EVOLUŢIA POLITICII EXTERNE A ROMÂNIEI ÎNTRE 1866-1914

În intervalul anunţat România cunoaşte importante transformări în ceea ce priveşte

statulul său juridic, începutul fiind marcat prin aducerea unui principe străin la 1866. Ideea,
deloc nouă, fusese afirmată şi în cadrul Adunărilor ad-hoc din 1857, regăsindu-se în textele
rezoluţiilor, datorită avantajelor de care era însoţită, şi anume: prin instalarea în fruntea
statului român a unui prinţ dintr-o familie domnitoare europeană se punea capăt luptelor
interne derulate între reprezentanţii familiilor importante care emiteau pretenţii la tron; în
plus, se obţinea, prin relaţiile personale ale principelui, o mai bună afirmare în plan extern a
intereselor românilor, în vreme ce prestigiul ţării sporea. Anul 1866 a fost unul delicat datorită
manifestării Imperiului Otoman şi a Imperiului Habsburgic împotriva unirii Principatelor, pe
fondul recunoaşterea actului realizat în 1859 doar pe durata domniei lui Al.I. Cuza.
Ameninţărilor cu intervenţia armată lansate de Poartă şi contestaţiilor austro-turce, guvernul
condus de Lascăr Catargiu le-a opus intense demersuri diplomatice în principalele capitale
europene cu scopul susţinerii unităţii Principatelor Române. Ca urmare a eforturilor enunţate,
raporturile cu puterea suzerană se normalizează, la 19 octombrie 1866aceasta recunoscându-l
pe Carol I ca domn ereditar şi încheind un acord prin care: efectivele armatei regulate din
Principate se fixau la 30.000 de oameni; românii dobândeau dreptul de a bate monedă cu
însemnele Imperiului Otoman; se continua plata tributului, cuantumul său urmând a fi precizat;
se restricţiona posibilitatea ca Principatele să desfăşoare o politică externă proprie,
menţinându-se aplicarea aici a tratatelor încheiate de Turcia cu alte state în măsura în care
acestea nu încălcau „drepturile stabilite şi recunoscute prin acte cu privire la Moldo-Valahia”.
De asemenea, în noiembrie 1866, Carol I însoţit de Gh. Ştirbei, Ion şi Dimitrie Ghica, se
deplasează la Constantinopol pentru a primi firmanul de învestitură din partea sultanului Abdul-
Aziz, gest care se înscria pe aceeaşi linie a reglementării relaţiilor cu imperiul de la Sud de
Dunăre.
Se poate aprecia că în perioada 1866-1875 priorităţile în sfera politicii externe sunt
pentru întreaga clasă politică conturarea unui climat de securitate şi accentuarea detaşării de
Poartă obiectivul final fiind acela al obţinerii independenţei. În legătură cu această chestiune,
merită a fi amintite iniţiativele liberalilor de a trata cu popoarele aflate sub dominaţie otomană,
plecându-se de la premisa că o acţiune concertată poate determina dezmembrarea Turciei. Pe
această linie se înscriu tratatul româno-sârb încheiat la Bucureşti în 1868 cu scopul organizării
unei acţiuni militare comune menită a înlătura suzeranitatea turcească, sau negocierile purtate
cu Grecia între 1866-1869, dar care nu s-au putut materializa.
Insuccesul înregistrat în încercările de încheiere a alianţelor regionale cu parteneri aflaţi sub
aceeaşi dominaţie şi interesaţi de emanciparea în raport cu aceasta, a determinat reorientarea
politicii externe începând cu anul 1868 când se optează pentru cultivarea unor bune relaţii cu

1
puterile europene, în condiţiile în care era evident că dobândirea independenţei nu se putea
înfăptui decât cu un solid ajutor internaţional. În acest sens, se constată lărgirea relaţiilor
diplomatice (de pildă, în 1868 se deschide agenţia românească de la Viena, iar în 1874 cea de la
Petersburg) şi semnarea mai multor acorduri comerciale fără aprobarea prealabilă a guvernului
otoman.
