UNIVERSITATEA ,, DUNĂREA DE JOS’’

GALATI
Facultatea de Relații Internaționale și studii europene

REFERAT
Balanța de putere – Europa inaintea Primului Război
Mondial

Student: Saiadov Artur

Grupa II

Cahul 2021
Situaţia politico-economică a Europei în a doua
jumătate a secolului XIX – începutul secolului XX.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea erau 4 imperii: ţarist,
care începînd cu 1906 are un organ legislativ numit Duma de Stat;
otoman, care adoptă o constituţie în urma revoluţiei junilor din 1908;
habsburgic şi german (Al II-lea Reich), creat pe baza statelor
federative şi proclamat în 1871, sub conducerea "cancelarului de fier",
Otto von Bismarck. Alte 8 state adoptaseră constituţii: Belgia, Ţările
de Jos (Olanda), Suedia, Spania, Portugalia, Danemarca, Italia, Grecia
şi Norvegia, care din 1905 devine regat ereditar constituţional. Ca
urmare a congreselor de la San Stefano şi Berlin (1878), România
(1881), Serbia (1882) şi Muntenegru (1905) vor deveni regate
independente constituţionale. În 1908, Bulgaria devine regat
independent, după ce a fost Principat Autonom, vasal al Imperiul
Otoman. Şi nu în ultimul rind, Principatul Albanez devine stat
independent în 1912.
Situaţia demografică a marilor state corespundea puterii lor
politico-militare, astfel în jurul anului 1878, Rusia număra circa 86
milioane locuitori, Germania – 42 milioane, Franţa – 37 milioane,
Austro-Ungaria – 36 milioane, Anglia – 35 milioane, Italia – 27
milioane, etc.
Perioada cuprinsă între 1878 şi 1914 a fost caracterizată de
acutizarea contradicţiilor dintre marile puteri, interesate în acapararea
de noi teritorii, de zone de influenţă, lipsa surselor de materie primă şi
de pieţe de desfacere pentru industria central-europeană, disputele
anterioare nerezolvate, guvernarea fragmentară, întârzieri şi
neînţelegeri în comunicaţia diplomatică , cursa înarmărilor ,
naţionalismul , de constituire a unui nou sistem de alianţe. Prin
urmare, Europa ajunge spre finele primului deceniu al secolului XX să
fie divizată în două blocuri politico-militare: Tripla Înţelegere şi
Tripla Alianţă , deţinătoare ale unui enorm potenţial material şi uman,
în jurul lor gravitând majoritatea statelor mici şi mijlocii ale
continentului.
 Sfîrşitul secolului XIX şi începutul secolului XX este dominat
în principal de rivalitatea anglo-saxonă, de tensiunea permanent între
Franţa şi Germania, de pătrunderea Rusiei şi AustroUngariei în
Balcani şi în Strâmtori, de tendinţa colonizatorilor (Marea Britanie,
Franţa, Germania etc.) de a-şi păzi cu străşnicie coloniile.
Secolul al XIX-lea este considerat:
I. secolul maselor, clasa muncitoare devenind factorul
decisiv în societate;
II. secolul invenţiilor, al tehnologiilor impresionante;
III. secolul marilor crize economice (1873, 1882, 1900).
În consecinţă, în ajunul primului război mondial balanţa
puterii se schimba treptat: Anglia cedează primul loc ca putere
Statelor Unite ale Americii; Imperiul German se dezvoltă cu o
rapiditate extraordinară datorată abilităţii cancelarului
Bismark; Italia este săracă în resurse şi inegală ca dezvoltare;
Franţa, davastată de războaiele purtate pentru colonii, se reface
economic; Rusia este prinsă într-o reţea de rămăşiţe feudale,
care şi-au exercitat influenţa asupra întregii organizări statale
şi sociale, pînă în 1917; Imperiul Otoman, complet zdruncinat
de " criza orientală", este deposedat de teritorii.
