Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Se poate pune intrebarea daca rascoala din Hertegovina si apoi cea din Bosnia au
izbucnit numai datorita conditiilor interne, adica a grelei asupriri din partea turcilor, ori
anumite puteri din afara au ajutat la declansarea rascoalei? Desigur, viata taranilor era grea,
dar aceeasi situatie o aveau si taranii crestini din Macedonia, din Bulgaria, din regiunea
Salonicului, ca si din alte parti ale Imperiului otoman.
Serbia si Muntenegru, state al caror potential economic si militar era redus, nu au putut
determina izbucnirea rascoalelor, ci doar sa le sprijine.
Ceea ce Nicolae Iorga a intuit ca Austro-Ungaria a fost aceea care a provocat rascoala,
deoarece avea nevoie de un conflict in Balcani au confirmat ulterior documentele. Incredintata
ca Rusia nu-i va face dificultati datorita aliantei celor trei imparati, Austro-Ungaria a lucrat in
1875 pentru a redeschide chestiunea orientala in vederea expansiunii sale teritoriale in
Peninsula Balcanica.
Totusi, chiar dupa semnarea acestei conventii, guvernul rus va continua sa duca o
politica prudenta. Miliutin noteaza in memoriile sale ca la 29 ianuarie 1877 au avut loc
discutii in cabinetul rus privind demobilizarea armatei. Gorceakov declara cu aceasta ocazie
ca nu trebuie sa se ajunga la razboi, fiindu-i teama ca Anglia, Germania si Austro-Ungaria se
vor coaliza impotriva Rusiei iar Miliutin s-a opus categoric ca armata sa fie demobilizata.
Diplomatia rusa actioneaza in ianuarie-martie 1877 pentru a obtine din partea marilor
puteri presiuni asupra Turciei, silind-o sa accepte efectuarea reformelor preconizate5[5]. Au
loc astfel tratative, in urma carora la 31 martie 1877 reprezentantii celor sase puteri au semnat
la Londra un protocol, din care redam urmatoarele: Reprezentantii celor sase mari puteri,
dorind in comun pacificarea Orientului, afirma din nou necesitatea ameliorarii situatiei
populatiei crestine din Turcia si introducerea de reforme in Bosnia, Hertegovina si
Bulgaria6[6]. Daca conditiile supusilor crestini ai sultanului nu se vor ameliora de asa
maniera ca sa previna repetarea complicatiilor care tulbura periodic linistea Orientului, cele
sase mari puteri semnatare ale protocolului de la Londra au datoria sa declare ca o astfel de
stare de lucruri va fi incompatibila cu interesele lor si ale Europei in general7[7].
In urma incheierii conventiei din 4 aprilie 1877, cu Rusia, guvernul roman, prin
masurile luate si prin posibilitatile create armatei ruse de a trece nestingherita prin Romania,
s-a angajat activ in evenimentele din Balcani, ajungand de fapt la o stare de razboi cu Imperiul
otoman.
Noul an 1878 incepea nefavorabil pentru otomani. Adrianopolul, care putea deveni o a
doua Plevna, era ocupat in seara zilei de 8 ianuarie de cavaleria rusa. Unicul punct care bara
capitala imperiului era in mainile rusilor, in timp ce romanii asediau cea mai intarita cetate,
Vidinul. De asemenea, ei asediau Belogradjik si amenintau impreuna cu rusii Silistra, in timp
ce sarbii erau in plina ofensiva in zona Kosovopolje. Muntenegrenii asediau orasul Bar, iar
trupe grecesti se infiltrau in Epir, Tasalia si Macedonia. Bulgarii, macedonenii, bosniecii si
chiar albanezii ii hartuiau neincetat pe otomani.
Iin urma insistentelor autoritatilor tariste, tratatul de pace a fost semnat la San Stefano
la 19 februarie/3 martie, data festiva in istoria moderna a Rusiei, care corespundea zilei urcarii
pe tron a tarului Alexandru al II-lea si eliberarii taranilor iobagi (1861).
Istoricul rus D. Tatiscev, arata ca tratatul de la San Stefano a schimbat radical harta
politica a peninsulei Balcanice, lasand Turciei la sud-estul Europei doar Constantinopolul,
Adrianopolul, Salonicul si provinciile Epir, Tesalia, Albania, Bosnia si Hertegovina12[12].
Ignatiev argumenta in memoriile sale ca scopul iesirii Bulgare la Marea Egee era
motivat de faptul ca o Bulgarie comerciala nu se putea dezvolta niciodata fara iesirea la
aceasta mare. De fapt, tocmai aceasta iesire la Marea Egee a indispus marile puteri si in
special Anglia, iar faptul ca Bosnia si Hertegovina ramasesera si mai departe sub jurisdictia
Imperiului otoman, dar cu obligatia de a efectua reforme substantiale, a iritat la culme Austro-
Ungaria. Marile puteri se temeau ca Rusia, cuprinzand Bulgaria in sfera ei de influenta, sa nu
devina o putere mediteraneana. Noile frontiere ale Bulgariei erau asa de aproape de
Constantinopol, incat Stramtorile si capitala turca se aflau sub permanenta amenintare a unei
lovituri pornite dintr-o baza militara a statului bulgar.
Prin articolul 19, Rusia obliga Turcia sa-i plateasca despagubiri de razboi in valoare de
1,41 miliarde de ruble, insa tinand seama de greutatile financiare ale Imperiului otoman,
consimte ca o parte din suma sa fie inlocuita cu o serie de teritorii printre care si Dobrogea
(sangeacul Tulcea, adica districtele Chilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Macin,
Babadag, Hirsova, Kustenge si Medgidia, impreuna cu insulele din Delta si insula Serpilor).
Imperiul otoman nu s-a opus prea mult cedarii sangeacului Tulcea, deoarece prin
crearea principatului autonom bulgar, el practic, nu mai putea fi controlat direct, legatura
urmand sa se faca pe mare. Referitor la aceasta chestiune, diplomatia tarista preciza ca
nedorind sa-si anexeze acest teritoriu si nici insulele din delta, Rusia isi rezerva facultatea de
a le schimba cu partea Basarabiei detasata la 1856 si marginita la sud cu talvegul bratului
Chilia si cu gura Stari-Stambul. Chestiunea impartirii apelor si a pescariilor va fi reglementata
de catre o comisie ruso-romana intr-un interval de un an de la ratificarea tratatului de
pace20[20].
La 16/28 martie 1878, Mihail Kogalniceanu, ministrul afacerilor externe, cerea printr-
o nota circulara adresata agentilor diplomatici romani din strainatate ca acestia sa protesteze
impotriva hotararilor tratatului de la San Stefano: Dispunand de noi fara noi si impotriva
noastra, guvernul si natiunea l-au declarat din capul locului lipsit de orice valoare obligatorie
pentru Romania22[22]. In aceeasi zi, agentul diplomatic roman acreditat la Belgrad, arata
guvernului sarb clauzele cu care Romania nu era de acord si cerea o coordonare comuna a
actiunilor23[23].