Acestea erau gesturi care se înscriau pe linia emancipării în raport cu Poarta şi care
indicau disponibilitatea marilor puteri de a reconsidera statutul juridic internaţional al României
la o dată la care independenţa nu fusese obţinută. Mai mult, dezideratul independenţei este
prezent la nivelul elitei politice al cărei prim reprezentant, Carol I, afirma în anul 1873
următoarele: „(...) timpul de bărbăţie n-a trecut încă şi, în momentul de pericol, România se va
scula ca un singur om spre a îndeplini, ca în trecut, datoria sa. Dea Dumnezeu ca în acel
moment să pot răspunde şi au aşteptărilor ţării, să putem săpa în inima generaţiunilor viitoare
recunoştinţă către apărătorii moşiei româneşti”. În legătură cu modalitatea dobândirii
independenţei, existau diverse opinii. Vasile Boerescu şi Gh. Costaforu credeau că
îndependenţa poate fi dobândită pe cale diplomatică, sperând că la finele războiului franco-
prusac din 1870-1871 va fi convocat un congres de pace care să confere României statului
Belgiei, şi anume să o transforme în stat independent, neutru şi garantat de marile puteri, dar
aşteptările le-au fost înşelate deoarece congresul nu s-a organizat. Carol I şi Lascăr Catargiu
considerau oportună apropierea de Germania, Austro-Ungaria şi Rusia, de al căror interes în
zonă avea să beneficieze şi România în încercarea sa de a se detaşa de Poartă.
Redeschiderea problemei orientale în 1875 prin debutul răscoalelor din Bosnia şi
Herţegovina, cărora li se adaugă agitaţiile din 1876 din Serbia şi Muntenegru, au condus la
tensionarea situaţiei în zonă, în pofida eforturilor marilor puteri de a păstra pacea în Balcani, şi
la conturarea contextului favorabil dobândirii independenţei pe cale armată. Izbucnite datorită
nemulţumirilor de ordin economic care decurgeau din supunerea creştinilor la plata unor
impozite prea mari şi din abuzurile care însoţeau strângerea lor, revoltele atrag atenţia Austro-
Ungariei şi Rusiei, cele două puteri direct interesate să-şi sporească autoritatea în SE
continentului pe seama Turciei. Rusia, vechea protectoare a creştinilor din Imperiul Otoman
sprijină agitaţiile bosniecilor şi herţegovinilor, dar nu se implică militar în conflict, la fel şi
Austria care proiecta formarea unei regalităţi iugoslave prin unirea Serbiei, Bosniei şi
Herţegovinei, şi punerea ei sub sceptrul unui arhiduce din casa de Habsburg.
În condiţiile în care un nou conflict se profila, România adoptă o poziţie neutră,
pregătindu-se să opună rezistenţă armată doar în cazul în care teritoriul i-ar fi fost încălcat fără
consimţământ. În plus, la 5 mai 1876, Mihail Kogălniceanu, ministrul de Externe, reluând ideea
neimplicării de partea răzvrătiţilor, solicita Porţii anumite concesii a căror aprobare ar fi conincis
cu acordarea independenţei. Era vorba despre:
- recunoaşterea individualităţii statului român şi a numelui de România;
- dreptul statului român de a acea reprezentanţi diplomatici proprii;

2
- inviolabilitatea teritoriului român şi delimitarea insulelor Dunării;
- stabilirea hotarului pe talvegul Dunării;
- acordarea dreptului de a emite paşapoarte, a dreptului de extrădare, a libertăţii de a încheia
convenţii comerciale, poştale şi telegrafice fără acceptul prealabil al Porţii.
Dorinţele românilor nu au fost aprobate de oficialii turci, dar demersurile continuă până
în decembrie 1876 când, în cadrul Conferinţei de la Constantinopol, este prezentat un proiect
de Constituţie a Imperiului Otoman prin care toate naţionalităţile şi religiile din imperiu
beneficiau de egalitate şi se organiza un Parlament. Asemenea prevederi constituiau încercarea
statului otoman de a-şi demonstra disponibilitatea pentru reforme într-un moment în care i se
reproşa caracterul absolutist şi recurgerea la metode tiranice. În ceea ce priveşte Principatele,
acestea erau catalogate ca „provincii privilegiate”, iar Carol I ca subordonat al marelui vizir, fapt
care a provocat nemulţumirea României şi a consolidat decizia participării la conflict de partea
Rusiei şi, în consecinţă, contra Porţii.
Renunţând la negocierile cu Turcia, politicienii români îşi îndreaptă atenţia în direcţia
Rusiei cu care se încheie la 4 aprilie 1877 o convenţie prin care se fixau condiţiile în care trupele
ţariste aveau să tranziteze şi să se aprovizioneze pe teritoriul României. Deopotrivă, s-a insistat
asupra recunoaşterii integrităţii spaţiului românesc, dar, în pofida demersurilor părţii române,
nu ni s-a acceptat implicarea ca parte activă în război.