Balcanii reprezintă zona fierbinte a Europei, deoarece între
1885 şi 1915 au loc trei războaie , şi tot de aici se va ivi
pretextul pentru izbucnirea primului război mondial:
asasinarea prinţului moştenitor al Austro-Ungarie, Franz
Ferdinans, la Sarajevo, în Bosnia.
 Crearea celor două blocuri politico-militare:
Antanta şi Tripla Alianţă.
În timpul Congresului de la Berlin tendinţele
expansioniste ale Rusiei au fost blocate, prin manevrele
cancelarului Bismark, ceea ce a dus la înrăutăţirea relaţiilor
germane-ruse. În consecinţă, Rusia şi Germania au demarat
campanii reciproce de "răzbunare" pentru situaţiile politice
provocate.
Între timp, Bismark pregătea încheierea tratatului
secret de alianţă cu Austro-Ungaria, care în aparenţă defensiv,
era de fapt îndreptat împotriva Rusiei. Acest tratat prevedea că
Germania şi Austro-Ungaria urmau să se ajute reciproc cu
totalitatea forţelor, în cazul când una dintre aceste state
devenea victim unei agresiuni din partea imperiului ţarist; în
ipoteza agresiunii unui alt stat, în afara Rusiei, ambele părţi îşi
făgăduiau numai o neutralitate binevoitoare, dacă atacantul nu
era înţeles cu Rusia.
Italia era extrem de nemulţumită că nu a obţinut nici un
avantaj în urma Congresului de la Berlin, deoarece acesta
repartizase Ciprul Angliei, Tunisul Franţei şi Bosnia şi
Herţegovina AustroUngariei. Fiind conştient de situaţia sa
politică, Roma, la 30 decembrie 1881, anunţă oficial Berlinul
şi Viena că doreşte să se alăture alianţei germano-austro-
ungare. Astfel, la 20 mai 1882, la Viena, a luat naştere una
dintre cele mai faimoase alianţe din întreaga istorie, care a dus
la constituirea Triplei Alianţe
Acest tratat prevedea colaborarea economică şi
militară, în cazul cînd Italia sau Germania ar fi fost atacate de
Franţa precum şi în situaţia în care unul dintre semnatari s-ar
afla în război cu alte două mari puteri nesemnatare, de
asemenea, se stabilea adoptarea unei neutralităţi binevoitoare
sau, după dorinţă, acordarea ajutorului militar, dacă una din
puterile semnatare ar declara război altui stat .Tratatul cu
caracter secret, avea o valabilitate de 5 ani.
În 1883, şi România ajunge să semneze Tratatul secret
de alianţă cu Austro-Ungaria şi Germania.
În 1887, la cinci ani de la înfiinţarea Triplei Alianţe,
conform clauzelor prevăzute, tratatul este reînnoit.
La 27 august 1891 a fost încheiat acordul ruso-francez,
ambele guverne declarînd că se vor consulta pentru fiecare
problem capabilă să ameninţe pacea generală. În ianuarie
1894, a fost ratificat proiectul convenţiei militare ruso-
franceze, document ce prevedea acordrea de ajutor militar şi
economic în cazul unui atac sau a unei agresiuni forţate faţă de
Franţa sau Rusia, din partea unei din statele membre aleTriplei
Alianţe.
Crearea Triplei Alianţe (1882) şi a Antantei (1893), a
permis Angliei să cocheteze cu ambele tabere, în vederea
obţinerii de avantaje maxime.
Însă în 1904, a fost încheiat acordul anglo-francez,
bazat pe concesii teritoriale rezonabile şi reciproce şi care avea
să dăinuiască şi să completeze fericit alianţa ruso-franceză. În
timpul conferinţei de la Algesiras , încep negocierile de
colaborare militară dintre Franţa şi Anglia. Prin urmare, în
1907 este creată Antanta.