Marile puteri socoteau insa doleantele romanilor, ca si ale sarbilor si grecilor, cu totul
minore si scontau in primul rand pe micsorarea statului bulgar si in special pe indepartarea lui
de la Marea Egee. Totodata Austro-Ungaria lupta cu incapatanare sa anexeze Bosnia si
Hertegovina, iar daca era posibil si alte teritorii pentru a se infiltra cat mai spre sud.
Rusia dandu-si seama ca nu poate risca un nou razboi cu majoritatea puterilor mari din
Europa, in special cu Austro-Ungaria si cu Anglia, a fost nevoita sa accepte convocarea unui
congres care sa revizuiasca hotararile pactului de la San Stefano. Congresul si-a deschis
lucrarile la Berlin la 1/15 iunie 1878. La masa tratativelor luau loc cei doi fosti beligeranti,
Rusia si Turcia precum si celelalte cinci mari puteri, care erau ostile Imperiului tarist, unele pe
fata, altele ceva mai voalat, dar toate dornice de a diminua cat mai mult din avantajele
revenite Rusiei prin pacea de la San Stefano. Lupta se va da in special intre Rusia, Austro-
Ungaria si Anglia, cele mai interesate in problema orientala, secondate de Franta si de
Italia24[24] si sub privirea atenta a cancelarului de fier, care, in calitate de gazda, socotea sa
profite de pe urma tuturor. Astfel, la masa tratativelor se gaseau fostii beligeranti, Poarta si
Imperiul tarist, precum si celelalte cinci mari puteri, ostile Petersburgului, dornice sa
diminueze cat mai mult succesele Rusiei.
La 19 iunie/l iulie 1878, s-a discutat pe ordinea de zi, problemele referitoare la
Romania. Primul ministru I.C. Bratianu si ministrul de externe Mihail Kogalniceanu, fiind
invitati sa-si expuna parerea in legatura cu articolele din tratatul de la San Stefano, care
priveau tara noastra. Cu aceasta ocazie, Mihail Kogalniceanu a prezentat memoriul guvernului
roman, care cuprindea urmatoarele cereri: Nici o particica din teritoriu, sa nu se deslipeasca.
Romania sa nu serveasca armatelor ruse ca drum de trecere. Principatul Romaniei, in puterea
drepturilor sale seculare, ia din nou in stapanire insulele Dunarii si gurile Dunarii, cu insula
Serpilor. Romania sa primeasca o despagubire proportionala cu fortele ce a adus in lupta.
Recunoasterea independentei Romaniei si declararea neutralitatii sale25[25]. Dupa ce a
argumentat cerintele poporului roman, ministrul de externe a precizat ca pentru libertatea si
independenta tarii, 10.000 de romani au cazut la Plevna.
In ciuda sangelui varsat pe campurile de lupta din anii 1877-1878 de catre armata rusa,
romana si a celorlalte state si popoare din sud-estul Europei, roadele victoriei au revenit dupa
cum am vazut prin congresul de la Berlin, Austro-Ungariei si Germaniei.
Acest tratat secret, in aparenta defensiv, era indreptat impotriva Rusiei, cele doua
imperii, urmand sa se ajute reciproc cu totalitatea fortelor, in caz c-ar fi devenit victima unei
agresiuni din partea tarismului. In ipoteza agresiunii unui alt stat decat Rusia, ambele parti isi
fagaduiau numai o neutralitate binevoitoare, in caz ca statul respectiv nu s-ar fi inteles cu
Rusia. De fapt, initial, Bismarck a vrut sa includa si Franta alaturi de Rusia, dar Andrassy s-a
opus categoric, nedorind pentru Austro-Ungaria, complicatii suplimentare28[28]. Pentru a
adormi vigilenta Rusiei, i s-a comunicat ca a fost incheiata o intelegere de colaborare intre
Germania si Austro-Ungaria, la care era invitata sa colaboreze si Rusia. De altfel, Rusia va
reinnoi in 1881 alianta celor trei imparati (iscalita dupa cum se stie in 1873), tocmai a para o
lovitura din partea Angliei, iar faptul ca razboiul din 1877-1878, ii sleise fortele atat fizic, cat
si financiar, nu-i ingaduiau pe moment adoptarea unei pozitii de forta fata de Berlin si Viena.
Guvernul italian, care a vazut sub ochii sai, cum Anglia incorpora Ciprul, Austro-
Ungaria, Bosnia si Hertegovina, iar Franta, Tunisul, era geloasa ca nu este luata in
consideratie de celelalte mari puteri, incat in ciuda afinitatilor cu Franta si desi constienta, ca
problema Triestului, a zonei Trentino, a penetratiei in Albania si in alte puncte ale peninsulei
Balcanice o vor ciocni de politica habsburgica, se apropie de blocul austro-german. Aceasta
era singura alternativa de a primi ajutoare in vederea stoparii Frantei in Mediterana si atat
Crispi cat si ceilalti oameni politici italieni pana la urma cu incertitudini, au adoptat aceasta
linie politica30[30]. In aceasta conjunctura a fost organizata o vizita de efect a regelui
Umberto I al Italiei la Viena, iar la 30 decembrie 1881, Roma a anuntat oficial, Berlinul si
Viena, ca are intentia de a se alatura aliantei austro-germane. Aderarea Italiei la acest bloc,
convenea diplomatiei vieneze din doua considerente. In primul rand stopa guvernul italian de
a revendica teritorii si acest lucru s-a vazut practic, la cateva luni dupa semnarea tratatului,
cand autoritatile austriece au spanzurat in 1882 pe iredentistul Guglielmo Oberdan din Triest,
fiind nevoit sa modereze manifestatiile vehemente ale studentilor31[31]. In al doilea rand in
caz de conflict ruso-austriac, tratatul asigura monarhiei habsburgice, certitudinea ca nu va fi
prinsa intre doua focuri.
Tratatul de alianta dintre imparatii Austriei (asa este trecut in documentul original),
Germaniei si regele Italiei, care a pus bazele Triplei Aliante, a fost semnat la Viena de catre
contele Kalnoky, printul Reuss, baronul Robilant, la 20 mai 1882, si cuprindea un preambul si
opt articole32[32]. Cele trei state se angajau pe plan economic, politic si militar cu toate
efectivele sale, in cazul in care Italia sau Germania ar fi fost atacate de catre Franta (art. 2), in
cazul in care unul din semnatari s-ar afla in razboi cu alte doua mari puteri nesemnatare (art.
3). De asemenea, se prevedea, clauza unei neutralitati binevoitoare, sau dupa dorinta, ajutor
armat in cazul cand una din puterile semnatare, ar declara razboi alteia nesemnatare (art. 5).
Cele trei state isi dadeau asigurarea, ca nu vor incheia separat armistitiu, pace, ori vreun tratat,
ci numai impreuna si de comun acord (art. 6).
