DE LE INDEPENDENȚĂ LA MAREA UNIRE

1. Cucerirea independenţei de stat.

Contextul intern şi internaţional. După 1772, elita politică solicitase în memoriile adresate marilor
puteri, statutul de independenţă pentru Principatele române. Diferite proiecte şi planuri din preajma anului
1848 ale revoluţionarilor munteni şi moldoveni, aflaţi în legătură cu activitatea revoluţionarilor polonezi, aveau
ca obiectiv dobândirea independenţei. Adversarul comun era Rusia care, prin „articolul adiţional” la
Regulamentele Organice, urmărea să-şi sporească controlul asupra Principatelor. Românii considerau că o
înţelegere cu sultanul, pe cale paşnică, s-ar fi putut realiza, iar principala piedică în calea reformelor interne o
constituia ţarul. Aceeaşi ostilitate era manifestată şi faţă de habsburgi, fapt care a permis, în timpul domniei lui
Al. I. Cuza, o apropiere de revoluţionarii maghiari. Interesante sunt planurile federaliste care înfloreau la
jumătatea secolului al XIX-lea. Nicolae Bălcescu a susţinut şi el mai multe proiecte federaliste (1850, 1851),
reţinând atenţia cel ce viza fondarea Statelor Unite ale Dunării care ar fi grupat pe români, maghiari şi
„iugoslavi”. Ion H. Rădulescu dorea o “republică universală a Europei “. Mai realiste au fost planurile de
înţelegere balcanică. Astfel, în 1863, Cuza a stabilit relaţii diplomatice cu Serbia peste capul Porţii, relaţii
continuate după venirea lui Carol I la tronul ţării, prin semnarea unui tratat în 1868. Cei doi monarhi au
susţinut mişcarea revoluţionarilor bulgari, iar în 1866 şi 1869, oamenii politici români se consultau cu emisarii
guvernului grec în vederea stabilirii unei acţiuni comune antiotomane.
Redeschiderea „crizei orientale” în 1875, prin răscoalele antiotomane din Bosnia şi Herţegovina, a
oferit ocazia unei acţiuni politice şi militare pentru dobândirea independenţei. Carol I ridicase această
problemă în faţa Consiliului de Miniştri încă din 1873. Clasa politică susţinea ideea, dar existau deosebiri de
vederi asupra căilor şi metodelor prin care se putea realiza. Cei mai mulţi liberali (între care I.C. Brătianu,
M. Kogălniceanu) erau pentru o apropiere de Rusia în vederea unei acţiuni antiotomane deschise.
Schimbarea de atitudine faţă de aceasta era legată de eşecul rus în războiul Crimeii şi de ostilitatea faţă de
Imperiul habsburgic, devenit Austro-Ungaria în 1867, cu toate consecinţele care decurgeau de aici pentru
românii din imperiu.
Conservatorii se opuneau, socotind că regimul garanţiei colective din 1856 era singurul obstacol în
calea expansiunii ruse. Formaţi la şcolile din Germania, ei vedeau în panslavism cea mai serioasă
ameninţare. Pentru conservatori, singura cale de obţinere a independenţei era pe cale diplomatică,
colaborând cu Austro-Ungaria şi Germania. Noul guvern liberal condus de I.C. Brătianu (1876) cu M.
Kogălniceanu la externe, spera să obţină independenţa pe cale paşnică. Criza s-a agravat în 1876. Serbia şi
Muntenegru au declarat război Turciei, iar bulgarii au declanşat mişcarea de eliberare, parte din
detaşamentele lor înarmate fiind pregătite chiar pe teritoriul românesc.
Printr-un memoriu guvernul român solicita, în iulie 1876, Porţii şi Puterilor garante recunoaşterea
individualităţii statului român şi a numelui de România, dar acesta era primit cu ostilitate. În august primul-
ministru a avut o întrevedere cu împăratul Franz Joseph I la Sibiu, încheiată fără rezultate deosebite. Nici
apropierea de Rusia din septembrie/octombrie 1876, când o delegaţie condusă de I.C. Brătianu şi M.
Kogălniceanu propusese la Livadia, în Crimeea, ţarului Alexandru al II-lea şi cancelarului Gorceakov un
tratat antiotoman, nu avusese mai mult succes. În decembrie 1876, Dimitrie Brătianu iniţia un demers
diplomatic la Constantinopol, cerând „garanţii speciale pentru neutralitatea veşnică a teritoriului românesc”.
