România

în primul război mondial

Începutul războiului
Cauza principală a fost refuzul imperiilor de a acorda populațiilor A început pe 28 iulie 1914, inițiat
Cauzele răzoiului

lor dreptul la auto-determinare. Bosnia a fost anexată de către de asasinarea lui Franz Ferdinant,
Imperiul Austro-Ungar, susținută de Germania, care a invadat arhiducele Austriei și moștenitorul
Belgia și Luxemburg, în 1908, contrar dorințelor populației. tronului austro-ungar, la Sarajevo.
În 1920–1930, primele explicații ale pornirii războiului accentuau Ucis de Gavrilo Princip, student
versiunea oficială, care, în conformitate cu Tratatul de la naționalist pro-sârb, cu legături în
Versailles și Tratatul de la Trianon, plasa întreaga responsabilitate armata Serbiei și care făcea parte
asupra Germaniei și aliaților săi. În această viziune, ipoteza este că dintr-un grup de cincisprezece
responsabilitatea pentru război s-a creat prin agresiunea asasini, susținuți de Mâna Neagră,
Germaniei și a Austro-Ungariei, în timp ce Rusia, Franța și Marea o asociație pro-sârbă.
Britanie au ripostat legitim acestei agresiuni. Astfel au fost amorsate tensiuni
O altă cauză a războiului a fost dezvoltarea industriei de grave care existau deja în Europa.
armament, care a dus la formarea de alianțe cu substrat militarist.

 Neutralitatea României în primul război mondial (1914-1916):

Cucerirea independenței de stat, în urma războiului ruso-turc din 1877-1878, i-a permis României să
devină subiect al relațiilor internaționale și i-a conferit posibilități sporite de afirmare în politica
externă. După 1878, România a urmărit 3 obiective principale de politică externă, acestea fiind
formulate în memoriul prezentat de Mihail Kogălniceanu la 19 iunie/1 iulie 1878 în
cadrul Congresului de la Berlin: menținerea integrității teritoriale; recunoașterea și consolidarea
independenței; declararea neutralității sale.
Odată cu izbucnirea ostilităților în 1914, atât
Puterile Centrale (Germania, Imperiul Austro-ungar,
Imperiul Otoman și Bulgaria), cât și Antanta
(Franța, Imperiul Britanic și Imperiul Rus) au
solicitat României să intre în război de partea lor.
Germania, prin intermediul împăratului Wilhelm al
II-lea și cancelarului T. von Bethmann-Hollweg,
cereau regelui Carol I să pună în aplicare tratatul de
alianță și să-și facă datoria de aliat. La rândul său,
Antanta, avansa României prin intermediu
ministrului plenipotențiar al Rusiei Stanislas
Poklewski-Koziel propunere de intrare în acțiune de
partea sa, în schimbul recunoașterii drepturilor
asupra teritoriilor locuite de români din cadrul
Imperiului Habsburgic. Țările Antantei ofereau
provinciile românești din Austro-Ungaria, iar
Puterile Centrale recunoșteau granițele Moldovei
anterioare anului 1812.
Referitor la opțiunile oamenilor politici, acestea s-au
manifestat diferit:
 Germanofilii (Constantin Sere, Titu
Maiorescu, Petre P. Carp, Alexandru
Marghiloman) se temeau de tendințele
Rusiei expansioniste în sud-estul Europei și
 se pronunțau pentru intrarea în război alături de Puterile Centrale. Aceștia reprezentau o
minoritate;
 Antantofilii (Nicolae Iorga, Octavian Goga, Barbu Delavrancea, Nicolae Filipescu) militau
pentru eliberarea Ardealului alături de Antanta;
 Socialiștii erau pentru menținerea neutralității până la sfârșitul războiului, opinia lor
mărginindu-se la cercuri restrânse.

