ISTORIA STATULUI ȘI DREPTULUI ROMÂNESC – AP1

RIZEA ANDREEA GEORGIANA

RĂZBOIUL DE INDEPENDENȚĂ (1877 – 1878)

În acest referat sunt oferite informații referitoare la Războiul de Independență, și

anume participarea Principatelor Unite Române (Moldova și Țara Românească) la conflictul
ruso-turc, desfășurat între anii 1877-1878, în urma căruia România a obținut independența de
stat și a alipit Dobrogea.
Lupta pentru independenţa naţională se accentuează o dată cu redesciderea
„Problemei Orientale”. Însă, România nu era capabilă, la acea perioadă, să atingă acest scop
decât într-o conjunctură internaţinală favorabilă, neavând forţa necesară pentru a rezista în
faţa puterii militare otomane. Acest context favorabil apare în vara anului 1875 când, „ţăranii
din Herţegovina, nemaiputând suporta creşterea excesivă a impozitelor şi a abuzurilor, s-au
răsculat împotriva otomanilor. Insurecţia din Herţegovina a antrenat şi pe cea din Bosnia
unde, peste câteva săptămâni, ţăranii s-au ridicat la luptă sub conducerea unor preoţi şi
negustori.”1
După răscoala din Bosnia şi Herţegovina, în anul următor, se declanşează războiul,
împotriva Imperiului Otoman, în Serbia şi Muntenegru, în acelaşi timp desfăşurându-se şi
răscoala bulgarilor împotriva aceleiaşi mari puteri. În ciuda situaţiei favorabile, România,
deşi sprijinea mişcarea de eliberare din Balcani, adoptă o poziţie de neutralitate „pentru a se
împiedica o eventuală ocupaţie străină”2 şi pentru a se câştiga timp.
În aceste împrejurări, România avea două posibilităţi pentru a obţine independenţa:
negocierile diplomatice şi, dacă acestea nu aveau rezultatul scontat, confruntarea armată.
Într-o primă fază diplomaţia română a urmărit obţinerea independenţei prin tratative
bilaterale cu Poarta.3 Pe lângă aceste tratative, se remarcă încercarea României de a atrage şi
sprijinul marilor puteri europene. Astfel, la 4-16 ianuarie 1876, Ministrul Afacerilor Străine,
anunţa printr-o notă circulară, adresată agenţilor diplomatici români din străinătate, că
România, deşi a păstrat neutralitatea cu privire la situaţia din Balcani, va fi nevoită să opună
rezistenţă în cazul unei intervenţii străine.
În ceea priveşte relaţiile diplomatice dintre România şi Înalta Poartă, se remarcă
„Memoriul” trimis de Mihail Kogălniceanu reprezentanţilor români, pe lângă Puterile
garante, pentru a obţine sprijinul acestora cu privire la revendicările ce urmau a fi înaintate

1
Dan Berindei (coord.), Istoria Românilor, vol. VII, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2008, pg. 633.
2
Nicolae Iorga, Războiul pentru independenţa României.Acţiuni diplomatice şi stări de sprit, Bucureşti,
1929, pg. 44.
3
Constantin Antip, Constantin Olteanu, Comandamentul armatei române în campania din 1877-1878,
Editura Albatros, Bucureşti, 1998, pg. 44.

1
ISTORIA STATULUI ȘI DREPTULUI ROMÂNESC – AP1
RIZEA ANDREEA GEORGIANA

guvernului otoman. Memoriul cuprindea şapte prevederi importante pentru dobândirea

