UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE ȘTIINȚE SOCIALE

MASTER, SPECIALIZAREA ROMÂNII ÎN ISTORIA EUROPEI
ANUL II, SEMESTRUL I

REDESCHIDEREA CRIZEI ORIENTALE. TRATATUL DE LA BERLIN

COORDONATOR: MASTERAND:
CONF. UNIV. DR. IONUȚ VIRGIL ȘERBAN LĂZĂRESCU LIVIU SEBASTIAN

CRAIOVA, 2021

1
 CUPRINS

REDESCHIDEREA CRIZEI ORIENTALE. TRATATUL DE LA BERLIN

1. Chestiunea sau criza orientală …………………..…………………….………………… 3

2. Redeschiderea crizei orientale ………………………………………………………….. 5
3. Războiul ruso-turc (1877-1878). Statele beligerante și pregătirile de război .……….…. 7
4. Tratatul de la Berlin (1878) ……………..………………………………………………11
5. Concluzii …………………………………...…………………………………....…...… 12
6. Bibliografie .……………………………………………………………………………..14

2
1. Chestiunea sau criza orientală

Chestiunea sau criza orientală a apărut odată cu intrarea în declin a Imperiului Otoman
după anul 1683, când armatele sale conduse de către Marele-Vizir Kara-Mustafa Pașa au fost
înfrânte în bătălia de la Viena de către forțele aliate austriece și polono-lituaniene conduse de Ioan
Sobieski. După despresurarea Vienei, aliații creștini și-au concentrat eforturile pentru recucerirea
teritoriilor care aparținuseră regatului maghiar. Prin victoriile obținute împotriva otomanilor, la
Buda (1686) și Mohacs (1687), întreaga Câmpie Panonică intră în mâinile austriecilor. În anul
1697, Sultanul Mustafa al II-lea se pune în fruntea oștirii sale și îi înfruntă pe aliați la Zenta.
Confruntarea, se încheie cu o înfrângere pentru turci care sunt nevoiți să încheie pacea de
la Karlowitz, în anul 1699.1 Tratatul, semnat după îndelungate negocieri, va obliga Imperiul
Otoman să cedeze o serie de posesiuni europene, printre care și Ungaria. Aceste evenimente de la
sfârșitul secolului al XVII-lea, marchează sfârșitul expansiunii otomane spre vestul Europei, iar
turcii încetează să mai constituie o amenințare pentru Austria, care începe să devină puterea
dominantă în sud-estul continentului.

Chestiunea Orientală a devenit cu adevărat evidentă doar în timpul războaielor ruso-turce

din secolul al XVIII-lea. Primul dintre aceste războaie desfășurat între anii 1768 – 1774 s-a încheiat
cu semnarea tratatului de la Kuciuk Kainargi. Acest tratat a permis țarului să devină „protector”
al creștinilor ortodocși aflați sub suzeranitatea sultanului și a asigurat Imperiului Rus statutul de
putere navală la Marea Neagră, prin preluarea cetăților din Crimeea și Basarabia.2 Un nou conflict
ruso-turc a izbucnit în anul 1787. Împărăteasa Ecaterina a II-a a Rusiei a semnat o alianță cu
împăratul Iosif al II-lea al Austriei. Cei doi s-au înțeles asupra împărțirii Imperiului Otoman,
provocând îngrijorarea celorlalte puteri europene - Anglia, Franța și Prusia. Austria a fost forțată
să se retragă din război în 1791. Tratatul de la Iași din 1792 a dus la creșterea dominației ruse în
zona Mării Negre, granița Imperiului Țarist stabilindu-se pe Nistru.

Poziția marilor puteri europene față de Imperiul Otoman a devenit clară la începutul
secolului al XIX-lea. Rusia era cea mai interesată în Chestiunea Orientală.

1
Nicolae Iorga, Chestiunea Dunării, Vălenii de Munte, Editura Societății Neamul Romănesc, 1913, pp.216,217.
2
Ibidem, p.228.

