SUPORT CURS SPECIAL

Istoria congreselor și conferințelor internaționale

Istorie - Anul III (zi)*

Congresul de la Berlin (13 iunie/13 iulie1878)

A. Context istoric

 Congresul de la Berlin a reprezentat momentul de deliberare între cele șase

mari puteri europene pe seama unei mari crize politice internaționale
provocate de complicațiile din Orient. Toate puterile Europei erau interesate
de Peninsula Balcanică și soarta Imperiului otoman. Accesul la Dardanele,
Marea Egee, Marea Neagră reprezentau elemente de mare importanță
pentru comerțul și securitatea lor.
 Criza internațională s-a reaprins în 1875 odată cu revolta sârbilor creștini din
Herțegovina, urmați de cei din Bosnia, împotriva administrației musulmane. Ei
s-au răsculat împotriva relei administrații și a corupției autorităților turcești și
s-au solidarizat prin prisma sentimentelor naționale, o mixtură între
naționalismul occidental și misticismul ortodox de influență slavă. Au mizat
pe sprijinul Rusiei de la început și au reușit să-i convingă pe etnicii
muntenegreni și pe cei din Serbia să se alăture răscoalei. Insurgenții s-au
arătat extrem de hotărâți. Nu au putut fi calmați de iradelele sultanului din
octombrie și decembrie 1875 care promiteau reforme.
 Prima inițiativă diplomatică pentru calmarea insurgenților a fost faimoasa
notă Andrassy din 30 decembrie 1875, care cerea guvernului turc reforme și
sugera și calea îndeplinirii lor (supunerea reformelor ”supervizării” de către
 puterile garante). Nota lui Andrassy a fost redactată cu suportul Germaniei lui
Bismarck care încerca să amortizeze diferențele dintre Rusia și Austro-
Ungaria. Toate puterile au acceptat nota lui Andrassy, dar britanicii au fost
refractari pentru că credeau că documentul violează spiritul Tratatului de la
Paris ce garanta independența Turciei. Pentru turci, poziția Marii Britanii
însemna că ei vor putea conta pe sprijinul englez când va fi pusă în discuție
chestiunea autonomiei în desfășurarea politicilor interne.
 Câtă vreme Imperiul Otoman nu a băgat în seamă nota Andrassy, Gorceakov
din partea Rusiei și Andrassy din partea Austro-Ungariei, susținuți de
Bismarck, au încercat din nou să încurajeze Turcia în direcția reformelor de
această dată sub forma Memorandum-ului de la Berlin (mai 1876). În tot acest
timp guvernul Otoman nu mai exercita control asupra situației din Bosnia,
Herțegovina sau Bulgaria. Primul ministru britanic Benjamin Disraeli și
ministrul de externe, lordul Derby au respins categoric Memorandum-ul și au
dispus trimiterea flotei în Strâmtori pentru susținerea Turciei. Revolta din
Bulgaria a dejucat însă manevra britanicilor. Turcii au răspuns cu atrocități
îndreptate împotriva populației creștine neînarmate. Au încercat să stingă
revolta prin crime și abuzuri la adresa a mii de oameni inocenți. Peste 15.000
de bulgari, bărbați, femei, copii au fost masacrați cu cruzime. Mai mult de 70
de sate, 200 de școli și 10 mânăstiri au fost distruse. ”Atrocitățile bulgare” au
ajuns pe prima pagină a ziarelor și au impresionat opinia publică. Sprijinul
guvernului britanic pentru cauza independenței Turciei nu mai era popular.
 Ultima încercare de soluționare a crizei a fost întrunirea unei conferințe la
Constantinopol în luna decembrie 1876. Au participat toate marile puteri dar
