UNIVERSITATEA DIN PITEȘTI

FACULTATEA DE TEOLOGIE, LITERE, ISTORIE ȘI ARTE

Master Istoria românilor și a României în context european în sec XIV-XXI

Politica externă a României(1866-1914)

Lector univ. dr. Popescu Cornel

Student Arendașiu Raluca-Cristina

Master, anul II

Pitești

2020
 Perioada cuprinsă între anii 1866-1876 se distinge în politica externă a României prin
demersuri politice ce urmăreau lărgirea autonomiei și ulterior a independenței.

Încă de la început, Carol I de Hohenzolern Sigmaringen se va preocupa de numele și

prestigiul casei regale, dar și de îmbunătățire a relațiilor cu monarhii europeni. Va colabora cu
oameni politici ce aveau funcția de miniștrii ai Afacerilor Străine. Diplomații români oficiali
aveau o corespondență separată cu Carol.

Domnitorul român îi oferă un sfat împăratului Napoleon III, în decembrie 1866, acela
de a realiza un acord între Franța, Anglia și Prusia pentru a acționa împotriva orientului, în
contextul înfrângerii Austriei de către armata prusacă1.

În contextul Luxemburgului atitudinea lui Napoleon al-III-lea față de Carol I se va

răci. Sprijinul din partea Angliei nu putea veni întrucât aceasta dorea să-și păstreze vechea
politică, aceea de a menține echilibrul european, integritatea Imperiului Otoman.

Din partea germanilor, cancelarul Bismarck își arată dezinteresul față de chestiunea
orientală și față de Carol de Hohenzolern. Bismarck urmărea consolidarea victoriei asupra
Austriei și izolarea Franței.

Rusia va dori să înlăture clauzele Tratatului de la Paris -1856, în care i s-a cerut
neutralizarea Mării Negre și sudul Basarabiei să fie cedat Moldovei. Din această cauză dorea
să încheie o înțelegere cu Prusia2.

În contextul concentrării atenței a Imperiului Habsburgic asupra Peninsulei Balcanice,

Carol I l-a însărcinat pe G. Stirbey, în martie 1867, cu misiunea de a se apropia de statul
vecin. Întrucât, Viena a perceput aceasă acțiune drept una de cucerire a Transilvaniei și de
consolidare a dualismului austro-ungar, relațiile dintre cele două s-au răcit.

Deși Italia se arăta în favoarea cauzei românilor, ea însăși fiind într-un proces de
unificare, totuși poziția sa era circumscrisă în Puterile Centrale. Puterile garante nu s-au arătat
dornice de a ajuta România să scape de sub suveranitatea otomană.

În august 1867, are loc la Salsburg o întâlnire între Carol I și Napoleon al-III-lea ce a
născut diferite controverse, ceea mai viabilă fiind aceea că Franța ar fi dispusă să jertfească
România3.

Războiul franco-prusian-1870 reprezintă o criză majoră pe plan european, ce modifică

balanța de forțe pe continent. Totodată, prin tratatul din 1871 de la Frankfurt, Franța era
nevoită să cedeze Alsacia și Lorena, să plătească despăgubiri de război. La izbucnirea
războiului, camera și senatul au votat o rezoluție în sprijinul Franței, în ciuda opoziției lui
Carol care ținea partea Prusiei. Orginea acestuia constituia un motiv de suspiciune pentru
francezi, motiv pentru care se urmărea înlăturarea lui Carol de pe tron4.

1
Sorin Liviu Damean, Carol I al României 1866-1881, Editura Paideia Științe, București, 2000, p. 181.
2
Ibidem., p. 182.
3
Ibidem., p. 183.
4
Keith hitchins, România 1866-1947, Editura Humanitas, București, 1994, p. 45.
 În afară de puterile implicate direct în conflictul din 1870, interesele Rusiei se reflectă
în atitudinea sa de neutralitate în conflict, anticipțnd faptul că vor fi eliminate pierederile
suferite cu ocazia izbucnirii Războiului Crimeii. În anul 1871 se modifică Tratatul de la Paris,
fapt ce a permis Rusiei să dețină flotă la Marea Neagră, România pierzând partea de sud a
Basarabiei.