În octombrie 1912, timp de circa 6 săptămîni, trupele
aliate balcanice10 au zdruncinat principalele forţe otomane din
Europa şi au eliberat cea mai mare parte a Peninsulei
Balcanice, ajungînd la periferia Istanbulului. Însă conflictul a
fost focalizat prin iscălirea păcii de la Bucureşti (august 1913),
tratatul încheindu-se între Serbia, Grecia, Muntenegru,
România, pe de o parte şi Bulgaria, pe de altă parte, urmat de
un alt tratat turco-bulgar, semnat la Istanbul (septembrie 1913).
În consecinţă, al doilea război balcanic, a adus o nouă
repartizare a forţelor faţă de anul 1912: s-a creat grupul
Bulgaria şi Turcia, iar România s-a alăturat tot mai sigur de
Antantă.
Astfel, criza europeană provocată de războaiele
balcanice (1912-1913) a putut fi localizată, dar numai un
singur an, pretextul războiul fiind găsit de către diplomaţia
vieneză, în atentatul de la Sarajevo, unde conflictul austro-sârb
a degenerate într-un război mondial – cu urmări imprevizibile
chiar pentru unele din marile puteri.

Cauzele declanşării primului răboi mondial.

Cauzele Primului Război Mondial constituie o
problemă complicată din cauza multitudinii factorilor implicaţi
şi pentru explicarea acestora au fost invocate multe ipoteze
care încearcă să explice cine, sau de ce, a fost vinovat pentru
începutul Primului Război Mondial. Primele explicaţii,
prevalente în 1920–1930, accentuau versiunea oficială, care, în
conformitate cu Tratatul de la Versailles şi Tratatul de la
Trianon, plasa întreaga responsabilitate asupra Germaniei şi
aliaţilor săi. Versiunea oficială a fost o ipoteză bazată pe ideea
că războiul a început când Austro-Ungaria a invadat Serbia,
susţinută de Germania care a invadat Belgia şi Luxemburg fără
provocare. În această viziune, ipoteza este că responsabilitatea
pentru război s-a creat prin agresiunea Germaniei şi a Austro-
Ungariei, în timp ce Rusia, Franţa şi Marea Britanie au ripostat
legitim acestei agresiuni. Cu timpul, alţi analişti au luat în
consideraţie şi factori suplimentari precum, de exemplu,
rigiditatea planurilor militare ruse şi germane, care se baza pe
concepţiei de a ataca primul şi de a executa planurile militare
într-un ritm rapid .
 Operaţiunile militare desfăşurate în timpul
primului război mondial.
După succesul lor iniţial în Prima bătălie de la Marne,
Antanta şi forţele Puterilor Centrale au început o serie de
manevre de încercuire, pentru a forţa inamicul să se retragă, în
aşa numita "Întrecerea la mare". Forţele franceze şi britanice
au descoperit rapid poziţiile defensive germane, care se
întindeau de la Lorraine până în Flandra. Marea Britanie şi
Franţa au încercat să treacă la ofensivă, pe când Germania
apăra teritoriile ocupate. Tranşeele germane erau construite
mai bine
Imperiul Otoman s-a alipit Puterilor Centrale în
octombrie-noiembrie 1914, datorită alianţei secrete turco-
germană semnată pe 2 august, 1914, ameninţând teritoriile ruse
din Caucaz şi mijloacele de comunicare britanice cu India şi cu
estul Oceanului Indian, prin Canalul Suez. Acţiunile
Imperiului Britanic au deschis un alt front la sud, la Gallipoli
(1915) şi Mesopotamia, cu toate că, iniţial, Turcia a reuşit să
respingă eforturile inamicilor. Prin contrast, în Mesopotamia,
după campania dezastruoasă din Kut (1915-16), forţele
Imperiul Britanic s-au reorganizat şi au capturat Bagdadul în
martie 1917. Mai departe, înspre vest, în Campania
Palestiniană, în ciuda eşecurilor iniţiale, forţele Britanice au
capturat Ierusalimul (decembrie 1917) şi forţa14
comandandată de generalul Edmund Allenby, a învins forţele
otomane la Megido (septembrie 1918). Armatele ruse, în
general, au triumfat în Caucaz.