3
 Pentru a înțelege mai bine originea și cauzele acestor înfruntări dintre turci și ruși, trebuie
să facem o mică incursiune în trecut. Rusia, pe măsură ce se mărea din punct de vedere teritorial,
avea nevoie de ieșiri la mare pentru a-și putea organiza importul celor necesare, din afară și
exportul surplusurilor de producție. Toate schimburile comerciale se făceau mai ușor pe apă și în
toată lumea. De aici a apărut nevoia de a stăpâni toate mările din jur. Deși, avea acces la Marea
Baltică și Marea Caspică, acesta nu era de mare ajutor, fiindcă prima era în cea mai parte a anului
înghețată, îngreunând considerabil navigația, în timp ce a doua reprezenta practic un lac închis.
Singura variantă viabilă era ieșirea la Marea Neagră, prin stăpânirea căreia își putea asigura
legătura cu Marea Mediterană și, de aici, legătura cu Oceanul planetar. Rusia stăpânea o bună parte
din țărmul Marii Negre dar strâmtorile Bosfor și Dardanele care controlau marea se aflau în
stăpânirea Imperiului Otoman.
Stăpânirea de către Turcia a strâmtorilor și a Constantinopolului unde se afla Patriarhia
Ecumenică Ortodoxă de care aparținea și Biserica Ortodoxă Rusă, a determinat dorința Rusiei de
a cuceri Bosforul și de a-i arunca pe turci din Europa. Acesta constituia visul țarului Petru cel Mare
și al Ecaterinei a II-a, pe care l-a lăsat ca un ideal de atins urmașilor și pentru care poporul rus
trebuia să lupte neîncetat.3 Aceasta este adevărata cauză care va împinge Rusia în aceste războaie.

Austria era puterea care se opunea cel mai puternic intereselor rușilor în Imperiul Otoman.
În ciuda faptului că habsburgii fuseseră cei mai mari inamici ai otomanilor în trecut,
Austria considera că amenințarea turcilor la Dunăre era mai puțin importantă decât cea a rușilor.
Austria se temea, de asemenea, că dezintegrarea Imperiului Otoman ar fi dus la crearea mai
multor state naționale, ceea ce ar fi favorizat creșterea naționalismului în rândul etniilor din
imperiu. Din aceste motive, Austria și-a făcut un țel principal din menținerea unității Imperiului
Otoman. Pe de altă parte, Anglia considera că limitarea puterii Imperiului Rus era vitală pentru
asigurarea securității posesiunilor sale coloniale din India. De asemenea, britanicii considerau că
în cazul în care Rusia ar deține controlul asupra strâmtorilor Bosfor și Dardanele, aceasta ar putea
afecta dominația Londrei în estul Mării Mediterane și ar pune în pericol importanta rută navală
prin Canalul Suez. Anglia, în front comun cu Austria, avea ferma convingere că echilibrul puterilor
ar fi fost grav afectat în cazul prăbușirii Imperiului Otoman.

3
Maior R. Băldescu, Răsboiul ruso-româno-turc 1877-1878, Sibiu, Tipografia Școalei Militare Infanterie nr.2,
1926, pp.1-2.

4
2. Redeschiderea crizei orientale

Când vorbim despre redeschiderea crizei orientale, ne referim la evenimentele care au avut
loc în perioada cuprinsă între anii 1875, când încep revoltele creștinilor din Balcani și 1878, anul
desfășurarii Congresului de pace de la Berlin. Astfel, în luna iulie a anului 1875 izbucnesc revoltele
populației creștine din Herțegovina și Bosnia împotriva dominației otomane. Pentru a evita
implicarea Rusiei în problema orientală, ministrul de externe austro-ungar, Gyula Andrassy, a
trimis o notă diplomatică Imperiului Otoman (30 decembrie 1875) prin care propunea acordarea
unor reforme administrative în provinciile răsculate, propunere care a fost respinsă de otomani.
Deoarece în acele provincii turcii nu aveau staționate trupe însemnate, răsculații au obținut
câteva succese importante fapt ce a condus la răspândirea răscoalei și în alte zone din peninsula
Balcanică. Bulgarii s-au ridicat și ei, în aprilie 1876, dar mișcările acestora au fost reprimate cu
cruzime de otomani, ajungându-se chiar la atrocități revoltătoare. Agravarea situației a condus la
consultări diplomatice între Viena și Petersburg, finalizate prin Memorandumul de la Berlin din
mai 1876, respins de cabinetul de la Londra care fusese exclus de la negocieri. În cursul aceluiași
an, Serbia și Muntenegru au declarat război Porții, angajând lupte cu trupele turcești de ocupație.
Dacă muntenegrenii, conduși de principele lor Nikola, au obținut câteva victorii, în schimb
armata sârbă, condusă de generalul rus Cerneiev și care avea în componență numeroși voluntari
ruși, a fost respinsă în repetate rânduri de otomani.4