Se afirma ca intrarea in Tripla Alianta, ii dadea o incredere mai mare in fortele sale si
contribuia in mod simtitor la trezirea si cristalizarea ideilor si tendintelor nationaliste care se
agitau in tara. Daca drumul spre Trento si Triest, era barat, fiind in posesiunea aliatului
austriac, care se infiltrase puternic si in peninsula Balcanica, Italia nolens volens, urma sa se
gandeasca in primul rand la colonii, unde gasea plasament si pamant pentru cei ce doreau sa
emigreze. Perspectiva unei expansiuni coloniale, a gasit audienta in mediile cele mai diferite.
Desi tratatul Triplei Aliante, era secret, diplomatia franceza intuia ca se ajunsese la o
apropiere intre Italia, Germania si Austro-Ungaria si intr-o asemenea conjunctura simtea
necesitatea de a-si pastra fortele in Europa, si a nu agrava relatiile cu Anglia. In acest timp, la
Constantinopol, se tinea o conferinta a ambasadorilor, unde francezii se straduiau sa-i implice
pe englezi la o actiune comuna a marilor puteri, ca niciuna sa nu caute achizitii teritoriale in
Egipt. Izbucnind o rascoala impotriva strainilor la Alexandria (iunie 1882), guvernul englez s-
a adresat Frantei si Italiei sa participe la o actiune comuna. Premierul francez Freycinet,
temandu-se de opozitia Camerei, in care predomina ideea apararii granitelor rasaritene,
refuza, si da ordin ca escadra franceza sa se retraga din Alexandria. Englezii incep
bombardarea orasului pe care-1 ocupa, extinzandu-si autoritatea in cateva luni a unei mari
parti a Egiptului. Desi guvernul lui Gladstone face declaratii ca nu intentioneaza sa ramana in
Egipt, fiind in flagrant cu principiile politicii liberale a guvernului, realitatea a fost alta.
Prezenta britanicilor in Egipt, nelinistea celelalte puteri, mai ales acelea maritime, datorita
importantei Canalului de Suez. Dupa indelungate tatonari si tratative, se ajunge la iscalirea
conventiei de la Constantinopol (1888). Conventia cuprindea 17 articole si era iscalita de
Anglia, Franta, Germania, Italia, Austro-Ungaria, Rusia, Imperiul otoman, Spania, Olanda si
stabilea libera folosire in toate timpurile si pentru toate puterile a canalului maritim Suez,
completand regimul de functionare al acestuia fata de firmanul dat de sultan in 1866, care
sanctiona de fapt concesiunea acordata de Kedivul Egiptului36[36].
Documentul facea precizarea ca Suezul ramane deschis si liber, atat in timp de pace
cat si de razboi, pentru toate navele, atat comerciale, cat si militare, fara distinctie de pavilion.
Canalul nu va fi niciodata supus vreunei blocade (art. 4). In articolul 4 se facea precizarea
expresa, ca in timp de razboi, canalul ramane deschis tuturor navelor, fara nici o exceptie; de
asemenea, in caz de razboi puterile beligerante nu vor debarca, nu vor ocupa puncte
strategice, nu vor depozita munitii, ori alte materiale de razboi (art. 5)37[37]. Deci, clauzele
erau foarte clare, se cuvine sa remarcam, alaturi de cele 7 mari puteri, iscalitura Spaniei si
Olandei, tari cu traditii in navigatie si care aveau nevoie acuta de folosirea canalului, in
special in scopuri comerciale, dar si strategice, avand in vedere scurtarea drumului spre
coloniile lor.
Ulterior, cand relatiile anglo-franceze s-au imbunatatit, cand s-a iscalit Antanta
Cordiala, in 1904, guvernele englez, francez si Egiptul, dau o declaratie comuna privind
canalul. Din declaratie reiese ca francezii, renunta la pozitia lor rigida privind instalarea
Angliei in Egipt si implicit in zona Canalului si recunosc situatia existenta.
Considerand ca Rusia n-a sprijinit suficient interesele tarii sale la San Stefano,
guvernul de la Belgrad, s-a orientat tot mai mult spre Austro-Ungaria, castigandu-i sprijinul in
timpul lucrarilor de la Berlin, sprijin care n-a fost dezinteresat, soldat in 1881, cu un tratat
comercial oneros.
Reinnoind alianta celor trei imparati (1881), Austria si Rusia, practic, si-au impartit
sferele de influenta. In sensul ca tarismul a recunoscut anexarea Bosniei si Hertegovinei si
dezideratul Vienei de a controla partea vestica a peninsulei Balcanice, in timp ce Rusia isi
extindea influenta asupra principatului bulgar si a Rumeliei orientale.
Dupa tatonari si tratative indelungate, duse in cea mai mare parte in secret, tratatul de
alianta intre Romania si Austro-Ungaria, s-a semnat la Viena, la 30 octombrie 1883. Tratatul
se compunea dintr-un preambul si 7 articole, fiind iscalit din partea partii romane, de D.A.
Sturdza, ministrul de externe al tarii in acel timp si de catre contele Gustv Klnoky. In
preambul, se scoate in evidenta caracterul defensiv al tratatului, de a nu intra in aliante ostile
uneia din parti (art. 1), de a-si veni in ajutor in cazul unui atac neprovocat, facandu-se
mentiunea ca obligatiile Romaniei survin, daca Austro-Ungaria va fi atacata in tinuturile
limitrofe acesteia (deci practic, daca atacul survine din partea Rusiei ori a Serbiei) (art. 2);
cele doua parti urmau sa se consulte in vederea luarii de masuri in cazul unor amenintari (art.
3); in caz de razboi comun sa nu se negocieze ori sa se incheie pace separat (art. 4); tratatul se
incheie pe o durata de 5 ani (art. 5); se mentiona caracterul secret al tratatului (art. 6);
ratificarea urmand sa se faca in termen de trei saptamani de la iscalirea acestuia (art. 7)40[40].
In aceeasi zi, adica la 30 octombrie 1883, se semna si actul de aderare a Germaniei, la tratatul
mai sus mentionat, documentul fiind iscalit, in afara de Klnoky si Sturdza, de catre contele
Max von Bechem, consilier al ambasadei germane din Viena.
Conform intelegerii a fost pastrat caracterul secret al tratatului, existenta sa nefiind
dezvaluita nici Camerelor.
Concomitent cu problemele europene, marile puteri incep sa acorde o atentie tot mai
mare expansiunii coloniale42[42], impulsul datorandu-se in mare parte tehnicii si a
mijloacelor de comunicatie perfectionate. Germania si Italia, care au intrat in concernul
marilor puteri de abia in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, erau dornice sa aiba colonii,
ravnind in majoritatea cazurilor la cele detinute de Anglia si Franta, ori sa subjuge state
independente cum a fost cazul Etiopiei (de catre Italia).
