Urmaşii lui Clovis au reuşit să continue expansiunea teritorială a statului franc, supunând

teritoriile de la răsărit de Loara, regatul burgund, Provence, iar la est de Rin şi-au impus
protectoratul asupra Thuringiei, Alamaniei şi Bavariei. Luptele pentru putere dintre nepoţii
lui Clovis din a doua jumătate a secolului al VI-lea vor determina însă un puternic recul al
puterii regale şi al iniţiativei externe care, corelate cu ascensiunea rapidă a noii aristocraţii,
va duce la cristalizarea unor evoluţii regionale ce s-au stabilizat sub forma celor trei regate
merovingiene: AUSTRASIA (în est), NEUSTRIA (în vest) şi BURGUNDIA (în sud-est).
Reunificarea realizată de Clotar al al II-lea ş în prima jumătate a secolului al VII-lea s-a dovedit
a fi efemeră în lipsa unificării instituţionale şi a sprijinjului elitelor politico-sociale. Cu toate
acestea, beneficiarii noilor evoluţii, în primul rând aristocraţia austrasiană, vor reuşi să salveze
regatul franc şi să-l îndrepte spre o carieră imperială.

Regatul longobard se formează în Italia de nord ca urmare a invaziei longobarzilor în

spaţiul creat prin eliminarea ostrogoţilor de către bizantini. Cantonaţi în Pannonia în prima
jumătate a secolului al VI-lea şi recunoscuţi de IUSTINIAN printr-un foedus în anul 540,
langobarzii vor trece în câmpia Padului în 568 sub presiunea avarilor. Cucerirea a fost relativ
rapidă şi neaşteptat de dură pentru o populaţie germanică ce trăia de cel puţin de un secol în
fostele provincii romane, Bizanţul reuşind totuşi să păstreze teritorii importante care vor forma
exarhatul Ravennei, în părţile centrale şi de sud ale peninsulei longobarzii neavând decât cele
două ducate, Spoleto şi Benevent. Segregaţia faţă de romani, susţinută şi de interdicţia
căsătoriilor mixte şi de arianismul langobarzilor, a menţinut structuri paralele, cele romane fiind
grav afectate de eliminarea cvazitotală a aristocraţiei şi de degradarea juridică a romanilor liberi
care n-au avut voie nici măcar să poarte arme până în secolulu al VIII- lea.

În zonele de colonizare longobardă structurile militare, comandate de duci atotputernici care

au reuşit chiar să elimine regalitatea între 574-584, au înlocuit administraţia romană. Abia după
stabilirea reşedinţei regale la Pavia (626) şi după adoptarea unei atitudini mai conciliante faţă de
romani după mijlocul secolului al VII-lea, regalitatea reuşeşte să echilibreze puterea ducilor.
Dreptul cutumiar langobard este codificat de regele Rotari (643), iar suprimarea arianismului în a
doua jumătate a secolului al VII-lea, obţinută în ciuda unei puternice rezistenţe a unor duci, va
asigura sprijinul populaţiei romane.
 Aşezarea barbarilor în Imperiu s-a făcut în conformitate cu sistemul de încartiruire a
soldaţilor romani, numit al ospitalităţii. Potrivit acestuia, proprietarii romani erau obligaţi să
pună la dispoziţia barbarilor între o treime şi două treimi din pămînt, locuinţă, sclavi. În unele
cazuri se pare însă că n-a fost vorba de o preluare a pămîntului, ci doar de încasarea unei cote-
părţi din veniturile aferente acelui pămînt. Vandalii au confiscat pe scară largă pămîntul
proprietarilor romani, iar anglo-saxonii i-au izgonit din ţinuturile lor pe celţii romanizaţi. Astfel,
aşezarea neamurilor germanice pe teritoriile romane a avut ca urmare un anumit transfer
de proprietate. În unele zone, germanicii au adus cu ei organizarea de marcă sau obşte sătească
(longobarzii), dar, în general, au adoptat sistemul roman al proprietăţii private asupra pămîntului.