Implicarea Serbiei și Muntenegrului în criza orientală, a determinat convocarea unei

întrevederi între țarul Alexandru al II-lea și împăratul Franz Josef, finalizată cu o convenție secretă
în 8 iulie 1876 la Reichstadt, în care se stipula:

1- susținerea de către Rusia și Austria a statu-quo -lui antebellum în cazul înfrângerii

insurgenților;
2- anexarea unei părți din Bosnia și Herțegovina de către Austria, a sudului Basarabiei și a
portului Batum din Armenia de către Rusia, în cazul înfrângerii Imperiului Otoman.
Aceste evenimente nu puteau fi trecute cu vederea de către România, unde clasa politică
avea ferma convingere că la momentul oportun, Imperiul Țarist va acționa implicându-se în criza
orientală și va izbucni un nou război între Rusia și Imperiul Otoman. Cele trei puteri continentale

4
Paul Lindenberg, Regele Carol I al României, București, Editura Humanitas, 2016, p. 183.

5
care înconjurau statul român, cu interese în zona Balcanică, Imperiul Rus, Imperiul Austriac și cel
Otoman, începuseră să sondeze atitudinea României pentru a-și da seama la ce trebuiau să se
aștepte din partea ei. Domnitorul Carol I, invocând hotărârile Conferinței de la Paris, evita orice
decizie angajantă, având o poziție precaută și înțeleaptă. Cu toate acestea, țara noastră se afla
într-o poziție ingrată, fiind acuzată de Rusia că, în concordanță cu politica ei de respectare a
tratatelor și de expectativă, nu acorda liberă trecere pentru voluntarii ruși spre teatrele de război
dintre sârbi și turci. La rândul ei, Turcia susținea că România îi sprijinea pe sârbi, o teorie
neconformă cu realitatea.5
În noua conjunctură creată, diplomația română, prin ministrul de externe Mihail
Kogălniceanu, a făcut un memoriu în încercarea de a obține recunoașterea independenței de stat a
României, garantarea neutralității și integrității teritoriale, cererile fiind respinse atât de Puterile
Garante cât și de Imperiul Otoman. Pentru Rusia, evenimentele din Balcani vor constitui doar un
pretext pentru a interveni pe continent, marea putere de la răsărit atribuindu-și cu de la sine putere
rolul de protectoare și susținătoare a drepturilor creștinilor din Imperiul Otoman. Conflictul care
sta să înceapă în partea de est a Europei se înscrie într-un șir de lupte dintre ruși și turci, duse
pentru obținerea supremației în bazinul Mării Negre și a zonelor adiacente, ultimul dintre ele fiind
cel din 1853-1856, numit și Războiul Crimeei, când Franța și Anglia se aliază cu Turcia și îi înving
pe ruși la Sevastopol, în urma căruia se încheie Tratatul de la Paris (30 Martie 1856). Prin acest
tratat se impun condiții umilitoare Rusiei:
1. Autonomia Principatelor Române, sub protectoratul marilor puteri.
2. Retrocedarea celor trei județe, Cahul, Ismail și Bolgrad, Principatului Moldovei,
înlăturând astfel Rusia de la gurile Dunării.
3. Rusia nu mai avea voie să aibă nici-un vas de război în Marea Neagră.
4. Rusiei nu i se mai recunoștea dreptul de protectorat asupra creștinilor din Balcani, acesta
fiind deseori motivul pentru care declara război Imperiului Otoman.