Trebuie spus ca datorita inchegarii de state nationale in Europa, tot mai putin marile
puteri pot, fie acapara, fie subordona, teritorii de pe batranul continent. Cand Bismarck in
1866, in urma razboiului cu Austria, reusise sa mareasca teritoriul Prusiei, Napoleon al III-lea
ceruse compensatii (o parte din Renania, ori Belgia, ori Luxemburgul), ceea ce, prin
indiscretia prusiana, opinia publica europeana, a condamnat vehement pe imparatul Frantei.
Cand Bismarck, in 1871 a anexat Alsacia si Lorena, actul a starnit vii proteste din partea
opiniei liberale europene43[43]. De asemenea, atat popoarele balcanice, cat si opinia publica,
au fost revoltate de aranjamentele de la Berlin (1878), cand habsburgii au anexat Bosnia si
Hertegovina, iar Anglia insula Cipru. Era mai comod in acest echilibru al marilor puteri,
extinderea in afara Europei, unde spatii imense din Africa, Asia, numeroasele insule din
Atlantic, Pacific, etc. unde inca nu patrunsesera europenii, teritorii calificate de juristi, ca res
nullius, sa fie exploatate si incorporate.
In aceasta conjunctura, Franta ocupa Tunisul (1881), Anglia ocupa Egiptul (1882),
intreprinzatorul rege Leopold al II-lea, creaza inca din 1876 Asociatia internationala pentru
cercetarea si civilizarea Africii, care in anii urmatori, va pune bazele unui imperiu colonial
belgian. In Asia de sud-est, francezii ocupa Tonkinul, englezii patrund in Birmania si
impreuna cu rusii isi disputa Afganistanul. Germania mai tarziu se lanseaza in cursa
coloniilor, istoricii notand data de februarie 1884, cand se instaleaza in Togo (Africa de sud-
vest), ulterior fixandu-se in Africa de sud-est si intr-o serie de insule din Pacific. Unii sustin
ca Bismarck, era preocupat aproape in exclusivitate cu problemele europene si a cedat ca sa
faca pe placul burgheziei, din motive electorale si in principal, coloniile ii puteau servi ca
moneda de schimb in reglarea problemelor europene, care puteau ajuta Germania, dar incurca
in acelasi timp celelalte mari puteri. In unele cazuri a avut succese, in altele, insuccese. Astfel,
in 1885, cand conflictul ruso-englez in problema Afganistanului, putea usor provoca un
razboi, iar kaizerul dorea sa-si ofere bunele servicii, Bismarck ii scria ca politica germana are
intregul interes sa se stabileasca intre Anglia si Rusia mai curand relatii ostile, decat de
prietenie. Daca s-ar realiza un acord anglo-rus, s-ar ivi primejdia ca Franta sa adere la el si in
caz ca politica ruso-engleza ar intampina rezistenta Germaniei, s-ar crea prin aceasta baza
unei coalitii impotriva noastra, lucru deosebit de periculos pentru Germania. De aceea,
guvernul Majestatii Voastre, manifesta o tarie indiscutabila fata de tot felul de sfaturi
referitoare la mentinerea pacii44[44].
In 1884, Franta guvernata de Jules Ferry, care era partizanul entuziast al politicii
coloniale de mare anvergura, incercand sa se infiltreze concomitent in Asia, cat si in Africa, s-
a izbit de riposta Angliei, Italiei si a Portugaliei, Bismarck, a cautat sa profite de conjunctura
si a promis Frantei, intregul sprijin in politica sa de expansiune coloniala, daca renunta public
la Alsacia si Lorena, lucru care a indignat atat diplomatia cat si opinia publica franceza,
convorbirile fiind intrerupte.
Deoarece in problema stapanirii Congoului, s-au produs grave divergente intre marile
puteri, Germania sustinand aici interesele franceze, pentru a plati niste polite Angliei (care a
fost intrigata ca Berlinul a indraznit sa-si creeze prima colonie in 1884), s-a decis ca toate
problemele in litigiu sa fie supuse unei conferinte internationale, care s-a deschis la Berlin in
noiembrie 1884. Nu intamplator areopagul european s-a intrunit in capitala Germaniei in
1878, iar de asemenea dupa 6 ani, desi Germania nu avea un imperiu colonial, dar prin pozitia
sa, juca rolul de prima vioara in Europa. Anglia, aflata in minoritate la conferinta (noiembrie
1884 - febr.1885), Belgiei I s-a recunoscut suprematia asupra unei mari parti din Congo legat
de metropola, printr-o uniune personala, adica Leopold al II-lea fiind si suveran al Congoului.
In timpul conferintei, conflictul anglo-german s-a ascutit din cauza coloniei infiintata in
aprilie 1884. Pana la urma englezii s-au resemnat in fata faptului implinit, dar s-au grabit sa
ocupe Bechuanalandul, pentru a preveni posibilitatea stabilirii unor legaturi teritoriale intre
germani si buri. In acest timp germanii, cunoscuti prin meticulozitatea caracteristica, se
consolidau in Camerun, Togo, Africa germana orientala si nord-estul Noii Guinei.
Guvernul roman, care se afla atat de aproape de evenimentele din Balcani, a dat
dovada de mult calm si tact si dorea ca acest conflict sa fie cat mai repede aplanat, in asa fel
ca cei doi adversari sa fie multumiti.
Deoarece armata sarba sufera unele infrangeri, iar marile puteri nu erau dispuse sa
amplifice conflictul, dupa 16 zile de razboi, adica la 18/30 noiembrie 1885, ostilitatile militare
au fost suspendate pe toata linia frontului.
Nu este cazul sa intram in amanuntele discutiilor care au avut loc intre fostii
beligeranti, ci semnalam doar faptul ca s-au tinut in total 9 sedinte. De fapt au fost 8 sedinte
de lucru, deoarece ultima a fost rezervata iscalirii tratatului. Datorita pozitiei moderate si
conciliante a celor trei delegati, pacea a fost restabilita mentinandu-se status-quo, Tratatul de
pace a fost iscalit la 19 februarie/3 martie 188649[49].
Retragerea din viata politica a lui Bismarck, in anul 1890, a avut repercursiuni nu
numai asupra viitoarei linii politice externe a Germaniei, ci chiar a politicii externe europene.