Poziţia României este reafirmată la 2 mai 1877 printr-o notă adresată marilor puteri în
care se arata că: Principatele îşi menţin neutralitatea, neintervenind în sprijinul populaţiilor
creştine de dincolo de Dunăre; ele nu încalcă Tratatul de pace de la Paris, căci atât Rusia, cât şi
Turcia figurează între puterile garante; o eventuală intervenţie armată a românilor nu se va
produce fără o provocare prealabilă din partea otomanilor. Cu toate acestea, în primăvara
anului 1877 Principatele sunt atacate de turci pe linia Dunării, aceştia interpretând permisiunea
de tranzitare drept implicare în conflict de partea ruşilor. În consecinţă, la 30 aprilie 1877 se
instaurează starea de război, iar la 9 mai este proclamată independenţa statului român.
Intervenţia în războiul ruso-turc s-a produs după dificultăţile întâmpinate de armatele
ţariste la Plevna, în iulie 1877 Marele Duce Nicolae avansând mai multe telegrame în care
solicita ajutor militar românesc, cea mai cunoscută fiind cea din 19 iulie în care se afirmă:
„Turcii, îngrămădind cele mai mari mase la Plevna, ne prăpădesc. Te rog să faci fuziune,
demonstraţie şi, dacă e posibil, trecerea Dunării, pe care doreşti să o faci între Jiu şi Corabia.
Această demonstraţie este indispensabilă pentru a uşura mişcările mele”. Din motive tehnice,
acţiunile desfăşurate de români sub comanda lui Carol I încep în august, ele materializându-se
în succesele obţinute la Plevna, Rahova, Vidin sau Smârdan. Victimele înregistrate în rândul
armatei române s-au cifrat la aproximativ 10.000 de morţi şi răniţi, jertfei umane adăugându-i-
se eforturile materiale ale populaţiei civile din ţară şi din provinciile româneşti aflate sub
dominaţie străină.

3
 Pe fondul victoriilor repurtate de oştile româneşti şi ruseşti, la finele anului 1877 apare
perspectiva încheierii unui armistiţiu ruso-turc, otomanii nefiind capabili să continue ostilităţile.
În mod firesc, românii îşi manifestă dorinţa de a fi recunoscuţi în calitate de cobeligeranţi şi,
prin vocea lui Eraclie Arion, reprezentantul lor, îşi prezintă cererile:
- armata română să ocupe până la definitiva încheiere a păcii cetăţile Nicopole, Rahova, Vidin şi
tot litoralul Dunării cuprins între aceste cetăţi;
- statul român să fie un stat independent şi suveran;
- retrocedarea gurilor Dunării până la braţul Sf. Gheorghe inclusiv, conform drepturilor noastre
vechi de posesiune;
- despăgubire de război de 100 de milioane, până la achitarea completă a sumei de către
Imperiul Otoman urmând a se menţine ocupaţia asupra cetăţilor amintite;
- în cazul în care nu se va admite participarea României la negocierile armistiţiului şi la cele ale
păcii, delegatul român va declara nul şi neavenit orice act care ne-ar privi.
Trimis la Petersburg pentru a susţine interesele României, generalul Ion Ghica se loveşte
de refuzul ţarului Alexandru al II-lea de a accepta Principatele la negocieri şi de a le considera
parte contractantă deoarece independenţa proclamată la 9 mai nu primise confirmarea
europeană. De aceea, susţinându-se că Rusia este apărătoarea intereselor româneşti, românilor
li se permite doar să trimită la congresul de pace o delegaţie consultativă.
În urma Congresului de la San Stefano şi a tratatului de pace semnat la 3 martie 1878, în
privinţa României s-au decis privarea de cele 3 judeţe din Sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad şi
Ismail) care reveneau Rusiei şi primirea unei părţi din Dobrogea şi a Deltei Dunării.
Nemulţumirea României faţă de hotărârile luate la San Stefano s-au alăturat celor manifestate
de marile puteri europene care priveau cu prudenţă încercările Rusiei de a-şi spori influenţa în
zonă, un indiciu solid în acest sens constituindu-l formarea Bulgariei mari sub protectorat ţarist
şi plasarea acesteia sub stricta supraveghere a trupelor ţariste staţionate aici.