fără vreun rezultat care să reclame existența unui compromis. Sultanul Abdul
Hamid s-a declarat de acord cu noua constituție otomană din 23 decembrie,
care bloca definitiv perspectiva actelor de mediere a conflictului, prin
caracterul ei conservator, tradiționalist și refractar reformelor (Constituția
Midhat Pașa)
 Nici o schimbare substanțială nu s-a produs în administrația turcească, astfel
că ambasadorul Rusiei (Ignatiev), cu sprijinul tuturor marilor puteri, a trimis
sultanului Protocolul de la Londra (martie 1877) ca ultim avertisment.
Documentul a fost respins. Calea spre război era deschisă. La 24 aprilie 1877,
țarul Alexandru declara război Turciei, arătând că acționează de partea
Europei. Opinia publică și sentimentele naționaliste ale populației slave l-au
împins către această decizie.
 Istoricul războiului ruso-otoman de la 1877-1878 nu este complicat. El a
cointeresat România, a cărei participare directă a însemnat proclamarea și
recunoașterea independenței. Rusia a repurtat victorii importante în Armenia
dar în Balcani dispunea de o relativă superioritate față de turci. Totuși finalul
războiului a fost triumfător pentru Rusia. Rând pe rând au căzut redutele
 Grivița, Plevna, Vidin și orașul Adrianopol. Sârbii și muntenegrenii au
reînceput și ei războiul lor ( au ocupat orașele Pirot, Niș, Antivari) iar grecii
stăteau nedeciși, cu arma la picior. La 31 ianuarie 1878 s-a semnat la
Adrianopol un armistițiu. Au urmat la scurt timp tratative de pace. O pace ce
s-a negociat la San Stefano și s-a încheiat cu un tratat ”dictat” al Rusiei, care
trăda intenția marii puteri slave de a întoarce în favoarea ei vremurile păcii de
la Adrianopole (1829).
 Pacea de la San Stefano a provocat reacții ostile din partea Marii Britanii și
Austro-Ungariei. S-a reactivat în martie 1878 rațiunea supravegherii mutuale
a marilor puteri, în așa fel încât niciuna dintre ele să nu urmărească ambiții
nemăsurate. Nu s-a revigorat politica de concert european ci numai practica
compensațiilor în vederea refacerii echilibrului. Clauzele tratatului de la San
Stefano prevedeau crearea Bulgariei Mari sub ocupație militară rusă,
anexarea de către Rusia a unei mari părți din teritoriul Armeniei, cedarea unei
părți din Herțegovina și din Vechea Serbie către Regatul Serbiei, garantarea
autonomiei Epirului și a Thesaliei, etc. În mod natural, Marea Britanie, Franța
dar și Austria sau Italia au ridicat obiecțiuni și au cerut revizuirea în contextul
unui congres de mare amploare în Europa. Marea Britanie și Austro-Ungaria
au smuls cu greu acordul Rusiei în vederea revizuirii păcii de la San Stefano.
Schimbul de note între cabinetul britanic și cel de la Sankt Petersburg nu
limpezise situația până la sfârșitul lunii martie. Se punea problema dacă întreg
tratatul de la San Stefano va fi supus deciziilor Congresului sau numai o parte
a lui. La 27 martie Disraeli (Earl of Beaconsfield) cere sprijinul cabinetului
pentru măsuri militare paralel cu inițiative diplomatice: se decide convocarea
rezerviștilor și apelul la trupele din India. Poziția Austro-Ungariei s-a dovedit și
ea una rigidă. Nu s-a ajuns la nici o soluție viabilă de partajare a Balcanilor.
Rusia a cedat presiunii internaționale în lunile aprilie-mai. Formal, Congresul
de la Berlin a validat multe dintre hotărârile parafate în timpul negocierilor
secrete ce l-au precedat.

