Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Facultatea de Istorie
Tinică Bogdan, grupa H214

România în fața izbucnirii Primului Război Mondial

INTRODUCERE

Declanșarea Primului Război Mondial a găsit România într-o situație delicată. Era legată
printr-un tratat defensiv de Tripla Alianță și implicit de Austro-Ungar, țară care ocupa
Transilvania și Bucovina, provincii locuite de românii. România ar fi fost nevoită să se alieze cu
Rusia, țară care la rândul ei ocupă o veche provincie românească, respectiv Basarabia. Practic,
România trebuia să aleagă la ce teritorii locuite de români renunță. Însă această opțiune nu ar fi
însemnat nimic, dacă nu câștiga războiul alături de aliații săi. Deznodământul războiului a fost
extrem de norocos pentru România, însă la fel de bine putea să fie un dezastru, lucru demonstrat
de ocupația germană și de pacea de la București. În final, aliații occidentali ai României au
câștigat războiul, iar Imperiul Țarist s-a dezmembrat. Într-un context extrem de norocos,
România a obținut mai mult decât spera, adică toate cele trei provincii1.

ADERAREA ROMÂNIEI LA TRIPLA ALIANȚĂ

Aderarea României la Tripla Alianță s-a datorat în mare măsură inițiativei lui Bismarck.
Cu toate că relațiile germane-române în urma congresului de la Berlin nu erau tocmai calde,
Bismarck a recunoscut că o Românie independentă ar putea deveni o forță folositoare în
problemele sud-est europene2. Bismarck îi mărturisește ministrului român de finanțe Dimitrie
Sturdza, în timpul vizitei pe care o face la Berlin, în iulie 1879, că dorea ca România să devină
un factor în politica externă germană și că, după părerea lui, ea a avut toate motivele să caute să
stabilească legături strânse cu Germania pentru a evita o expansiune rusă în acea regiune3.

1
https://historia.ro/sectiune/general/intrarea-romaniei-in-primul-razboi-mondial-569619.html , accesată pe
19.12.2022.
2
Hitchins Keith, Românii 1866-1947, Editura Humanitas, București, 2013, p.148.
3
Ibidem, p.148.

1
 Obiectivul major urmărit de către Bismarck prin atragerea României de partea sistemului
său politic pare să fi fost întărirea poziției Austro-Ungariei în Balcani și, pe această cale,
ușurarea unei părți a obligațiilor asumate de Germania în cadrul dublei alianțe. Dar Austro-
Ungaria nu i-a făcut lui Bismarck misiunea ușoară și, în octombrie 1880, acesta s-a plâns că
politica austro-ungară ducea de la o dispută la alta cu alte țări mici din regiune, zădărnicindu-i
astfel eforturile de a le scoate de sub influența rusească4.

Aderarea României la Dubla Alianță a fost discutată de asemenea de Bismarck și

Brătianu la Berlin, în martie 1880. Prim-ministrul român și-a exprimat interesul pentru un tratat
cu Germania, dar Bismarck a preferat să nu intre în detalii. Acesta sugerează că dacă România ar
putea ajunge mai întâi la un acord cu Austro-Ungaria, ea ar putea apoi să realizeze și legătura
datorită cu Germania. În același timp, ministrul de externe Austro-Ungar, Heinrich von
Haymerle, îl încuraja pe regele Carol să caute un aranjament în cadrul Dublei Alianțe. El credea
că interesele celor două țări sunt “identice”, înțelegând prin aceasta nevoia lor de a ridica o
barieră în calea “slavizării” Europei de Răsărit sub egida Rusiei. Bismarck a luat inițiativa
reluării negocierilor cu România din august 1883, când, profitând de o vizită la Viena, a
formulat întrebări în legătură cu utilitatea și posibilitatea extinderii „ligii păcii” cu Italia la
Europa de Est, pentru a “îndruma” politica României și Serbiei într-o “direcție dezirabilă”( Italia
aderă în relația germano-austro-ungară în 1882, ce o transformă în Tripla Alianță). S-a ajuns la
un acord final la 7 octombrie, Bismarck și Brătianu s-au întâlnit la Gastein. Întărind poziția
Austriei în Răsărit și prin aceasta micșorând probabilitatea unui război cu Rusia, un tratat cu
România ar putea mări perspectivele de pace și stabilitate în Europa. Brătianu, care cunoștea
foarte bine dorința lui Bismarck de a ajunge la o înțelegere cu Rusia, era nerăbdător să rezolve
problemele înainte ca Puterile Centrale să aibă timpul să încheie nouă înțelegere cu Țarul5.