Rusia stabilește relații diplomatice cu România în anul 1874, însă Rusia rămâne
precaută nedorind să se implice într-un conflict cu Imperiul Otoman. În anul 1875 încep
negocierile pentru un tratat comercial, românii fac concesii, însă obțin la nivel internațional
dreptul din partea Marilor Puteri de a realiza înțelegeri, fără acordul puterii suzerane5.

Problema aflată la ordinea zilei era aceea a dobândirii independenței de stat a

României, în condițiile în care popoarele din Balcani își manifestau deschis hotărârea de a
lichida dominația otomană. Unii oameni politici în special Vasile Boerescu și Gheorghe
Costaforul considerau că independența României putea fi obținută pe cale diplomatică. Ei își
puseseră speranțe în Congresul de Pace de după Războiul FrancoPrusian din 1870-1871, care
să creeze României „o situație similară cu aceea a Belgiei, adică un regat independent, neutru
și garantat de marile puteri“. Dar un asemenea congres nu s-a convocat, iar speranțele de a
obține pe această cale independența României s-au dovedit a fi iluzorii.

` A existat opinia promovată de domnitorul Carol și de Lascăr Catargiu, președintele

Consiliului de Miniștri că apropierea României de Germania și Austro-Ungaria, care se
găseau într-o situație privilegiată după Războiul Franco-Prusian, precum și de Rusia, care
dorea slăbirea Imperiului Otoman, putea duce spre independența României. întâlnirea la
Berlin, în septembrie 1872, a împăraților Wilhelm I, Franz Joseph și Aleksandru al II-lea a
conturat o alianță între cele trei mari Puteri, care aveau un rol hotărâtor asupra destinului
Europei, inclusiv a sud-estului acestui continent6.

Domnitorul Carol I s-a arătat preocupat de ameliorarea relațiilor României cu aceste

state, în primul rând cu Germania. în acest spirit, Convenția din 5/17 februarie 1872 prin care
s-a constituit Societatea Acționarilor Drumurilor de Fier din România, pentru a prelua
construirea liniei ferate neterminată de consorțiul condus de Strousberg, a dat satisfacție
cancelarului german Otto von Bismarck. La 27 aprilie/9 mai 1873, domnitorul Carol I a reluat
încercarea de a proclama independența României, punând în discuția Consiliului de Miniștri
această chestiune, dar oamenii politici români au apreciat că un asemenea act trebuia pregătit
temeinic, fiind necesară măcar adeziunea Rusiei și Austro-Ungariei. Starea de spirit a
populației și a oamenilor politici români era cunoscută în cercurile oficiale din Europa. „A
aminti românilor că fac parte din Imperiul Otoman scria consulul francez din Iași în raportul
său către ministrul de Externe al Franței, la 20 iunie 1873, contrazice deschis dorințele cele
mai scumpe“. Tocmai ținând seama de această realitate, unele guverne ocoleau Poarta
Otomană atunci când era vorba despre România.

5
Ibidem., pp. 50-51.
6
Ioan Scurtu, Istoria Românilor în timpul celor 4 regi: Carol I, Editura Enciclopedică, București, 2004, pp. 88-
89.
 Astfel, cu prilejul organizării la Viena (în mai— noiembrie 1873) a Expoziției
internaționale, Ministerul de Externe al Austro-Ungariei a adresat o invitație de participare
direct guvernului român. La rândul său, împăratul Franz Joseph l-a invitat pe domnitorul
Carol I să viziteze expoziția; acesta a plecat la Viena, în mai 1873, însoțit de ministrul de
Externe Vasile Boerescu și de ministrul de Finanțe Petre Mavrogheni. Cu acest prilej
domnitorul a sondat cercurile conducătoare ale Austro-Ungariei asupra atitudinii lor față de
proclamarea independen¬ ței României. Carol I a declarat ministrului de externe Gyula
Andrassy că „legătura sa cu Poarta începe a fi insuportabilă“ și că singura soluție de rezolvare
a acestei probleme era „declararea independenței statului român“. Domnitorul român a avut în
ziua de 18/30 iunie o discuție cu împăratul Franz Joseph, care l-a sfătuit „să lucreze în toate
chestiunile cum a făcut până acum, cu băgare de seamă și prudență“7.