B. Participanții. Organizarea și desfășurarea Congresului

 Congresul de la Berlin s-a întrunit la 1/13 iunie 1878. A fost o reuniune între
oameni de stat și diplomați. Nici un suveran nu a fost prezent. Niciodată până
atunci puterile Europei nu și-au încredințat în totalitate atributele
reprezentării unor oameni de stat în mâinile cărora se sprijină politica. Nici un
om de stat de prim rang nu a lipsit de la acest congres european. Unii dintre ei
erau oameni în vârstă, cu slăbiciuni vizibile datorate unor boli: Gorceakov
folosea un scaun cu rotile; Bismarck era suferind de reumatism, insomnii și
surzenie; erau dubii că Disraeli ar supraviețui călătoriei până la Berlin și
înapoi, iar Andrassy tușea până la sânge.
 Delegația Germaniei, țara gazdă a Congresului, a
fost reprezentată de cancelarul Otto von
Bismarck, Bernhard von Bȕlow (secretar de stat)
și prințul Hohenlohe - Schillingsfȕrst (ambasador
la Paris). Personalitatea lui Bismarck și-a pus
amprenta asupra istoriei Europei moderne. La
Congres a îndeplinit o misiune grea, aceea de
arbitru și mediator ( ”samsar cinstit”). Vorbea
alene franceză și s-a interesat de fiecare delegat
oscilând în comportament între respect
(ascultare) și rezervă dublată de nerăbdare
(severitate). Și-a luat în primire misiunea cu o
importantă doză de scepticism: ” Tocmai fiindcă
suntem singura putere cu adevărat
dezinteresată ar trebui să purtăm
responsabilitatea pentru aproape sigurul eșec al
congresului…fiecare din deciziile noastre vor
purta aparența unei alegeri deliberative între
prietenii noștri mai mult sau mai puțin intimi ”
( Scrisoare de la Prințul Bismarck pentru Bȕlow,
14 august 1878). A fost onorant și riscant
pentru Germania să joace rolul unui arbitru
neutru. Deși om de stat al timpului său,
Bismarck fusese familiarizat cu diplomația, ceea
ce explică procedurile, alegerile și
comportamentul la care a recurs. Disraeli a
punctat concis când a descris procedeul uzitat
de Bismarck la congres: ”Toate chestiunile sunt
public introduse și apoi în particular
reglementate”. A reuși ca evitând chestiunile
controversate și tangențiale, urmărind
proceduri stricte, să închidă negocierile după
numai o lună. Cele trei preocupări esențiale
pentru Bismarck la Congres au fost: să întrețină
dorința de cooperare între puterile europene;
crearea unei puternice legături diplomatice cu
Andrassy și Disraeli; necesitatea de a soluționa
pretenția țarului de a acționa unilateral și
militar în Balcani.
 Delegația Marii Britanii. Au fost prezenți în
calitate de plenipotențiari primul ministru
Diesraeli, Earl of Beaconsfield, secretarul de stat
la Foreign Office, marchizul de Salisbury,
ambasadorul la Berlin, lordul Odo Russel.
Poziția lui Disraeli era una extremă comparativ
cu linia urmărită de liberali (Granville, Derby,
Gladstone). O viziune fermă, antirusească,
împărtășită și de regina Victoria, care însă
contrasta evident cu perspectiva liberală, pacea
cu orice preț, susținută public prin prezentarea
atrocităților bulgare. Poziția conservatorilor a
neutralității și suportului pentru autonomia
Turciei a fost treptat compromisă. Când Disraeli
a realizat slăbiciunea acestei poziții, și-a
îndreptat privirea către un alt conservator care
ar fi putut să împingă poziția britanicilor cât mai
departe de neutralitate. Lordul Salisbury era
chemat să îndeplinească acest rol . Era un
conservator moderat, numit la Foreign Office
către finele lunii mai ca să-l înlocuiască pe lordul
Derby. Era un diplomat rutinar, cu toate că
fusese chemat să servească o cauză politică.
Fusese plenipotențiarul Marii Britanii la
Conferința de la Constantinopol din 1877 și prin
aceasta bine informat și cunoscător al evoluțiilor
crizei orientale. În noaptea numirii sale, cum
relatează Lady Gwendolen Cecil (fiica sa),
Salisbury a rămas până la trei dimineața în
biroul de lucru, pentru a redacta faimoasa
circulară din 1 aprilie!!! Un document esențial
care transforma reputația britanică în
chestiunea Orientului dintr-o poziție nedefinită
(incertă) într-una consolidată peste noapte.
Circulara lui Salisbury din 1 Aprilie respinge ferm
tratatul încheiat de Rusia la San Stefano,
sprijinea ideea compromisului și a cooperării
între marile puteri. Cu toate că Salisbury, ca și
Disraeli, era un conservator, cei doi împărtășeau
opinii diferite despre politica externă britanică.
Principalele priorități ale lui Salisbury erau
cooperarea între puteri în vederea unei