Batranul dar autoritarul Cancelar, nu era agreat de tanarul Kaiser, care se simtea umbrit de
personalitatea acestuia, in plus nu impartasea atat politica sa interna, cat si cea externa,
considerandu-1 dupa expresia lui J. Droz, un rusofil50[50]. Se cuvine sa facem precizarea, ca
Bismarck, n-a fost niciodata rusofil, dar tinea cont de acest mare imperiu, care detinea partea
rasariteana a Europei si o mare parte din Asia, in sistemul aliantelor. Incontestabil, Bismarck,
prin personalitatea sa, a dominat timp de 20 de ani viata politica a Europei (1871-1890), si
dupa cum remarca subtilul J.B. Duroselle, esentialul vietii sale, a fost realizat, facand
imposibila o revansa cu sorti de izbanda din partea Frantei51[51]. Constructiile diplomatice
succesive ale lui Bismarck, recunoaste francezul J.B. Duroselle, au fost o capodopera politica
si nicicand de-a lungul intregului secol al XIX-lea, un singur om de stat, n-a jucat un rol
precumpanitor, ca acesta52[52]. Timp de 20 ani, razboaie intre marile puteri europene, n-au
avut loc53[53], in ciuda unor incordari maxime germano-franceze din 1875 (cand francezii
adoptasera o lege militara) si in 1887, cand a avut loc afacerea Schnaebele (arestarea de catre
politia germana a unui comisar francez) si cand dupa parerea multor istorici, Bismarck, nu
avea de gand sa declanseze un razboi, ci sa speculeze aceste doua evenimente, de a vota noi
credite de razboi de catre Reichstag, sa reinnoiasca acordurile Triplei Aliante, ori sa-1
anihileze pe generalul francez Boulanger, care ajuns la putere putea deveni periculos. Istoricul
englez H. Hearder, autorul unei solide monografii, privind istoria politica a secolului al XIX-
lea, arata ca Imperiul german, cu o populatie numeroasa, o armata perfect instruita si foarte
bine echipata si inarmata, cu o puternica explozie industriala, nu era ca republica franceza o
sinteza a regimurilor trecute, ci mai curand o creatie personala a lui Bismarck, care a exploatat
spiritul nationalist si traditia riguros prusaca54[54]. Noul cancelar Caprivi55[55], adoptand
conceptiile marelui stat major (generalul Walderesee, in inlocuise in 1888 pe genialul dar
batranul Moltke), pentru un razboi preventiv impotriva Rusiei si ca Germania ar fi putut face
fata simultan unui inamic din ambele flancuri, adica din est si din vest. Bismarck, socotea
aceasta drept o greseala capitala, caci dupa expresia lui, pilda lui Carol al XII-lea si a lui
Napoleon, dovedise ca cei mai talentati comandanti numai cu greu au putut sa se descurce in
expeditiile contra Rusiei56[56], iar daca norocul armelor ar fi suras Germaniei chiar si atunci
conditiile geografice ar fi facut extrem de dificila mentinerea acestui succes pana la
sfarsit57[57]. Noul Kaiser, dupa demisia lui Bismarck, socotea ca Germania prin realizarile
obtinute in domeniul economic, financiar si militar, este indreptatita sa duca o politica
mondiala (Weltpolitik), fapt impartasit de urmasii marelui cancelar, Caprivi (1890-1894),
Chlodwig von Hohenlohe -Schilingsfurst (1894-1900), Bernhard von Bulow (1900-1909) si
Bethmann-Hollweg (1909-1917).
In anii 1891-1893, de ambele parti sunt intreprinse actiuni menite sa duca la stabilirea
de contacte cat mai stranse. In mai 1891, la Moscova se deschide expozitia franceza care este
vizitata de tar. Vizita aceasta - arata ziarul Timpul - are mare insemnatate politica si a scos
in evidenta faptul ca daca alianta intre imnul national rusesc si Marseilleza franceza ramane,
fireste, o imposibilitate, alianta intr-un caz dat si pentru scopuri anumite intre fortele armate
ale Rusiei si Frantei sau intre influentele pe care aceste forte le dau in timp de pace; ramane si
mai departe o posibilitate de realizat in viitor60[60]. Sub forma unui schimb de scrisori, s-a
incheiat la 27 august 1891, acordul politic ruso-francez. Ambele guverne declara ca se vor
consulta pentru fiecare problema, capabila sa ameninte pacea generala.
Franta cauta sa largeasca acest acord prin anumite obligatii militare, printr-o
conventie ce trebuie stabilita din punct de vedere pur militar61[61].
In vara anului 1892, sosi la Petersburg loctiitorul Sefului Statului Major al Frantei. Se
semneaza de catre reprezentantii Statelor Majore o conventie militara preliminara. Conform
acesteia Franta si Rusia se obligau sa intervina cu toate fortele lor armate impotriva
Germaniei. Daca Franta este atacata de catre Germania - sustinuta de Italia, sau de catre
Italia - sprijinita de Germania, sau daca Rusia este atacata de Germania - sprijinita de Austria,
sau de Austria sustinuta de Germania62[62].
Astfel, sistemul bismarkian, cladit cu atata truda de catre marele om de stat, s-a
dovedit a fi fragil dupa retragerea acestuia din viata politica, incat la 3 ani dupa acest
eveniment, s-a creat dupa cum am vazut, al doilea bloc militar in Europa, cel franco-rus.
Desigur, relatiile dintre marile puteri erau foarte complexe. Franta si Germania nu se puteau
apropia din cauza Alsaciei si Lorenei, intre Franta si Italia se angajase un adevarat razboi
vamal, Franta si Anglia erau angajate intr-o politica coloniala de mare anvergura, Rusia si
Anglia, erau pe punctul de a-si incrucisa armele din cauza zonelor de influenta din Asia
centrala, Rusia si Austro-Ungaria se pandeau in peninsula Balcanica, la toate acestea trebuiau
adaugate tendintele S.U.A. si a noii forte care se profila la orizont, Japonia (reinnoita in urma
revolutiei de la 1868), de a se impune ca mari puteri.
Grunwald arata ca tarul Nicolae II, n-a fost nici tiran si nici redus mintal, dar datorita
defectelor caracterului sau, a fost incapabil sa-si exercite autoritatea, pe care i-o harazise
destinul. Cazut sub influenta unor lingusitori si intriganti, a aprobat un program de
expansiune, care nu corespundea nici traditiilor vechii diplomatii rusesti si nici fortelor
materiale de care dispunea imperiul. Conciliant si pacifist prin temperament, a ezitat intre
tratatele de alianta cu Franta si simpatiile sale personale si de rudenie cu Germania. Tras de
aceste doua forte opuse, n-a putut evita cele doua razboaie funeste (ruso-japonez; primul
razboi mondial), unde pana la urma si-a pierdut nu numai tronul, dar si viata.
Puternica dezvoltare a S.U.A., obliga pe oamenii politici sa spuna adio principiilor lui
Washington si doctrinei Monroe. In plus, in conditiile tehnicii de atunci, daca Marea Britanie
isi putea permite sa duca o politica de splendida izolare, Atlanticul care ii despartea pe
americani de marile puteri europene, ii conserva o libertate de actiune si mai mare, in sensul
de a nu accepta aliante permanente, avand astfel, un atu in plus fata de batranul continent.
De mult S.U.A. tintise Cuba, care avea o mare insemnatate strategica, fiind situata in
fata istmului Panama si a golfului Mexic. In acest sens, fusesera oferiti Spaniei 100 milioane
de dolari, inca din 1849, dar refuzul Madridului, de a vinde insula, a schimbat tactica
yancheilor. Au inceput sa sprijine pe insurgentii cubanezi, opinia publica americana fiind in
favoarea unei interventii, unde regimul deosebit de dur instaurat de generalul spaniol
Valeriano Weyler, a exterminat in decurs de 2 ani circa 200.000 de suflete.
