Sunteți pe pagina 1din 11

MMIINNIISSTTEERRUULL EEDDUUCCAAȚȚIIEEII,, CCEERRCCEETTĂĂRRIIII ȘȘII IINNOOVVĂĂRRIIII RROOMMÂÂNNIIAA UUNNIIVVEERRSSIITTAATTEEAA DDEE VVEESSTT TTIIMMIIȘȘOOAARRAA FFAACCUULLTTAATTEEAA DDEE LLIITTEERREE,, IISSTTOORRIIEE ȘȘII TTEEOOLLOOGGIIEE ŞŞCCOOAALLAA DDEE SSTTUUDDIIII DDOOCCTTOORRAALLEE

PPUUBBLLIICCIISSTTIICCAA LLUUII MMIIRRCCEEAA EELLIIAADDEE ŞŞII OOPPłłIIUUNNIILLEE TTIINNEERREEII GGEENNEERRAAłłIIII

CCoonndduuccăăttoorr şşttiiiinnțțiiffiicc::

PPrrooff uunniivv ddrr CCOORRNNEELL UUNNGGUURREEAANNUU

DDooccttoorraanndd::

VVIIVVIIAANNAA PPOOCCLLIIDD DDEEHHEELLEEAANN

TTIIMMIIȘȘOOAARRAA

22000099

PUBLICISTICA LUI MIRCEA ELIADE ŞI OPłIUNILE „TINEREI GENERAłII”

REZUMAT

Am abordat această temă fiindcă în ultimii ani au apărut numeroase volume de documente inedite legate atât de viaŃa lui Mircea Eliade cât şi de anii '30 ai culturii române, documente care nuanŃează tema atât de dezbătută a relaŃiei publicisticii lui Mircea Eliade cu opŃiunile „tinerei generaŃii”. Recapitulările noastre îşi propun o aşezare mai corectă a scriitorului în anii '30 ai culturii române, o abordare care are în vedere întregul operei. Mircea Eliade s-a afirmat pe scena culturală românească a epocii, fiind ghid spiritual şi „şef de coloană” al „tinerei generaŃii”, remarcându-se în rândul tinerilor intelectuali ai acelei vremi prin talent şi deschidere către o multitudine de domenii. SusŃinea cu pathos interesele colegilor săi, înaintând ideea că orice generaŃie de elită a unei culturi este menită să realizeze ceva durabil, să lase drept moştenire spirituală urmaşilor valorile sale, la fel ca înaintaşii lor, încercând totodată să-i depăşească atât în gândire, cât şi în atitudinile faŃă de problemele culturii, în particular, şi faŃă de problemele vieŃii, în general. Asta nu înseamnă că „tânăra generaŃie” i-a contestat pe predecesori, ba dimpotrivă, i-a admirat şi le-a dedicat elogii. De pildă, Mircea Eliade vorbeşte în câteva dintre articolele sale despre personalităŃile „titanice” ale culturii şi literaturii române: Mihai Eminescu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan etc. În activitatea sa în domeniul publicisticii, Mircea Eliade a manifestat un interes acut pentru problemele perioadei respective. Articolele sale reflectă propria gândire şi concepŃie asupra realităŃilor vremii. Prin conferinŃele susŃinute în cadrul AsociaŃiei „Criterion” şi la Radio România, tânărul Mircea Eliade răspândea ideea inoculării fenomenelor culturale în mentalitatea tinerilor, descoperindu-le acestora noi şi diverse căi de cunoaştere. Există o bibliografie abundentă a unor autori care s-au devotat o viaŃă studiului operei eliadeşti. Fiecare dintre ei optează pentru Mircea Eliade în numele unei autorităŃi culturale, dar şi în numele unor afinităŃi, pe care am încercat să le subliniem, pornind de la tiparele unui timp al scrisului. Îl amintim pe Mircea Handoca, acesta depunând o muncă intensă în descoperirea şi adunarea întregii opere a lui Mircea Eliade, consemnând-o în