Dintre aceste condiții, ultimele două puneau Rusia într-o stare de inferioritate față de
celelalte state riverane ale Mării Negre. Imperiul Rus va căuta să înlăture prevederile acestui tratat
pe căi diplomatice.6 Prin neutralitatea sa din 1866 și 1870, reușește să obțină simpatia și bunăvoința

5
Ibidem, p. 184.
6
Maior R. Băldescu, Răsboiul ruso-româno-turc 1877-1878, Sibiu, Tipografia Școalei Militare Infanterie nr.2, 1926,
pp.1-2.

6
Prusiei care, la conferința de la Londra din 1871, va susține eliminarea celei de a treia condiții
impuse Rusiei, aceasta căpătând dreptul de a avea vase de război în Marea Neagră. Înlăturarea în
întregime a tratatului de la Paris, constituie o altă cauză importantă a declanșării războiului din
1877.
Prin Tratatul de la Paris din 1856, Imperiul Otoman era obligat să aplice câteva reforme
pentru ameliorarea situației creștinilor de pe cuprinsul său. Întârzierea aplicării acestora, face ca
numărul celor asupriți să crească de la o zi la alta amenințând cu izbucnirea unei adevărate
revoluții. Turcii încercau să câștige timp în încercarea lor de a atrage la islam cât mai mulți dintre
creștini, prin acordarea de avantaje și promisiuni că nu le vor fi confiscate averile. Unii dintre cei
bogați au trecut la religia islamică, cu scopul de a-și păstra averile, însă cei săraci neavând ce pierde
și-au păstrat religia creștină. De aici și persecuțiile împotriva celor săraci. Aceste persecuții vor
conduce la nemulțumiri din ce în ce mai mari, izbucnind revoltele din 1875, care au condus la
redeschiderea crizei orientale.7

3. Războiul ruso-turc (1877-1878). Statele beligerante și pregătirile de război

Imperiul Otoman pregătește rău acest război. Prin rigiditatea de care dă dovadă și acțiunile
dure întreprinse împotriva răsculaților, întreaga Peninsulă Balcanică se ridică împotriva sa,
atrăgând și antipatia restului Europei. Statul turc este perceput ca un stat asupritor insensibil la
suferințele supușilor săi. Guvernul otoman merge până acolo încât refuză intervenția Franței și
Angliei, vechii săi aliați. Prin această atitudine, pierde susținerea celor două mari puteri
continentale pe care o avusese în Războiul Crimeii, ajungând să-și dispună forțele militare pe mai
multe fronturi, atât în Europa cât și în Asia. În primăvara și vara anului 1876, la Constantinopol
sultanul fusese schimbat în două rânduri. La sfârșitul lunii mai, sultanul Abdul-Aziz a fost destituit
fiind înlocuit cu nepotul său, care și-a luat numele de Murad al V-lea. Acesta este declarat nebun
și este silit să părăsească tronul după numai trei luni. La conducerea imperiului vine fratele său
Abdul-Hamid al II-lea, la îndemnul guvernului alcătuit din turcii vechi.8

Datorită acestor schimbări, guvernul turc pare incapabil să sesizeze jocul politic și militar
pe care îl pune în practică adversarul său, cu scopul de a cuceri Constantinopolul. Politica dusă
greșit în relațiile internaționale de către otomani izolează Turcia și dă posibilitatea Rusiei de a-și

7
Ibidem, p.3.
8
Paul Lindenberg, Regele Carol I al României …, p. 185.

7
mări efectivele prin alianțe cu România și celelalte popoare balcanice.9 Pe frontul din Serbia turcii
ies învingători și amenință Belgradul, dar țarul Alexandru al II-lea intervine energic, cerând
încheierea unui armistițiu la 30 octombrie și amenințând Poarta cu ruperea relațiilor diplomatice,
în cazul neacceptării acestuia. Pentru detensionarea situației create Anglia propune desfășurarea
unei conferințe la Constantinopol pentru rezolvarea crizei orientale.