În momentul în care se aşează pe teritoriul Imperiului, neamurile germanice sunt conduse de

şefi militari, care, din punctul de vedere al poporului lor, poartă numele de regi, dar care, din
punctul de vedere al Imperiului, sînt consideraţi generali sau funcţionari romani. Regii barbari
respectau în mod teoretic drepturile împăratului din răsărit şi se proclamau drept reprezentanţi ai
acestuia, în general în virtutea unui foedus, tratat de alianţă militară. Concepţia despre autoritatea
monarhică rămîne, în esenţă, una de tip roman. Suveranul tinde să aibă o putere absolută, pe care
vechile instituţii tribale n-o mai pot controla. Se contura şi o anumită concepţie despre stat văzut
ca patrimoniul unei familii, care poate fi împărţit urmaşilor, ca în cazul francilor. Regalitatea
barbară încearcă să păstreze aparenţa imperială, regii preluînd o serie de prerogative ale
împăratului roman. Funcţiei lor prioritar militare, aceştia îi adaugă şi calitatea de legislatori,
împărţitori de dreptate, şefi ai administraţiei şi apărători ai bisericii.

În statele barbare întemeiate pe continent a existat regimul personalităţii legilor, potrivit

căruia un om era judecat după legea neamului său: romanii după dreptul scris roman, iar barbarii
după cutumele lor. Regii reprezentau şi instanţa supremă de judecată, fiind uşor de contactat de
cei care doreau să facă apel la ei. Ca şefi ai administraţiei, regii barbari din Italia, Galia, Spania,
păstrează în mare parte aparatul de stat roman, pe care nu aveau cu ce să-l înlocuiască. O situaţie
deosebită se întîlneşte doar în Britania anglo-saxonă, unde structurile romane s-au prăbuşit total,
şi unde migratorii germanici nu au mai găsit elemente de administraţie pe care să le preia direct.
Aici, instituţiile impuse au fost în primă instanţă cele specifice şefiilor barbare de pe continent.

Merită menţionat, în problema organizării bisericii, cazul special al episcopilor, care, foarte
frecvent, în cazul în care dispărea administraţia laică de sorginte romană, preluau unele din
atribuţiile vechilor funcţionari imperiali, mai ales la nivelul oraşelor, cărora le asigurau apărarea.
Regii barbari îi imită pe împăraţi şi în ceea ce priveşte funcţia de apărători ai bisericii. Un caz
aparte îl constituie Clovis, regele francilor, care trece de la păgînism direct la ortodoxie, fără a
mai parcurge o etapă ariană, ca alţi regi germanici. Convertirea lui la creştinism (in jurul anului
500) a creat premisele sintezei rapide dintre franci şi populaţia galo-romană, condiţie a solidităţii
statului franc. În 589 se converteau şi vizigoţii de la arianism la drepta credinţă, şi pe la mijlocul
secolului al VII-lea arianismul dispărea şi din statul longobard. În 597 începea convertirea anglo-
saxonilor, prin botezul regelui Aethelbert din Kent. Pretutindeni se instaurau relaţii foarte bune
de colaborare între stat şi biserică, regalitatea oferind acesteia surse de venit (mai ales danii de
pămînturi) şi protecţie, iar biserica punînd la dispoziţia regilor mijloace de legitimare ideologică
(ungerea apare pentru prima dată în Spania vizigotă) şi cadre pregătite pentru îndeplinirea
funcţiilor administrative. Colaborarea regilor cu episcopii şi abaţii este o caracteristică a
regatelor succesoare europene.

Datorită unei succesiuni de regi slabi şi a epuizării pămînturilor pe care le dăruiseră pentru a-
şi asigura fidelitatea aristocraţiei, dinastia merovingiană a pierdut treptat puterea reală. Ultimii
reprezentanţi ai ei, "regii trîndavi" lăsaseră majordomilor conducerea regatului. Pipinizii aveau
domenii importante în zona Belgiei actuale şi reprezentau marea aristocraţie francă din nord,
ceea ce explică şi treptata consolidare a puterii lor. Carol Martel (719-741) consolidează poziţia
familiei şi îşi sporeşte prestigiul prin înfrîngerea arabilor, ce efectuau raiduri din ce în ce mai
îndrăzneţe în Occident, la Poitiers (732). Pepin cel Scund (majordom între 741-751) hotărăşte să
transforme puterea efectivă pe care o deţinea într-o regalitate de drept.

