UNIVERSITATEA ,, DUNĂREA DE JOS’’ GALATI

Facultatea de Relații Internaționale și studii europene

REFERAT
Balanța de putere – Europa inaintea Primului Război Mondial

Student: Saiadov Artur

Grupa II

Cahul 2021
 Situaţia politico-economică a Europei în a doua jumătate a secolului XIX –
începutul secolului XX.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea erau 4 imperii: ţarist, care începînd cu 1906 are
un organ legislativ numit Duma de Stat; otoman, care adoptă o constituţie în urma revoluţiei
junilor din 1908; habsburgic şi german (Al II-lea Reich), creat pe baza statelor federative şi
proclamat în 1871, sub conducerea "cancelarului de fier", Otto von Bismarck. Alte 8 state
adoptaseră constituţii: Belgia, Olanda, Suedia, Spania, Portugalia, Danemarca, Italia, Grecia şi
Norvegia, care din 1905 devine regat ereditar constituţional. Ca urmare a congreselor de la San
Stefano şi Berlin (1878), România (1881), Serbia (1882) şi Muntenegru (1905) vor deveni
regate independente constituţionale. În 1908, Bulgaria devine regat independent, după ce a fost
Principat Autonom, vasal al Imperiul Otoman. Şi nu în ultimul rind, Principatul Albanez devine
stat independent în 1912.
Situaţia demografică a marilor state corespundea puterii lor politico-militare, astfel în
jurul anului 1878, Rusia număra circa 86 milioane locuitori, Germania – 42 milioane, Franţa –
37 milioane, Austro-Ungaria – 36 milioane, Anglia – 35 milioane, Italia – 27 milioane, etc.
Perioada cuprinsă între 1878 şi 1914 a fost caracterizată de acutizarea contradicţiilor
dintre marile puteri, interesate în acapararea de noi teritorii, de zone de influenţă, lipsa surselor
de materie primă şi de pieţe de desfacere pentru industria central-europeană, disputele anterioare
nerezolvate, guvernarea fragmentară, întârzieri şi neînţelegeri în comunicaţia diplomatică , cursa
înarmărilor , naţionalismul , de constituire a unui nou sistem de alianţe. Prin urmare, Europa
ajunge spre finele primului deceniu al secolului XX să fie divizată în două blocuri politico-
militare: Tripla Înţelegere şi Tripla Alianţă , deţinătoare ale unui enorm potenţial material şi
uman, în jurul lor gravitând majoritatea statelor mici şi mijlocii ale continentului.
Sfîrşitul secolului XIX şi începutul secolului XX este dominat în principal de rivalitatea
anglo-saxonă, de tensiunea permanent între Franţa şi Germania, de pătrunderea Rusiei şi
AustroUngariei în Balcani şi în Strâmtori, de tendinţa colonizatorilor (Marea Britanie, Franţa,
Germania etc.) de a-şi păzi cu străşnicie coloniile.
Secolul al XIX-lea este considerat:
I. secolul maselor, clasa muncitoare devenind factorul decisiv în societate;
II. secolul invenţiilor, al tehnologiilor impresionante;
III. secolul marilor crize economice (1873, 1882, 1900).
În consecinţă, în ajunul primului război mondial balanţa puterii se schimba treptat:
Anglia cedează primul loc ca putere Statelor Unite ale Americii; Imperiul German se dezvoltă cu
o rapiditate extraordinară datorată abilităţii cancelarului Bismark; Italia este săracă în resurse şi
2
inegală ca dezvoltare; Franţa, davastată de războaiele purtate pentru colonii, se reface economic;
Rusia este prinsă într-o reţea de rămăşiţe feudale, care şi-au exercitat influenţa asupra întregii
organizări statale şi sociale, pînă în 1917; Imperiul Otoman, complet zdruncinat de " criza
orientală", este deposedat de teritorii.
Balcanii reprezintă zona fierbinte a Europei, deoarece între 1885 şi 1915 au loc trei războaie , şi
tot de aici se va ivi pretextul pentru izbucnirea primului război mondial: asasinarea prinţului
moştenitor al Austro-Ungarie, Franz Ferdinans, la Sarajevo, în Bosnia.

Crearea celor două blocuri politico-militare: Antanta şi Tripla Alianţă.