înțelegeri comune, menținerea unei relații
 strânse cu Bismarck, reorganizarea relativ
slăbitei armate de uscat britanice ( britanicii
dispuneau de aproximativ 100.000 trupe spre
deosebire de Rusia care avea 1,5 milioane sau
Germania cu peste un milion trupe).Pentru
Disraeli, principala preocupare era să reafirme
și să consolideze poziția țării sale în Balcani,
despre care credea că vor rămâne sub
autonomie turcească. Salisbury căută să aducă
politica britanică mai aproape de compromis
decât de război. În loc de autonomia Turciei el
susține drepturile creștinilor. Activitatea lui
Salisbury reflectă mai degrabă cerințele lui
Gladstone decât pe acelea ale lui Disraeli. Într-o
mare măsură compromisul berlinez se
datorează lui Salisbury. Bismarck însuși, deși
suporter al lui Disraeli, s-a bucurat de sosirea lui
Salisbury, care nu ar fi condus Marea Britanie
spre război.
 Austro-Ungaria. Reprezentată la congres de
către contele Andrássy (ministrul de externe);
contele Károly (ambasadorul la Berlin); baronul
de Haymerle (ambasadorul la Roma). Contele
Andrássy a jucat un rol important înaintea, în
timpul și după Congresul de la Berlin. Era un
aristocrat maghiar care a ajuns în fruntea
ministerului de externe (Ballhausplatz) în
perioada 1871 și 1879. Era un negociator
șarmant, desăvârșit. Un personaj curajos, plin
de viață, secretos și oarecum exotic printre
contemporani. A fost sprijinit de o echipă de
experți bine informați și responsabili. Contele
Károly, ambasadorul la Berlin, deja acumulase o
experiență de 17 ani în diplomație (se înțelegea
foarte bine cu ambasadorul Odo Russel în
prezența căruia petrecuse mult timp), iar
baronul Haymerle, un birocrat, ambasador la
Roma, era o fire sociabilă. Scopul lui Andrassy
nu era ca Austria să cucerească noi teritorii, așa
cum cereau mulți dintre membrii guvernului, ci
să asigure securitatea. El credea că poziția de
 stabilitate a Austriei depinde de integritatea
Turciei. El susținea că Turcia trebuie să-și
păstreze status –quo-ul dar să se debaraseze de
naționalismele extreme. Acestea, încurajate de
Rusia, puteau transforma Austria în noul ”om
bolnav al Europei”. Pe teritoriul Imperiului
austro-ungar trăiau cinci grupări naționale
majore: 12 milioane de germani; 10 milioane de
maghiari; 23 milioane de slavi; 3,5 milioane
români; 750.000 italieni. Andrássy era de aceea
conștient că numai cu greu puteau fi controlate
atâtea naționalități străine. Scopul său era să
asigure puternice legături economice cu
popoarele balcanice, protejând drepturile lor la
suveranitate. Bismarck îl respecta mult pe
contele Andrássy. Cunoștea foarte bine viziunea
lui Bismarck asupra problematicii congresului.
Cei doi împărtășeau de altfel viziuni și convingeri
comune. Andrássy a fost plenipotențiarul de la
congres a cărui poziție oscilează cel mai mult
între linia omului de stat și aceea a diplomatului.
Se deosebește de perspectiva realistă a
guvernului (reprezintă la congres mai mult
propria viziune asupra păcii decât pe aceea a
guvernului!!! Datorită credinței sale în
naționalism, binele comun, pace și refuzului de
a căuta noi achiziții teritoriale.
 Rusia. Reprezentată la congres de către prințul
Gorceakov (secretar de stat și cancelar), contele
Șuvalov (ambasador la Londra), M.P. d’Oubril
(ambasador la Berlin). Delegația Rusiei a fost în
mod natural în centrul atenției Congresului de la
Berlin, fiindcă primul scop al congresului a fost
să reconcilieze poziția Rusiei cu aceea a Marii
Britanii și Austriei în vederea revizuirii păcii de la
San Stefano. Delagații ruși, Gorceakov și Șuvalov
erau rivali. Șuvalov amenință chiar cu demisia
dacă Gorceakov nu va fi retras. Țarul ar fi vrut ca
Șuvalov să devină prim plenipotențiar, dar
poziția i-a revenit lui Gorceakov a cărui
experiență era superioară. În timpul congresului
 Gorceakov era în vârstă de 80 de ani și era
plenipotențiarul cel mai implicat în negocierea
tratatului de la San Stefano. El reflecta vechea
școală a diplomației din secolul al XVIII-lea cu
accent pe maniere, eleganță, grație, limbaj
curtenitor. Vroia să-și încheie cariera cu un
mare succes și spera să se bucure de suficientă
glorie ca și rivalul său Bismarck. Scopul său era
să facă din Rusia un câștigător al negocierilor și
să câștige toată considerația în detrimentul
colegilor săi. La fel ca și Andrássy susținea ferm
alianța între cei trei împărați ca o cale de
soluționare a crizei din Orient, dar o privea și ca