Majordomul Pepin dorea să devină rege şi să-şi asigure legitimitatea, iar sprijinul putea veni
din partea papei de la Roma, cel mai important episcop din Occident. Acesta era ameninţat de
longobarzi, care doreau să cucerească în sfîrşit Roma şi să facă din ea centrul unei regat italian
unificat. Teoretic, papa era supusul împăratului de la Constantinopol, dar în contextul frămîntat
al secolului al VIII-lea (criza iconoclastă, atacurile arabe) devenise clar că de la Bizanţ nu poate
veni nici un ajutor. De aceea, episcopul de Roma s-a adresat celei mai mari puteri a Apusului din
momentul respectiv, care era regatul francilor, cîrmuit de fapt de majordom. În urma înţelegerii
dintre cele două părţi, oastea trimisă de Pepin intervine în Italia, îi învinge pe longobarzi şi
cedează papei o parte din teritoriile cucerite, care vor constitui de acum încolo baza teritorială a
statului pontifical. În schimb, în 751 legatul papal îl unge pe Pepin rege, consfinţind astfel
înlăturarea ultimului merovingian. Trei ani mai tîrziu, papa în persoană îl unge din nou ca rege
pe Pepin, împreună cu soţia şi cu cei doi fii, ceea ce conferea o şi mai mare legitimitate noii
dinastii.

Pipinizii aveau aceeaşi concepţie patrimonială despre stat precum merovingienii, astfel că la
moartea lui Pepin cel Scund, în 768, regatul se împarte între fii săi Carloman şi Carol. Acesta din
urmă rămîne însă foarte repede singurul rege şi continuă opera tatălui său. În vremea lui Carol
Martel fusese deja cucerită Frizia, zona din nordul Olandei actuale, şi acum stăpînirea acesteia
este consolidată. Carol cel Mare continuă expansiunea începută de înaintaşii săi pe trei direcţii
pricipale: sud- est: Italia, sud-vest: Spania şi est: Germania. În Italia intervine împotriva
longobarzilor pe care îi supune în 774, luîndu-l prizonier pe regele lor Dezideriu şi intitulîndu-se
el însuşi "rege al francilor şi al longobarzilor". În Spania declanşează un "război sfînt" împotriva
musulmanilor, şi reuşeşte să cucerească teritorii pînă în zona Barcelonei (778), care devine şi
capitala "mărcii Spaniei".

În est, s-au purtat lupte încrîncenate cu saxonii (772-803), în care cucerirea s-a combinat cu
creştinarea forţată, prin măsuri draconice împotriva celor care, refuzînd credinţa lui Carol,
respingeau de fapt autoritatea lui. În Germania centrală au fost cucerite Bavaria şi Carintia. Tot
în est, expansiunea a ajuns pînă în Panonia, unde avarii îşi stabiliseră un important centru de
putere. Prin distrugerea ringului (structura politică organizată de avari) în 796, stăpînirea lui
Carol ajungea pînă la Dunărea mijlocie şi Drava.

Statul franc devenise acum un conglomerat de popoare, de origini şi limbi diferite
(germanici, romanici, slavi), ceea ce punea probleme de apărare şi de organizare. Pentru apărare,
în regiunile limitrofe au fost organizate mărci de graniţă (provincii cu rol militar, aflate la
frontierele statului): marca Spaniei, marca panonică, marca de răsărit, marca daneză.
Consolidarea stăpînirii sale avea însă nevoie şi de un suport ideologic găsit în restaurarea
imperiului în Occident.

In urma cuceririlor, regatul francilor devenise cel mai important din Occident, şi papa,
dornic să-şi asigure protecţia suveranului franc, şi să restaureaze autoritatea imperială în
Occident, l-a proclamat pe Carol împărat la 25 decembrie 800. Statul condus de Carol, chiar dacă
se voia o restaurare a imperiului roman, era în multe privinţe diferit de acesta. Din punct de
vedere teritorial, nu încorpora teritorii altădată romane (Spania, Britania), iar pe de altă parte se
extinsese în zona germană ce nu fusese niciodată stăpînită de romani. Era un stat centrat pe
spaţiul franc şi orientat din punct de vedere economic spre nord, şi nu spre Mediterana, în acel
moment controlată de arabi. Deşi la suprafaţă părea inspirat de modele romane, imperiul a rămas
unul franc, în care se menţinea concepţia patrimonială despre stat, văzut nu ca un domeniu public
(res publica) ci drept o proprietate personală a suveranului, care îl lasă moştenire şi mai ales îl
poate împărţi.