http://www.scribd.com/doc/200150811/IsabelaVasiliuScrabaAcadEliade .
- Isabela Vasiliu-Scraba, Românismul lui Mircea Eliade și teroarea istoriei, pe hârtie
în „Acolada”, Satu Mare, anul X, nr 10 (107), octombrie 2016, p.13;
https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/romanismeliade/ .
 - Isabela Vasiliu-Scraba, False dispute cu ideile lui Eliade și cu Nae Ionescu: pe
hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.6(115), iunie 2017, pp.17-18;
https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-polemicaeliadenae/.
- Isabela Vasiliu-Scraba, Camera 13 a Vilei „Noica” de la Păltiniș ;
http://www.romanianstudies.org/content/2010/09/isabela-vasiliu-scraba-camera-13-a-
vilei-noica-de-la-paltinis/ ; pe hârtie în rev. „Discobolul” (Alba Iulia), Anul XIII, Nr. 151-
152-153, iul.-aug.-sept. 2010, pp.256-260; https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-
noica/pelerinaj-noica/; Pe 22 aug.2017 am primit de la universitarul sibian Valeriu Manuel
următoarea veste: „De câțiva ani, reședința lui Noica de la Păltiniș a fost închisă, nu se
mai poate vizita, nu mai există pe alee nici măcar un semn indicator. Ministerul Culturii ar
trebui să se implice și să redea circuitului cultural această reședință. Nimeni nu are dreptul
să cumpere și să închidă clădiri care fac parte din patrimoniul cultural național!” (V.M., e-
mail din 22/o8/2017).

Cuvinte cheie: „Cel mai mare istoric al religiilor din sec. XX” -- Mircea Eliade – Noica –Isabela Vasiliu-
Scraba—micșorarea faimei lui Eliade --manipulare –falsa dizidență a lui Andrei Pleșu.

Autoare: ISABELA VASILIU-SCRABA, vezi fișa scriitoarei înainte de vandalizarea ei de

către birocratul „Mycomp” care îndepărtează din wikipedia informațiile despre studiile ei
post-universitare si din titlurile cărților pe care scriitoarea le-a publicat în post-comunism;
https://isabelavs2.files.wordpress.com/2014/12/fisa-din-wikipedia-ro.pdf .
Există chiar și un plătitor care a asigurat pe Google anonimizarea titlului articolului Isabelei Vasiliu-Scraba,
Micșorarea lui Eliade și gonflarea lui Culianu, din prima pagină a revistei „Tribuna”, Cluj-Napoca, 266/2013, titlul
apărând ne-anonimizat cu motorul de căutare Hulbee.

Sursa : https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-plesueliade10/ .

* La pg. 201 din Raportul de condamnare a comunismului se poate citi cum „s-au fabricat procese fantomă
de tip sovietic in care erau amestecați de-a valma acuzațI de proveniență foarte deosebită, care –mulțI- nici nu se
cunoșteau între ei… în așa fel ca din complexitatea LOTULUI să rezulte că…erau legațI printr-un plan comun de
subminare a regimului” (apud. Ion Spânu, Legea 217/2015 se bate cap în cap cu raportul final de condamnare a
comunismului; http://www.ziaristionline.ro/2016/03/21/vladmir-tismaneanu-gata-sa-il-atace-pe-alexandru-florian-
ion-spanu-legea-2172015-antilegionara-se-bate-cap-in-cap-cu-raportul-final-de-condamnarea-comunismului/ ).