Aderarea României la Tripla Alianță a luat forma unui tratat bilateral cu Austro-Ungaria,
datat pe 18/30 octombrie 1883. Noii aliați au hotărât să-și acorde ajutor unul celuilalt în cazul
unui atac asupra Rusiei, deși aceasta din urmă nu era numită explicit, și au promis să nu se
alăture unei alte alianțe îndreptate împotriva unuia dintre ei. Germania a aderat la acord în
aceeași zi, printr-un act separat. Regele Carol și Brătianu au insistat ca acordul să fie menținut

4
Ibidem, p.148.
5
Ibidem, pp.148-149.

2
secret, deoarece știau că va stârni o furtună de proteste în rândul politicienilor și al opiniei
publice, care erau în marea majoritate pro francezi6.

Alianța cu Puterile Centrale a fost piatra de temelie a politicii externe a Românei timp de
treizeci de ani, deoarece regele și o mână de oameni politici liberali și conservatori au perceput
Puterile Centrale ca fiind cea mai puternică forță militară și economică din Europa. Dar ei au
urmărit cu atenție schimbările în atmosfera politică a Europei și în echilibrul între sistemele de
alianță rivală. Au fost deosebit de sensibili la schimbările în relațiile dintre Germania și Austro-
Ungaria . Cu Germania aveau o strânsă comuniune de interese și erau permanent îngrijorați de
perspectiva cu Austro-Ungaria să ia, pe neașteptate, conducerea Triplei Alianțe. Românii
urmăreau, de asemenea, atent și evoluția alianței franco-ruse după 1891 și apropierea dintre
Marea Britanie și Franța, semnalată de Antanta Cordială din 1904. Odată cu trecerea timpului, în
alianța României cu Puterile Centrale au apărut numeroase fisuri. Problema românească din
Ungaria, în special, a devenit motiv de îngrijorare crescândă pentru toate părțile implicate.
Acțiunile întreprinse de guvernul ungar împotriva conducătorilor români din Transilvania în
chestiunea Memorandumului și împotriva bisericii ortodoxe și greco-catolice și a școlilor lor în
anii 1890 au devenit chiar subiect de conflict public între liberali și conservatori, fiecare dintre
cele două partide folosindu-se de ele pentru a câștiga avantaj politic în detrimentul celuilalt.
Pledoariile regelui Carol la Viena și Berlin de a se exercita presiuni asupra guvernului ungar
pentru a-l determina să facă unele concesii românilor nu au dus la niciun rezultat, iar opinia
publică românească a devenit din ce în ce mai ostilă față de Austro-Ungară7.

RĂZBOAIELE BALCANICE

Înainte de izbucnirea primului război balcanic, în toamna anului 1912, Franța si Rusia au
făcut doar încercări modeste de a profita de faptul că România se trezea din ce în ce mai mult la
realitate în privința Austro-Ungariei. După ce a ajuns ministru de Externe în Rusia, în 1910,
Serghei Sazonov a dat instrucțiuni ministrului său de la București să cultive relații prietenești cu
politicienii influenți români și cu guvernul român, dar el e evitat cu înțelepciune inițiativele

6
Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Ediție
revăzută și adăugită, Editura Corint, 2014, p.340

7
Ibidem, p.340.

3
publice, întrucât și-a dat seama că majoritatea nu uitaseră evenimentele de la 1877-1878 și erau
tot timpul în gardă împotriva “panslavismului”.