Aşadar, în iunie-iulie 1878, are loc Congresul de la Berlin al cărui rol era acela de a
diminua autoritatea Rusiei. Nici de această dată România nu a fost primită la negocieri, delegaţii
săi (Ion C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu) înaintând un memoriu celor prezenţi, fiind însă nmai
„auziţi, nu şi ascultaţi”. Din textul memoriului se desprind câteva idei precum: încălcarea
datoriilor asumate de Rusia faţă de România; nerespectarea principiului integrităţii teritoriale a
statului român; acordarea unor despăgubiri de război; recunoaşterea europeană a spaţiului
românesc ca neutru; retrocedarea, în virtutea drepturilor seculare, a gurilor Dunării şi a Insulei
Şerpilor. Şi de această dată interesele marilor puteri au primat, fapt confirmat de conţinutul
tratatului de pace de la Berlin din 13 iulie 1878, potrivit căruia:
- Rusia primea cele 3 judeţe din Sudul Basarabiei;
- se fixau 9 luni pentru evacuarea Bulgariei;
- se reducea teritoriul Bulgariei prin pierderea Rumeliei, plasată sub administraţia Turciei;
- Serbia devine independentă, iar Bosnia şi Herţegovina sunt anexate Austro-Ungariei;

4
- Anglia anexează insula Cipru;
- România primeşte Dobrogea;
- României i se recunoaşte condiţionat independenţa, fiind nevoită să-şi revizuiască Constituţia
astfel încât să se conformeze prevederilor tratatului, şi anume: „în România distincţia
credinţelor religioase şi confesionale nu va putea fi opusă nimănui ca motiv de excludere şi
incapacitate în ce priveşte drepturile civile şi politice, primirea în funcţiuni publice şi onoruri sau
exercitarea diferitelor profesiuni şi industrii, în oricare localitate ar fi”.
Soluţionarea afacerii Strousberg şi modificarea articolului 7 din Constituţie au condus la
recunoaşterea internaţională a independenţei, până în 1880 toate puterile continentale
confirmând noul statut al României, o ţară izolată din punct de vedere politic.
Izolarea politică externă deriva din aceea că vecinii mici ai României, precum Bulgaria sau
Serbia, ofereau posibilitatea unor alianţe regionale având interese relativ similare, dar erau
prea slabi pentru a ne putea sprijini într-o confruntare internaţională. În plus, Bulgaria intrase în
sfera de influenţă a Rusiei, stat care nu constituia o variantă atractivă în perspectiva unei alianţe
datorită poziţiei din 1877-1878. Se adăugau izolarea diplomatică a Franţei după înfrângerea
suferită în conflictul cu Prusia, dar şi faptul că în 1881 Serbia încheiase un tratat cu Austro-
Ungaria.
În condiţiile în care legăturile cu Germania şi Austro-Ungaria erau solide, se acţionează
în vederea depăşirii acestei situaţii prin orientarea spre aceste două puteri. Astfel, la 18
octombrie 1883 se produce aderarea la Tripla Alianţă, ministrul de Externe D.A. Sturdza şi
Kalnoky semnând la Viena, în numele împăratului Franz Joseph şi al regelui Carol I, acordul prin
care România şi Austro-Ungaria se angajau să-şi furnizeze sprijin reciproc în cazul unui atac
neprovocat venit din partea Serbiei, Bulgariei sau Rusiei şi îşi promiteau că nu vor încheia
alianţe potrivnice celuilalt. La tratatul amintit s-a alăturat în aceeaşi zi Germania, prin această
formalitate statul român raliindu-se unui important bloc politico-militar reprezentat de Austro-
Ungaria, Germania şi Italia. Avantajele care decurgeau din actul de la 1883 erau însemnate,
România preîntâmpinând o eventuală înţelegere între Austro-Ungaria şi Rusia pe seama sa şi
consolidându-şi poziţia în SE Europei.
Având un caracter secret, tratatul nu a fost supus spre ratificare Parlamentului de teama
de a nu fi respins de politicienii care refuzau o apropiere de statul dualist din considerente
naţionale (vezi tratamentul aplicat românilor aflaţi sub dominaţia austro-ungară) şi economice
(consecinţele negative ale convenţiei comerciale din 1875, precum şi dorinţa Austro-Ungarie de
a controla printr-o Comisie mixtă navigaţia pe Dunăre).
Aderarea la Tripla Alianţă nu a dezamorsat conflictele existente între România şi Austro-
Ungaria, între 1886-1891 având loc un război vamal finalizat în 1893 printr-o înţelegere
conform prin care schimburile comerciale între părţi s-au reluat.