Italia a fost aliatul Imperiului German şi Austro-Ungar,
începând cu 1882, dar avea şi planurile sale proprii privind
recuperarea regiunilor Trentino, Istria şi Dalmaţia, aflate în
teritoriul austriac . În 1902, Italia a încheiat un pact secret cu
Franţa care a anulat datoriile ţării faţă de alianţa anterioară.
Italia a refuzat să se alipească forţelor germane şi austriece la
începutul războiului, deoarece alianţa lor originară avea un
scop doar defensiv, însă Austria a declarat război Serbiei.
Guvernul Austriei începuse negocieri pentru a obţine
neutralitatea Italiei, cu promisiunea că Italia va obţine Tunisia,
însă ea a intrat în Antanta, semnând Pactul de la Londra, în
aprilie, şi declarând război Austro-Ungariei, în mai 1915; peste
cincisprezece luni, Italia a declarat război şi Germaniei.
În general, forţele italiene au avut o superioritate
numerică, însă erau prost aprovizionate. Forţele Austro-
Ungariei au beneficiat de poziţiile lor la altitudini înalte în
teritoriul muntos, care, nicidecum, nu favoriza ofensive
militare. Pe parcursul războiului, situaţia pe acest front s-a
schimbat puţin, în ciuda luptelor crâncene dintre forţele
austriece şi cele italiene .
Începând cu 1915, Italia a iniţiat 17 ofensive
importante pe frontul Isonzo, însă toate au fost respinse de
către forţele austriece, care aveau avantajul terenului mai înalt.
Forţele AustroUngariei au lansat contraatacuri din Asiago
înspre Verona şi Padua, în primăvara anului 1916
(Strafexpedition), dar au făcut doar puţine progrese. Vara,
italienii au reluat ofensiva, capturând oraşul Gorizia. După
această victorie minoră, frontul a rămas practic nemişcat mai
mult de un an, în pofida mai multor ofensive italiene pe frontul
Isonzo. În toamna anului 1917, datorită situaţiei favorabile de
pe Frontul de Răsărit, austro-ungarii au primit întăriri
apreciabile, incluzând şi forţe de asalt germane. La 26
octombrie, ei au lansat o ofensivă crucială, care s-a soldat cu o
victorie majoră în Bătălia de la Caporetto: armata italiană a
fost învinsă, dar, după ce s-a retras la o distanţă de 100 de km,
ea a reuşit să se reorganizeze şi să stopeze forţele inamice pe
râul Piave. În 1918 austroungarii nu au reuşit să rupă linia
italiană, în pofida a numeroase încercări, şi, după ce a suferit o
înfrângere decisivă în Bătălia de la Vittorio Veneto, ea a
capitulat în faţa forţelor Antantei (noiembrie 1918).
 Situaţia militară a României la sfârşitul anului 1917, în
care aprovizionarea cu materiale de război şi cooperarea cu
armata rusă au reprezentat factori esenţiali, a dus la angajarea
negocierilor cu Comandamentul Puterilor Centrale în vederea
încheierii unui armistiţiu. Pacea se încheia după negocieri
îndelungate cu Puterile Centrale. Aspectul cel mai important al
păcii era subjugarea totală, din punct de vedere economic, a
României de către Germania şi Austro-Ungaria. Regele
Ferdinand a refuzat să semneze ratificarea Tratatului de la
Bucureşti.