Cele două războaie balcanice au pus cel mai greu la încercare alianța României cu
Austro-Ungaria și au oferit o posibilitate Franței de a atrage România mai aproape de Antanta.
Deplasarea României, spre o atitudine de neutralitate între cele două sisteme de alianțe, s-a
datorat tot atât de mult incapacității diplomaticilor austrieci, cât și persuasiniunilor franceze, dar
înstrăinarea României de Puterile Centrale a fost în special o consecință a forței inerente a
strădaniilor românilor însiși de a-și împlini aspirațiile naționale.

La 16 octombrie 1912, în timp ce aliații balcanici (Bulgaria, Serbia, Muntenegru, Grecia)

se îndreptau către un război cu Turcia, guvernul conservator de coaliție nou instalat, condus de
către Titu Maiorescu și Take Ionescu și Regele au hotărât să nu ordone mobilizare, dar să nu
negocieze direct cu Bulgaria o reglementare a chestiunii frontierei în Dobrogea și, dacă acest
demers eșua, să caute ajutor atât din partea Austriei, cât și a Rusiei8.

Între toamna anului 1912 și primăvara anului următoare, a sporit exasperarea liberarilor și
conservatorilor, precum și a Regelui față de politica bulgară a Austriei. Principalul architect al
acestei politici, ministrului de externe Leopold era dornic să câștige Bulgaria de partea Triplei
Alianțe, ca o contrapondere față de Serbia. Românii credeau că el își renega pur și simplu
promisiunile anterioare de sprijin și au preferat să ignore repetatele declarații solemne de
bunăvoință din partea Vienei.

România și Austro-Ungaria au reînnoit la 5 februarie 1913, o alianță pe o perioadă de

șapte ani. Viteza cu care a fost realizată a contrazis precaritatea relațiilor dintre celor două țării.
Regele Carol știa că tratatul nu se bucura de sprijinul opiniei publice și al unui mare număr de
politicieni de ambele partide, fiind astfel nevoit să depună mai multe eforturi ca de obicei pentru
a apăra caracterul lui secret9.

Spre sfârșitul lunii mai și începutul lunii iunie, România și Austro-Ungaria s-au îndreptat
și mai mult una de alta, întrucât interesele lor conflictuale în Balcani au scos la iveală toate
sursele de ostilitate subiacente. Înstrăinarea aliaților balcanici, ca urmare a împărțirii prăzii după
înfrângerea de către aceștia a Turciei, a oferit guvernului român o ocazie să-și sporească
8
Hitchins Keith, op.cit, pp.156-157.
9
Ibidem, pp.158-159.

4
presiunile asupra Bulgariei. Dar propunerile sârbești și grecești cu privire la o alianță împotriva
Bulgariei, au determinat un avertisment din partea lui Berchthold, potrivit căruia, un război
căruia, în cazul unui război între Bulgaria și Serbia, Austro-Ungaria se va vedea nevoită să
acționeze împotriva Serbiei, dacă va fi necesar, chiar cu forța armelor. La 22 iulie, în timp ce
rezistența bulgară se dezintegra pe toate fronturile, guvernul român a acceptat un armistițiu,
pentru că Regele Carol și politicienii liberali și conservatori nu porniseră la război pentru a
distruge Bulgaria. Obiectivul lor fusese să mențină echilibrul de forțe în Balcani10.

Nu este de mirare că această criză balcanică din 1912-1913 a desăvârșit înstrăinarea

României față de Austro-Ungaria și Tripla Alianță.

În primăvara anului 1914, apropierea dintre România și Antanta (Marea Britanie, Franța,
Rusia) era un fapt real. Relațiile oficiale dintre Franța și România s-au încălzit perceptibil, după
ce diplomații francezi acordase României un sprijin total în timpul celui de al doilea război
balcanic și aprobaseră termenul Tratatului de la București. Era o coordonare între politica lor și
aceea a Rusiei, care, la îndrumarea ministrului de externe Sazonov, a curtat asiduu România11.