o rută pentru îndeplinirea propriilor scopuri.
Șuvalov era un diplomat șarmant, muncitor și
sclipitor. Avea și suportul țarului de partea sa. A
lucrat în slujba păcii și a căutat raporturi strânse
cu plenipotențiarii englezi. Era conștient că
Rusia nu era pregătită să intre într-un nou
război. Și-a riscat cariera dar a vrut efectiv să-l
impresioneze pe țar în speranța că va ajunge
într-o zi cancelar.
 Franța. Delegația Franței nu include
plenipotențiari din rândul politicienilor de prim
rang ai Europei. Ea este reprezentată de M.W.H.
Waddington, ministrul de externe, contele de
Saint-Vallier (ambasadorul la Berlin), M.F.H.
Desprez (ambasador politic). Franța a acceptat
invitația de a participa la Congres dar rolul ei s-a
diminuat mult comparativ cu alte reuniuni
diplomatice. Scopul prezenței franceze era, ca și
în cazul Germaniei, acela de mediator, câtă
vreme ea părea neutră și relativ dezinteresată
de amploarea chestiunilor din Orient, mai
preocupată poate de afacerile interne. William
Henry Wadington devenise ministru de externe
la 14 decembrie 1877. Nu era un diplomat de
carieră și nici nu acumulase prea multă
experiență în afacerile politicii externe. S-a
pregătit însă cât de bine a putut pentru congres.
Prin naștere englez, dar cu educație franceză, s-
 a distins în timpul lucrărilor congresului printr-o
bună cunoaștere a problematicii orientale. Al
doilea plenipotențiar francez (St. Vallier) era un
personaj șarmant, muncitor, diplomat versat în
arta negocierilor. Era o alegere bună și sub
aspectul imaginii. Fusese cunoscut ca opozant al
politicii de războaie a lui Napoleon III și servise
ca reprezentant diplomatic al Franței în timpul
ocupației germane. În calitate de diplomat
rezident la Berlin, St. Vallier a fost capabil să
organizeze pentru Waddington și o serie de
întrevederi cu oficiali guvernamentali, în ciuda
faptului că ministrul de externe francez era
practic un necunoscut în cercurile politice și
diplomatice. Al treilea plenipotențiar, Felix –
Hippolyte Desprez, era un profilul tipic al
birocratului francez. Plenipotențiarii francezi au
câștigat respectul participanților pentru felul
cum și-au respectat neutralitatea și
disponibilitatea de a contribui la atingerea
compromisului, cu deosebire în perioada cea
mai grea a congresului (19/24 iunie 1878), când
deblocarea tratativelor a fost atribuită Franței.
Prima scrisoare cu instrucțiuni pe care
Waddington a primit-o de la ministerul de
externe a fost cea din 12 iulie 1878, aproape de
finalul congresului!!! I se cerea să vegheze la
afirmarea poziției Franței de mediator și la
protejarea intereselor naționale.
 La masa deliberărilor au mai luat parte și
delegațiile Italiei (contele Corti, secretar de
stat); contele de Launay (ambasador la Berlin)
respectiv Turciei (Imperiul Otoman). Delegația
Turciei (Caratheodoru Pașa, ministru al lucrărilor
publice; Mehmet Ali Pașa, comandant al
armatei; Sadullah Bey, ambasadorul la Berlin).
Caratheodoru Pașa era fiul unui medic grec,
născut la Constantinopol, fost secretar de
ambasadă și subsecretar de stat la ministerul de
externe. Mehmet Ali Pașa născut in
Brandenburg la 1827, dintr-o familie de origine
 franceză, ajuns la Constantinopol ca marinar,
îmbrățișează islamul și protejat Omer Pașa face
carieră în armata turcească. S-a remarcat ca
general de divizie în 1867 cu ocazia campaniei
din Creta iar începând din 1875 este numit
muchir (mareșal) reușind să ocupe poziții
importante în războaiele din perioada 1876-
1878.
 Un caz aparte l-a reprezentat delegația Greciei.
Interesați de chestiuni punctuale pe agenda
Congresului (Epir, Thessalia, Creta, etc.), grecii i-
au trimis la Berlin pe Theodore Delyannis
Alexandru - Rizos Rangabé. Primul era un
personaj remarcat pentru apetența la funcțiile
înalte: secretar general la ministerul de interne
(1859), fost ministru de interne și al instrucțiunii
publice, ministru de externe al Greciei în
perioada 23 ianuarie-29 octombrie 1878.
Rangabé era profesor de arheologie la
Universitatea din Atena și în repetate rânduri
trimis extraordinar la Washington (1867);
Constantinopol (1869), însărcinat cu diferite
misiuni la Paris, în final ministru plenipotențiar
la Berlin (1874-1887). Grecia nu a primit din
partea Congresului decât angajamente formale
privitor la aplicarea Regulamentului din 1868 în
Creta sau reorganizarea provinciilor turcești
numeric populate majoritar de către greci.