În timpul Congresului de la Berlin tendinţele expansioniste ale Rusiei au fost blocate,
prin manevrele cancelarului Bismark, ceea ce a dus la înrăutăţirea relaţiilor germane-ruse. În
consecinţă, Rusia şi Germania au demarat campanii reciproce de "răzbunare" pentru situaţiile
politice provocate.
Între timp, Bismark pregătea încheierea tratatului secret de alianţă cu Austro-Ungaria,
care în aparenţă defensiv, era de fapt îndreptat împotriva Rusiei. Acest tratat prevedea că
Germania şi Austro-Ungaria urmau să se ajute reciproc cu totalitatea forţelor, în cazul când una
dintre aceste state devenea victim unei agresiuni din partea imperiului ţarist; în ipoteza agresiunii
unui alt stat, în afara Rusiei, ambele părţi îşi făgăduiau numai o neutralitate binevoitoare, dacă
atacantul nu era înţeles cu Rusia.
Italia era extrem de nemulţumită că nu a obţinut nici un avantaj în urma Congresului de
la Berlin, deoarece acesta repartizase Ciprul Angliei, Tunisul Franţei şi Bosnia şi Herţegovina
AustroUngariei. Fiind conştient de situaţia sa politică, Roma, la 30 decembrie 1881, anunţă
oficial Berlinul şi Viena că doreşte să se alăture alianţei germano-austro-ungare. Astfel, la 20
mai 1882, la Viena, a luat naştere una dintre cele mai faimoase alianţe din întreaga istorie, care a
dus la constituirea Triplei Alianţe
Acest tratat prevedea colaborarea economică şi militară, în cazul cînd Italia sau
Germania ar fi fost atacate de Franţa precum şi în situaţia în care unul dintre semnatari s-ar afla
în război cu alte două mari puteri nesemnatare, de asemenea, se stabilea adoptarea unei
neutralităţi binevoitoare sau, după dorinţă, acordarea ajutorului militar, dacă una din puterile
semnatare ar declara război altui stat .Tratatul cu caracter secret, avea o valabilitate de 5 ani.
În 1883, şi România ajunge să semneze Tratatul secret de alianţă cu Austro-Ungaria şi
Germania.

3
 În 1887, la cinci ani de la înfiinţarea Triplei Alianţe, conform clauzelor prevăzute,
tratatul este reînnoit.
La 27 august 1891 a fost încheiat acordul ruso-francez, ambele guverne declarînd că se
vor consulta pentru fiecare problem capabilă să ameninţe pacea generală. În ianuarie 1894, a fost
ratificat proiectul convenţiei militare ruso-franceze, document ce prevedea acordrea de ajutor
militar şi economic în cazul unui atac sau a unei agresiuni forţate faţă de Franţa sau Rusia, din
partea unei din statele membre aleTriplei Alianţe.
Crearea Triplei Alianţe (1882) şi a Antantei (1893), a permis Angliei să cocheteze cu
ambele tabere, în vederea obţinerii de avantaje maxime.
Însă în 1904, a fost încheiat acordul anglo-francez, bazat pe concesii teritoriale rezonabile
şi reciproce şi care avea să dăinuiască şi să completeze fericit alianţa ruso-franceză. În timpul
conferinţei de la Algesiras , încep negocierile de colaborare militară dintre Franţa şi Anglia. Prin
urmare, în 1907 este creată Antanta.
În octombrie 1912, timp de circa 6 săptămîni, trupele aliate balcanice10 au zdruncinat
principalele forţe otomane din Europa şi au eliberat cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice,
ajungînd la periferia Istanbulului. Însă conflictul a fost focalizat prin iscălirea păcii de la
Bucureşti (august 1913), tratatul încheindu-se între Serbia, Grecia, Muntenegru, România, pe de
o parte şi Bulgaria, pe de altă parte, urmat de un alt tratat turco-bulgar, semnat la Istanbul
(septembrie 1913).
În consecinţă, al doilea război balcanic, a adus o nouă repartizare a forţelor faţă de anul
1912: s-a creat grupul Bulgaria şi Turcia, iar România s-a alăturat tot mai sigur de Antantă.
Astfel, criza europeană provocată de războaiele balcanice (1912-1913) a putut fi
localizată, dar numai un singur an, pretextul războiul fiind găsit de către diplomaţia vieneză, în
atentatul de la Sarajevo, unde conflictul austro-sârb a degenerate într-un război mondial – cu
urmări imprevizibile chiar pentru unele din marile puteri.