VIZITA ȚARULUI LA CONSTANȚA

Vizita țarului la Constanța la 14 iunie 1914 a marcat începutul unei noi ere în relațiile
dintre cele două țări. Ele au convenit să mențină Tratatul de la București și să le conlucreze în
vederea apărării intereselor lor comerciale la Marea Neagră, dar Brătianu a refuzat să angajeze
țara sa față de Tripla Alianța. Era dornic să continue apropierea de Rusia, dar nu avea nicio
dorință să sporească tensiunile cu Austro-Ungaria și a respectat puterea militară și economică a
Germaniei. Intenționa să urmeze aceeași poziție precaută, croindu-și drum printre Marile Puteri
aflate de competiție, urmată de tatăl său la începutul crizei orientale din 1875-1878. Politica sa
era să nu riște nimic din ceea ce fusese câștigat și astfel să se apropie de Franța și Rusia fără să
grăbească o ruptură deschisă cu Austro-Ungaria și Germania12.

CONSILIUL DE COROANĂ DE LA SIBIU

10
Ibidem, p.160.
11
Mihai Bărbulescu, op.cit, p.341.
12
Hitchins Keith, op.cit, p.161.

5
 Înainte ca România să-și declare neutralitatea, evenimentele s-au succedat cu rapiditate.
La doar două zile de la declarația de război, în schimbul recunoașterii dreptului de unirii
Transilvaniei cu România. La 31 iulie 1914, împăratul German a trimis un mesaj regelui Carol,
prin care cerea să-și facă datoria de aliat. La 19 iulie/1 august 1914, Germania a declarat război
Rusiei, apoi la 21 iulie/3 august a declarat război Franța. Chiar în ziua în care a avut loc Consiliul
de Coroană de la Sinaia, unde regele comunica ministrului german la București că a întreprins
măsuri pentru a pregăti mobilizarea pe care spera suveranul, Consiliul de Coroană o va decide.
Regele se pronunța categoric pentru intrarea în război alături de Puterile Centrale.

La rândul său, Ion.C.Brătianu a declarat ministrului Germaniei că vrea să sprijine

acțiunea germană și dorește ca guvernul și opinia publică să o poate face.

Înțelegând rațiunea manierei deosebite de aprecieri a împrejurărilor de către rege și de

către șeful guvernului, Waldthausen a comunicat că, fiind nepregătită de a intra în război,
România avea nevoie de o perioadă de răgaz. Astfel Ion. C. Brătianu, acționând în raport cu
imperativul național, iar regele Carol I, din convingere, s-au străduit, primul să înlăture
suspiciunile Puterilor Centrale, al doilea să dea asigurări ferme de loialitate.

Încă înainte de întrunirea Consiliul de Coroană, el a căzut de acord cu Take Ionescu și

Alexandru Marghiloman să susțină neutralitatea, ca soluție care convenea cel mai bine situației
în care se afla România13.

La Consiliul de Coroană, care a avut loc la Sinaia, în castelul Peleș au participat

miniștrii în funcțiune, foștii prim-miniștri și șefii partidelor politice de guvernământ. Dintre
aceștia au luat note complete asupra dezbaterilor conservatorul Al. Marghiloman și liberalul Ion
G. Duca. Din notele lor, rezultă că au participat regele Carol I, principele moștenitor Ferdinand,
președintele Consiliului de Miniștri Ion I. C. Brătianu, ministrul Afacerilor Străine Emil
Porumbaru, ministrul de finanțe Emil Costinescu, ministrul de Interne Vasile Morțun, ministrul
Industriei și Comerțului Alexandru Radovici, ministrul Agriculturii și Domeniilor Alexandru
Constantinescu, ministrul Lucrărilor Publice dr. Constantin Angelescu, ministrul Justiției Victor
Antonescu, ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice Ion G. Duca, președintele Camerei
Deputaților Mihail Pherekyde, foștii prim-miniștrii Theodor Rosetti și Petre P. Carp,

13
Academia Română, Istoria Românilor. De la independență la Marea Unire (1878-1918), Editura Enciclopedică,
București, 2003, pp.400-401.