La 23 decembrie 1876, s-a întrunit Conferința de la Constantinopol cu participarea

reprezentanților tuturor marilor puteri. În cadrul întrunirii Poarta a făcut publică noua Constituție
otomană prin care se dădeau unele drepturi creștinilor din imperiu și li se promitea libertatea
practicilor religioase.10 Se făcea referire, de asemenea, la statutul provinciilor care erau considerate
privilegiate și legate inseparabil de Imperiul Otoman. România, care vedea în această formulare
un atentat la autonomia sa, a emis o energică notă de protest.11 Conferința s-a încheiat la 20 ianuarie
1877 fără să se ajungă la un rezultat.

Imperiul Țarist pregătește foarte bine războiul. Acesta apare în fața Europei ca un salvator
al creștinilor asupriți și amenințați cu dispariția lor de către turci. Spre deosebire de diplomația
otomană, cea rusă își joacă cartea cu mare măiestrie, atrăgând simpatia întregului continent. Rușii
își măresc efectivele prin încheierea unor alianțe cu popoarele din Balcani și cu România. Prin
aceste alianțe, Rusia va determina comandamentul turc să țină o parte însemnată din forțele sale
militare dispersate în peninsulă pentru preîntâmpinarea revoltelor și va aduce în bătălia de la
Plevna aproximativ 60.000 de ostași români. Pentru a avea libertate de acțiune din partea
Imperiului Austro-Ungar, încheie cu acesta convenția secretă din 8 iulie 1876 la Reichstadt, pe
care am amintit-o mai devreme. Din acest război Rusia iese și cu câștiguri teritoriale, chiar dacă
în Peninsula Balcanică nu a câștigat nimic. Sub pretextul deschiderii celui de-al doilea front pentru
ușurarea operațiunilor în Europa, rușii se angajează într-un teatru nou de război în Asia Mică, unde
urmăreau numai cuceriri teritoriale.

România se găsea în situația cea mai grea, pentru că încă era sub suzeranitatea Imperiului
Otoman și, în același timp, sub protectoratul Marilor Puteri care simpatizau acțiunile întreprinse
de Imperiul Rus pentru alinarea suferințelor creștinilor din Balcani.12 În asemenea împrejurări era

9
Maior R. Băldescu, Răsboiul ruso-româno-turc ..., p.6.
10
Sorin Liviu Damean, Carol I al României, Un monarh devotat, Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2016, p.244.
11
Paul Lindenberg, Regele Carol I al României …, p. 185.
12
Maior R. Băldescu, Răsboiul ruso-româno-turc ..., p.7.

8
necesară o judecată sănătoasă, clară, prevăzătoare și conformă cu aspirațiile naționale. Singura
alternativă pentru țara noastră, în care se întrezărea posibilitatea obținerii independenței de stat,
era să fie de partea celor care acționau pentru alinarea suferințelor creștinilor, aceștia fiind susținuți
de toată Europa și să lupte împotriva celor care nesocoteau dreptul la viață celor mici și
neputincioși. Pentru realizarea acestui deziderat se impunea prudență, o mare abilitate politică,
pentru a nu se expune agresorului mai înainte ca el să fie pus la punct de adversarii săi.

Intrarea României în război trebuia să fie simpatizată de popor și acceptată de puterile

Europei. Domnitorul Carol I apelează la cel mai abil om politic român al momentului, Ion C.
Brătianu, pentru a-și asuma răspunderea formării unui guvern capabil să îndeplinească dezideratul
națiunii. Acesta își unește forțele cu un alt politician important Mihail Kogălniceanu, marele
sprijinitor al țăranilor, formând la 24 iulie 1876 guvernul și asumându-și conducerea acestuia, în
urma demisiei guvernelor Lascăr Catargiu și apoi Generalul Florescu și Manolaki Kostaki.13

Pregătirea politică a guvernului român a fost bine făcută, având în vedere următoarele:

a) România a devenit aliata Rusiei, fiind în asentimentul tuturor Puterilor Europei și în

interesul național al românilor.
b) Trecând de această parte avea singura și cea mai bună ocazie de a obține independența.
c) Prezentând războiul ca un act de legitimă apărare a fost privită cu simpatie de cei ce aveau
să consfințească dreptul românilor ca popor liber și independent.
d) A asigurat alianța cu Rusia prin tratatul încheiat, deși la masa negocierilor de după război
nu s-a mai ținut seama de prevederile acestuia.