După respingerea a trei invazii austriece în august-
decembrie 1914, Serbia a căzut în urma unei ofensive
puternice compusă din forţe austro-ungare, germane şi bulgare,
în octombrie1915. Armata sârbă s-a retras în Albania şi
Grecia. La sfârşitul anului 1915, o forţă britanico-franceză a
sosit la Salonic, în Grecia, pentru a oferi asistenţă forţelor
greceşti contra Puterilor Centrale. La sfârşitul războiului, după
ce majoritatea forţelor germane şi austro-ungare părăsiseră
frontul, lăsându-l în mâinile bulgarilor, Antanta a reuşit să
obţină o ruptură critică în liniile inamicilor, forţând Bulgaria să
semneze armistiţiul (29 septembrie1918).
Cu toate că războiul devenise, practic, imobil în
tranşeele Frontului de Vest, conflictul era mai dinamic în Est.
Planurile ruse iniţiale pentru război cereau două invazii
simultane: una în Galiţia, vizând Austria, şi alta în Prusia
Răsăriteană. Cu toate că atacul rus iniţial, în Galiţia, a avut
succes, în Prusia, forţele ruse au fost respinse de către
Hindenburg şi Ludendorff, infrastructura economică şi militară
inferioară a Rusiei neputând rezista forţelor unite ale
Germaniei şi AustroUngariei. În primăvara anului 1915,
forţele ruse au fost respinse până în Galiţia şi, în mai, Puterile
Centrale au reuşit să avanseze în sudul Poloniei, capturând
Varşovia, la 5 august, şi forţându-i pe ruşi să abandoneze
complet Polonia, în aşa numita "Mare Retragere".
 Insatisfacţia pentru modul în care guvernul rus
conducea războiul a crescut, în ciuda succeselor obţinute de
generalul Brusilov în cadrul Ofensivei Brusilov (iunie 1916),
în Galiţia de Est contra austriecilor. Situaţia Aliaţilor s-a
îmbunătăţit puţin doar în momentul când România a intrat în
război, la 27 august, însă foarte repede contingente germane au
întărit forţele austro-ungare în Ardeal, şi Bucureştiul a fost
capturat de către Puterile Centrale (6 decembrie 1916).
Rusia, avînd un nou govern bolşevic, a fost nevoită să
accepte Tratatul de la Brest-Litovsk (3 martie 1918), care a
însemnat terminarea participării Rusiei la război şi cedarea
către Puterile Centrale a unor teritorii întinse, care au inclus
Finlanda, Statele Baltice, Polonia şi Ucraina
Evenimentele anului 1917 au fost decisive pentru
hotărârea soartei războiului. Blocada maritimă a Germaniei
organizată de forţele Antantei a început să aibă un efect
puternic asupra moralului şi productivităţii germane. Ca
rezultat, în februarie 1917, liderii militari germani au reuşit să-
l convingă pe Cancelarul Theobald von Bethmann-Hollweg să
declare războiul submarin total, cu scopul de stopa alimentarea
forţelor britanice. Submarinele germane au reuşit să scufunde
500.000 de tone pe lună, din februarie până în iulie. Totuşi,
după iulie, noul sistem britanic de convoaie s-a dovedit extrem
de eficient în a neutraliza pericolul prezentat de submarine
Victoria germană decisivă în Bătălia de la Caporetto a
determinat Antanta să decidă la reuniunea de la Versailles, 1
decembrie 1917, formarea unui Consiliu Suprem Aliat pentru a
coordona planurile şi acţiunile comune.
Odată cu sosirea întăririlor germane şi a soldaţilor
americani pe Frontul de Vest, rezultatul final al războiului
urma să fie hotărât pe frontal de Vest. Puterile Centrale ştiau
că nu puteau să câştige un război îndelungat, deoarece numărul
soldaţilor americani creştea continuu, însă ele contau pe o
ofensivă rapidă şi decisivă, utilizând întăririle lor şi tactici noi
pentru infanterie. Ambele părţi doreau o victorie hotărâtoare şi
rapidă pe Frontul de Vest, deoarece se temeau de consecinţele
prelungirii conflictului.