6
reprezentanții partidelor de opoziție, adică Alexandru Marghiloman, Ion Lahovary, Ion
Grădișteanu, Take Ionescu, Constantin Cantacuzino-Pașcanu și Constantin Dissescu14.

Regele Carol își luase alături pe cei doi lideri conservatori, adepți ai Puterilor Centrale,
Theodor Rosetti și Petre Carp. Prințul Ferdinand avea în dreapta pe Ion Brătianu și pe Alexandru
Marghiloman la stânga. În deschiderea dezbaterilor, suveranul, cu exemplarele tratatului de
alianță încheiat cu Puterile Centrale pe masă, a făcut apel la adeziunea participanților pentru
mobilizarea generală și intrare României în război. Convins de dreptatea cauzei promovată de
Germania, cea mai puternică mașină de război din acel timp, considerată ca virtual învingătoare,
regele Carol a pledat îndelung și patetic spiritual acestei convingeri. Referindu-se la
intensificarea curentului de opinie publică ce contravenea convingerilor sale, suveranul afirmă că
“O politică de sentiment îmi pare inadmisibilă într-un moment în care soarta întregii Europe este
în joc, a Europei în care România a devenit, datorită înțelepciunii sale politice, un factor
important. Prudența este o mare virtute, dar ea nu trebuie împinsă prea departe, în orele de
suprem pericol curajul și hotărârea primează înainte de toate”.

Cu această manieră de a privi lucrurile, suveranul României părtinind Puterile Centrale,

nu admitea altceva alternativa neutralității: „Neutralitatea este o soluție rea, observa el, care va
face ca România să piardă înalta situație pe care a câștigat-o”. Regele a respins categoric alianța
cu Antanta, considerând-o profund dăunătoare contrară „sentimentelor unanime ale țării”15.

În pofida apelului stăruitor al regelui, participanții la ședința Consiliului de Coroană s-au

pronunțat, fără echivoc, în favoarea neutralității. Prim ministrul Ion Brătianu a solicitat să
intervină la finalul dezbaterilor. Prima lovitură dată speranței regelui a venit de la Theodor
Rosetti, acesta declară că: „mai bine decât să ne avântăm într-un război contra simțământului
public, mai bine să rămânem neutri”16.

Hotărârea Italiei de a rămâne neutră le-a influențat și ea gândirea. Considerațiile de ordin

moral al lui Brătianu au fost și ele bine venite, acesta a argumentat că fusese descărcată de
obligația de a veni în ajutorul Austro-Ungariei, stabilită prin tratat, întrucât acesta din urmă nu
consultase guvernul român înainte de a se adresa Serbiei ultimatumului ei și datorită carcterului
ultimatumului însăși, care, după părerea lui Brătianu, fusese formulat în așa fel încât să forțeze
14
Ibidem, p.401.
15
Ibidem, pp.402-403.
16
Ibidem, p.403.

7
Serbia să aleagă calea războiului. Confruntat cu atitudinea aproape unanimă a conducătorilor
partidelor politice în favoarea neutralității, care au declarat că nu își pot asuma responsabilitatea
pentru un guvern care se angaja în război de partea Puterilor Centrale, Regele subliniind rolul său
de monarh constituțional, a acceptat hotărârea lor.