2

volumul său – Biobibliografie Mircea Eliade. Printre alŃi exegeŃi, amintim pe: Ioan Petru Culianu, Eugen Simion, Adrian Marino, Mac Linscott Ricketts şi mulŃi alŃii. Prin tematica abordată, Mircea Eliade se raliază momentului contemporan, unele dintre problemele de atunci fiind probleme actuale. A încercat, pe tot parcursul vieŃii sale, să ofere o soluŃie viabilă acestor probleme, iar această soluŃie a oferit-o prin cultură. Prin cultură este posibilă regenerarea întregii lumi. În totalitatea ei, concepŃia/filozofia de viaŃă şi existenŃă a lui Mircea Eliade constituie o replică la „escatologia” finalului de secol XX şi de mileniu. Prin vastitatea şi diversitatea domeniilor abordate, atât în ştiinŃă cât şi în literatură, Mircea Eliade se integrează în seria reprezentanŃilor „gigantismului” românesc, poate şi a exceselor enciclopedice, afirmate în ultimele trei secole prin Dimitrie Cantemir, Ion Heliade – Rădulescu (din admiraŃie pentru acesta, tatăl lui Eliade îşi va schimba numele, renunŃând la numele de Ieremia), Bogdan Petriceicu Hasdeu, Mihai Eminescu şi Nicolae Iorga.

În activitatea pe care a desfăşurat-o de-a lungul mai multor decenii, în diverse domenii, scriitorul afirmă o intensă şi variată activitate publicistică, colaborând la numeroase ziare şi reviste: „Ziarul ştiinŃelor populare şi al călătoriilor” (în perioada debutului gazetăresc), „Calendarul”, „Vremea”, „Cuvântul” (director fiind Nae Ionescu, mentorul său spiritual, de altfel, al întregii generaŃii tinere din perioada anilor 1927-'30), „CredinŃa”, „Buna Vestire”, „Sfarmă Piatră”, „Gândirea”, „Tinerimea română”, „Criterion” etc., susŃinând în acelaşi timp numeroase conferinŃe la Radio România: Taina Indiei, Eseul european şi eseul românesc, Mesaj cultural de 6000 de ani, Arta şi tehnica lecturii etc. Nu putem înŃelege personalitatea lui Mircea Eliade fără relaŃiile cu profesorul Nae Ionescu şi colegii săi de generaŃie. Am încercat să le analizăm pornind de la studiile şi documentele publicate în ultimii ani de exegeŃi importanŃi, ca Matei Călinescu, Mircea Handoca, Eugen Simion etc. În exil, a fondat şi condus revista „Luceafărul” (anul I, numărul 1, noiembrie 1948, Paris), colaborând activ şi la alte reviste şi ziare româneşti din străinătate: „FiinŃa românească”, „Cuvântul în exil”, „Revista scriitorilor români”, „Buletinul Bibliotecii Române” (din Freiburg), „Caete de dor” etc. A întreprins şi o activitate de co-editor al revistei „History of Religions”, apărută la Chicago, în anul 1957. Am arătat că activitatea gazetarului şi scriitorului Mircea Eliade se va desfăşura până la plecarea sa definitivă din Ńară (1943), sub semnul unei literaturi experimentale,