De la Viena, principele Carol s-a deplasat la Ems, în Germania, unde, la 21 iunie/ 3

iulie s-a întâlnit cu țarul Aleksandru al Il-lea, „dar în convorbire nu se pomenește de politică“.
In aceeași stațiune a avut o convorbire cu împăratul Germaniei la 24 iunie/6 iulie, care s-a
declarat „fericit văzând cu cât tact și cu câtă pătrundere își îndeplinește tânărul său văr sarcina
foarte spinoasă de suveran“. Cu alte cuvinte, nici un fel de încurajări în privința proclamării
independenței. In august-septembrie 1874, Carol I, împreună cu soția sa Elisabeta, a făcut o
vizită în Marea Britanie, prilej cu care a constatat așa cum îi scria tatălui său Carol-Anton, la
7 septembrie: „Aici România e terra incógnita și simpatia pentru Turcia e așa de mare, încât o
încercare de a desrădăcina e fără folos8.

Continuandu-si demersurile pentru recastigarea statutului de putere riverana, Rusia s-a

implicat in „criza orientala“ declansata de rascoala din Bosnia si Hertegovina izbucnita in
1875. Criza s-a amplificat dupa ce, in iunie 1876, Serbia si Muntenegru au declarat razboi
Turciei. Romania si-a declarat de mai multe ori neutralitatea solicitand insa recunoasterea
individualitatii teritoriului si a pasaportului romanesc.

In vederea declansarii ostilitatilor cu Imperiul Otoman, era insa absolut necesara

incheierea unei conventii cu Romania. Acest lucru se datora faptului ca un razboi ruso-turc se
putea duce pe trei directii: prin Peninsula Balcanica, prin Caucaz si Anatolia, si, cu ajutorul
flotei, prin Marea Neagra. Rusii excludeau posibilitatea atacului principal prin Marea Neagra
si debarcarea pe coastele turcesti din lipsa unei flote moderne si puternice. Deasemenea,
doreau sa evite un atac prin Transcaucazia si Anatolia datorita conditiilor neprielnice si a unei
populatii musulmane, fanatice care ar fi opus rezistenta. Singura varianta posibila ramanea
frontul balcanic; desi armata rusa trebuia sa depaseasca doua “bariere“ naturale, Dunarea si
Balcanii, existau avantaje politice care ar fi favorizat aceasta actiune (sprijinul populatiei
crestine). De aceea, a fost necesara incheierea unei conventii, care s-a semnat la Bucuresti la
4/16 aprilie 1877 de catre ministrul de externe roman Mihail Kogalniceanu si baronul Dimitri
Stuart, agent diplomatic si consul general al Rusiei in Romania.

In primul articol al Conventiei, se preciza ca toate cheltuielile privind trecerea si

intretinerea armatei ruse cad in sarcina guvernului imperial. Rusia se obliga sa respecte

7
Ibidem., p. 90.
8
Ibidem., p. 91.
drepturile politice ale statului roman si “a mentine si a apara integritatea actuala a
Romaniei. (art.II)

Potrivit art. III, relatiile dintre armatele ruse si autoritatile romane erau reglementate
prinr-o Conventie speciala, care avea 26 de articole si a fost semnata in aceeasi zi. Guvernul
roman punea la dispozitia armatei ruse caile ferate, comunicatiile fluviale, posta, telegraful si
resursele materiale ale tarii; comisarii romani trebuiau sa tina legatura cu trupele ruse; pentru
toate transporturile armata rusa era asimilata armatei romane si i se acorda o reducere de 40%;
orasul Bucuresti era exclus ca punct de etapa pentru trupele imperiale.

Desi prevederile Conventiei serveau prioritar interesele Rusiei, prin includerea

prevederilor legate de drepturile politice ale statului roman si integritatea sa teritoriala,
Romania a reusit sa evite transformarea teritoriului in teatru de razboi. In urma incheierii
acestei conventii, guvernul roman, prin masurile luate, si prin posibilitatile create armatei ruse
de a trece nestingherita prin Romania, s-a angajat efectiv in evenimentele din Balcani,
ajungand in stare de razboi cu Imperiul Otoman la 29 aprilie 1877.