Referitor la reînnoirea tratatului de aderare la Tripla Alianţă care fusese semnat iniţial pe o
perioadă de 5 ani, este de menţionat intenţia României de a modifica metoda de aderare, în

5
acest sens D.A. Sturdza, prim-ministru atunci, propunând încheierea unor tratate directe cu
fiecare membru al alianţei, fapt care ar fi transformat-o într-o înţelegere cvadruplă. Motivaţia o
constituia dorinţa de a obţine efectiv sprijinul Germaniei contra Rusiei şi a expansiunii bulgare
de la Sud de Dunăre. Cu toate acestea, în 1902, tratatul s-a reînnoit pe 5 ani tot prin aderarea
Germaniei şi Italiei la un tratat austro-român.
Un alt moment important în politica externă din epocă îl reprezintă războaiele balcanice
din 1912-1913. Înainte de manifestarea acestora, la 1909, Ion I.C. Brătianu a testat poziţia
Germaniei şi Austro-Ungariei în eventualitatea în care Bulgaria ar fi obţinut câştiguri teritoriale
în urma unui conflict cu Turcia. Cele două mari puteri şi-au precizat cu claritate atitudinea,
declarându-se pentru sprijinirea diplomatică a României, fără ca acest ajutor să fie extins la cel
militar în cazul în care ţara noastră ar fi dorit să acţioneze contra Bulgariei. Explicaţia rezida în
schimbările produse în zonă sub aspectul exercitării autorităţii imperiilor vecine prin trecerea
Serbiei în sfera de influenţă a Rusiei, ceea ce motivează Germania şi Austro-Ungaria în sensul
atragerii de partea lor a Bulgariei. În timpul primului război balcanic care opune Bulgaria,
Serbia, Grecia şi Muntenegrul Turciei, România îşi declară neutralitatea, sperând să obţină pe
cale diplomatică revizuirea graniţei. La sfârşitul anului 1912, în cadrul negocierilor derulate la
Londra, românii cer bulgarilor fixarea graniţei din Dobrogea pe linia Silistra-Balcic – ca formulă
minimală sau pe linia Turtucaia-Balcic – ca formulă maximală. Refuzul bulgarilor de a accepta
una din variante, conduce la intervenţia marilor puteri care decid în mai 1913 acordarea Silistrei
şi a unei zone de 3 km în jurul oraşului în favoarea României, fără a se aduce modificări graniţei.
Era în fapt un compromis aprobat provizoriu de Bulgaria şi România, anul 1913 şi
desfăşurarea celui de-al doilea conflict război balcanic în care Bulgaria trebuia să ţină piept
foştilor aliaţi, producând schimbarea atitudinii statului român. Prin declaraţia din 13 iulie 1913,
se instalează starea de război între România şi Bulgaria, cea din urmă terminând ca învinsă.
Negocierile de pace s-au purtat la Bucureşti, la 10 august stabilindu-se următoarele:
Bulgaria renunţa la majoritatea teritoriilor dobândite în conflictul din 1912, ceda Dobrogea de
Sud (Cadrilaterul) României şi recunoştea linia Turtucaia-Balcic ca frontieră cu statul român.
Declanşarea primul război mondial a însemnat pentru clasa politică românească
necesitatea de a reevalua interesele ţării în raport cu marile puteri. Nu se poate vorbi despre o
unitate a opiniilor în legătură cu tabăra alături de care România avea să participe la conflict. Se
fac auzite voci care îndeamnă la continuarea alianţei cu Puterile Centrale, dar, tot mai mult, se
manifestă tendinţa de depărtare de acestea, datorită atitudinii ostile a Austro-Ungariei la 1913
când refuzase cererile teritoriale formulate de guvernul român. Se adăugau acţiunile de
solidaritate cu românii din Transilvania, Banat şi Bucovina, acţiuni care îndemmnau la
orientarea spre puterile Antantei. Pe această linie se înscrie şi convenţia secretă româno-rusă
din 18 septembrie 1914 prin care, în schimbul „neutralităţii binevoitoare faţă de Rusia”, aceasta
promitea „să recunoască dreptul României de a anexa provinciile aparţinând Austro-Ungariei a
căror populaţie este românească”. Din pricina diversităţii opiniilor, în primă instanţă se va opta

6
pentru neimplicarea în război, decizie adoptată în cadrul Consiliului de Coroană din 3 august
1914 de majoritatea celor prezenţi, excepţie făcând Carol I şi conservatorul P.P.Carp.
Privind retrospectiv, intervalul 1866-1914 a coincis cu perioada în acre se produc importante
mutaţii în statulul politic internaţional al României, acum aceasta dobândindu-şi independenţa
faţă de Poartă, transformându-se în regat şi consolidându-şi poziţia în SE continentului.