 Congresul de la Berlin s-a desfășurat pe parcursul a 19 ședințe, în

perioada 13 iunie/20 iulie 1878. Tratativele propriu-zise s-au
desfășurat mai cu seamă în culise și s-au concretizat într-un efort
evident de conciliere atât a disputelor dintre puteri cât și a celor dintre
statele balcanice
 Chiar de la prima ședință a ieșit în evidență că principala chestiune în
atenția Congresului rămânea cea bulgară. Exista desigur un acord de
principiu anglo-rus care stabilea granițele Bulgariei în Balcani dar mai
rămâneau de precizat drepturile Turciei în provincia autonomă,
organizarea instituțională, adoptarea unei constituții, datoria publică
față de Turcia.
  Cea de a doua mare chestiune dezbătută privea situația Bosniei-
Herțegovina. Ea a fost introdusă pe ordinea de zi în ședința din 28
iunie 1878. Andrássy a prezentat propriul punct de vedere, invocând în
sprijinul administrării celor două provincii și a Sangeacului Novi Bazar,
rațiuni de securitate. Salisbury a încuviințat iar Bismarck a ratificat.
Delegația Turciei a protestat în van, exceptând o poziție mai rezervată
a Italiei, nimeni nu a obținut nici un fel de sprijin.
 Ședințele ce au urmat au fost consacrate Serbiei și Muntenegrului.
State a căror independență a fost recunoscută dar cu achiziții
teritoriale mult reduse față de câștigurile de la San Stefano.
 Congresul a mai dezbătut în legătură cu Chestiunea Dunării și
indemnizația de război impusă de către țar sultanului. Privitor la
navigația dunăreană, cu excepția unor avantaje acordate Austro-
Ungariei, s-a menținut status-quo-ul stabilit prin tratatele anterioare.
Privitor la creanțele rusești s-a hotărât că nu pot fi convertite în
achiziții teritoriale, că țarul nu poate dobândi întâietate în fata altor
creditori ai Porții, ceea ce de fapt echivala cu o amânare la nesfârșit.
 Congresul a marcat consacrarea principiului deplinei egalități civile și
politice între diversele culte din imperiu. Bisericile, pelerinii și călugării
de diverse naționalități de pe cuprinsul Imperiului otoman urmau să se
bucure de aceleași drepturi iar bunurile ca și persoana lor se plasa sub
protecția marilor puteri ale Europei. Privilegiile mânăstirilor de la
Muntele Athos au fost menținute.
 La 6 iulie 1878, Congresul a deliberat asupra chestiunii teritoriilor din
Asia, ocupate de Rusia în timpul războiului. Decisă a respecta
angajamentele față de Marea Britanie, Rusia a renunțat la orașul
Bayazid în schimbul cedării fortăreței Khoutur Persiei. Miniștrii țarului
au mai susținut și intenția suveranului lor de a transforma orașul
Batum în oraș cu statut de porto franco. Congresul a confirmat
principiul libertății de navigație în Strâmtori așa cum s-a stabilit prin
tratatele din 1856 și 1871.
 Lucrările Congresului s-au închis la 13 iulie 1878 prin semnarea unui
tratat în 64 de articole, la care Comisia de redactare a atașat și unele
fragmente din protocoale.

