Alipirea Dobrogei la România

(1878)

1
 Alipirea Dobrogei la România a avut loc după Războiul de Independență
(1877-1878). Tratatul de la Berlin din 1/13 iulie 1878 stabilește faptul că România
a trebuit să cedeze Rusiei Basarabia de Sud, cu cele trei județe Cahul, Bolgrad și
Ismail, pentru a primi în schimb Dobrogea.

Context istoric

Obținerea independenței României era o problemă nerezolvată a statului

român modern, de abia format. Suzeranitatea față de Imperiul Otoman devenise
simbolică. Principatele Române și, mai târziu, România, intră sub garanția
colectivă a Marilor Puteri (1856), fapt ce diminuează și mai mult dependența față
de Poartă. După Unirea Principatelor, tendința de desprindere a noului stat de
Imperiul Otoman este concretizată prin următoarele măsuri: Constituția din 1866;
deschiderea primelor legații diplomatice ale României în străinătate; încheierea
convențiilor comerciale, telegrafice, poștale cu alte state (Serbia, Austro-Ungaria,
Franța, Rusia, Anglia, Italia).

Redeschiderea Problemei Orientale în 1875 a reprezentat ocazia favorabilă

pentru obținerea independenței de stat. În Bosnia și Herțegovina izbucnesc mișcări
ale populației creștine împotriva dominației turcești, iar în 1876 Serbia și
Muntenegru declară război Imperiului Otoman. Acționând sub politica tradițională
a intervenției în Balcani, Imperiul Rus susține lupta acestor popoare sub pretextul
protejării creștinilor ortodocși.

Prim-ministrul Ion C. Brătianu și ministrul de externe Mihail Kogălniceanu

semnează la 4 aprilie 1877, la București, Convenția militară româno-rusă, pentru
a evita transformarea țării în câmp de război și pentru obținerea independenței.
Convenția nu prevedea participarea directă a României alături de Rusia la
conflictul militar împotriva Turciei. Trupele rusești trebuiau să treacă pe teritoriul

2
României la sud de Dunăre, respectând integritatea teritorială a României și
ocolind Bucureștiul. Cheltuielile urmau să fie suportate de guvernul rus și au fost
stabiliți comisari care să realizeze legături cu autoritățile române.

La 12 aprilie 1877, Rusia declară război Turciei, trupele rusești trecând

Prutul spre Balcani. Turcia reacționează și bombardează garnizoanele românești
din stânga Dunării (Calafat, Bechet, Islaz, Corabia, Giurgiu). Armata română
ripostează; starea de război dintre România și Imperiul Otoman devine efectivă.

Proclamarea Independenței României

În acest context, în Parlamentul României la 9 mai 1877, Mihail

Kogălniceanu declară ruperea legăturilor României cu Turcia și se votează
independența statului român. Marile Puteri au privit acest fapt diferit: Rusia a
acceptat ca pe un fapt împlinit, Italia a manifestat simpatie pentru cauza românilor,
iar Anglia, Germania și Austro-Ungaria au rămas rezervate.

Acțiuni militare

Guvernul român a încercat să coopereze cu Rusia în Balcani, dar s-a lovit de

opoziția totală a autorităților militare ruse, care credeau că vor reuși singure să îi
învingă pe turci.

În iunie 1877, armata rusă trece Dunărea, însă nu poate înainta pentru că
trupele otomane opun rezistență. Trupele țariste sunt oprite la Plevna. Marele duce
Nicolae, comandantul armatei rusești, îi scrie o telegramă principelui român Carol
I, prin care îi solicită ajutor militar. Forțele militare româno-ruse trec sub comanda
lui Carol I, fost ofițer în armata prusacă.

Din august 1877 încep acțiunile militare asupra Plevnei, iar în noiembrie
1877 trupele otomane capitulează. Osman Pașa, general turc, se predă armatei

3
române. După capitularea Plevnei, trupele țariste și române înaintează în Imperiul
Otoman, până aproape de Constantinopol și zona Vidin. În ianuarie 1878, Imperiul
Otoman – înfrânt pe toate fronturile – este nevoit să încheie armistițiul.

Pacea de la San Stefano

În ianuarie-februarie 1878 s-au desfășurat tratative de pace la San Stefano,

între Imperiul Otoman și Imperiul Rus. Reprezentantul României nu a fost acceptat
să participe la discuții. Este semnat un tratat care prevedea: recunoașterea
independenței României, Serbiei și Muntenegrului; Bulgaria devenea Mare
principat în cadrul Imperiului Otoman, bucurându-se de autonomie; Rusia ceda
Turciei 4 cetăți în Caucaz în schimbul Dobrogei și Deltei Dunării (Rusia își
rezervase dreptul de a le schimba cu cele trei județe din sudul Basarabiei). Prin
acest tratat, creștea influența Rusiei în Balcani, fapt ce a nemulțumit Marile Puteri
europene. Astfel, Marile Puteri impun reluarea negocierilor în cadrul Congresului
de pace de la Berlin.