3

„literatura authenticităŃii”, cum o numea el. A încercat să surprindă ritmurile febrilităŃii trăirii şi creaŃiei ce va caracteriza generaŃia sa. Pe de altă parte, generația sa – „tânăra generație” – s-a remarcat în planul vieții culturale, sociale şi politice româneşti interbelice prin diversele atitudini şi multiplele opțiuni în ceea ce priveşte liniile şi direcțiile de orientare. Toate acestea, sub influența profesorului şi filozofului Nae Ionescu, un „personaj” controversat pe scena politică a României dintre cele Două Războaie Mondiale. Am arătat că discipolii reprezentau „cultura de grup” şi pledau pentru cunoaştere, experiență, dorința de a fi aşa cum eşti, toate sub spectrul autenticității şi originalității creatoare. Discipol al profesorului şi filozofului Nae Ionescu, despre care spunea că i-a fost dăruit ca să-şi poată îndeplini destinul, Mircea Eliade a fost considerat, încă din tinereŃe, „şeful noii generaŃii”, generaŃie din care făceau parte: Emil Cioran, Constantin Noica, Eugen Ionescu, Mircea Vulcănescu, Petre łuŃea, Petru Comarnescu, Petre Pandrea (Petre Marcu-Balş) şi multe alte nume, devenite ilustre în cultura română. Lucrarea noastră readuce în prim plan atât rolul și opțiunile „tinerei generații” în context social, politic și cultural, cât și activitatea lui Mircea Eliade în varii domenii, de la publicistică, eseistică, până la folcloristică și diaristică. Am încercat să evidenŃiem importanŃa acestor studii în cadrul culturii româneşti, studii ce au contribuit la dezvoltarea morală şi spirituală a neamului nostru. Aşa cum a înŃeles-o şi promovat-o cu „pasiune, nerv şi talent” însuși Mircea Eliade. În primul capitol – „Tânăra generaŃie” şi riscurile „mizei politice” – am încercat să surprindem câteva repere istorice în România anilor '30, cu accentul pe aspectul vieŃii politice, sociale şi culturale. Principalele caracteristici ale vieții culturale şi literare în spațiul românesc interbelic au fost: descoperirea unor noi orizonturi ale cunoaşterii, prin înfiinŃarea mai multor grupări culturale şi ideologice şi pasiunea pentru gazetărie. S-a încercat o reformulare a constiinței de sine a culturii române şi s-a propus o soluție de dezvoltare pentru România. Curentele de idei şi personalitățile ce au dat substanță culturii române în această perioadă, au abordat, din unghiuri diferite, situația fundamentală a orientărilor moderne: tranziția spre modernitate, problema decalajelor față de Occident, formula de evoluție culturală şi socială potrivită cu specificul nostru național. Accentul cade îndeosebi pe realizările, opŃiunile şi caracteristicile „tinerei generaŃii” de intelectuali ai României interbelice. E tineretul României Reîntregite, de după 1918. Altfel spus, e generaŃia celor pe care războiul i-a găsit adolescenŃi şi care aveau între 25 şi 35de ani în perioada pe care am supus-o analizei.