Declanşarea războiului submarin total de către
Germania, a dus la ruperea completă a relaţiilor SUA cu
Puterile Centrale (3 februarie 1917). Din cauza continuării
atacurilor asupra navelor comerciale americane, Preşedintele,
Woodrow Wilson, a cerut Congresului, la 6 aprilie 1917, să
declare război Germaniei. SUA a declarat război şi Austro-
Ungariei, la 7 decembrie 1917.
Înainte de intrarea lor oficială în război, Statele Unite
au reuşit să dezvolte o producţie militară suficientă şi completă
şi, totodată, au acordat Antantei împrumuturi substanţiale.
Primii soldaţi americani au sosit în Europa, în 1917, însă
contingente majore nu au sosit până în vara anului 1918.
Marea Britanie şi Franţa au cerut Statelor Unite să
trimită infanterie pe linia frontului, pentru a întări poziţiile
existente. Generalul John J. Pershing, comandantul forţei
americane American Expeditionary Force, a refuzat să
fragmenteze unităţile americane pentru a întări forţele britanice
sau franceze. Pershing a utilizat atacuri directe, o strategie care
deja fusese întreruptă de către comandanţii francezi şi
britanici. Ca rezultat, American Expeditionary Force a suferit
un număr foarte ridicat de pierderi în toamna anului 1918.
Generalul german Ludendorff a dezvoltat planurile
pentru operaţiunea numită Michael ca o ofensivă generală de-a
lungul Frontului de Vest.
Tranşeele britanice şi franceze au fost cucerite prin
intermediul noilor tactici ale infanteriei germane. Anterior,
atacurile de infanterie fuseseră marcate de un bombardament
intens de artilerie, urmate de o serie de atacuri directe. În
contrast, în Ofensiva de Primăvară, armata germană a utilizat
artileria sa doar pe o perioadă scurtă şi a infiltrat grupe mici de
soldaţi în unele puncte vulnerabile ale inamicului, atacând
punctele de comandament şi încercuind punctele cele mai
puternice. Aceste poziţii izolate au fost, apoi, distruse de către
infanteria grea. Succesul forţelor germane s-a datorat, în mare
măsură, acestor tactici.
Linia frontului era acum la o distanţă de 120 de
kilometri de Paris. Etapele iniţiale a ofensivei au avut un
asemenea succes încât Kaiserul Wilhelm II a declarat data de
24 martie sărbătoare naţională. Mulţi germani considerau că
victoria era aproape; însă, după câteva lupte acerbe, ofensiva
germană a fost stopată. Pierderile germane între 21 martie şi 5
aprilie 1918 au fost de 270.000 de oameni.
Diviziile americane, cu care Pershing intenţiona să
formeze o forţă independentă, au fost alocate armatelor
franceze şi engleze (28 martie). La conferinţa Doullens a fost
creat un comandament suprem al Antantei, iar mareşalul
Douglas Haig a cedat controlul forţelor sale lui Ferdinand
Foch, numit comandant-şef al forţelor Aliaţilor.
După Operaţiunea Michael, Germania a lansat
Operaţiunea Georgette în nord, contra porturilor Canalului
Mânecii. Această operaţiune a fost oprită de către Aliaţi după
pierderi teritoriale mici. Operaţiunele Blücher şi Yorck au fost,
apoi, iniţiate de către armata germană la sud, înspre Paris.
Apoi, Operaţiunea Marne26 a fost lansată la 15 iulie, cu scopul
de a înconjura oraşul Reims. Contraatacul Antantei a marcat
prima ofensivă a Aliaţilor, terminată cu succes. La 20 iulie
1918, forţele germane s-au retras până la poziţiile deţinute
înaintea Kaiserschlacht-ului. După ultima etapă a acestei serii
de bătălii, armata germană nu a mai luat niciodată iniţiativa .
Contraofensiva Aliaţilor a început la 8 august, 1918.