La 5 august, miniștrii acestora de la București l-au informat pe Brătianu că ei apreciau

atitudinea consiliului de Coroană ca fiind în deplină concordanță cu relațiile lor tradiționale de
prietenie și că puteau să continue să privească România drept aliat. Dar, ambele țări, și-au
menținut presiunea asupra României pentru a o determina să intre în război de partea lor.
Germania a avut atitudine diferită de cea a aliatului ei, pledând pentru acordarea de concesii
României, în special în problema naționalității din Transilvania. Ambele țări au supraapreciat
influența lui Carol și, când acesta a decedat pe 10 octombrie, au început să se teamă de o
schimbare bruscă a politicii României în sensul distanțării ei de Puterile Centrale, sub domnia lui
Ferdinand, succesorul și nepotul acestuia17.

Brătianu a purtat negocieri cu Antanta intermitent în 1915 și la începutul lui 1916. El a

pus un preț ridicat pentru intrarea României în război și era hotărât să nu angajeze țara într-un
conflict prematur. La loc de frunte printre condițiile sale era garanția scrisă că România va primi
Transilvania, Bucovina și Banatul ca recompensă pentru serviciile acordate. Era acut conștient de
izolarea geografică a țării față de aliații occidentali și urmărea să obțină garanții din partea lor cu
privire la fluxul continuu de armament și provizii care puteau fi transportate numai prin Rusia18.

Alții occidentali au acceptat, în cele din urmă, condițiile lui Brătianu în iulie 1916. Nici
chiar atunci nu a luat ușor hotărârea de a intra în război. Au mai urmat șase săptămâni de
negocieri, pentru a stabili toate detaliile legate de intrarea României în război de partea Antantei.
Rusia în special considera condițiile lui Brătianu exagerate, iar ceilalți aliați erau mai puțin
interesați de satisfacerea aspirațiilor naționale ale României și mai mult de folosirea armatei sale
pentru a deschide un nou front de luptă împotriva Puterilor Centrale. Franța a oferit o formulă
care s-a dovedit acceptabilă, adică Rusia va garanta, în scris, tot ce dorea Brătianu, chiar egalitate
cu ceilalți aliați la conferința de pace, dar dacă, la sfârșit războiului, nu vor putea fi satisfăcute
toate condițiile României, atunci principalii aliați vor forța pur și simplu România să accepte mai
puțin decât i se promisese.
17
Hitchins Keith, op.cit, pp.294-285.
18
Mihai Bărbulescu, op.cit, p.342.

8
 În cele din urmă, la 4/17 august, Brătianu și reprezentanții diplomatici ai Franței, Marii
Britanii, Rusiei și Italiei la București au semnat convențiile politice și militare care stipulau
condițiile intrări României în război. De importanță imediată erau prevederile referitoare la un
atac împotriva Austro-Ungariei nu mai târziu de 15/28 august și recunoașterea dreptului
românilor din Austro-Ungaria la autodeterminare și la unirea cu Regatul României. Consiliul de
Coroană român a aprobat oficial tratatele și a declarat război Austro-Ungariei la 14/27 august. În
ziua următoare, Germania a declarat război României. Turcia și Bulgaria i-au urmat exemplul la
17/30 august și respectiv 19/1 septembrie19.

În concluzie, principalele obiective încredințate armatei române erau ambițioase și după

cum aveau să arate curând evenimentele, realiste. Înaltul comandant a urmărit întâi să curețe
Transilvania de forțele dușmane și apoi să înainteze până la văile Tisei și Dunării pentru a lipsi
armata austro-ungară de principala sursă de alimente și trei pătrimi din forțele disponibile (adică
420.000 de oameni) au fost repartizați pentru îndeplinirea acestor operații20.

BIBLIOGRAFIE

1. https://historia.ro/sectiune/general/intrarea-romaniei-in-primul-razboi-mondial-
569619.html, accesat la data de 19.12.2022.

19
Ibidem, p.342.
20
Ibidem, p.342.

9
2. Academia Română, Istoria Românilor. De la independență la Marea Unire (1878-
1918), vol.7, TOM II, Editura Enciclopedică, București, 2003.
3. Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu
Teodor, Istoria României, Ediție revăzută și adăugită, Editura Corint, 2014.
4. Keith Hitchins, Românii 1866-1947, Editura Humanitas, București, 2013.

10