Tratativele româno-otomane eşuau însă, ca urmare a adoptării Constituţiei lui Midhat-paşa prin care statul
român era declarat „provincie privilegiată” a imperiului. În aceste condiţii, calea obţinerii independenţei prin
luptă devenea tot mai evidentă.
Austro-Ungaria şi Rusia se înţelegeau prin convenţia de la Budapesta, semnată la 3 ianuarie 1877, cu
privire la schimbările teritoriale pe care ar fi trebuit să le aducă un eventual război ruso-turc (Rusia ar fi
anexat sudul Basarabiei, revenind la gurile Dunării, iar Austro-Ungaria s-ar fi mulţumit cu Bosnia şi
Herţegovina).
La 4/16 aprilie 1877, guvernul liberal condus de Ion C. Brătianu a încheiat Convenţia româno- rusă.
Convenţia a fost semnată de baronul Dmitri Stuart, reprezentantul Rusiei în România, şi de Kogălniceanu,
ministrul nostru de externe şi stabilea trecerea armatelor ruse pe teritoriul românesc în regimul rezervat
armatelor prietene, cheltuielile fiind suportate de guvernul rus. Actul fixa într-o anexă drumul pe etape spre
Dunăre, care ocolea Bucureştiul, şi numea comisarii pentru raporturile cu instituţiile româneşti. Rusia se
angaja să respecte statutul ţării şi „să menţină şi să apere integritatea actuală a României”. Încheierea
Convenţiei evidenţiază o schimbare a atitudinii Rusiei faţă de statul român în comparaţie cu alte faze ale
Crizei Orientale din secolul al XIX-lea.
Convenţia din 4/16 aprilie 1877 reprezenta un eveniment important pe calea afirmării de sine stătătoare
a statului român. Imediat, decretul de mobilizare a chemat sub arme 100.000 de persoane, din care 58.000
formau armata operativă. Deşi statul făcuse eforturi financiare deosebite pentru a asigura o dotare
corespunzătoare, armata era slab înarmată şi echipată. Armata română intra în acţiune preluând apărarea
Dunării pe linia Turnu Severin-Călăraşi. La 12/24 aprilie 1877, Rusia a declarat război otomanilor şi
armatele sale au început traversarea României. Luând act de noua realitate, otomanii au bombardat
localităţile Bechet, Islaz, Corabia, Calafat, Giurgiu; românii au ripostat bombardând Vidinul şi Turtucaia.
Adunarea (29 aprilie) şi Senatul (30 aprilie) au votat moţiuni prin care declarau starea de război cu Imperiul
Otoman, dar nu şi independenţa. În 9 mai 1877, la o interpelare a lui Nicolae Fleva, privind situaţia
României, Mihail Kogălniceanu, ministrul de externe, răspundea printr-un discurs în care declara că statul
român era hotărât să rupă orice legătură cu Imperiul Otoman („Suntem independenţi; suntem naţiune de sine
stătătoare!”). În aceeaşi zi, Camera Deputaţilor a votat o moţiune prin care se lua act de ruperea relaţiilor cu
Poarta şi de independenţa absolută a României. A doua zi, Senatul vota aceeaşi moţiune. Proclamarea
independenţei semnifica atât înlăturarea suzeranităţii otomane cât şi a garanţiei colective a marilor puteri.
Independenţa, salutată cu entuziasm de populaţie, a fost receptată de Marile Puteri în mod diferit, în funcţie
de propriile interese: Rusia a acceptat-o ca pe un fapt împlinit, dar nu şi de jure; Italia şi-a arătat simpatia;
Franţa, Germania şi Austro-Ungaria au rămas în expectativă; Marea Britanie a privit-o cu ostilitate, iar
Poarta a ripostat prin război.
Participarea României la războiul pentru independenţă (1877 - 1878). La începutul războiului,
Rusia a refuzat cooperarea cu armata română, deoarece nu dorea să-şi creeze „obligaţii” faţă de o ţară de la
care urmărea să răpească cele trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail). Cu toate acestea,
trupele române au sprijinit trecerea trupelor ţariste în sudul Dunării la jumătatea lui iunie 1877. După ce au
traversat Dunărea, ruşii au înaintat cu repeziciune pe trei direcţii, ajungând peste o lună dincolo de Balcani. În
luptele de la Dunăre, ei au fost sprijiniţi de armata română prin diverse forme: bombardarea flotilei turceşti;
bombardamente asupra poziţiilor inamice de pe malul drept al Dunării etc.