Spaniolii au cautat aliati cu disperare pe continentul european, dar n-au gasit, deoarece
interesele economice si comerciale, nu permiteau acestor state sa ajunga la ruptura cu S.U.A.
Este drept ca s-a trimis o nota colectiva, transmisa de ambasadorii marilor puteri, acreditati la
Washington, apelandu-se la sentimentele de omenie si moderatie in raporturile cu Spania si
primindu-se un raspuns, nu lipsit de humor, ca tocmai dupa asemenea sentimente se vor
conduce pentru a termina cat mai repede cu situatia din Cuba. Razboiul inceput in aprilie
1898 (de altfel, declarat de spanioli), s-a purtat cronologic mai intai in Filipine, care era de
asemenea o posesiune spaniola. Escadra americana din Pacific, comandata de amiralul Dewey
a trimis la fund vechile vase spaniole, situatia desfasurandu-se aproape identic si in Cuba.
In orice caz, in istoria relatiilor internationale, acest razboi este un fel de jalon in
politica mondiala. Este primul razboi nu pentru cucerirea de teritorii libere, ci pentru
distribuirea coloniilor deja existente.
Alianta cu Rusia a permis Frantei sa patrunda mai adanc in Africa, iar in 1901, sa-si
asigure legatura dintre Africa occidentala si cea ecuatoriala. Astfel, marele bloc african de la
Alger pana la Congo, care a fost dupa expresia lui J. Madaule, cheia de bolta a Imperiului
francez a fost sudat74[74].
Diplomatia tarista in urma esecurilor militare, dar mai ales zguduita de puternicul val
revolutionar ce surprinsese vastul imperiu, se grabea sa lichideze aventura din Extremul orient
si sa incheie pace cu Japonia. Anglia, care iscalise in 1902 un tratat cu Japonia, caruia ii
oferise credite si ii furnizase vase militare moderne construite in arsenalurile sale si prin
niponi, voia sa bareze drumul rusilor din Extremul Orient, dupa infrangerea flotei tariste de la
Tusima, dorea sa incheie razboiul, ca nu cumva partenerul sau din Pacific sa devina prea
puternic. Pe o pozitie similara s-a situat si S.U.A. Presedintele Theodor Roosevelt, a oferit
partilor beligerante mediatia sa, tratativele de pace purtandu-se in S.U.A., in orasul
Portsmouth. Prin pacea de la Portsmouth (septembrie 1905), era cedat japonezilor Port-
Arthurul, partea sudica a insulei Sahalin (insula se intinde in lungime peste 1000 kilometri),
calea ferata din Manciuria de sud si recunoasterea ca sfera de influenta a Coreei.
Desigur, diplomatia tarista putea sa fie multumita la randul sau de rezultatele acordului
anglo-rus, care ii asigura o stabilitate in Asia Centrala si implicit, in Extremul Orient si putea
sa-si canalizeze eforturile in Europa.
In prima instanta, Bulgaria s-a gandit sa-si proclame independenta de stat, Grecia sa
anexeze Creta, in plus sa obtina fiecare o parte cat mai mare din Macedonia, sau din alte
regiuni europene aflate sub jurisdictia Portii, lucru la care aspira Serbia si Muntenegru. Dintre
marile puteri, Austro-Ungaria s-a gandit, in primul rand sa anexeze la Imperiul sau, Bosnia si
Hertegovina, provincii luate sub administrare pe baza hotararilor Congresului de la Berlin
(1878), ceea ce a dus la grave disensiuni pe plan european, deoarece nu trebuia uitat ca
revolutia turca a izbucnit la un an dupa ce cele doua mari tabere se constituisera, tabere care
vor declansa primul razboi mondial.
Marile puteri s-au comportat, fata de revolutia turca, asa cum le dicta interesele lor
imperialiste. Germania si Austro-Ungaria n-au fost multumite de izbucnirea revolutiei turce,
deoarece aveau pozitii economice si politice foarte solide in Imperiul otoman si se temeau sa
nu le piarda. De aceea, diplomatia germana, mai putin cea habsburgica, au fost atente sa nu
supere noul regim, iar presa sa vorbeasca cuviincios sau sa laude noul regim, care a reintrodus
constitutia.
Chiar imparatul Wilhelm al II-lea n-a indraznit sa-1 felicite pe sultan, cu ocazia
reintroducerii constitutiei, iar vestea incorporarii de catre Austro-Ungaria a Bosniei si
Hertegovinei a produs iritare la Berlin, deoarece punea diplomatia de la Wilhelmstrasse intr-o
situatie delicata fata de Turcia.
S-a vazut clar in timpul crizei bosniace, ca Antanta nu era pregatita in suficienta
masura sa faca fata unui razboi european. Interventia brutala a Germaniei, a cumintit Serbia si
a temperat Rusia, dar a dat de gandit Antantei, la ce se poate astepta din partea puterilor
centrale. In acelasi timp, acordul italo-rus de la Rcconigi (1909), a marcat un nou pas in
desprinderea Romei din sistemul Triplei Aliante, desi se crease Antanta in 1907, iar
amiralitatea britanica era nelinistita de masurile luate de catre amiralul german von Tirpitz in
privinta marinei militare germane si a declaratiei lui Wilhelm al II-lea, ca viitorul tarii sale
este pe apa, regele Eduard al VII-lea, viziteaza Germania (august 1908), incercand sa
tempereze elanul de inarmare german. Paralel, in urma incidentului de la Casablanca (1908),
care agravase pe moment relatiile franco-germane in Maroc, se incheie o conventie, care a
impulsionat colaborarea intre firmele germane si reprezentantii capitalului francez.
Rusia infranta de catre Japonia in Extremul Orient, se orienteaza deci din nou spre
Balcani, dar dupa cum am vazut, aliatii sai, Anglia si Franta, n-au sprijinit-o pentru a iesi cu
flota sa militara din Marea Neagra prin Stramtori. In acest context, Rusia incearca sa
imbunatateasca relatiile cu Imperiul otoman, Nikolai Cearacov, adjunct al ministrului de
externe, partizanul unei politici de apropiere cu otomanii, fiind trimis ambasador la
Istanbul80[80].
Concomitent, guvernul tarist, incearca sa ajunga la un acord cu Italia in problema
zonelor de influenta in Balcani; in urma intrevederii de la Racconigi, dintre tarul Nicolae al II-
lea si Victor Emmanuel al III-lea (1900-1944), secondati de ministrii de externe Izlovski si
Tittoni, s-a ajuns la incheierea unui acord secret semnat la 24 octombrie 1909 unde era schitat
un program comun menit sa se opuna expansiunii austro-ungare in Balcani81[81]. Acordul
prevedea mentinerea status-quo-ului, aplicarea principiului nationalitatilor in scopul inlaturarii
oricarei suprematii straine si a dezvoltarii statelor si popoarelor din sud-estul Europei;
promovarea unei atitudini binevoitoare a Italiei fata de interesele Rusiei in problema
Stramtorilor si o pozitie similara a Imperiului tarist in privinta actiunilor Romei in Cirenaica
si Tripolitania.