Bătălia de la Amiens a inclus: Armata a IV-a britanică - pe
flancul stâng, Armată I franceză - pe flancul drept, şi forţe
canadiene şi australiene - în centru. Aliaţii au utilizat tancuride
clasa Mark IV şi Mark V şi 120.000 de soldaţi. Forţele
Antantei au reuşit să pătrundă 12 km în doar şapte ore. Erich
Ludendorff a numit această zi "ziua neagră a armatei
germane".
 A doua bătălie de pe Somme (1918) a început pe 21
august. Aproximativ 130.000 de soldaţi americani au luptat,
împreună cu soldaţi ai Armatei a III-a şi IV-a britanice .
Bătălia a fost un succes enorm pentru Aliaţi. Armata a II-a
germană a fost forţată să se retragă de-a lungul frontului de 55
km. Oraşul Bapaume a fost capturat în 29 august şi, la 2
septembrie, forţele germane se aflau după Linia Hindenburg,
unde se aflau la începutul războiului.
La 26 septembrie, Aliaţii au iniţiat Ofensiva Meuse-
Argonne pentru a trece linia Hindenburg. 260.000 de soldaţi
americani au atacat direct şi toate diviziile au reuşit să
captureze ţintele lor iniţiale .
La începutul lunii octombrie, deja era evident că
planurile Aliaţilor nu funcţionau într-un mod ideal. Multe
tancuri se stricaseră şi cele care încă funcţionau nu puteau fi
întrebuinţate din cauza naturii terenului. Cu toate că Aliaţii
aveau aceste probleme, Germaniei îi rămîneau două opţiuni:
distrugere totală sau un armistiţiu. Pe parcursul lunii
octombrie, artileria lui Pershing a continuat să bombardeze
forţele germane care deja erau epuizate şi derutate pe întregul
front MeuseArgonne. Presiunea din partea Aliaţilor nu s-a
oprit până la sfârşitul războiului.
Din cauza numeroaselor pierderi, mulţi comandanţi ai
armatei germane considerau că o înfrângere totală era
inevitabilă. Pericolul unei răscoale generale era puternic.
Amiralul Scheer şi Ludendorff au decis să iniţieze o ultimă
ofensivă pentru a demonstra "curajul" flotei germane, însă a
fost demis din funcţie la 26 octombrie 1918.
În Germania, Prinţul Maximilian von Baden a devenit
capul noului guvern. Negocierile pentru pace au început
imediat după instalarea sa. Philipp Scheidemann, declară la 9
noiembrie 1918, că Germania trebuie să fie o republică.
Ulterior, Max von Baden a anunţat că împăratul (kaiserul)
trebuia să părăsească tronul. Germania imperială a murit şi o
nouă Germanie s-a născut: Republica de la Weimar.
 Sfîrşitul primului război mondial şi
tratativele de pace.
Bulgaria a fost prima din Puterile Centrale care a
semnat un armistiţiu separat la data de (29 septembrie 1918).
La 30 octombrie a capitulat şi Imperiul Otoman. La 3
noiembrie AustroUngaria a trimis un steag alb comandantului
italian pentru a-i cere un armistiţiu şi termenii păcii. Termenii
au fost aranjaţi, prin telegraf, cu autorităţile Antantei de la
Paris şi au fost comunicaţi Austro-Ungariei, iar aceasta i-a
acceptat. Armistiţiul cu Austria a intrat în vigoare începând cu
ora 3, în după amiaza zilei de 4 noiembrie. Austria şi Ungaria
au semnat armistiţii separate, în urma prăbuşirii monarhiei
habsburgice. După izbucnirea Revoluţiei germane, a fost
proclamată o republică, la 9 noiembrie, marcând sfârşitul
Imperiului German. Kaiserul s-a refugiat a doua zi în Olanda,
care i-a acordat azil politic. O zi mai târziu (11 noiembrie), la
Compiègne, în Franţa, la ora 05.00, într-un vagon de tren a fost
semnat armistiţiul. La ora 11, în aceeaşi zi, a încetat focul şi
armatele au început să se retragă. Datorită ordinelor confuze şi
a încercărilor criminale ale unor ofiţeri de a se evidenţia în
ultimul moment, peste cadavrele bieţilor soldaţi, în aceste şase
teribile ore, după ce totul fusese încheiat şi semnat la masa
tratativelor, au murit inutil aproape 3 000 de soldaţi şi au fost
răniţi alte peste 6 000. George Lawrence Price este considerat,
ca fiind ultimul soldat ucis, cu un glonte german în frunte, la
ora 10.59.