Cheia victoriei în Balcani era luarea Plevnei, un puternic sistem de fortificaţii cu o poziţie strategică
însemnată, apărat de o garnizoană formară din 50.000 soldaţi, condusă de generalul Osman-paşa; de aici
otomanii puteau surprinde şi înconjura coloana principală rusă ce se îndrepta spre pasul Şipka şi Balcani.
Ignorând forţa armatei otomane, armata rusă a declanşat, în iulie, un atac total nepregătit şi cu un efectiv
militar mic. Înaintarea în Balcani, condusă de arhiducele Nicolae, s-a oprit la Plevna, unde primele două
atacuri ruseşti au fost sângeros respinse.
Situaţia critică din Balcani l-a determinat pe arhiducele (marele duce) Nicolae, comandantul frontului
rusesc din Balcani, să adreseze principelui Carol cunoscuta telegramă din 19 iulie 1877, prin care solicita
cooperarea armatei române, neacceptată până atunci de partea rusă.” Insistenţele româneşti privind
încheierea unei convenţii care să reglementeze participarea armatei române n-au dat rezultate. Deşi nu exista
o convenţie militară între cele două ţări, după noi apeluri ale comandamentului rus, armata română a trecut în
sudul Dunării (Divizia 4 şi o parte din Divizia 3). Deşi România insista în continuare să se încheie o convenţie
militară de colaborare care să precizeze individualitatea armatei române, în cursul tratativelor dintre ţar,
arhiduce şi principele României, din august 1877, s-a acceptat doar constituirea unui front românesc la Plevna,
fiind respinsă convenţia scrisă. Frontul de la Plevna a fost pus sub comanda lui Carol I.
La 30 august 1877, forţele româno-ruse puse sub comanda principelui Carol au executat un al treilea
atac general asupra Plevnei. Singura victorie - cucerirea redutei Griviţa I - a fost scump plătită, căci au murit
aproape 1.000 de ostaşi români, între care maiorul George Şonţu şi căpitanul Valter Mărăcineanu. Acest
bilanţ trist, întărea opinia principelui Carol, exprimată înainte de atac, că cetatea trebuia asediată. Lupte
crâncene s-au desfăşurat în septembrie-octombrie pentru izolarea completă a Plevnei şi împiedicarea
aprovizionării garnizoanei otomane. Pentru a întări blocada, forţele române au cucerit reduta Rahova la 9
noiembrie 1877. Supusă unui permanent bombardament Plevna era, la începutul lunii noiembrie, complet
izolată şi cu proviziile aproape epuizate. În ziua de 28 noiembrie 1877 a avut loc încercarea lui Osman-Paşa
de a sparge încercuirea la Plevna, care s-a încheiat cu un eşec. În aceeaşi zi, după aproape trei luni, Plevna a
capitulat, iar comandantul ei s-a predat ofiţerilor români. Căderea Plevnei a avut o influenţă hotărâtoare
asupra desfăşurării ulterioare a războiului. În timp ce armata rusă a continuat ofensiva pe direcţia Sofia -
Adrianopol, trupelor române le-a revenit misiunea de a cuceri cetăţile turceşti din vestul Bulgariei, printre
care Vidin şi Belogradcik. Înfrânţi pe toate fronturile, otomanii au capitulat în ianuarie 1878, semnând
armistiţiul şi apoi tratatul de pace de la San Stefano (februarie 1878).
 Recunoaşterea internaţională a independenţei. În ultima parte a războiului, Rusia a arătat o
atitudine neprietenoasă, comunicând autorităţilor române că doreşte să obţină cele trei judeţe din sudul
Basarabiei; acest fapt a atras, în ianuarie 1878, protestul Parlamentului României. În perioada tratativelor de
pace de la San Stefano, relaţiile româno-ruse s-au înrăutăţit şi mai mult, urmare a neadmiterii
reprezentantului român la negocieri şi mai ales a hotărârii Rusiei de a ocupa din nou sudul Basarabiei.
Delegatul României la tratative, colonelul Eraclie Arion, a fost împuternicit să susţină recunoaşterea
independenţei şi retrocedarea gurilor Dunării până la braţul Sf. Gheorghe. Rusia a hotărât însă reanexarea
judeţelor din sudul Basarabiei, declarând deschis că-şi rezervă dreptul de a le schimba cu Dobrogea. În ţară
dezbaterile parlamentare au respins însă soluţia rusă, susţinând menţinerea integrităţii teritoriale.