4
 Cauzele declanşării primului răboi mondial.
Cauzele Primului Război Mondial constituie o problemă complicată din cauza
multitudinii factorilor implicaţi şi pentru explicarea acestora au fost invocate multe ipoteze care
încearcă să explice cine, sau de ce, a fost vinovat pentru începutul Primului Război Mondial.
Primele explicaţii, prevalente în 1920–1930, accentuau versiunea oficială, care, în conformitate
cu Tratatul de la Versailles şi Tratatul de la Trianon, plasa întreaga responsabilitate asupra
Germaniei şi aliaţilor săi. Versiunea oficială a fost o ipoteză bazată pe ideea că războiul a început
când Austro-Ungaria a invadat Serbia, susţinută de Germania care a invadat Belgia şi
Luxemburg fără provocare. În această viziune, ipoteza este că responsabilitatea pentru război s-a
creat prin agresiunea Germaniei şi a Austro-Ungariei, în timp ce Rusia, Franţa şi Marea Britanie
au ripostat legitim acestei agresiuni. Cu timpul, alţi analişti au luat în consideraţie şi factori
suplimentari precum, de exemplu, rigiditatea planurilor militare ruse şi germane, care se baza pe
concepţiei de a ataca primul şi de a executa planurile militare într-un ritm rapid .

Operaţiunile militare desfăşurate în timpul

primului război mondial.
După succesul lor iniţial în Prima bătălie de la Marne, Antanta şi forţele Puterilor
Centrale au început o serie de manevre de încercuire, pentru a forţa inamicul să se retragă, în aşa
numita "Întrecerea la mare". Forţele franceze şi britanice au descoperit rapid poziţiile defensive
germane, care se întindeau de la Lorraine până în Flandra. Marea Britanie şi Franţa au încercat să
treacă la ofensivă, pe când Germania apăra teritoriile ocupate. Tranşeele germane erau construite
mai bine
Imperiul Otoman s-a alipit Puterilor Centrale în octombrie-noiembrie 1914, datorită
alianţei secrete turco-germană semnată pe 2 august, 1914, ameninţând teritoriile ruse din Caucaz
şi mijloacele de comunicare britanice cu India şi cu estul Oceanului Indian, prin Canalul Suez.
Acţiunile Imperiului Britanic au deschis un alt front la sud, la Gallipoli (1915) şi Mesopotamia,
cu toate că, iniţial, Turcia a reuşit să respingă eforturile inamicilor. Prin contrast, în
Mesopotamia, după campania dezastruoasă din Kut (1915-16), forţele Imperiul Britanic s-au

5
reorganizat şi au capturat Bagdadul în martie 1917. Mai departe, înspre vest, în Campania
Palestiniană, în ciuda eşecurilor iniţiale, forţele Britanice au capturat Ierusalimul (decembrie
1917) şi forţa14 comandandată de generalul Edmund Allenby, a învins forţele otomane la
Megido (septembrie 1918). Armatele ruse, în general, au triumfat în Caucaz.
Italia a fost aliatul Imperiului German şi Austro-Ungar, începând cu 1882, dar avea şi
planurile sale proprii privind recuperarea regiunilor Trentino, Istria şi Dalmaţia, aflate în
teritoriul austriac . În 1902, Italia a încheiat un pact secret cu Franţa care a anulat datoriile ţării
faţă de alianţa anterioară. Italia a refuzat să se alipească forţelor germane şi austriece la începutul
războiului, deoarece alianţa lor originară avea un scop doar defensiv, însă Austria a declarat
război Serbiei. Guvernul Austriei începuse negocieri pentru a obţine neutralitatea Italiei, cu
promisiunea că Italia va obţine Tunisia, însă ea a intrat în Antanta, semnând Pactul de la Londra,
în aprilie, şi declarând război Austro-Ungariei, în mai 1915; peste cincisprezece luni, Italia a
declarat război şi Germaniei.
În general, forţele italiene au avut o superioritate numerică, însă erau prost
aprovizionate. Forţele Austro-Ungariei au beneficiat de poziţiile lor la altitudini înalte în
teritoriul muntos, care, nicidecum, nu favoriza ofensive militare. Pe parcursul războiului, situaţia
pe acest front s-a schimbat puţin, în ciuda luptelor crâncene dintre forţele austriece şi cele
italiene .
Începând cu 1915, Italia a iniţiat 17 ofensive importante pe frontul Isonzo, însă toate au
fost respinse de către forţele austriece, care aveau avantajul terenului mai înalt. Forţele
AustroUngariei au lansat contraatacuri din Asiago înspre Verona şi Padua, în primăvara anului
1916 (Strafexpedition), dar au făcut doar puţine progrese. Vara, italienii au reluat ofensiva,
capturând oraşul Gorizia. După această victorie minoră, frontul a rămas practic nemişcat mai
mult de un an, în pofida mai multor ofensive italiene pe frontul Isonzo. În toamna anului 1917,
datorită situaţiei favorabile de pe Frontul de Răsărit, austro-ungarii au primit întăriri apreciabile,
incluzând şi forţe de asalt germane. La 26 octombrie, ei au lansat o ofensivă crucială, care s-a
soldat cu o victorie majoră în Bătălia de la Caporetto: armata italiană a fost învinsă, dar, după ce
s-a retras la o distanţă de 100 de km, ea a reuşit să se reorganizeze şi să stopeze forţele inamice
pe râul Piave. În 1918 austroungarii nu au reuşit să rupă linia italiană, în pofida a numeroase
încercări, şi, după ce a suferit o înfrângere decisivă în Bătălia de la Vittorio Veneto, ea a
capitulat în faţa forţelor Antantei (noiembrie 1918).
Situaţia militară a României la sfârşitul anului 1917, în care aprovizionarea cu materiale
de război şi cooperarea cu armata rusă au reprezentat factori esenţiali, a dus la angajarea
negocierilor cu Comandamentul Puterilor Centrale în vederea încheierii unui armistiţiu. Pacea se