Dacă s-ar fi aliat cu Turcia, toate avantajele prezentate mai sus ar fi fost pierdute, România
ar fi devenit un teatru de război și ar fi rămas în continuare cu statut de provincie privilegiată a
Imperiului Otoman (vilayet turcesc). Guvernul român, dând dovadă de curaj și responsabilitate, a
ales calea adevărată de urmat, respingând cu fermitate prevederile articolului 7 din Constituția
otomană, care considera România o provincie turcească și solicitarea Porții de a trece cu armele
de partea ei. Agravarea crizei orientale, la începutul anului 1877, prin atitudinea rigidă a
Imperiului Otoman cu privire la acordarea unor minime concesii răsculaților din Peninsula
Balcanică și poziția tot mai favorabilă a Puterilor europene față de intențiile Rusiei de a interveni

13
Ibidem, pp.8-9.

9
în conflict, au determinat Guvernul român să adopte o atitudine conformă cu interesele României
în noul context internațional.14

Încă de la urcarea sa pe tron, Domnitorul Carol a fost preocupat de organizarea, instrucția

și înzestrarea armatei române. Într-o perioadă relativ scurtă de timp, trupele române au fost dotate
cu puști provenite din Prusia, SUA și Rusia, iar pentru artilerie au fost achiziționate tunuri de la
uzinele Krupp din Germania de diferite calibre și modele. De asemenea, au fost adoptate alte
uniforme mai sobre, de inspirație prusacă care le-au înlocuit pe cele de inspirație franceză,
considerate prea pompoase. Potențialul combativ al armatei române, îmbunătățit în mod simțitor
ca urmare a politicii lui Carol I de modernizare a armatei, avea să fie probat în scurt timp în războiul
din 1877-1878.15 Pe măsură ce se profila o acțiune militară a Rusiei în criza orientală, la începutul
anului 1877, Domnitorul lua în calcul încheierea unei convenții militare cu rușii. Spre sfârșitul
lunii aprilie 1877, Rusia a declarat război Turciei. Principele Gorceakov a comunicat acest lucru
Puterilor europene la 24 aprilie, motivând declarația de război prin aceea că toate propunerile
discutate între cabinete se loviseră de împotrivirea înverșunată a Guvernului turc. La scurtă vreme,
la 29 aprilie, România a rupt relațiile diplomatice cu Poarta și a intrat în război alături de Rusia.
Ruperea relațiilor diplomatice cu Imperiul Otoman și recunoașterea stării de război cu
acesta, a condus la proclamarea independenței de stat a României la 9 mai 1877, aceasta căpătând
consacrarea oficială în ziua de 10 mai cu prilejul aniversării a 11 ani de la depunerea jurământului
de către Carol I în calitate de Domnitor al României.16 Astfel, data de 10 mai dobândea o dublă
semnificație, instituirea monarhiei constituționale ereditare și declararea independenței de stat.

Domnitorul Carol I, s-a pronunțat în favoarea participării armatei române la sud de Dunăre,
alături de cea rusă, dar având un comandament separat. Rusia, prin vocea cancelarului Gorceakov,
a respins propunerea considerând că armata țaristă este suficient de puternică să înfrângă singură
Turcia. Insuccesele armatei ruse în fața Plevnei și perspectiva ca aceasta să fie înfrântă și respinsă
la nord de Dunăre, au determinat Cartierul imperial rus să solicite ajutorul armatei române.
Pentru a-l convinge pe Carol I să trimită trupele în teatrul de război, Marele Duce Nicolae
și Țarul Alexandru al II-lea au acceptat condițiile acestuia, punând sub comanda sa contingente

14
Sorin Liviu Damean, Principele Carol I și independența de stat a României, în vol. Războiul de Independență
(1877-1878) – 140 de ani, coordonatori Iulian Oncescu, Sorin Liviu Damean, Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun,
2017, p.149.
15
Sorin Liviu Damean, Carol I al României ..., p.200.
16
Sorin Liviu Damean, Principele Carol I și independența de stat a României..., p.153.