Tratatul de pace semnat la San Stefano (lângă Istanbul), la 19 februarie martie 1878, fără acceptarea
României la dezbateri, prevedea: independenţa Serbiei, României şi Muntenegrului, autonomia Bosniei şi
Herţegovinei, organizarea Marelui Principat al Bulgariei (în care staţionau trupe ruse), care se întindea de la
Dunăre la Marea Mediterană şi avea statut de autonomie; strâmtorile Bosfor şi Dardanele erau deschise
circulaţiei tuturor navelor; Rusia „oferea” Dobrogea în schimbul anexării sudului Basarabiei. Toate acestea
prevederi oglindeau politica de forţă a Rusiei, fapt ce a nemulţumit statul român.
Relaţiile româno-ruse au devenit deosebit de încordate. În aprilie 1878, erau aduse din Balcani în
România trupe şi începea aplicarea planului de ocupare militară. Trupele ruse au ocupat oraşul Giurgiu şi au
ajuns în apropierea capitalei. În aceste condiţii, domnitorul Carol I a ordonat regruparea armatei în nordul
Olteniei şi Munteniei pregătindu-se pentru rezistenţă în cazul unei agresiuni militare din partea Rusiei.
Tratatul de la San-Stefano nemulţumea şi mari puteri ca Anglia, îngrijorată de poziţia câştigată de
Rusia în Balcani, şi Austro-Ungaria, care nu primea Bosnia şi Herţegovina. Germania a preluat misiunea de
reconciliere şi a organizat noi tratative de pace. Între timp, Rusia a declarat că nu este în nici un fel angajată
faţă de România, Convenţia din 1877 referindu-se doar la raporturile româno-otomane, nu şi la cele ruso-
române.
Ca urmare, în vara anului 1878 au avut loc noi tratative de pace, finalizate în cadrul Congresului de
pace de la Berlin, la care au participat cele şapte state semnatare ale tratatului din 1856. Nici de data aceasta,
România nu a fost invitată; după lungi insistenţe, primul ministru Ion C. Brătianu şi ministrul de externe
Mihail Kogălniceanu au fost primiţi într-o şedinţă unde au prezentat un memoriu prin care solicitau
recunoaşterea independenţei şi a integrităţii naţionale, garantarea neutralităţii ţării, acordarea unor
despăgubiri de război, precum şi interzicerea trecerii trupelor ruse pe teritoriul României. Reflectând lupta
de interese dintre Marile Puteri, Tratatul de pace de la Berlin (1/13 iulie 1878) prevedea: principatul
Bulgariei era micşorat şi se înfiinţa în sudul său provincia autonomă Rumelia, Bosnia şi Herţegovina intrau
sub administraţia Austro-Ungariei, insula Cipru revenea Angliei, Serbia şi Muntenegru deveneau
independente. În privinţa României, independenţa îi era recunoscută în anumite condiţii: modificarea
articolului 7 din Constituţie în sensul acordării cetăţeniei române pentru locuitorii de altă religie decât cea
creştină, răscumpărarea de către guvernul român a acţiunilor fostei Societăţii care construise drumurile de
fier din România (societatea Strousberg cu capital german creată în 1872). Statul român primea Dobrogea,
Delta Dunării şi Insula Şerpilor, dar pierdea sudul Basarabiei, luat de Rusia. Ingerinţele şi ameninţările
Rusiei au determinat o tensionare a relaţiilor româno-ruse. Dincolo de anumite prevederi dezavantajoase,
rămânea faptul esenţial şi anume recunoaşterea internaţională a independenţei de stat a României. Prin
tratatul final semnat la 1 iulie, independenţa era recunoscută imediat de Rusia, Imperiul Otoman, Serbia,
Austro-Ungaria şi abia în 1880 de către Franţa, Anglia şi Germania.
Independenţa a avut urmări dintre cele mai importante pentru statul român. A creat condiţii pentru
întărirea regimului politic şi accelerarea progresului economic şi social. Reintegrarea Dobrogei dădea o nouă
perspectivă legăturilor economice cu lumea. După cucerirea independenţei, România devenea stat cu
drepturi depline în relaţiile internaţionale. Suveranitatea naţională a îngăduit afirmarea unei politici externe
proprii, a permis instituirea unui sistem protecţionist necesar dezvoltării economice, a creat condiţii pentru
consolidarea sistemului politico-instituţional. Obţinerea şi recunoaşterea independenţei a avut drept
principală consecinţă proclamarea principelui Carol ca rege, la 14 martie 1881. România a devenit astfel
regat, ridicându-şi în mod substanţial statutul şi poziţia internaţională.