4

Împrejurările istorice şi sociale sub influenŃa cărora s-a format această „tânără generaŃie” reprezintă totalitatea caracteristicilor sale, precum şi unitatea ei. Una dintre cele mai importante dintre aceste influenŃe este aceea a războiului. Războiul a surprins „tânăra generaŃie” în momentul perioadei formării sale, răsturnându-i complet vechile criterii pe care le-a avut generaŃia anterioară, preschimbându-i mentalitatea. Aceste fapte au situat „tânăra generaŃie” într-un mare proces de „lichidare” a secolului al XIX-lea, început de generaŃia precedentă în domeniul criticii de idei. În cadrul acestui proces, „tânăra generaŃie” a avut ocazia unică de a trăi chiar acest moment de ruptură între generaŃii, datorită căreia întoarcerea înapoi a devenit imposibilă şi ireversibilă. Capitolul al doilea – Dimensiunile noii spiritualităŃi româneşti – pune în evidenŃă o nouă viziune asupra românităŃii, aşa cum se contura ea în mentalitatea şi orientările „tinerei generaŃii” de intelectuali ai anilor 1927-30. În perioada interbelică, cultura românească s-a distribuit în toate mediile sociale devenind cu adevărat un bun naŃional. În această epocă de înflorire, cultura a atins o treaptă superioară la nivelul căreia mediile intelectuale s-au diversificat din ce în ce mai mult. Elita ştiinŃifică şi artistică a produs opere remarcabile, iar difuziunea în mase a produselor culturale a cunoscut primele sale succese. După încheierea Primului Război Mondial şi înfăptuirea Marii Unirii, intelectualitatea românească s-a lansat din nou în „marea polemică” privind prezentul şi viitorul Ńării. În această perioadă avem de-a face cu două grupuri interesate să promoveze politici culturale distincte. Pe de o parte, europeniştii, care erau adepŃii integrării europene prin opŃiunea pentru tipul occidental de dezvoltare economică şi socială, iar pe de altă parte, tradiŃionaliştii, care erau partizanii autohtonismului şi ai unor modele care valorificau moştenirea culturală proprie poporului român. În sincronie cu aceste două grupuri s-au regăsit, cu diverse nuanŃări şi cu diferite proporŃii de influenŃare, şi alte mişcări: mişcarea intelectualistă raŃionalistă de la „ViaŃa românească”, revistă ce a promovat între anii 1906 şi 1916 poporanismul, a susŃinut în plan cultural şi în plan social-politic europenismul (regimul democratic). Mentorul acestei mişcări a fost Mihail Ralea; mişcarea neosămănătoristă de la „Junimea literară”, „Neamul românesc”, „Ramuri. Drum drept”, „Floarea soarelui”, „Floarea darurilor” şi „Cuget clar (Noul Sămănător)”, având ca mentor pe Nicolae Iorga, a susŃinut autohtonismul în toate

5

planurile (patriarhalismul, tiparele de viaŃă tradiŃionale); mişcarea modernistă de la „Sburătorul”, având ca ideolog principal pe Eugen Lovinescu, a susŃinut europenismul în toate planurile (industrializarea, sincronizarea, având ca etape: imitaŃia, adaptarea şi integrarea); mişcarea tradiŃionalistă de la „Gândirea”, având ca mentor pe Nichifor Crainic, a susŃinut autohtonismul în plan cultural (un autohtonism spiritualizat prin adăugarea componentei religioase a ortodoxismului) şi în plan economic (caracterul agrar), iar în plan social-politic a promovat europenismul (modelul corporativ şi statul etnocratic – bazat pe autoritate şi ordine, izvorât din puterea naŃiunii; se sprijinea pe ideea de patrie, ideea de monarhie şi ideea de biserică); mişcarea intelectualistă antiraŃionalistă de la „Criterion”, având ca mentori pe Vasile Pârvan şi Nae Ionescu, a valorificat, în planul culturii, atât autohtonismul cât şi europenismul, a susŃinut autohtonismul în planul economic, iar în planul social-politic a promovat europenismul (modelul corporativ şi statul etnocratic). Între aceste grupări, cea care ne reŃine atenŃia este mişcarea intelectualistă antiraŃionalistă de la „Criterion”. Nae Ionescu, profesorul „tinerei generaŃii”, a jucat un rol decisiv în formarea şi orientarea reprezentanŃilor acestei AsociaŃii, din care făceau parte:

Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Petru Comarnescu etc. Dintre aceştia, se remarcă Mircea Eliade, ca fiind un „ghid spiritual”, „şeful noii generaŃii” de după război. Acesta şi-a ghidat colegii de generaŃie spre noi orizonturi culturale, spre noi deschideri, spre noi cunoaşteri. Toate au fost posibile datorită spiritului său enciclopedic, mereu cercetător, mereu la curent cu problemele ce-l frământau, atât pe el, cât şi pe întreaga intelectualitate românească din acea vreme. În majoritatea articolelor sale, Mircea Eliade pledează pentru restaurarea culturii româneşti. A elogiat mereu creaŃiile importante ale înaintaşilor săi, precum Mihai Eminescu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Nicolae Iorga sau Vasile Pârvan. A îndemnat „tânăra generaŃie”, din care făcea însuşi parte, să creeze opere autentice, durabile şi originale. Se pare că a reuşit. Mărturie stau capodoperele literaturii române interbelice. Capitolul al treilea – Mircea Eliade în presa culturală – integrează articolele, eseurile, studiile de folclor, conferinŃele radiofonice, în bibliografia autorului. Este o încercare de reconstituire a „traseului iniŃiatic” parcurs de tânărul publicist până în momentul recunoaşterii la nivel mondial. După ce am discutat despre mişcarea criterionistă şi activitatea lui Mircea Eliade în cadrul acestei grupări, unde am analizat principalele contribuŃii ale tinerei intelectualităŃi pe scena culturală românească interbelică, am pus accentul îndeosebi pe articolele şi