îndependenţei faţă de Imperiul Otoman: „1. recunoaşterea individualităţii statului român şi a
denumirii sale istorice, România; 2. admiterea reprezentantului României în corpul
diplomatic; 3. asimilarea supuşilor români din Imperiul Otoman situaţiei celorlalţi supuşi
europeni şi recunoaşterea dreptului de judecată al agenţilor României asupra conaţionalilor
lor. 4. inviolabilitatea teritorului român şi delimitarea insulelor Dunării; 5. încheierea cu
Poarta otomană a unor convenţii comerciale, poştale, telegrafice; 6. recunoaşterea
paşaportului român şi abţinerea consulilor turci de a se amesteca în afacerile privind pe
românii din străinătate; 7. fixarea graniţei între România şi Imperiul Otoman la gurile
Dunării.”4 Acest memoriu, a fost privit, însă, ca o ofensă de autorităţile turceşti şi cu rezervă
sau chiar ostilitate de marile puteri.
Un alt demers diplomatic, realizat de guvernul de la Bucureşti, viza recunoaşterea
independenţei României prin garantarea neutralităţii ei din partea marilor puteri. Însă,
eforturile diplomatului român, Dimitrie Brătianu, la Conferinţa marilor puteri de la
Constantinopol, de a obţine sprijinul puterilor europene, se loveşte de un răspuns negativ.
Prin acest demers, guvernul român, epuizase toate resursele de a obţine independenţa pe cale
paşnică. Astfel, refuzul Imperiului Otoman cu privire la memoriul realizat de Kogălniceanu,
noua Constituţie otomană (11/23 decembrie 1876), prin care se reconfirmă poziţia ostilă a
Turciei, în textul său România fiind plasată între provinciile privilegiate ale Imperiului, şi
intuiţia că la întâlnirea de la Reichstadt factorii de conducere din Rusia şi Austro-Ungaria au
ajuns la un acord în privinţa intervenţiei pentru soluţionarea crizei , au determinat guvernul
român să încerce dobândirea independenţei naţionale pe calea armelor.
Obţinerea independenţei pe calea armelor era un ideal destul de dificil de realizat
pentru statele Baltice, singure sau împreună, ele neavând forţa necesară pentru a rezista în
faţa Imperiului Otoman. De aceea, intervenţia unei mari puteri era necesară. Însă, singurele
puteri ce se puteau angaja într-un război împotriva Imperiului Otoman erau Austro-Ungaria
şi Rusia. În condiţiile în care Austro-Ungaria stăpânea Transilvania, singura soluţie pentru
România erao alianţă cu Rusia. Această alianţă era favorabilă şi pentru Rusia. În condiţiile în
care statul rus nu avea graniţă cu Poarta, iar războiul ruso-turc era iminent, armata rusă
trebuia să treaca prin teritoriul României.
Cu toate că întreaga ţară aspira la obţinerea independenţei, au existat controverse în
cadrul clasei politice româneşti cu privire la poziţia pe care trebuia să o adopte România. Pe
de o parte, unii oameni politici, pornind de la experienţa anterioară a alianţei cu Rusia şi
4
Dan Berindei (coord.), op. cit., pg. 640-641.

2
ISTORIA STATULUI ȘI DREPTULUI ROMÂNESC – AP1
RIZEA ANDREEA GEORGIANA

România fiind lipsită de orice garanţii din partea marilor puteri, putând, astfel, să cadă sub
dominaţia Rusiei, militau pentru menţinerea neutralităţii. Alţii însă, considerau că menţinerea
neutralităţii poate duce la „nimicirea României ca stat”, şi doreau încheierea, cât mai rapidă,
a unei Convenţii cu Rusia. Cu toate acestea, primele tratative dintre guvernul român şi
autorităţile ruse, au avut loc la 29 septembrie 1876, la Livadia, în Crimeea. „Pe baza celor
convenite la Livadia, la 16/28 noiembrie1876, a sosit la Bucureşti contele Al. Nelidov,
consilier al ambasadei ruse de la Constantinopol, pentru a trata încheierea convenţiei de
trecere a armatei ruse spre Balcani.” 5 Astfel, Convenţia, privitoare la trecerea armatei ruse
prin România, a fost elaborată la 23 noiembrie 1876. Convenţia va fi semnată, însă, la 4/16
aprilie 1877 şi stipula libera trecere pe teritoriul naţional, dar Rusia, în schimb,trebuia „să
respecte drepturile politice ale Statului Român şi să apere integritatea României. ”
În condiţiile în care confruntarea dintre Rusia şi Turcia era iminentă, războiul a
început „prin declaraţia de război a Rusiei din 11/23 aprilie 1877 adresată Turciei, trupele
ruse trecând frontiera României şi urmând a se concentra la sud de Dunăre.” În acest război
armamentul trupelor ruse era inferior din punct de vedere calitativ faţă de cel turcesc, însă
depăşea armamentul otoman din punct de vedere cantitativ. Un regres pentru statul rus era
lipsa flotei, Rusiei interzicându-i-se, după Războiul Crimeii, deţinerea unei flote. În schimb
Imperiul Otoman era înzestrat cu o impresionantă flotă maritimă şi fluvială, considerată de
observatorii contemporani ca una din cele mai moderne şi puternice.
Cu toate acestea, planul Rusiei era acela de a desfăşura operaşiunile pe două teatre
diferite: unul european, în Peninsula Balcanică, şi celălalt asiatic, la extremitatea estică a
Imperiului Otoman. Cum şansele de reuşită păreau mai mari pe frontul european, Rusia a
concentrat, aici, efective militare mult mai numeroase. Pe lângă aceste efective, autorităţile
ruse, au luat în discuţie şi direcţiile de atac. În acest fel, sunt discutate trei direcţii strategice:
„prima – peste cursul inferior al Dunării, prin Dobrogea şi peste Balcanii Mici; a doua – cu
axul general Zimnicea-Şiştov-Pasul Şipka-Adrianopol-Constantinopol; a treia – mai la vest,
în lungul Iskerului-Bazinul SofiaAdrianopol-Constantinopol.”
Din aceste trei direcţii, Rusia a ales traseul Şiştov-Şipka-Adrianopol, încercând,
astfel, să ocolească cetăţile Rusciuk, Silistra, Sumla şi Varna puternic apărate de otomani. În
plus, „acest traseu era unul strategic, ţărul încercând să-şi ţină cât mai departe trupele de
Marea Neagră pentru a nu fi expuse atacului flotei otomane.”
În timp ce trupele ruse înaintau prin teritoriul României spre Imperiul Otoman,
Adunarea Deputaţilor şi Senatul român au aprobat convenţia cu Rusia. Chiar dacă această
5
Dan Berindei (coord.), op. cit., pg. 643.