C. Berlinul la 1878…Capitala Germaniei wilhelmniene

 După unificarea din 1871, realizată prin războaie în decada precedentă,
prosperitatea se instalase confortabil în Germania wilhelmniană, așa cum se
întâmplase și în Statele Unite după războiul civil. Energiile națiunii s-au
concentrat în direcția dezvoltării resurselor materiale. După Congresul de la
Berlin a urmat o perioadă de dezvoltare susținută. În anii '90 venitul național
al Germaniei s-a dublat, populația crescuse cu 50%, lungimea rețelei de cale
ferată tot cu 50%, orașele s-au dezvoltat, au fost dobândite colonii, s-au
conturat industrii gigantice și s-au acumulat averi prin exploatarea lor,
utilizarea brațelor de muncă a ținut pasul cu această dezvoltare. Băncile
germane deschideau filiale în toate orașele lumii, comisionarii germani
vindeau mărfuri pe toată întinderea lumii între Mexic și Bagdad. Universitățile
și școlile politehnice germane erau printre cele mai evoluate și admirate,
metodele germane printre cele mai temeinice, filozofii germani se remarcau.
Măreția Germaniei se datora și puterii militare. În lucrarea sa, publicată în
cinci volume (Istoria Germaniei în secolul al XIX-lea), care conținea câteva mii
de pagini, istoricul german Heinrich von Treitschke predica supremația
statului al cărui instrument politic este războiul. Armata germană se afla în
centrul narațiunii. Autoritatea ei crescuse de la an la an, ofițerii manifestau
aroganță, se situau de multe ori deasupra legii și inspirau o venerație aproape
superstițioasă în public.
 Odată cu proclamarea Imperiului German, 18 noiembrie 1871, Berlinul devine
noul centru politic al Europei, detronând definitiv, rivala sa Viena. Cea mai
adecvată descriere a orașului în epoca Congresului o oferă cartea lui Robert
Springer intitulată ”Berlin die deutsche Kaiserstadt” (”Berlin metropolă
imperială germană”), publicată la Darmstadt în 1878.
 Capitala prusacă primește instituțiile imperiale (în jurul a 8 autorități
imperiale își aveau sediul în Berlin), pe lângă mai vechile instituții orășenești
sau provinciale. Reședința familiei imperiale era impunătorul castel de pe
Insula Spree, râul care străbate și astăzi orașul. Nici împăratul împreună cu
consoarta, nici prințul moștenitor împreună cu prințesa nu locuiau însă acolo.
Kronprințul Friedrich Wilhelm ocupase așa numitul palat al moștenitorului la
tron (Kronprinzenpalais), construit între 1856-1858, situat în vecinătatea
arsenalului militar pe celebra arteră Unter den Linden. Kaiser Wilhelm I
alesese o reședință (Babelsberg) situată lângă Potsdam. Majoritatea
instituțiilor de stat își aveau sediul pe Wilhelmstrasse sau în partea nordică a
orașului între Unter den Linden , Paris Platz și Leipziger Strasse ( se găseau în
acest spațiu, Cancelaria imperială; o parte a Departamentului Externelor;
Ministerul prusian al comerțului; Ministeriatul de stat al Prusiei, etc). Tot aici
se concentrează principalele partide și sindicate, asociații și organe de presă.
Berlinul devine o arenă a disputelor politice, orașul mișcărilor muncitorești.
  În numai un sfert de veac populația orașului s-a dublat. Între 1860-1870
populația ajunsese la 826.000 locuitori și va atinge în 1905 aproape 2 milioane
de locuitori. Crește progresiv și suprafața: încă din 1861 depășea 59 km 2. Este
cert că în perioada Congresului populația Berlinului atingea în jurul a 1 milion
de locuitori.
 Economia orașului a supraviețuit crizei din 1873. Mari întreprinderi s-au
instalat aproape de rutele de transport (Siemens construiește un gigantic
complex industrial și locativ, Siemensstadt). Industria berlineză se bizuia pe
cinci piloni importanți: mecanică, chimie, textile, energie și produse
alimentare. Partea de nord și nord-est a orașului se dezvoltă ca metropolă a
muncitorimii. Unele afaceri au prosperat, altele au falimentat. Celebra fabrică
von Borsig, care înainte de 1878 producea 160 de locomotive anual a
falimentat după moartea proprietarului (Albert Borsig); au fost însă înființate
fabrici și ateliere noi: uzina Orenstein & Koppel (1875); firma de iluminat
Ehrlich & Graetz, ș.a.
 Centru orașului este înțesat de clădiri administrative alături de bănci,
ministere, sedii de ziare, restaurante și hoteluri de lux. De departe atenția o
reține noua primărie (Rotes Rathaus) cu zidurile ei din cărămidă roșie și turnul
impresionant1. Transformări spectaculoase se produc în peisajul urbanistic
(rețeaua de canalizare, serviciile de salubrizare, iluminat stradal; pavaj, etc.).
Nu lipsesc din peisaj școlile și universitățile (nu mai puțin de 19 instituții de
învățământ superior, 82 de școli ale comunităților și numeroase școli private).
Pe celebra Unter den Linden se găseau și atunci Academia de Științe a Prusiei
(Preussische Akademie der Wissenschaften); Universitatea; Biblioteca, Opera;
etc. Universitatea (Friedrich Wilhelm Universität) atinge în 1878 pentru prima
oară cifra de 3000 de studenți. Rector era pe atunci fizicianul Hermann von
Helmholz iar printre profesori îi regăseai pe Adolf von Harnack; Heinrich von
Treitschke; Theodor Mommsen; Gustav Droysen, ș.a. Nu existau la 1878
busturile celor doi frați Humboldt (Wilhelm și Alexander), care puteau fi
văzute de vizitatori abia din 1885.
 Printre construcțiile noi la 1878 se regăsește Pasajul sau Galeria imperială
(Kaisergalerie), care începea de la bulevardul Unter den Linden și se încheia la
intersecția Friedrichstrasse cu Behrenstrasse. O prioritate pentru orice
vizitator al Berlinului datorită magazinelor deschise aici, cafenele (Cafeneaua
vieneză; Café Bauer); sălilor de concert și festivități; etc. Totuși renumele
orașului pare să-l poarte încă din acea epocă Unter den Linden (cel mai
căutat loc pentru plimbări), celebră pentru clădirile impunătoare, hotelurile,
reprezentanțele diplomatice, cafenele, restaurante, toate concentrate pe mai
puțin de 1 km. Viața nu e chiar aspră la Berlin…Cel puțin pentru cine dispune