6
încheia după negocieri îndelungate cu Puterile Centrale. Aspectul cel mai important al păcii era
subjugarea totală, din punct de vedere economic, a României de către Germania şi Austro-
Ungaria. Regele Ferdinand a refuzat să semneze ratificarea Tratatului de la Bucureşti.
După respingerea a trei invazii austriece în august-decembrie 1914, Serbia a căzut în
urma unei ofensive puternice compusă din forţe austro-ungare, germane şi bulgare, în
octombrie1915. Armata sârbă s-a retras în Albania şi Grecia. La sfârşitul anului 1915, o forţă
britanico-franceză a sosit la Salonic, în Grecia, pentru a oferi asistenţă forţelor greceşti contra
Puterilor Centrale. La sfârşitul războiului, după ce majoritatea forţelor germane şi austro-ungare
părăsiseră frontul, lăsându-l în mâinile bulgarilor, Antanta a reuşit să obţină o ruptură critică în
liniile inamicilor, forţând Bulgaria să semneze armistiţiul (29 septembrie1918).
Cu toate că războiul devenise, practic, imobil în tranşeele Frontului de Vest, conflictul
era mai dinamic în Est. Planurile ruse iniţiale pentru război cereau două invazii simultane: una în
Galiţia, vizând Austria, şi alta în Prusia Răsăriteană. Cu toate că atacul rus iniţial, în Galiţia, a
avut succes, în Prusia, forţele ruse au fost respinse de către Hindenburg şi Ludendorff,
infrastructura economică şi militară inferioară a Rusiei neputând rezista forţelor unite ale
Germaniei şi AustroUngariei. În primăvara anului 1915, forţele ruse au fost respinse până în
Galiţia şi, în mai, Puterile Centrale au reuşit să avanseze în sudul Poloniei, capturând Varşovia,
la 5 august, şi forţându-i pe ruşi să abandoneze complet Polonia, în aşa numita "Mare Retragere".
Insatisfacţia pentru modul în care guvernul rus conducea războiul a crescut, în ciuda
succeselor obţinute de generalul Brusilov în cadrul Ofensivei Brusilov (iunie 1916), în Galiţia de
Est contra austriecilor. Situaţia Aliaţilor s-a îmbunătăţit puţin doar în momentul când România a
intrat în război, la 27 august, însă foarte repede contingente germane au întărit forţele austro-
ungare în Ardeal, şi Bucureştiul a fost capturat de către Puterile Centrale (6 decembrie 1916).
Rusia, avînd un nou govern bolşevic, a fost nevoită să accepte Tratatul de la Brest-
Litovsk (3 martie 1918), care a însemnat terminarea participării Rusiei la război şi cedarea către
Puterile Centrale a unor teritorii întinse, care au inclus Finlanda, Statele Baltice, Polonia şi
Ucraina
Evenimentele anului 1917 au fost decisive pentru hotărârea soartei războiului. Blocada
maritimă a Germaniei organizată de forţele Antantei a început să aibă un efect puternic asupra
moralului şi productivităţii germane. Ca rezultat, în februarie 1917, liderii militari germani au
reuşit să-l convingă pe Cancelarul Theobald von Bethmann-Hollweg să declare războiul
submarin total, cu scopul de stopa alimentarea forţelor britanice. Submarinele germane au reuşit
să scufunde 500.000 de tone pe lună, din februarie până în iulie. Totuşi, după iulie, noul sistem