In consecinta, Parlamentul a hotarat, la 9 mai 1877, ruperea oricaror legaturi cu Poarta

si proclamarea independentei de stat. Asa cum afirma ministrul de externe Mihail
Kogalniceanu in sedinta Adunarii Deputatilor din 9 mai: “…Suntem o natiune libera si
independenta … va declar d-lor, in numele guvernului, ca noi ne privim ca in razbel cu
Poarta, ca legaturele noastre cu Poarta sunt rupte, ca guvernul va face tot ce va fi cu putinta ca
starea noastra de stat independinte si de sine statatoriu sa fie recunoscuta de Europa la
viitoarea pace, pe care si guvernul si dumneavoastra si tara intreaga o doreste sa o vada cu o
ora mai inainte“9.

La începutul anului 1877, în fața României și a cercurilor conducătoare de la București

se aflau tre posibilități.1. continuarea politicii de neutralitate ,2. Încheierea unui acord cu
Rusia, dar fără participarea trupelor române, 3. Parafarea unui acord politico-militar.

Încă din noiembrie 1876, sosise la București, în secret reprezentantul Rusiei, A.

Nelidov, pentru a negocia o înțelegere cu Brătianu, privin trecerea trupelor rusești pe teritoriul
românesc10. România continuă pe această linie, astfel că la 4/16 aprilie 1877, M.
Kogalniceanu numit în funcția de Ministru al Afacerilor străine a semnat la București o
Convenție cu Rusia. Prin aceasta, România asigura armatei ruse libera trecere pe teritoriul
românesc ce urma să ajungă în Turcia și tractarea rezervată a armatelor amice. Cheltuielile
pentru armată, transport și necesitățiile sale erau suportate de ruși. Rusia se obligă a menține
și a respecta drepturile politice ale statului român, dar și de apărarea integrității teritoriale a
României11.

La data de 15 iulie 1877, Rusia trece Dunărea ca urmare a declanșării războiului ruso-
turc. La 23 ianuarie 1878 s-a încheiat armistițiul impus de câștigarea războiului de către Rusia
Țaristă.
9
http://www.rasfoiesc.com/educatie/istorie/POLITICA-EXTERNA-A-ROMANIEI22.php?
fbclid=IwAR2gBWSUIqC3DWUp1UhewiWFIYZDS4Mwhyz6XTyS8Rl3GNbXctymsRZw0XI. Accesat la data de 20.11
10
Sorin Liviu Damean, op.cit., p. 200.
11
Ioan Scurtu, op. cit., p. 271.
 Deși inițial, Rusia garantase anterior începerii războiului păstrarea integrității
teritoriale, își face dorința de a intra în posesia celor trei județe din sudul Basarabiei-Cahul,
Ismail și Belgrad, la data de 4 aprilie 1877. Pentru compensații de război îi ceda României
Dobrogea, c.f. Tratatului de la San Stefano.

Intervenței marile puteri și Viena, nemulțumită de nerespectarea înțelegerii de la

Budapesta-15 ianuarie 1877, prin care Bosnia și Herțegovina urmau să intre sub stăpânire
austro-ungară. Austro-Ungaria nu era de acord cu crearea unui mare star slav în Balcani.
Marea Britanie și Franța se arată și ele împotrivă întrucât tratatul modifica hotărârile
Congresului de la Paris-1856 și amenința interesele Franței la Marea Marmara,
Constantinopol, Siria și Egipt prin ieșirea Bulgariei la Marea Egee.

În asemenea condiții, s-au început lucrările Congresului de la Berlin-1/13 iulie 1878.

Au participat Rusia, Turcia și cele cinci mari puteri. România a încercat prin intermediul lui
M. Kogălniceanu să participe, singurul lucru pe care l-au obținut a fost faptuul că României i
s-a permis să participe cu rol consultativ în ceea ce privește ședințele ce vizau interesele sale.