 2. MAREA UNIRE DIN 1918

Românii din teritoriile aflate sub dominaţie austro-ungară (Bucovina, Transilvania, Banat), încurajaţi
de intrarea patriei-mame în război (august 1916), sperau într-o apropiată întregire. Această speranţă s-a
păstrat, în ciuda insucceselor militare din toamna anului 1916 şi a măsurilor severe luate de autorităţile
austriece în Bucovina şi de cele maghiare în Transilvania (suspendarea unor publicaţii româneşti, urmărirea
şi arestarea fruntaşilor mişcării naţionale, interzicerea activităţilor politice ş.a.). Obligaţi să se înroleze în
armata austro-ungară, numeroşi ardeleni şi bucovineni au trecut linia frontului la fraţii lor români,
dovedindu-şi astfel credinţa în împlinirea idealului Marii Uniri. În mai/iunie 1917, un contingent de ostaşi
ardeleni şi bucovineni - foşti prizonieri în Rusia - s-a înrolat în armata română.
Acţiunile vizând înfăptuirea României Mari s-au intensificat în 1918, când în Europa centrală şi de
sud-est au apărut o serie de factori favorizanţi: afirmarea ideii autodeterminării popoarelor, în urma
revoluţiei bolşevice din Rusia (1917) şi a publicării celor 14 puncte ale preşedintelui american Wilson
(ianuarie 1918); victoriile militare ale Antantei; izbucnirea revoluţiilor de la Viena şi Budapesta (octombrie
1918); eşuarea încercărilor Curţii de la Viena de salvare a imperiului austro-ungar (la 3/16 octombrie 1918,
împăratul Carol I a lansat manifestul „Către popoarele mele credincioase”, în care propunea federalizarea
Austro-Ungariei, dar această iniţiativă nu a avut succes); mutaţiile produse de război în mentalitatea
colectivă.
Au existat o simultaneitate şi o convergenţă de acţiune în direcţia realizării Marii Uniri. Astfel,
eforturile diplomatice şi militare ale statului român s-au împletit cu acţiunile pentru autodeterminare naţională
ale românilor din teritoriile aflate sub dominaţie străină. Realizarea României Mari, prin unirea Basarabiei,
Bucovinei şi Transilvaniei cu Vechiul Regat, a fost rezultatul acţiunii românilor în conjunctura favorabilă de la
sfârşitul primului război mondial, când dispăreau de pe harta Europei Imperiul Ţarist şi cel Austro-Ungar.
Unirea cu Regatul României a acestor teritorii a fost posibilă în contextul afirmării pe plan internaţional a
principiului autodeterminării şi a celui al naţionalităţilor.

1. Basarabia

a) Autonomia. În fruntea mişcării pentru autonomie, s-a aflat Partidul Naţional Moldovenesc, creat pe
3 aprilie (martie, pe stil vechi) 1917 şi avându-l în frunte pe Vasile Stroescu. Începând cu aprilie 1917, în
Chişinău şi în celelalte centre urbane s-a trecut la organizarea unor întruniri unde se discuta despre atitudinea
ce trebuia adoptată în noul context determinat de revoluţia rusă. Ideile fundamentale erau obţinerea
autonomiei, menţinerea ordinii, alegerea unor organe reprezentative ale populaţiei româneşti, înfăptuirea
reformelor economico-sociale: la întrunirea delegaţilor cooperativelor săteşti (6/19 aprilie 1917) s-a solicitat
autonomia administrativă, religioasă, şcolară şi economică pentru Basarabia; cu ocazia marii adunări de la
Odessa, din 18 aprilie / 1 mai 1917, la care au participat peste 10.000 de militari români, precum şi numeroşi
profesori, preoţi şi studenţi, s-a hotărât formarea „cohortelor ostăşeşti” pentru menţinerea ordinii publice
tulburată de trupele ruseşti în dezagregare; congresul preoţimii organizat la Chişinău pe 19 aprilie / 2 mai -20
aprilie / 3 mai 1917 a solicitat formarea unui „Înalt for cu atribuţii legislative şi executive”; dascălii
basarabeni cereau introducerea alfabetului latin în şcoală.