Diplomatia rusa, voia sa dea o lectie Londrei si Parisului, care pe viitor sa fie mai
sensibile la doleantele Petersburgului. Pana la urma, in august 1911, fusese semnat un acord
ruso-german, care se limita la sferele de influenta, fiind atacate cu precadere problemele de
ordin economic, privind Persia si Imperiul otoman. Practic, acordul ii favoriza pe germani,
intrucat Rusia renunta sa mai impiedice construirea caii ferate spre Bagdad si deschidea
exportului german, drumul in Persia pe directia Sadidje-Haneken-Teheran.
Dar acalmia era aparenta, caci relatiile internationale devin din nou deosebit de
incordate, printr-o noua agravare a crizei marocane, caci Imperiul german nu se multumea ca
pe timpul lui Bismarck la o politica strict si realist europeana (Realpolitik) ci o politica
mondiala (Weltpolitik), pe care kaiserul Wilhelm al II-lea, se straduia s-o infaptuiasca
netinand cont decat de interesele propriului sau stat.
Saltul Panterei irita intreaga opinie publica, iar provocarea indrazneata a Germaniei,
arunca nori negri asupra pacii. Desigur, francezii argumentau ca ocuparea Fezului, s-a facut la
interventia sultanului Mulai Hafid, incapabil sa faca fata rebelilor, dar nu erau dispusi, in locul
Marocului, sa cedeze Berlinului, vastele teritorii pe care le controlau in Congo.
Germania putea verifica daca Franta era dispusa pentru Maroc sa faca un razboi si in
ce masura aliatii sai, Rusia si Anglia erau dispusi sa-i dea concursul. Daca ministrul de
externe al Frantei de Selves, ramanea pe pozitii rigide razboinice, nefiind dispus sa faca
schimbul Maroc-Congo, presedintele Consiliului de ministri, Caillaux, era constient ca o parte
din Congo, trebuia sacrificat. Desigur, un razboi direct intre cei doi rivali: Germania si Franta,
ar fi fost cu siguranta favorabil Berlinului, care dispunea de unitati si armament in stare sa
invinga atat pe uscat cat si pe apa. Rusia, nu era dispusa sa sara, fara rezerve in sprijinul
Parisului, neuitand pozitia acestuia in timpul crizei bosniece si in problema Stramtorilor
(1909). S-a dovedit pana la urma, ca interventia Angliei, va fi decisiva. Trebuie insa facuta
precizarea ca promptitudinea cu care a intervenit Marea Britanie, s-a datorat, nu dragostei
dezinteresate fata de Paris, ci faptului ca agresivitatea germana, jena tot mai mult Londra, care
in cazul de fata nu putea admite ca acestia sa se instaleze pe tarmul apusean al Marocului, in
vecinatatea Gibraltarului, punct strategic atat de pretios.
Din ordinul guvernului britanic, ministrul Lloyd George, tine un discurs deosebit de
taios, in sensul ca Marea Britanie in vederea mentinerii pacii, este dispusa la cele mai mari
sacrificii, dar o pace cumparata cu orice pret ar fi o injosire insuportabila, pentru o putere
atat de mare cum ar fi Anglia83[83]. In fata pozitiei atat de categorice a Angliei, care nu
putea tolera ca navele germane sa se instaleze si sa controleze, sferele de influenta ale
Antantei, diplomatia germana este nevoita sa cedeze si in locul unei parti din Congo sa
accepte protectoratul francez asupra Marocului, care a si fost instalat in 1912.
In aceasta atmosfera de incordare si suspiciune intre marile puteri, Italia desi membra
a Triplei Aliante, am vazut ca a inceput sa cocheteze si cu blocul advers, asigurandu-si inca
din 1900, consimtamantul Frantei pentru cucerirea Tripolitaniei si a Cirenaicei, iar in 1909, la
Racconigi, cu Rusia, ajungand la o serie de puncte comune.
Desi italienii au lichidat, fara prea multa dificultate micile garnizoane otomane,
stabilite in Tripolitania si Cirenaica, populatia bastinasa araba, refuza sa capituleze, facand
incursiuni inopinante, iar Turcia se incapatana sa nu ceara pace. Cu dificultati, italienii ocupa
Dodecanezul, bombardeaza Beirutul si alte porturi din cadrul Imperiului otoman,
bombardeaza chiar si Dardanelele, dar se abtin de a largi operatiunile in aceasta zona pentru a
nu supara celelalte mari puteri.
Se cuvine sa facem unele precizari, privind pozitia unor state in timpul conflictului
italo-otoman. Astfel, daca regele Carol I al Romaniei, se arata ingrijorat de acest razboi si de
modul brutal in care incerca Italia sa anexeze o serie de teritorii din Africa de Nord87[87],
Rusia era decisa, folosindu-se de conflict, sa obtina deschiderea Stramtorilor pentru flota sa
militara, dar s-a izbit nu numai de impotrivirea Germaniei, ci si de a aliatilor sai, Franta si
Anglia. De altfel, diplomatia tarista, esuand in aceasta actiune, a fost nevoita sa-si recheme
ambasadorul, in martie 1912, ca si-ar fi depasit prin exces de zel, instructiunile.
Dupa cum se stie in conjunctura de penetratie austriaca tot mai fatisa spre Macedonia
si Marea Egee, Rusia incerca sa-si atraga Bulgaria si sa faca apropiere dintre aceasta, Imperiul
otoman si Serbia. Otomanii pretindeau de la bulgari suma de 125 milioane franci, ca plata
pentru recunoasterea independentei, oferindu-li-se numai 82 milioane franci. Deoarece turcii
insistau asupra sumei, Rusia se ofera sa scada suma de 125 milioane franci din datoria pe care
otomanii o datorau Imperiului tarist, ca urmare a razboiului din 1877-1878, urmand ca in
decurs de 50 de ani guvernul bulgar sa returneze Rusiei suma de 82 milioane, restul fiind
suportat de curtea de la Petersburg. La 3 martie 1909 a fost iscalit, in acest sens protocolul
ruso-turc, iar la 6 aprilie 1909, protocolul bulgaro-turc, unde guvernul turc recunostea noua
situatie politica din Bulgaria88[88].
O data independenta obtinuta, are loc o activizare si mai accentuata a politicii externe
bulgaresti, care viza in primul rand incorporarea Macedoniei si Traciei. Din imprumuturile
contractate in strainatate in perioada 1908-1912, circa 80% mergeau in scopuri militare. In
anul 1911 a fost modificata si constitutia (art. 17), prin care monarhul si guvernul puteau
incheia acorduri secrete internationale fara sa consulte parlamentul (Sobrania). In 1910, tarul
Ferdinand, viziteaza Petersburgul unde prezinta un proiect ca in cazul unui razboi cu Turcia,
Rusia sa fie de acord cu Bulgaria sa anexeze Macedonia cu Salonicul si Adrianopolul. Daca
Rusia ar fi fost de acord ca intreaga Macedonie sa revina Bulgariei, insemna sa-si indeparteze
Serbia, ceea ce nu-i convenea Bulgariei, in acelasi timp, cochetau cu diplomatia austriaca,
contractau noi imprumuturi la Viena (1910), facand intr-un fel presiuni asupra Rusiei ca
aceasta sa fie de acord cu proiectele lor.