7
britanic de convoaie s-a dovedit extrem de eficient în a neutraliza pericolul prezentat de
submarine
Victoria germană decisivă în Bătălia de la Caporetto a determinat Antanta să decidă la
reuniunea de la Versailles, 1 decembrie 1917, formarea unui Consiliu Suprem Aliat pentru a
coordona planurile şi acţiunile comune.
Odată cu sosirea întăririlor germane şi a soldaţilor americani pe Frontul de Vest,
rezultatul final al războiului urma să fie hotărât pe frontal de Vest. Puterile Centrale ştiau că nu
puteau să câştige un război îndelungat, deoarece numărul soldaţilor americani creştea continuu,
însă ele contau pe o ofensivă rapidă şi decisivă, utilizând întăririle lor şi tactici noi pentru
infanterie. Ambele părţi doreau o victorie hotărâtoare şi rapidă pe Frontul de Vest, deoarece se
temeau de consecinţele prelungirii conflictului.
Declanşarea războiului submarin total de către Germania, a dus la ruperea completă a
relaţiilor SUA cu Puterile Centrale (3 februarie 1917). Din cauza continuării atacurilor asupra
navelor comerciale americane, Preşedintele, Woodrow Wilson, a cerut Congresului, la 6 aprilie
1917, să declare război Germaniei. SUA a declarat război şi Austro-Ungariei, la 7 decembrie
1917.
Înainte de intrarea lor oficială în război, Statele Unite au reuşit să dezvolte o producţie
militară suficientă şi completă şi, totodată, au acordat Antantei împrumuturi substanţiale. Primii
soldaţi americani au sosit în Europa, în 1917, însă contingente majore nu au sosit până în vara
anului 1918.
Marea Britanie şi Franţa au cerut Statelor Unite să trimită infanterie pe linia frontului,
pentru a întări poziţiile existente. Generalul John J. Pershing, comandantul forţei americane
American Expeditionary Force, a refuzat să fragmenteze unităţile americane pentru a întări
forţele britanice sau franceze. Pershing a utilizat atacuri directe, o strategie care deja fusese
întreruptă de către comandanţii francezi şi britanici. Ca rezultat, American Expeditionary Force a
suferit un număr foarte ridicat de pierderi în toamna anului 1918.
Generalul german Ludendorff a dezvoltat planurile pentru operaţiunea numită Michael ca
o ofensivă generală de-a lungul Frontului de Vest.
Tranşeele britanice şi franceze au fost cucerite prin intermediul noilor tactici ale
infanteriei germane. Anterior, atacurile de infanterie fuseseră marcate de un bombardament
intens de artilerie, urmate de o serie de atacuri directe. În contrast, în Ofensiva de Primăvară,
armata germană a utilizat artileria sa doar pe o perioadă scurtă şi a infiltrat grupe mici de soldaţi
în unele puncte vulnerabile ale inamicului, atacând punctele de comandament şi încercuind