10
ruse și chiar ofițeri superiori ruși. După cum se știe, armata română s-a acoperit de glorie, în
asedierea redutelor Grivița 1 și Grivița 2, cucerind Plevna la 28 noiembrie/10 decembrie 1877.
Ulterior, au fost cucerite redutele de la Rahova, Smârdan, Vidin, Belogradcik. Căderea
Plevnei și predarea generalului Osman Pașa în fața armatei române, a deschis calea trupelor țariste
spre Constantinopol. Imperiul Otoman a cerut pacea și la 19/31 ianuarie 1878, se încheie
armistițiul ruso-turc de la Kazanlâk, la care delegatul român nu a fost admis să participe. La
19 februarie/3 martie 1878 la San Stefano, o mică localitate de lângă Constantinopol, s-a semnat
Tratatul dintre Imperiul Otoman și cel Țarist, care consacra, printre altele, independența României
(art.9), Serbiei și Muntenegrului și era creată Bulgaria Mare, de la Dunăre la Marea Egee. La
art. 19, se preciza că Turcia va ceda Dobrogea, Delta Dunării și Insula Șerpilor Rusiei care, la
rândul ei, își rezerva dreptul de a le ceda României în schimbul celor trei județe din sudul
Basarabiei.

Prevederile de la San Stefano au provocat nemulțumiri ale guvernelor de la Londra și

Viena, mai ales în ceea ce privește crearea unei Bulgarii mari. Riscul constituirii unei coaliții
europene ostile Rusiei, a determinat cabinetul de la Petersburg să ia în considerare convocarea
unui congres care să rediscute condițiile păcii de la San Stefano.17

4. Tratatul de la Berlin (1878)

Congresul de pace de la Berlin avea să fie prefațat de încheierea unor acorduri sau
protocoale bilaterale între puterile europene interesate. Astfel, la 30 mai 1878, s-a semnat
protocolul dintre Rusia și Anglia prin care Bulgaria era divizată în două provincii. Prin același
protocol, Anglia își da acordul tacit pentru preluarea celor trei județe din sudul Basarabiei de către
Rusia, pierdute de aceasta în urma Războiului Crimeii. La 4 iunie 1878, prin tratatul încheiat între
Anglia și Turcia, englezii obțineau insula Cipru. La 6 iunie 1878, s-a parafat înțelegerea dintre
Anglia și Austro-Ungaria, privind restrângerea teritorială a Bulgariei, reducerea ocupației rusești
cu 6 luni și ocuparea Bosniei și Herțegovinei de către monarhia dualistă.

Congresul de pace de la Berlin și-a desfășurat lucrările între 1/13 iunie 1878 și 1/13 iulie
1878, sub președinția cancelarului german Otto von Bismarck. La masa tratativelor s-au așezat atât
foștii beligeranți (Rusia și Turcia) cât și marile puteri europene (Germania, Austro-Ungaria, Marea