3
ISTORIA STATULUI ȘI DREPTULUI ROMÂNESC – AP1
RIZEA ANDREEA GEORGIANA

convenţie nu era urmată şi de o înţelegere militară, aceasta oferea, totuşi, României

posibilitatea de a lupta, pe cont propriu, pentru obţinerea independenţei. Chiar daca iniţial nu
se dorea o cooperare româno-rusă, poziţia geografică şi politică au făcut ca România să
acopere „concentrarea armatei ruseşti”.
În momentul în care Imperiul Otoman a aflat de existenţa convenţiei a trecut la
atacarea României. În aceste condiţii guvernul român, considerând că nu mai exista nici o
legătură cu Poarta, hotărăşte intrarea ţării în război şi proclamarea independenţei la 9/21 mai
1977. În vederea războiului cu Imperiul Otoman, România a trecut la mobilizarea armatei.
De asemenea, armata avea nevoie şi de echipament şi armament modern. Această necesitate
de arme moderne se remarcă de la primele lupte în care s-a constatat superioritatea puştilor
inamicului. Cu toate eforturile depuse de guvern, lipsa banilor şi obstrucţiile făcute de
Imperiul Otoman şi Austro-Ungaria au fost îngreunate şi întârziate transporturile de muniţii
comandate în Apus. Aceste acţiuni au marcat începutul intrării României în război.
Cu toate că, iniţial, nu existase o convenţie militară româno-rusă, cele două armate s-
au găsit în situaţia de a colabora în vederea înfrângerii Imperiului Otoman. Trupele române
au colaborat cu cele ruse „şi pentru distrugerea flotei otomane de pe Dunăre, care constituiau
un obstacol serios în calea forţării fluviului.” 6 Mai mult, deşi, în vara anului 1877 Rusia
refuza sprjinul militar român, după cele două asedii nereuşite asupra cetăţii Plevna, guvernul
rus este nevoit să treacă peste orgoliul său, de mare putere şi să ceară sprijinul armatei
române. Acest „strigăt de ajutor” este consfinţit în telegrama din 19/31 iulie, trimisă de
marele duce Nicolae, domnitorului Carol. În urma tratativelor dintre cele două ţări s-a
convenit ca cele două armate, îndreptate spre Plevna, să fie puse sub conducerea unui general
român. După aceste tratative, armatele aliate urmau să atace Plevna pe 30 august/11
septembrie. În acest scop, armata română avea sarcina de a cuceri reduta Griviţa, apoi să
pătrundă în oraş împreună cu trupele ruse. Problemele au apărut în timpul atacului, deoarece
harta indica existenţa unei singure redute. Astfel, soldaţii având în faţă un dublu obstacol,
reduta Griviţa 1 şi reduta Griviţa 2, care se apărau reciproc, au fost nevoiuţi să îşi împartă
forţele pentru a putea ataca ambele redute. În urma atacurilor din 30 august/11 septembrie,
singura victorie, a fot cucerirea redutei Griviţa 1.
Însă, „pentru ca spatele trupelor ruso-române de încercuire să nu fie primejduite
dinspre nord-vest, trebuia cucerită şi Rahova şi făcută inofensivă garnizoana otomană de aici,
care ar fi putut veni în ajutorul Plevnei” 7. În urma unor lupte, pe 9/21 noiembrie otomanii din