In clipa izbucnirii razboiului italiano-turc, din 1911, diplomatia bulgara s-a gandit sa
actioneze, adica sa intre imediat in lupta impotriva otomanilor. Ministrul bulgar acreditat in
Italia si sa actioneze in comun. Italia a refuzat colaborarea, rugand Bulgaria sa nu actioneze
pentru a nu transforma razboiul intr-unui european. Pe de alta parte, elementele lucide isi
dadeau seama, ca daca s-ar fi produs colaborarea, armata bulgara urma sa primeasca singura
lovitura principala din partea armatei turce in zona Adrianopolului89[89].
Guvernul junilor turci dupa evenimentele din aprilie 1909, cand a fost nevoit sa faca
fata contrarevolutiei si dupa ce a cedat in fata Austro-Ungariei si a Bulgariei, pentru a evita
noi complicatii in viitor, era dispus sa duca o politica de bunavointa atat cu statele mari cat si
cu cele mici. In acest sens marele vizir Husein pasa sintetizand in iulie 1909 liniile directoare
ale politicii externe declara: Turcia sustine politica de neutralitate si de amicitie fata de toate
puterile, politica mainilor libere, cu ajutorul careia spera sa faca din Turcia din nou o mare
Putere militara la adapostul careia tara sa-si dezvolte toate resursele materiale si sa ridice
nivelul intelectual al populatiunii90[90].
Tulburarile din Creta si din Albania de nord93[93], razboiul izbucnit in 1911 intre
Italia si Imperiul otoman, tratativele in culise intre Bulgaria, Serbia, Muntenegru si Grecia,
ascut vigilenta guvernului roman, care face cheltuieli suplimentare pentru inarmare si il
numeste ca sef al marelui stat major, pe unul din cei mai capabili generali, Alexandru
Averescu si astfel se pregateste sa faca fata evenimentelor care se conturau sa izbucneasca in
perimetrul sud-est european.
Desi la 22 decembrie 1911, atasatul cu afaceri al Frantei acreditat la Petersburg, facea
pronosticul ca in ciuda comunitatii politice si religioase, existand mari disensiuni nu va fi
posibila o alianta intre statele balcanice, totusi aceasta s-a creat in 1912 si a declansat primul
razboi balcanic.
Creind blocul balcanic, diplomatia rusa isi pregateste un atu in plus pentru razboiul
mondial care se prevedea a fi declansat, insa si-a supraestimat influenta, deoarece acest bloc a
atacat Imperiul otoman in octombrie 1912, inainte ca Petersburgul sa-si fi desavarsit
pregatirea militara.
Intr-un interval scurt de timp, circa 6 saptamani, trupele aliate balcanice, au zdrobit
principalele forte otomane din Europa si au eliberat cea mai mare parte a peninsulei
Balcanice, ajungand la periferiile Constantinopolului.
Dupa cum se stie, la 16 decembrie 1912, incepeau la Londra, tratativele de pace intre
cele patru state balcanice si Turcia, iar a doua zi se deschidea conferinta ambasadorilor
marilor puteri (Germania, Austro-Ungaria, Italia, Rusia, Franta, Anglia), presedintia revenind
in calitate de gazda, ministrului de externe britanic, sir Edward Grey. Impotriva dorintei
Serbiei de a avea iesire la Marea Adriatica, se opunea categoric Austro-Ungaria, sprijinita de
Germania, aceasta incurajand revendicarile bulgare in privinta Macedoniei, cautand sa
submineze si asa subreda alianta sarbo-bulgara. Tratativele duse la Londra pe diverse planuri,
au dat prea putine rezultate concrete datorita numeroaselor puncte divergente intre balcanici si
otomani, balcanicii intre ei si in special intre interesele marilor puteri.
De fapt, cu exceptia trasarii hotarelor viitorului stat albanez, datorat luptei pline de
abnegatie a patriotilor albanezi, favorizat de interesele Austro-Ungariei si Italiei si a viitorului
insulelor din Marea Egee, balcanicii au scapat de sub controlul marilor puteri si incheierea
propriu-zisa a tratatului a ramas in sarcina reprezentantilor fostilor beligeranti intruniti separat
in palatul St. James.
Semnarea pacii de la Londra, din 30 mai 1913, care a pus capat crizei si astfel de a
opri dezagregarea aliantei balcanice, au fost sortite esecului. Regele Ferdinand si generalii sai,
subestimand fortele celorlalti parteneri balcanici si mizand pe sprijinul Austro-Ungariei si a
Germaniei, ataca trupele sarbe si grecesti. Muntenegrul urmat ulterior de Romania, declara
razboi Bulgariei in timp care trupele otomane se grabesc sa reocupe Adrianopolul.
Este clar ca prin iscalirea pacii de la Bucuresti (1913), Romania, Serbia, Grecia si
Muntenegru, au reusit trecand peste capul marilor puteri, sa-si impuna in cea mai mare parte
doleantele. Totodata, participarea Romaniei la al doilea razboi balcanic si rolul activ jucat in
aceasta perioada de diplomatia romaneasca, a pus un serios semn de intrebare Puterilor
centrale in legatura cu pozitia Bucurestiului intr-un eventual conflict mondial. De asemenea se
cuvine de aratat faptul ca atat diplomatia romaneasca, cat si cea sarba si greaca, au reusit sa
profite de divergentele existente chiar si in cadrul Triplei Aliante. Totodata victoriile
Romaniei si Serbiei, au insuflat un nou avant miscarii de eliberare a populatiei de origine
latina si slava din cadrul monarhiei austro-maghiare. In plus, Serbia, afara de faptul ca si-a
marit considerabil teritoriul si si-a dublat populatia, obtinea frontiera comuna cu Muntenegrul,
putand in viitor sa-si coordoneze actiunile cu acesta.
Al doilea razboi balcanic, a adus o noua repartizare a fortelor fata de anul 1912, adica
in locul unui singur bloc sub egida Rusiei, se schita grupul Bulgaria si Turcia, care incepea sa
graviteze tot mai mult in sfera Puterilor centrale, victoria insa diminuata prin alaturarea tot
mai sigura a Romaniei de Antanta.
In orice caz, drumul afirmarii statelor balcanice pe arena internationala, este tot mai
simtit, in ciuda iritarii marilor puteri obisnuite cu docilitatea statelor mici, elocvente fiind in
acest sens cuvintele imparatului Franz Iosif: Puterile Centrale nu pot primi tratatul de la
Bucuresti, ca un aranjament definitiv al chestiunii balcanice, numai un razboi general ne va
putea duce la o solutie convenabila98[98].