8
punctele cele mai puternice. Aceste poziţii izolate au fost, apoi, distruse de către infanteria grea.
Succesul forţelor germane s-a datorat, în mare măsură, acestor tactici.
Linia frontului era acum la o distanţă de 120 de kilometri de Paris. Etapele iniţiale a
ofensivei au avut un asemenea succes încât Kaiserul Wilhelm II a declarat data de 24 martie
sărbătoare naţională. Mulţi germani considerau că victoria era aproape; însă, după câteva lupte
acerbe, ofensiva germană a fost stopată. Pierderile germane între 21 martie şi 5 aprilie 1918 au
fost de 270.000 de oameni.
Diviziile americane, cu care Pershing intenţiona să formeze o forţă independentă, au fost
alocate armatelor franceze şi engleze (28 martie). La conferinţa Doullens a fost creat un
comandament suprem al Antantei, iar mareşalul Douglas Haig a cedat controlul forţelor sale lui
Ferdinand Foch, numit comandant-şef al forţelor Aliaţilor.
După Operaţiunea Michael, Germania a lansat Operaţiunea Georgette în nord, contra
porturilor Canalului Mânecii. Această operaţiune a fost oprită de către Aliaţi după pierderi
teritoriale mici. Operaţiunele Blücher şi Yorck au fost, apoi, iniţiate de către armata germană la
sud, înspre Paris. Apoi, Operaţiunea Marne26 a fost lansată la 15 iulie, cu scopul de a înconjura
oraşul Reims. Contraatacul Antantei a marcat prima ofensivă a Aliaţilor, terminată cu succes. La
20 iulie 1918, forţele germane s-au retras până la poziţiile deţinute înaintea Kaiserschlacht-ului.
După ultima etapă a acestei serii de bătălii, armata germană nu a mai luat niciodată iniţiativa .
Contraofensiva Aliaţilor a început la 8 august, 1918. Bătălia de la Amiens a inclus:
Armata a IV-a britanică - pe flancul stâng, Armată I franceză - pe flancul drept, şi forţe
canadiene şi australiene - în centru. Aliaţii au utilizat tancuride clasa Mark IV şi Mark V şi
120.000 de soldaţi. Forţele Antantei au reuşit să pătrundă 12 km în doar şapte ore. Erich
Ludendorff a numit această zi "ziua neagră a armatei germane".
A doua bătălie de pe Somme (1918) a început pe 21 august. Aproximativ 130.000 de
soldaţi americani au luptat, împreună cu soldaţi ai Armatei a III-a şi IV-a britanice . Bătălia a fost
un succes enorm pentru Aliaţi. Armata a II-a germană a fost forţată să se retragă de-a lungul
frontului de 55 km. Oraşul Bapaume a fost capturat în 29 august şi, la 2 septembrie, forţele
germane se aflau după Linia Hindenburg, unde se aflau la începutul războiului.
La 26 septembrie, Aliaţii au iniţiat Ofensiva Meuse-Argonne pentru a trece linia
Hindenburg. 260.000 de soldaţi americani au atacat direct şi toate diviziile au reuşit să captureze
ţintele lor iniţiale .
La începutul lunii octombrie, deja era evident că planurile Aliaţilor nu funcţionau într-un
mod ideal. Multe tancuri se stricaseră şi cele care încă funcţionau nu puteau fi întrebuinţate din
cauza naturii terenului. Cu toate că Aliaţii aveau aceste probleme, Germaniei îi rămîneau două
9
opţiuni: distrugere totală sau un armistiţiu. Pe parcursul lunii octombrie, artileria lui Pershing a
continuat să bombardeze forţele germane care deja erau epuizate şi derutate pe întregul front
MeuseArgonne. Presiunea din partea Aliaţilor nu s-a oprit până la sfârşitul războiului.
Din cauza numeroaselor pierderi, mulţi comandanţi ai armatei germane considerau că o
înfrângere totală era inevitabilă. Pericolul unei răscoale generale era puternic. Amiralul Scheer şi
Ludendorff au decis să iniţieze o ultimă ofensivă pentru a demonstra "curajul" flotei germane,
însă a fost demis din funcţie la 26 octombrie 1918.
În Germania, Prinţul Maximilian von Baden a devenit capul noului guvern. Negocierile
pentru pace au început imediat după instalarea sa. Philipp Scheidemann, declară la 9 noiembrie
1918, că Germania trebuie să fie o republică. Ulterior, Max von Baden a anunţat că împăratul
(kaiserul) trebuia să părăsească tronul. Germania imperială a murit şi o nouă Germanie s-a
născut: Republica de la Weimar.

Sfîrşitul primului război mondial şi tratativele de pace.