6
Dan Berindei (coord.), op. cit., pg. 670.
7
Ibidem, pg. 679.

4
ISTORIA STATULUI ȘI DREPTULUI ROMÂNESC – AP1
RIZEA ANDREEA GEORGIANA

Rahova sunt nevoiţi să se retragă, însă, retragerea lor a fost oprită de un „batalion de
dorobanţi mehedinţeni, condus de căpitanul Merişescu.” 8 În paralel cu luptele date împotriva
Rahovei, trupele aliate au luat măsuri pentru strângerea cercului din jurul Plevnei, încercând,
atfel, să obţină o capitulare a trupelor otomane ce se aflau într -o situaţie dificilă, fiind lipsiţi
de apă şi hrană. Această stare dezastruoasă, l-a determinat pe Osman Paşa să ceară
permisiunea, comandantului armetei de împresurare, de a părăsi Plevna, lăsând aici însă toate
armele. În condiţiile în care cererea nu i-a fost respectată, Osman Paşa plănuieşte o acţiune
pentru spargerea blocadei, însă, trupele româno-ruse, află de această intenţie şi întăresc
frontul. Astfel, în urma unei bătălii sângeroase, din 28 noiembrie/ 10 decembrie 1877,
Osman Paşa este nevoit să capituleze.
În urma acestei victorii asupra Plevnei, cele două armate decid să se împartă (trupele
ruse urmau să se îndrepte spre Sofia şi Adrianopol, iar trupele române spre Vidin şi
Belogradcik), pentru a obţine victoria finală. Astfel, în urma unor victorii rapide, atât a
armatei române, cât şi a celei ruse, Imperiul Otoman este nevoit să încheie un armistiţiu.
Spre sfârşitul războiului, România îşi rimite un delegat pentru a discuta cu delegatul
rus şi cel otoman preliminariile păcii. Însă, delegatul României nu este acceptat la tratative
de către Rusia . Aceasta din urmă susţinea că: „ independenţa statului român n-a fost
recunoscută în Europa; Imperiul otoman nu putea fi atât de mult umilită încât să fie pusă să
trateze cu foştii ei vasali”9. Astfel, tratativele vor fi purtate doar între Rusia şi Turcia, iar la
19 februarie/3martie 1878, se va semna Tratatul de pace de la San Stefano, ce cuprindea şi
clauze legate de România. Una din aceste clauze prevedea cedarea Dobrogei Rusiei, de către
Imperiul Otoman. România nu este de acord cu aceaste prevederi. De asemenea, împotriva
acestor hotărâri sunt şi marile puteri, care nu vedeau cu ochi buni avantajele teritoriale pe
care le obţinea Rusia. În plus, unele puteri, precum Marea Britanie şi Austro-Ungaria, aveau
interese în această zonă, de aceea au contestat valabilitatea tratatului şi au impus un nou
congres de pace la Berlin. Discuţiile din cadrul acestui congres, au urmat, mai mult, linia
intereselor marilor puteri. Însă, în ceea ce priveşte România, tratatul de la Berlin a păstrat
prevederile tratatului de la San Stefano (recunoaşterea independenţei, cedarea celor 3 judeţe
dobrogene Rusiei).
Chiar dacă România nu a fost tratată de Rusia ca aliată, participarea României la
război şi cucerirea independenţei de stat a însemnat egalitatea juridică cu toate statele
suverane, având o adâncă semnificaţie morală pentru că a ridicat conştiinţa naţiunii române

8
Ibidem, pg. 682.
9
Ibidem, pg. 692.

5
ISTORIA STATULUI ȘI DREPTULUI ROMÂNESC – AP1
RIZEA ANDREEA GEORGIANA

libere şi a permis realizarea în perspectivă, atunci când istoria a permis-o, a Marii Uniri de la
1918.

BIBLIOGRAFIE

1. Antip Constantin, Olteanu Constantin, Comandamentul armatei române în campania

din 1877-1878, Editura Albatros, Bucureşti, 1998.
2. Berindei Dan (coord.), Istoria Românilor, vol. VII, Editura Enciclopedică, Bucureşti,
2008.
3. Iorga Nicolae, Războiul pentru independenţa României.Acţiuni diplomatice şi stări de
sprit, Bucureşti, 1929.