6

studiile tânărului gazetar, apărute în presa acelei vremi. De la primele încercări, din perioada liceului, până la foiletoanele de la „Cuvântul” şi articolele „legionare”. Ultimele amintite au făcut furori la vremea respectivă, de accea le-am dedicat un studiu mai amănunŃit, făcând referire şi la notaŃiile Jurnalului portughez. Despre implicarea lui Mircea Eliade în Mişcarea Legionară ar fi multe de spus.

loc de discuție – notează Nicolae Manolescu – în privința «fascismului» lui

Eliade. E destul de greu de explicat nu atât discreția lui Eliade însuși asupra opțiunilor sale

politice din tinerețe [

câteva ori ulterior, și nu doar în țară, [

americane sau europene”. Bibliografia pe această temă apare neîncetat. Mereu noi dezvăluiri, noi dezbateri. Textele vorbesc pentru sine. Pe de o parte a baricadei sunt cei care acuză, găsind mereu noi explicații, ipoteze și demonstrații. Pe de altă parte, sunt cei care prezintă cu obiectivitate evenimentele, argumentându-i „derapajele” tinereții, dar, totodată, argumentându-și opțiunile pentru propriile convingeri. Adevărul este undeva la mijloc. Cu toate acestea, a fost sau nu a fost legionar este o dilemă care se dispersează atunci când luăm în considerare întreaga valoare a operei eliadeşti. Cert este că, în momentul se discută despre apartenenŃa lui Mircea Eliade la cultura și literatura română, „baionetele” sunt lăsate jos. În cele din urmă, mândria de a avea un savant român de renume mondial îşi spune cuvântul. În ceea ce priveşte eseurile publicate în diferitele ziare şi reviste culturale ale vremii, Mircea Eliade a selectat o parte dintre acestea, redându-le publicului larg, prin publicarea lor în volume: Itinerariu spiritual (1927), Scrisori către un provincial (1927- 1933), Solilocvii (1932), Oceanografie (1934), Fragmentarium (1939), Insula lui Euthanasius (1943). Aceste lucrări refac, într-o bună măsură, „itinerariul spiritual” pe care l-a parcurs însuşi Mircea Eliade în vederea găsirii de sine, atât ca fiinŃă individuală creatoare, cât şi ca fiinŃă a unei civilizaŃii care se raportează la întreg universul culturii.

n-au provocat nicio reacție a lumii academice

cât faptul că niște lucruri bine cunoscute în epocă, reamintite de

Rămâne „

]

]

În paralel cu colaborarea la ziarele şi revistele româneşti interbelice, Mircea Eliade

a fondat şi a condus revista „Zalmoxis”, în 1938. ApariŃia ei a fost de scurtă durată

cuprinzând doar trei volume: primul număr – 1938-1939; al doilea – 1939-1940; al treilea

– 1940-1942. Cele trei fascicole are revistei au fost incluse într-un volum unic apărut la

editura Polirom, din Iaşi, grație tânărului Eugen Ciurtin, care subliniază rostul acestei reviste/publicaŃii în definirea neoliticului românesc şi european. Noi am încercat să definim locul acestei reviste în publicistica lui Mircea Eliade din anii '30. În paginile revistei s-au