Dacă în primăvara anului 1917 predomina ideea de autonomie a Basarabiei în cadrul statului federativ
rus (atitudine determinată de teama de Rusia şi de urmările în planul mentalităţii produsă de îndelungata
stăpânire ţaristă), treptat, sub impulsul unui puternic proces de redeşteptare naţională a devenit predominantă
aspiraţia unirii cu România. Procesul de redeşteptare naţională a fost încurajat de diverşi factori: rolul
mobilizator al gazetei „Cuvânt moldovenesc” care-i chema pe basarabeni la „deşteptare din somnul de
moarte”; hotărârea voluntarilor ardeleni şi bucovineni de a lupta în armata română pentru înfăptuirea Marii
Uniri (manifestul de la Darniţa, 13/26 aprilie 1917); contribuţia intelectualilor din Ardeal, Bucovina şi vechiul
Regat (refugiaţi în Basarabia) la tipărirea unor cărţi şi abecedare în limba română, organizarea cercurilor de
istorie, geografie şi cântec românesc, editarea ziarului „Ardealul” sub redacţia lui Onisifor Ghibu (octombrie
1917); întâlnirile soldaţilor basarabeni cu românii din celelalte teritorii, pe front, în spitalele de răniţi, în
lagărele de prizonieri.
Tendinţele Ucrainei de a-şi extinde stăpânirea asupra acestei provincii au avut ca rezultat, în vara
anului 1917, intensificarea mişcării pentru autonomia Basarabiei. Partidul Naţional Moldovenesc s-a străduit
să dea coerenţă acţiunilor populaţiei dintre Prut şi Nistru şi să apere Basarabia atât de pretenţiile
naţionaliştilor ucraineni, care doreau s-o integreze într-o Ucraină independentă, cât şi de bolşevicii ruşi, care
încercau s-o câştige de partea revoluţiei proletare. În octombrie 1917 se desfăşoară la Chişinău „Congresul
ostaşilor moldoveni” care a proclamat „autonomia teritorială şi politică a Basarabiei' şi a decis constituirea
unui organ reprezentativ al Basarabiei numit Sfatul Ţării, avându-l ca preşedinte pe Ion Inculeţ . Puterea
executivă era exercitată de Consiliul de directori generali, care îl avea în frunte pe Petre Erhan. Realizarea
deplină a autonomiei îşi găsea expresia în proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti (2 decembrie
1917), membră cu drepturi egale a Republicii Federative Ruse.
b) Unirea cu România.În lunile următoare, însă, situaţia Basarabiei se agravează. Destrămarea armatei
ruse, intensificarea agitaţiilor bolşevice ameninţau securitatea politică şi militară a teritoriului rămas neocupat.
Pentru a pune capăt anarhiei create pe teritoriul Basarabiei, Consiliul de directori generali a cerut guvernului
român să trimită trupe. Acestea au restabilit ordinea şi prestigiul Sfatului Ţării (ianuarie 1918). În consecinţă,
la 13 ianuarie 1918, guvernul Rusiei Sovietice a întrerupt relaţiile diplomatice cu România şi i-a sechestrat
tezaurul, care fusese transportat la Petrograd înainte de ocuparea Bucureştiului. În noile condiţii, Sfatul Ţării a
hotărât independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti (24 ianuarie 1918). Ultima etapă a
autodeterminării Basarabiei s-a realizat prin actul din 27 martie 1918. Sfatul Ţării a hotărât cu majoritate de
voturi unirea Basarabiei cu România. În Actul citit de deputatul Ion Buzdugan erau formulate „bazele” pe care
se realiza unirea: Sfatul Ţării urma să funcţioneze până la înfăptuirea reformei agrare; Basarabia îşi păstra
autonomia provincială; drepturile minorităţilor trebuiau respectate; această provincie era reprezentată în
Consiliul de Miniştrii de doi miniştrii fără portofoliu, iar în parlament de un număr proporţional cu totalul
populaţiei din acest teritoriu; erau garantate drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. Rezultatul votului a fost
comunicat preşedintelui Consiliului de Miniştri, Alexandru Marghiloman, aflat la Chişinău. Prin Decretul regal
nr. 842/22 aprilie 1918, regele a promulgat actul Unirii.