17
Sorin Liviu Damean, Carol I al României ..., p.253.

11
Britanie, Franța, și Italia).18 Dezbaterile și tratativele au condus la încheierea unui nou tratat de
pace, care modifica prevederile tratatului de la San Stefano și stabilea noi prevederi pentru statele
balcanice. României (care participase efectiv și decisiv la campania militară din anul 1877-1878)
i se recunoștea independența cu unele condiții referitoare la acordarea de drepturi civile și politice
străinilor de alt rit decât cel creștin. Se cerea modificarea articolului 7 din Constituția României și
cedarea către Rusia a județelor Cahul, Bolgrad și Ismail din sudul Basarabiei (art.45), urmând a fi
despăgubită cu Dobrogea, Delta Dunării și Insula Șerpilor (art.46). Alte prevederi referitoare la
România stabileau ca trupele țariste de ocupație din Bulgaria și Rumelia Orientală să țină legătura
cu Rusia prin România, erau oferite detalii cu privire la regimul taxelor vamale de tranzit al
mărfurilor care treceau pe teritoriul țării, reglementarea privilegiilor și atribuțiilor consulilor străini
atașați la București, garantarea liberei navigații pe Dunăre. Serbiei și Muntenegrului li se
recunoștea independența, cu anumite condiții, asemănătoare cu cele impuse României, privind
exercitarea drepturilor civile și politice indiferent de religie și se stabileau noile frontiere ale
acestora. Grecia (țară independentă din 1830) beneficia de o rectificare a frontierei cu Imperiul
Otoman, primind Tesalia și o parte din Epir și i se impunea acordarea egalității de drepturi tuturor
călugărilor de la Muntele Athos, fără deosebire de origine, precum și menținerea proprietăților și
avantajelor dobândite anterior (art.62). Bosnia și Herțegovina urmau să fie ocupate și administrate
de Austro-Ungaria. Bulgaria fusese împărțită în două: Principatul Autonom Bulgar (principat
autonom și tributar sub suzeranitatea sultanului), care avea un guvern creștin și o miliție națională
și Rumelia Orientală (sub autoritatea politică și militară directă a Turciei).

Tratatul de pace de la Berlin s-a semnat la 1/13 iulie 1878 de reprezentanții marilor puteri
întrunite: Germania, Austro-Ungaria, Franța, Marea Britanie, Italia, Rusia și Turcia, în cuprinsul
acestuia menținându-se unele prevederi ale tratatului de pace de la Paris din 1856 și a celui de la
Londra din 1871.19

5. Concluzii

Congresul de la Berlin din 1878 și semnarea Tratatului de Pace a pus capăt așa numitei
crize orientale începută în anul 1875 cu evenimentele din Bosnia și Herțegovina. Astfel, prin acest

18
Iulian Oncescu, Tratatul de pace de la Berlin (1/13iulie 1878) și prevederile sale referitoare la România, Serbia,
Muntenegru, Grecia, Bosnia-Herțegovina și Bulgaria, în vol. Războiul de Independență (1877-1878) – 140 de ani,
coordonatori Iulian Oncescu, Sorin Liviu Damean, Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2017, pp.175-176.
19
Ibidem, p.181-183.

12
tratat, s-a confirmat independența României, Serbiei și Muntenegrului, Bulgaria era împărțită în
două (Principatul Autonom Bulgar și Rumelia Orientală), Bosnia și Herțegovina intrau sub
administrarea Austro-Ungariei iar Marea Britanie obținea insula Cipru. Prin prevederile stabilite
la Berlin putem spune că avantajele cele mai mari le-a obținut monarhia dualistă, care nu a fost
nevoită să tragă nici-un glonț pentru a obține ceea ce și-a dorit, în timp ce pentru Rusia, prevederile
tratatului au constituit un insucces, pierzând o mare parte din avantajele obținute prin tratatul de la
San Stefano, deși a fost unul din statele beligerante.

13
 BIBLIOGRAFIE

Lucrări generale și speciale

1. Damean, Sorin Liviu, Carol I al României, Un monarh devotat, Târgoviște, Editura Cetatea
de Scaun, 2016
2. Lindenberg, Paul, Regele Carol I al României, București, Editura Humanitas, 2016
3. Maior Băldescu, R., Răsboiul ruso-româno-turc 1877-1878, Sibiu, Tipografia Școalei
Militare Infanterie nr.2, 1926
4. Nicolae, Iorga, Chestiunea Dunării, Vălenii de Munte, Editura Societății Neamul
Romănesc, 1913
5. Oncescu, Iulian, Damean, Sorin Liviu, Războiul de independență (1877-1878) – 140 de
ani, Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2017

14