7

abordat diverse probleme de istorie, arheologie, folcloristică, filozofie, mitologie, orientalistică, istoria religiilor, istorie literară, etnografie etc. Pe lângă intensa activitate în domeniul publicisticii, eseisticii şi folcloristicii, Mircea Eliade a ținut prelegeri radiofonice. Perioada debutului în emisiunile radiofonice corespunde unei implicări a autorului în viaŃa culturală a timpului: „Este o perioadă de activitate frenetică şi multilaterală” – cum însuşi Mircea Eliade mărturiseşte în Memorii. Prin aceste conferinŃe, susŃinute în perioada 11 ianuarie 1932 – 19 aprilie 1938, autorul şi-a exprimat ideea valorificării posibilităŃilor de răspândire a culturii prin intermediul radioului. În opinia sa de mai târziu, cele mai bune dintre conferinŃele radiofonice au fost adunate în volumele de eseuri: Oceanografie din 1934 şi Insula lui Euthanasius din 1943. Ultimul capitol – Mircea Eliade – confirmări şi rectificări – l-am dedicat vieŃii şi activităŃii lui Mircea Eliade în exil. Mircea Eliade alege calea exilului datorită situaŃiei politice a României din acea perioadă. Încercările sale de a obŃine un post de profesor la Sorbona, acceptat iniŃial de francezi, fuseseră refuzate, fiindcă era necesară o aprobare a statului român, de ambasadorul Stoilow, aşa că era clară relaŃia lui Mircea Eliade cu Guvernul din România. O temă fundamentală a statutului de cărturar al lui Mircea Eliade este „încercarea labirintului”: este încercarea de a salva moştenirea culturală a patriei pierdute. Autorul îşi dezvăluie/repetă/recapitulează adeziunea sa spirituală la cultura românească. Tema labirintului e vizibilă şi în munca de a recupera drumuri de cercetare aparent abandonate. În fiecare dintre cărŃi putem descoperi teme, căi, uneori pagini de odinioară. Alte recapitulări, alte „descoperiri” ale secretelor (căutării, descifrării secretelor) au fost căutate şi implicate de Mircea Eliade în literatură. Spre deosebire de cărŃile de ştiinŃă, redactate în limba franceză, savantul şi-a scris romanele, nuvelele, autobiografia şi jurnalul în limba română, „limba în care visez”. Dintre aceste lucrări de beletristică citabile, pentru cifrarea şi descifrarea autobiografiei, sunt: La Ńigănci şi alte povestiri (1963), Noaptea de sânziene – roman (Forêt interdite, 1955), Pe strada Mântuleasa (1968), Ivan (1968), În curte la Dionis (1968), Uniforme de general (1973). S-a scris în repetate rânduri că savantul îşi mărturiseşte întotdeauna rădăcinile româneşti. Că îşi subliniază mereu apartenenŃa sa la cultura şi limba română. Într-un controversat interviu acordat lui Adrian Păunescu, în 1972, Mircea Eliade îşi declară

sunt într-un anumit sens şi un om de ştiinŃă, silindu-mă

să fiu obiectiv în cercetările mele, şi atunci când fac literatură vreau să mă păstrez în acea

spontaneitate a visului sau a copilăriei. Cum se ştie, tot ce facem noi în literatură e o