2. Bucovina

a) Autonomia. Încă din perioada războiului, refugiaţii din Transilvania şi Bucovina erau organizaţi în
Asociaţia Românilor Bucovineni şi Transilvăneni. Aceasta a susţinut intrarea României în război alături de
Antanta.
Situaţia s-a complicat după semnarea păcii de la Brest-Litowsk (18 februarie 1918). Asupra provinciei
ridica pretenţii Ucraina. Ca răspuns la Manifestul adresat de împăratul Carol I (3 octombrie 1918) privind
organizarea federalistă a Austro-Ungariei, deputaţii români din Clubul Parlamentar din Viena au transformat
acest organism în Consiliul Naţional Român din Austria, avându-i în conducere pe Constantin Iosipescu-
Grecul şi pe liderul socialist George Grigorovici. La 9 octombrie 1918, C.N.R. a cerut oficial, în numele
naţiunii, dreptul la autodeterminare şi a exprimat dorinţa de secesiune. Deputaţii ucraineni, bazându-se pe
sprijinul trupelor ucrainene, s-au opus, deoarece ridicau pretenţii asupra nordului Bucovinei. La 11/24
octombrie 1918, un grup de intelectuali de la Universitatea din Cernăuţi, condus de profesorul Sextil Puşcariu,
a scos ziarul „Glasul Bucovinei”, care a influenţat puternic conştiinţa colectivă; voluntarii bucovineni, foşti
militari în armata austro-ungară, aflaţi în Basarabia, au exprimat sprijinul pentru unire. La iniţiativa lui Sextil
Puşcariu, la 14 octombrie 1918 s-a convocat o adunare naţională la Cernăuţi, care s-a proclamat Adunare
Constituantă. Aceasta a hotărât „unirea Bucovinei integrale” cu celelalte provincii româneşti din imperiu într-
un stat naţional independent. Tot atunci s-a format Consiliul Naţional, ca organism reprezentativ, şi un Birou
Executiv, condus de Iancu Flondor.
Situaţia Bucovinei s-a complicat în această perioadă. Adunarea Ucraineană, susţinută de Aurel Onciul
(fost deputat român în Parlamentul austriac), acţiona pentru încorporarea nordului Bucovinei. În aceste
împrejurări, Consiliul Naţional a solicitat sprijinul armatei române. Guvernul român a aprobat, la 23 octombrie
1918, intrarea unei divizii în Bucovina şi a informat guvernul austriac în privinţa acestei decizii. La 12
noiembrie 1918, Consiliul Naţional a votat „Legea fundamentală provizorie asupra puterilor Ţării Bucovinei”.
Faza autonomiei se încheia, trecându-se la etapa a doua.
b) Unirea cu România. Prin integrarea Bucovinei la România, urma să se asigure acestei provincii
condiţiile necesare unei dezvoltări progresive. Tratativele purtate cu reprezentanţii guvernului de la Iaşi au
dus la convocarea Congresului General al Bucovinei pentru data de 15 noiembrie 1918. Întrunit la data
stabilită, Congresul a votat în unanimitate unirea necondiţionată a Bucovinei cu România. La această
hotărâre au aderat locuitorii germani şi polonezi. Evreii şi ucrainenii au refuzat să participe. Unirea
Bucovinei cu România a fost consfinţită de regele Ferdinand prin Decretul-lege din 18 decembrie 1918.

3. Transilvania
 a) Autonomia. În Transilvania, mişcarea pentru autodeterminare a avut un caracter popular mai
accentuat. Ea s-a bucurat de adeziunea unanimă a populaţiei româneşti. În 1918, emigraţia română din
Transilvania, Bucovina şi Regatul României şi-a intensificat activitatea în vestul Europei. La 20 septembrie
1918, s-a format, la Paris, Consiliul Naţional pentru Unitatea Românilor, recunoscut de guvernele francez,
englez şi italian, ca reprezentant al tuturor românilor.
În Transilvania, în septembrie 1918 şi-au reluat activitatea cele două forţe politice româneşti: Partidul
Naţional Român (P.N.R.) şi Partidul Social-Democrat (P.S.D.). Românii au anunţat oficial hotărârea de
autodeterminare prin Declaraţia de la Oradea din 29 septembrie 1918, elaborată de cele două partide.