1
Primarul orașului Berlin în 1878 devine Max von Forckenbeck care îi succede lui Arthur Hobrecht, primar din
1872, devenit între timp ministru de finanțe.
 de ceva finanțe…O masă de prânz copioasă costă la restaurant între 1 și 1,5
mărci; un pahar cu bere costă aproximativ 30 pfenigi; ciocolata 40 de pfenigi;
înghețata 50 de pfenigi.
 Sub Imperiul lui Wilhelm I se cultivă un stil arhitectural pompos. Capitala
manifestă un pronunțat apetit pentru modernizare și modernitate.
Găzduiește expoziții de pictură impresionistă (Liebermann; Corinth); literatură
naturalistă (Theodor Fontane; Gerhart Hauptmann). Se afirmă ca oraș al
teatrelor și al muzicii ( mai cu seamă odată cu inaugurarea Deutsches Theater
sub direcțiunea vienezului Max Reinhardt și odată cu deschiderea Filarmonicii,
condusă între alții de Richard Strauss și Arthur Nikisch. Nu mai puțin de 19
teatre de calitate stau la dispoziția unui public rafinat. Nici viața religioasă nu
se lasă mai prejos. Orașul este înțesat de nu mai puțin 50 de biserici
evanghelice.
 Nu mai puțin de 13 rute orășenești sunt acoperite la 1878 de tramvaiul tras
de cai. Prețul biletului oscilează intre 10 și 20 de pfenigi, în funcție de distanța
parcursă. Berlinul arată ca un oraș într-o continuă extindere. Cartierele noi se
înșiră unul lângă altul. Din monografia lui Robert Springer reiese că orașul
dispune de 637 de străzi; 52 de piețe; 16.078 locuințe populate; care oferă
acoperiș unui număr de 187.000 familii. Mai descoperi, în Berlinul de la 1878 ,
8 linii de cale ferată, 17 bulevarde, trei canale, etc. Străinii găsesc găzduire în
cele 159 de hoteluri și case de oaspeți 2. 12 palate servesc pentru șederea
membrilor caselor regale sau princiare. Mai multe stabilimente sunt locuite
de reprezentanții diplomatici acreditați în capitala germană: cei 5
ambasadori, 14 miniștrii plenipotențiari și 12 însărcinați cu afaceri.

*Studenții ”moderniști” sunt rugați să citească atent suportul de curs; să-și noteze
chestiunile ce consideră că trebuie dezbătute la viitoarea întrevedere.

Conf.univ. dr. Claudiu-Lucian Topor

2
De un bun renume se bucurau Hotel Metropole; British Hotel sau Hotel Royal. Cel mai mare hotel pare să fi
fost ”Kaiserhof” am Zietenplatz, care oferea camere la prețul de 2,50 mărci pe noapte.