apartenența culturală astfel: „

eu

8

nostalgie a copilăriei şi adolescenŃei, adică partea cea mai spontană şi mai creatoare a vieŃii! M-au întrebat mulŃi de ce nu mi-am tradus eu însumi literatura în englezeşte, de exemplu. Probabil că aş fi putut s-o fac, dar prefer să traducă alŃii. Cred că nu puteam să scriu literatura decât în româneşte. Dar cred că nici n-ar fi trebuit să scriu altfel, pentru că limba în care am scris şi scriu încă este continuitatea mea nu doar trecutul meu, ci cu tot trecutul culturii româneşti. N-am vrut să mă simt deloc un exilat, un om rupt de neamul lui”. E un text care revine, într-o formă sau alta, şi în alte interviuri/declaraŃii ale lui Mircea Eliade: scriitorul n-a vrut să se simtă un exilat nici în publicistica lui, politică sau ştiinŃifică. Trebuie precizat faptul că relaŃia dintre opera din Ńară şi cea din exil e de continuitate. Publicistica din exil a lui Mircea Eliade continuă şi întregeşte specificitatea culturii româneşti, dându-i o deosebită importanță în configurarea spirituală a culturii universale. Mircea Eliade a fost ataşat de România, dovadă fiind consistenta sa corespondenŃă cu oamenii de cultură români în care reia temele esenŃiale ale scrisului său. Avea mereu nostalgia patriei-mame, gândindu-se la ea, practic exprimându-se printr-un proiect naŃional. O atenŃie aparte în cercetarea noastră o merită relaŃia maestru-discipol, cu referire la relaŃia dintre Mircea Eliade şi discipolul său, Ioan Petru Culianu. Acesta din urmă este un continuator al savantului în domeniul istoriei religiilor, un reper în bibliografia mondială dedicată acestei discipline. Mass-media românească şi occidentală a acordat o importanță deosebită relației dintre cei doi savanți ai istoriei religiilor, subliniind atât asemănările cât şi deosebirile evidente între aceştia. Am comparat anii formării (şi publicistica de „tânăr savant”) lui Ioan Petru Culianu cu a tânărului Mircea Eliade. Am arătat că, deşi au existat multe interferențe şi asemănări în orientările ştiințifice ale celor doi, diferențele şi divergențele de opinie cer a fi clar subliniate, fiecare manifestându-şi în acest fel unicitatea. „Ruptura” dintre cei doi s-ar fi produs după moartea Maestrului, în 1988-89, când Ioan Petru Culianu „se îndepărta discret de căile maestrului, pe care continua totuşi să-l venereze”, e de părere Matei Călinescu. O interferenŃă între publicistică şi confesiune, o prelungire prin jurnal a publicisticii trebuie avută în vedere. Mircea Eliade a manifestat un viu interes pentru jurnal, memorii, notaŃii intime, adevărate bucăŃi de „temperatură sufletească”. Undeva scria: „Un jurnal intim sporeşte atenŃia. Scriind, vezi mai clar lumea din jurul tău şi îi uiŃi mai anevoie

culorile. [

autorul înregistrează, în curgerea orelor, anumite imagini, situaŃii, gânduri; dacă [ ]

salvează, «îngheŃându-le», fragmente de timp concret…” Rândurile de mai sus reprezintă

dacă

]

…Mi se pare că un jurnal e şi mai realizat [

]

şi mai instructiv [

]