Aceasta este o declaraţie de principii în care se regăsesc principalele componente ale conceptului wilsonian
de autodeterminare pe baza principiului naţionalităţilor: libertatea naţiunii, separarea politică de Ungaria,
asumarea suveranităţii naţiunii în teritoriul său naţional, plebiscitul. Declaraţia era adresată Parlamentului
Ungariei, unde a fost citită de către deputatul Alexandru Vaida-Voevod pe data de 5/18 octombrie 1918.
Această declaraţie a căpătat valoarea unei proclamaţii de independenţă. La 18 octombrie 1918, se constituia,
la Budapesta, Consiliul Naţional Român Central (C.N.R.C.), ca organ politic unic al românilor din
Transilvania, alcătuit din câte şase membri din fiecare partid (P.N.R. şi P.S.D.). El a devenit centrul de
coordonare al mişcării naţionale din Transilvania, mutându-şi sediul la Arad în 21 octombrie / 3 noiembrie
1918.
În noiembrie, în întreaga Transilvanie s-au format, după modelul C.N.R.C., consilii şi gărzi naţionale
locale. Acestea au preluat controlul politic şi administrativ în întreaga provincie, reuşind să menţină ordinea
în Transilvania. La 9 noiembrie 1918, C.N.R.C. adresa o notă ultimativă guvernului ungar, cerând „întreaga
putere de guvernare”. În acest context, s-au desfăşurat la Arad în 13-14 noiembrie 1918 trata tivele cu
reprezentanţii guvernului ungar, conduse, din partea română, de Iuliu Maniu. Aceştia au recunoscut orga-
nismele politice româneşti, dar au oferit românilor doar autonomia administrativă a Transilvaniei, după
modelul cantonal elveţian. Propunerea părţii ungare a fost respinsă, Iuliu Maniu declarând categoric că
dorinţa românilor era „despărţirea totală” de Ungaria.
b) Unirea cu România. Manifestul Către popoarele lumii adresat de C.N.R.C., la 5 noiembrie 1918,
lumii civilizate demonstrează opiniei publice mondiale că unirea Transilvaniei cu România este voinţa
întregii naţiuni române. C.N.R.C. a decis, în acelaşi timp, convocarea unei mari adunări care să dea expresie
voinţei românilor transilvăneni. La 7 noiembrie 1918, s-a publicat textul convocării, la Alba Iulia, a Adunării
Naţionale a Românilor pentru 18 noiembrie 1918. Manifestarea a avut un caracter plebiscitar. La Adunarea
Naţională de la Alba-Iulia, au participat peste 100.000 de oameni şi 1.228 delegaţi aleşi. Adunarea, deschisă
de Gheorghe Pop de Băseşti, a adoptat în unanimitate declaraţia solemnă. Decizia de unire a Transilvaniei cu
România a fost însoţită de un program de înnoiri ce a direcţionat dezvoltarea ulterioară a ţării. În Rezoluţia
unirii, căreia i-a dat citire Vasile Goldiş, se preciza că:
„I. Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin
reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba-Iulia în ziua de 18 noiembrie 1918, decretează unirea acelor români
si a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul
inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre.II. Adunarea
Naţională rezervă teritoriilor sus-indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei, aleasă pe
baza votului universal.III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului stat român,
Adunarea Naţională proclamă următoarele: 3. Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe
toate terenurile vieţii publice. Votul obştesc, direct, egal, secret pentru ambele sexe în vârstă de 21 de ani. 4.
Desăvârşita libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagandă a tuturor gândirilor omeneşti. 5.
Reforma agrară radicală. 6. Muncitorimii industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantaje care sunt
legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus.IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor
naţiunii române Adunarea Naţională hotărăşte instituirea unui Mare Sfat Naţional Român, care va avea
toată îndreptăţirea să reprezinte naţiunea română oricând şi pretutindeni faţă de toate naţiunile lumii şi să
ia toate dispoziţiunile pe care le va afla necesare în interesul naţiunii.”
La 18 noiembrie s-a constituit Marele Sfat Naţional (cu rol de for legislativ), care a desemnat ca organ
executiv Consiliul Dirigent, prezidat de Iuliu Maniu. Prin Decretul nr. 3631 din 11 decembrie 1918, regele
Ferdinand ratifica unirea Transilvaniei cu România. Astfel, se desăvârşea formarea României Mari. Noul stat
românesc, având o suprafaţă de 295.049 km2 şi o populaţie de peste 18 milioane locuitori, a fost recunoscut
pe plan internaţional prin tratatele de pace încheiate la Paris în anii 1919-1920.