Congresul de pace de la Berlin

În 1/13 iunie-1/13 iulie 1878 au avut loc lucrările Congresului de la Berlin

sub conducerea cancelarului german Otto von Bismarck şi cu participarea celor
şapte puteri europene. România a participat doar ca observator şi numai la
şedinţele care o vizau în mod direct. Unica şedinţă la care au fost acceptaţi Ion C.
Brătianu şi Mihail Kogălniceanu a fost cea din 9 iunie 1878. Cu această ocazie cei
doi au prezentat un memoriu în cinci puncte în care au revendicat insulele din
Delta Dunării şi Insula Şerpilor şi au subliniat prevederile acordului cu Rusia de la
Livadia, încălcat de partea rusă.

Rusia s-a arătat dispusă să acorde despăgubiri teritoriale şi financiare pentru

încălcarea acordului, dar nu accepta sub nicio formă să renunţe la sudul Basarabiei.

4
I. C. Brătianu s-a opus vehement dezlipirii oricărui teritoriu de România.
Principele Carol, sfătuit şi de tatăl său, era înclinat să accepte Dobrogea la schimb,
convins fiind că avantajele economice şi strategice ale deschiderii Regatului la
Marea Neagră şi implicit la lumea întreagă, depăşeau cu mult avantajele reduse
pe care le puteau aduce un teritoriu dobrogean sărac în resurse sau pierderea
Basarabiei de sud. Kogălniceanu a înclinat şi el către acest compromis, astfel că
poziţia oficială a României s-a îndreptat în această direcţie.

La 1/13 iulie 1878 părţile au căzut de acord şi au semnat forma finală a

Tratatului de la Berlin, din care articolele 22-46 prevedeau dispoziţiile referitoare
la România. Marile puteri recunoşteau independenţa totală a României faţă de
Imperiul Otoman şi atribuiau României Dobrogea formată din insulele care
alcătuiau Delta Dunării, sangiacul Tulcei cu districtele Chilia, Sulina,
Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Măcin, Babadag, Hârşova, Constanţa şi
Medgidia, precum şi ţinutul „la sud de Dobrogea” până la o linie care pleca de
la vest de Silistra şi până la Mangalia.

Unirea Dobrogei

În toamna anului 1878 autorităţile române s-au retras din cele trei judeţe
Ismail, Cahul şi Bolgrad, iar la 1 octombrie 1878, Rusia a ocupat Basarabia de
Sud, conform dispoziţiilor Tratatului de la Berlin. În acelaşi timp partea română a
început pregătirile pentru unirea Dobrogei cu România. La 15 octombrie s-au
alocat fondurile necesare reorganizării iar în paralel s-a stabilit o delegaţie română
pe lângă comisia europeană însărcinată cu fixarea frontierei româno-bulgare.
Împreună cu reprezentanţii armatei, Domnitorul a stabilit strategia de ocupare
militară. Astfel, la 14 noiembrie 1878 Carol I dădea următoarea proclamaţie către
dobrogeni:

5
 „Locuitori de orice naţionalitate şi religie, Dobrogea – vechea posesiune a
lui Mircea cel Bătrân – de astăzi face parte din România. Voi de acum atârnaţi de
un stat unde nu voinţa arbitrară, ci numai legea dezbătută şi încuviinţată de
naţiune hotărăşte şi ocârmuieşte. Cele mai sfinte şi mai scumpe bunuri ale
omenirii: viaţa, onoarea şi proprietatea sunt puse sub scutul unei Constituţii pe
care ne-o râvnesc multe ţări străine. Religiunea voastră, familia voastră, pragul
casei voastre vor fi apărate de legile noastre şi nimeni nu le va putea lovi, fără a-
şi primi legitima pedeapsă… Armata română, care intră în Dobrogea, nu are altă
chemare decât a menţine ordinea şi, model de disciplină, de a ocroti paşnica
voastră vieţuire. Salutaţi dar cu iubire drapelul român, care va fi pentru voi
drapelul libertăţii, drapelul dreptăţii şi al păcii. În curând provincia voastră, pe
cale constituţională, va primi o organizaţie definitivă, care va ţine seama de
trebuinţele şi moravurile voastre, care va aşeza pe temelii statornicite poziţia
voastră cetăţenească. Iubiţi ţara la a cărei soartă este lipită de acum şi soarta
voastră.”

După restabilirea suveranităţii statului român şi evacuarea rusească,

România se regăsea cu 240 km de faţadă maritimă, împreună cu portul Constanţa,
care îi deschidea drumul către mările şi oceanele lumii şi implicit putea forma
legături economice, politice şi culturale cu întreaga lume.

Bibliografie:

1. DJUVARA, Neagu, O scurtă istorie ilustrată a românilor, Editura

HUMANITAS, București, 2019.
2. NEAGOE, Stelian, Istoria Unirii Românilor, Editura Diogene, Bucureşti,
1993.
6
3. RĂDULESCU, Adrian; BITOLEANU, Ion, Istoria Dobrogei, Editura Ex
Ponto, Constanţa, 1998.