Bulgaria a fost prima din Puterile Centrale care a semnat un armistiţiu separat la data de
(29 septembrie 1918). La 30 octombrie a capitulat şi Imperiul Otoman. La 3 noiembrie
AustroUngaria a trimis un steag alb comandantului italian pentru a-i cere un armistiţiu şi
termenii păcii. Termenii au fost aranjaţi, prin telegraf, cu autorităţile Antantei de la Paris şi au
fost comunicaţi Austro-Ungariei, iar aceasta i-a acceptat. Armistiţiul cu Austria a intrat în
vigoare începând cu ora 3, în după amiaza zilei de 4 noiembrie. Austria şi Ungaria au semnat
armistiţii separate, în urma prăbuşirii monarhiei habsburgice. După izbucnirea Revoluţiei
germane, a fost proclamată o republică, la 9 noiembrie, marcând sfârşitul Imperiului German.
Kaiserul s-a refugiat a doua zi în Olanda, care i-a acordat azil politic. O zi mai târziu (11
noiembrie), la Compiègne, în Franţa, la ora 05.00, într-un vagon de tren a fost semnat armistiţiul.
La ora 11, în aceeaşi zi, a încetat focul şi armatele au început să se retragă. Datorită ordinelor
confuze şi a încercărilor criminale ale unor ofiţeri de a se evidenţia în ultimul moment, peste
cadavrele bieţilor soldaţi, în aceste şase teribile ore, după ce totul fusese încheiat şi semnat la
masa tratativelor, au murit inutil aproape 3 000 de soldaţi şi au fost răniţi alte peste 6 000.
George Lawrence Price este considerat, ca fiind ultimul soldat ucis, cu un glonte german în
frunte, la ora 10.59.
Starea de război între cele două tabere a persistat pentru încă şapte luni până la încetarea
finală, consacrată prin semnarea Tratatului de la Versailles cu Germania (28 iunie 1919) şi a
următoarelor tratate cu Austria (la St. Germain), Ungaria (la Trianon), Bulgaria (la Neuilly) şi

10
Imperiul Otoman (la Sèvres). Astfel, unele surse oferă ca dată finală a războiului anul 1919; în
contrast, cele mai multe comemorări ale războiului se concentrează asupra armistiţiului din 1918.

Concluzii privind natura şi consecinţele Marelui Război

Primul Război Mondial s-a dovedit a fi o ruptură decisivă cu vechea ordine mondială,
marcând încetarea finală a absolutismului monarhic în Europa. Patru imperii au fost doborâte:
German, Austro-Ungar, Otoman şi Rus. Cele patru dinastii ale lor, Hohenzollern, Habsburg,
Otoman şi Romanov, care au avut rădăcini ale puterii încă din timpul cruciadelor, au căzut după
război.
Războiul a catalizat Revoluţia bolşevică, cea care avea să inspire ulterior revoluţii
comuniste în diferite ţări, precum China sau Cuba. În est, căderea Imperiului Otoman a pavat
calea spre democraţia modernă şi laicizarea statului succesor, Turcia. În Europa Centrală au fost
înfiinţate state noi, precumCehoslovacia sau Iugoslavia, iar Polonia a fost redefinită.
Tratatele de pace formate în urma conferintelor de la Versailles, Saint-Germain, Trianon,
Neuilly si Sevres au fost în ansamblu inadecvat aplicate de puterile victorioase, ceea ce a dus la
13 renasterea militarismului si a nationalismului agresiv оn Germania, precum si a dezordinii
sociale оn majoritatea Europei.
România şi Italia s-au găsit, la finele primei conflagraţii a secolului, în tabăra statelor
învingătoare, însă ambele state s-au declarat "nemulţumite" de tratamentul oferit de forumul
păcii de la Paris din 1919. Totuşi a existat o deosebire esenţială în ceea ce priveşte statutul celor
două state la conferinţa din capitala Franţei. În vreme ce reprezentanţii Italiei au făcut parte din
organisme decizionale ale forumului păcii (Consiliul Suprem, Consiliul celor Zece), România s-a
luptat pentru a i se recunoaşte statutul de ţară aliată. România şi Italia doreau ca prevederile
tratatelor semnate cu Antanta, în 1915, respectiv 1916, să fie integral îndeplinite. Atitudinea
delegaţiei americane, condusă de preşedintele W.Wilson, de recunoaştere a clauzelor încheiate
de România şi Italia cu Antanta, nu putea constitui decât un prilej de apropiere între cele două
ţări, care tocmai îşi desăvârşiseră unitatea lor teritorială.

11
 Bibliografie

1. Chiachir N., Istoria modernă a popoarelor din Sud-Estul Europei, Bucureşti, 1998.
2. Jelavich B., Istoria Balcanilor, vol. 1-2, Iaşi Institutul European, 2000.
3. Petrencu A., Istoria universală contemporană, Chişinău, Editura Prometeu, 1998.
4. www.calificativ.ro
5. www.clg-bernes.ac-versailles.fr
6. www.clopotel.com
7. www.imprescriptible.fr
8. www.preferate.com
9. www.wikipedia.org

12