9

propriu său crez, afirmarea autenticităŃii şi originalităŃii, pe toate planurile: de la gazetărie, la beletristică şi diaristică. Pe lângă date strict personale, autobiografia sa oferă o imagine cuprinzătoare asupra spiritualităŃii româneşti interbelice, existentă şi în publicistica sa. În concluzie, putem spune că Mircea Eliade este „ultimul intelectual român de vaste suprafeŃe creatoare”. FormaŃia sa spirituală şi intelectuală, în special, aceea de istoric şi fenomenolog al istoriei religiilor, dar şi de publicist, eseist, folclorist sau conferenŃiar este una enciclopedică, adaptată la modernitate. În mod paradoxal, modelele de la care se revendică Mircea Eliade, în mod constant, sunt oarecum contradictorii: Bogdan Petriceicu Hasdeu şi Nae Ionescu. Ceea ce apropie însă cele două modele pomenite anterior este acea veşnică „nerăbdare a creaŃiei”, care l-a urmărit permanent şi pe Mircea Eliade. „Nerăbdarea creației” e transpusă „atât de viu” şi „neliniştitor” în serialul de foiletoane publicate în cotidianul bucureştean „Cuvântul”, apărut sub genericul Itinerariu spiritual, adevărat manifest al „tinerei generaŃii” din anii 1927-1930. Mircea Eliade a subliniat necesitatea şi importanŃa unei gândiri pătrunzătoare ce nu s-a lăsat niciodată intimidată şi „paralizată” de propriile-i forme, de propria-i istorie. Gândirea acestuia se vrea mereu novatoare, schimbându-şi opŃiunile, optica şi instrumentele utilizate. De oriunde ar porni în cercetările pe care le întreprinde, Mircea Eliade se dovedeşte un om capabil ce îşi valorifică facultăŃile creative ale organismului şi spiritului, reuşind să le domine. Pe tot parcursul întregii vieŃi, savantul român a fost conştient de suprema sa datorie, ca om de cultură: datoria şi menirea de a crea diferite expresii şi forme prin care viaŃa se manifestă. Pentru Mircea Eliade, existenŃa umană i se pare a fi o continuă ascensiune şi perfecŃionare în domeniul moralului şi al spiritualului. Un neîntrerupt şir de experienŃe, de cuceriri şi de înŃelegeri. Putem spune că Mircea Eliade, în publicistică, și nu numai, a pus cultura pe primul plan. A subliniat importanŃa şi valoarea acesteia în cadrul evoluŃiei unui popor. Era de părere că un popor se poate desăvârşi, ajungând la cea mai înaltă treaptă a dezvoltării spirituale, numai prin cultură. Am arătat că, atât în Ńară, cât şi dincolo de hotarele acesteia, Mircea Eliade s-a remarcat prin avansarea şi susŃinerea ideilor care privesc în mod direct problemele de cultură românească, devenind astfel un fel de mesager al răspândirii acesteia în lume. Am încercat să reconstituim și să restituim un fragment important al istoriei culturale românești, fragment reprezentat de ceea ce s-a numit în epocă „tânăra generație”. Tinerii „generaționiști” ai perioadei interbelice oferă modele în mai toate domeniile culturii, de la jurnalistică, filologie, sociologie, literatură, până la etnologie, antropologie,

10

arheologie etc. „Tânăra generație” a adus, prin orientările şi a manifestările sale, atât pe scena vieții culturale cât şi literare, un suflu nou. S-a desprins de vechea generație.

A realizat un nou deziderat: acela al uniunii românilor sub semnul aceleiaşi spiritualități.

A afirmat această spiritualitate naŃională ca o modalitate de valorizare specifică a culturii

româneşti. A propus soluționarea problemelor prin dezbateri ideologice publice. Intelectualitatea tânără s-a afirmat în presa scrisă, uneori cotidiană, ceea ce a ridicat nivelul calitativ-valoric al culturii româneşti în ansamblu. În comparație cu perioadele anterioare, viața culturală, socială şi politică din România interbelică este extrem de bogată şi variată. Se întrepătrund poziții raționaliste şi iraționaliste, obiectiviste şi subiectiviste, spiritualiste sau realiste, apropiate de ştiință sau contestând valoarea cunoaşterii ştiințifice, intuiționiste, fenomenologice sau marxiste. Sprijinindu-ne pe volumele de documente apărute în ultimii ani: seria Mircea Eliade. Pro şi contra, 14 volume, editate de Mircea Handoca, pe seria Nae Ionescu şi discipolii săi în arhiva SecurităŃii, a Dorei Mezdrea, pe cărŃile fundamentale ale lui Matei Călinescu, Sorin Alexandrescu, Florin łurcanu, Eugen Simion şi alŃii, am încercat să nuanŃăm relaŃia publicisticii lui Mircea Eliade cu anii '30 ai „tinerei generaŃii”, dar şi cu opera majoră a scriitorului.

11