În cadrul ședinței din 19 ianuarie, România cerea păstrarea integrității teritoriale,

precum și dorința României de a reintra în posesia gurilor Dunării și Insulei Șerpilor,
recunoașterea independenței de către Europa, c.f. contribuțiilor avute de România în război.

Ion C. Brătianu reclamă totodată nedreptatea clauzei Tratatului de la San Stefano care
făcea referire la cedarea unor teritorii din Basarabia. Reprezentanții marilor puteri acceptă
recunoașterea independenței României, însă cu condiția acceptării libertății religioase, în
special a locuitorilor mozaici. În ceea ce privește cedarea celor trei județe din sudul
Basarabiei, marile puteri propun ideea unei compensații teritoriale, ministrul de externe al
Franței, propune extinderea teritoriului până la teritoriul dintre Silistra și Mangalia.

La 1/13 iulie 1878, dezbaterile i-au sfârșit prin semnarea Tratatului de la Berlin. Se
recunoștea independența României, condiționată de libertartatea religioasă. România este
nevoită să cedeze sudul Basarabiei, în schimb primea insulele de la de la Deltă, Insula
Șerpilor, sangeacul Tulcei, districtele Kilia, Sulina, Mahmudia, Isacea, Tulcea, Măcin,
Babadag, Hârșova, Kiustenge, Medgidia. Principatele Române primesc deasemenea ținutul de
la Silistra până la sud de Mangalia.

României i se impune desfințarea întăriturilor și fortificațiilor de pe Dunăre, între

Porțile de Fier și vărsare, totodată i se permitea Austro-Ungariei să execute lucrări de
ameliorare și întreținere și chiar dreptul de a percepe taxe12.

Congresul de la Berlin, a constituit a treia mare întrunire politică după Viena și Paris, a
reprezentat sfârșitul de constituire a statelor naționale și a unei ordini conservatoare. În urma
acestuia, Râmânia pieredea cele trei județe din sudul Basarabiei-Cahul, Izmail și Bolgrad, însă
obținea la schimb recunoașterea independenței și stăpânirea Dobrogei13.

12
Sorin Liviu Damean, op. cit., pp. 202-203.
13
***Istoria românilor, Acad. Gheorghe Platon(coord.) vol. VII, tom II, De la independență la Marea Unire
(1878-1918), Editura Enciclopedică, București, p. 230.
 După acest eveniment urmează formarea blocurilor politico-militare Tripla Alianță și
Tripla Înțelegere.

Tripla Alianță-alianța dintre Germania și Austro-Ungaria, la care a aderat ulterior și

Italia-1882, avea inițial un scop defensiv.

O atenție deosebită a fost acordată de către marile puteri României care abia obținuse
independența, cât mai ales din cauza poziției sale, se învecina cu două mari imperii. Astfel,
România avea o graniță comună cu rușii- 876 km, iar cu austro-ungarii-1058 km. Puterile
centrale erau de părere că dacă România va intra în război alături de Puterile Centrale,
frontiera rusă îsi va mări lungimea cu mai mult de jumătate, iar în cazul în care se va uni cu
Rusia frontiera austro-ungară se va dubla14.

Pe lângă importanța strategică, se adăuga faptul că România putea deveni o barieră sau
o punte de legătură pentru expansiunea rusă în Balcani.

La acestea, se adaugă faptul că la aceea vreme, România reprezenta cel mai important
stat din Europa de sud-est, având o suprafață și o populație mai mare decât locuitorii de la sud
de Dunăre. Dispunea și de importante resurse naturale, un bun sistem de comunicații și
telecomunicații.

În asemenea condiții, România de vede nevoită să se alăture unei alianțe care ar putea
ajuta împotriva presiunilor externe. Inițial, România a dorit să se alăture aliatului său
tradițional, Franța, care însă își pierduse puterea, fiind chiar nevoită so încheie o alianță cu
Rusia.