Starea de război între cele două tabere a persistat
pentru încă şapte luni până la încetarea finală, consacrată prin
semnarea Tratatului de la Versailles cu Germania (28 iunie
1919) şi a următoarelor tratate cu Austria (la St. Germain),
Ungaria (la Trianon), Bulgaria (la Neuilly) şi Imperiul Otoman
(la Sèvres). Astfel, unele surse oferă ca dată finală a războiului
anul 1919; în contrast, cele mai multe comemorări ale
războiului se concentrează asupra armistiţiului din 1918.

Concluzii privind natura şi consecinţele

Marelui Război
Primul Război Mondial s-a dovedit a fi o ruptură
decisivă cu vechea ordine mondială, marcând încetarea finală a
absolutismului monarhic în Europa. Patru imperii au fost
doborâte: German, Austro-Ungar, Otoman şi Rus. Cele patru
dinastii ale lor, Hohenzollern, Habsburg, Otoman şi Romanov,
care au avut rădăcini ale puterii încă din timpul cruciadelor, au
căzut după război.
Războiul a catalizat Revoluţia bolşevică, cea care avea
să inspire ulterior revoluţii comuniste în diferite ţări, precum
China sau Cuba. În est, căderea Imperiului Otoman a pavat
calea spre democraţia modernă şi laicizarea statului succesor,
Turcia. În Europa Centrală au fost înfiinţate state noi,
precumCehoslovacia sau Iugoslavia, iar Polonia a fost
redefinită.
Tratatele de pace formate în urma conferintelor de la
Versailles, Saint-Germain, Trianon, Neuilly si Sevres au fost
în ansamblu inadecvat aplicate de puterile victorioase, ceea ce
a dus la 13 renasterea militarismului si a nationalismului
agresiv оn Germania, precum si a dezordinii sociale оn
majoritatea Europei.
România şi Italia s-au găsit, la finele primei
conflagraţii a secolului, în tabăra statelor învingătoare, însă
ambele state s-au declarat "nemulţumite" de tratamentul oferit
de forumul păcii de la Paris din 1919. Totuşi a existat o
deosebire esenţială în ceea ce priveşte statutul celor două state
la conferinţa din capitala Franţei. În vreme ce reprezentanţii
Italiei au făcut parte din organisme decizionale ale forumului
păcii (Consiliul Suprem, Consiliul celor Zece), România s-a
luptat pentru a i se recunoaşte statutul de ţară aliată. România
şi Italia doreau ca prevederile tratatelor semnate cu Antanta, în
1915, respectiv 1916, să fie integral îndeplinite. Atitudinea
delegaţiei americane, condusă de preşedintele W.Wilson, de
recunoaştere a clauzelor încheiate de România şi Italia cu
Antanta, nu putea constitui decât un prilej de apropiere între
cele două ţări, care tocmai îşi desăvârşiseră unitatea lor
teritorială.
 Bibliografie

1. Chiachir N., Istoria modernă a popoarelor din Sud-

Estul Europei, Bucureşti, 1998.
2. Jelavich B., Istoria Balcanilor, vol. 1-2, Iaşi
Institutul European, 2000.
3. Petrencu A., Istoria universală contemporană,
Chişinău, Editura Prometeu, 1998.
4. www.calificativ.ro
5. www.clg-bernes.ac-versailles.fr
6. www.clopotel.com
7. www.imprescriptible.fr
8. www.preferate.com
9. www.wikipedia.org