Relația cu Germania părea o idee bună, în conștiința românilor, întrucât de Marea

Britanie, datorită politicii de guvernare a parlamentului englez de atunci nu se putea lua în
considerare. Astfel, România a luat în calcul doi mari factori-forța militară a germanilor dar și
economică. Existau și dezavantaje întrucât apropierea de germani însemna apropierea de
Austro-Ungaria, faprt ce contravenea cu interesele românilor. Însă, România a luat în calcul o
alianță temporară, datorită existenței a câtorva puncte forte-reprenta o garanție mai bună cu o
alianță, decât cu o singură putere, cu Germania și Italia nu existau divergențe, la acestea se
adăugau factorii economici și politici.

Factorii politici erau reprezentați de adepții pro-alianță, în ciuda opiniei publice care se
arăta împotrivă, în fruntea acestora aflându-se chiar Carol. Guvernul liberal condus de I.C
Brătianu sprijinea acest fapt, existau și adepți conservatori, dar și adepți junimiști, precum
Petre P. Carp și Titu Maiorescu.

Acțiunile românești au fost dublate de cele ale Puterilor Centrale, care au susținut
încheierea și menținerea păstrării alianței cu România15.

La 9 august 1883, Bismark presupune deschis alianță cu România. Carol își anunțase
vizita la curtea austro-ungară și germană. 18/30 octombrie 1833-semnarea Tratatului de

14
Ibidem., pp. 233-234.
15
Ibidem., pp. 240-248.
Alianță dintre Austro-Ungaria și România, în aceeași zi aderând și germanii. Acesta era
format din șapte articole, două sunt mai importante. Acestea au caracter defensive, cele două
puteri se angajau să promită înțelegere, prietenie și pace și sprijin reciproc. În caz de război se
obligau să nu încheie pace separată. La data de 3/15 mai 1888 se alătură și Italia.

Războaiele balcanice au fost evenimente firești pentru evenimentele ce s-au prosud în

sudul și estul Europei. Problema Macedoniei spre care se orientau sârbii, bulgarii, grecii. În
fața acestor evenimente, România s-a arătat neutră16.

La 30 iunie, Bulgaria și-a atacat aliații, astfel guvernul român începe mobilizarea cu
sprijinul Franței și Rusiei.

La scurt timp, la data de 10 august, Bulgaria cedează Serbiei o parte din Macedonia,
sudul și o parte din Tracia apuseană. Turcia primea o parte din Tracia răsăriteană și
Adrianopol, Bulgariei i se interzice accesul la Marea Egee.

Situația dintre România și Austro-Ungaria rămâne tensionată. România refuză să facă

public Tratatul cu Puterile centrale, Carol însă refuză iar tratatul rămâne unul secret17.

Venit în luna ianuarie 1914 la conducerea guvernului, Ion I. C. Bratianu și-a exprimat
poziția atunci cand regele i-a comunicat existența tratatului cu Austro-Ungaria : „eu mă
îndoiesc, sire, că un guvern ar putea să pună în aplicare acest tratat”.

În iunie 1914, țarul Nicolae al II-lea a făcut o vizită la Constanța, urmată de o întâlnire
între Sazonov și Ion I.C. Brătianu la București ocazie cu care cei doi au făcut și o scurtă
excursie în Transilvania, toate aceste acțiuni demonstrând din plin viitoarele intenții ale
României18.

Bibliografie

Damean, Sorin Liviu, Carol I al României 1866-1881, Editura Paideia Științe,

București, 2000.

16
Ibidem., p. 252.
17
Sorin Liviu Damean, op.cit., p. 205.
18
Ibidem, p. 207.
 Hitchins, Keith, România 1866-1947, Editura Humanitas, București, 1994.

Scurtu, Ioan, Istoria Românilor în timpul celor 4 regi: Carol I, Editura

Enciclopedică, București, 2004.

***Istoria românilor, Acad. Platon Gheorghe(coord.) vol. VII, tom II, De la

independență la Marea Unire (1878-1918), Editura Enciclopedică, București.

Alte surse

http://www.rasfoiesc.com/educatie/istorie/POLITICA-EXTERNA-A-ROMANIEI22.php?
fbclid=IwAR2gBWSUIqC3DWUp1UhewiWFIYZDS4Mwhyz6XTyS8Rl3GNbXctymsRZw0XI.