 Consiliul de Coroană de la Sinaia

Regele a convocat un Consiliu de Coroană la castelul Peleș din Sinaia, pentru a decide poziția
României în această situație. Chiar în ziua deschiderii Consiliului Carol I îi spunea ambasadorului
german de la București că a luat măsuri pentru mobilizarea armatei, fiind convins că la Sinaia se va
decide intrarea României în război, alături de Germania. Consiliul a avut loc pe 3 august, ziua în care
a fost anunțată neutralitatea Italiei, țară care era legată de Austro-Ungaria prin același tratat defensiv
ca și România. Încă de la începutul întrunirii, regele a susținut necesitatea și obligația intrării în război
alături de Puterile Centrale. „Această alianță ne-a asigurat, în ultimele decenii, foloase netăgăduite, a
o părăsi astăzi, ar însemna a pierde beneficiile a 30 de ani de muncă și roade”, a spus Carol.
Ferm convins că în acel moment se decidea viitorul ță rii, regele nu admitea nici mă car posibilitatea
neutralită ții: „Este o soluție rea, care va face ca România să piardă înalta situație pe care a câștigat-
o”. În ciuda apelului tenace al regelui, aproape toți cei care au participat la cu Consiliul de Coroană au
susținut neutralitatea, cu excepția lui Petre P. Carp. Împotriva intră rii României în ră zboi s-a
pronunțat până și Theodor Rosetti, bă trânul lider conservator, prieten apropiat al lui Carp și al lui Titu
Maiorescu, toți trei germanofili convinși, și susțină tori ai alianței Puterile Centrale.
Cuvintele lui Rosetti - „decât să ne avântă m într-un ră zboi contra simță mântului public, mai bine să
ră mânem neutri” - au că zut ca o lovitură de tră snet pentru bă trânul rege. Prezent la Consiliu, I. G.
Duca își amintea faptul că aceste cuvinte au produs o impresie profundă asupra lui Carol, care nu s-a
așteptat ca Rosetti „să -l pă ră sească la sfârșitul vieții lui. Vizibil, gestul celui mai vechi dintre
președinții lui de consiliu l-a durut”.
Singurul susțină tor al poziției regelui la Consiliul de Coroană a fost fruntașul conservator Petre P.
Carp: „Eu fă ră nicio clipă de ezitarea, cer să mergem cu Tripla Alianță și să declară m imediat ră zboi
Rusiei. Ni se vorbește de opinia publică . Nu mă preocupă . Datoria omului de stat e să conducă el
opinia publică , nu să se lase târât de această opinie publică . Omul de stat clarvă ză tor trebuie să -și
urmeze calea. Opinia publică îi va fi în urmă recunoscă toare că nu s-a luat după ră tă cirile ei”. Cât
despre românii din Transilvania, Carp a spus că îl îngrijorează mai puțin, întrebând chiar: ”au
manifestat ei oare dorința de a fi încorporați?”. Liderul conservator a și-a încheiat pledoaria afirmând
susținerea totală față de soluția propusă de Carol I: „Regele a vorbit limbajul datoriei și onoarei,
trebuie să -l urmă m. Avem un tratat, România trebuie să -și ție angajamentele”.
Toți ceilalți participanți la Consiliu s-au pronunțat ferm pentru soluția neutralită ții, inclusiv liderul
din acel moment la Partidului Conservator, Alexandru Marghiloman, care a subliniat că tratatul care
lega România de Tripla Alianță nu obliga țara să intre în ră zboi. I. G. Duca a relatat ulterior că , după
cuvântarea șefului conservatorilor, regele a amenințat chiar cu abdicarea. „De altminteri, domnilor, eu
mă consider legat de Puterile Centrale, dacă dumneavoastră credeți că fericirea României îi impune
să urmeze de azi înainte o altă politică externă , eu sunt gata să mă retrag”, a spus regele, ară tând spre
principele Ferdinand.
Nimeni nu a reacționat la cuvintele regelui, care după un moment de șovă ire, a înțeles că amenințarea
a fost în van și a continuat să vorbească despre altceva, ca și cum nu ar fi rostit niciodată acele
cuvinte. În toiul dezbaterilor a sosit telegrama care anunța neutralitatea Italiei, moment care gră bit
luarea unei decizii definitive. Regele a fost nevoit să accepte decizia majorită ții, deși s-a exprimat clar
că nu este de acord cu ea: „Constat că reprezentanții ță rii aproape în unanimitate au cerut
neutralitatea României. Ca rege constituțional mă supun votului dumneavoastră , mi-e frică însă că
prestigiul ță rii va ieși micșorat din ședința de azi și mă tem că ați luat o hotă râre de care România se
va că i în viitor”.

 Sciziunea conservatorilor
Pe măsură ce sentimentele antiaustro-ungare deveneau tot mai pronunțate în rândul opiniei publice, în
paralel, s-a produs și o intensificare a curentului filogerman. Pe 31 iulie 1914, Ioan Slavici înființa
publicația Ziua, în care făcea propagandă în favoarea Triplei Alianțe. Deși ziarul emitea pretenții de
obiectivitate, încă de la primele numere erau publicate știri din surse germane, care exagerau victoriile
împotriva francezilor și belgienilor și criticau „atrocitățile” comise de soldații „inamici”, așa cum erau
numiți francezii și rușii, contra trupelor Puterilor Centrale. Cât despre românii din Transilvania, ziarul
înființat de Slavici susținea că aceștia au o situație la fel de bună ca cei din România.
Curentul germanofil era deja conturat în luna august 1914, pe când cel antantofil începea să se
formeze. Germanofilii îndemnau deschis la intrarea în război, în timp ce susținătorii Antantei
depuneau eforturi pentru menținerea neutralității. Partidul Național Liberal, aflat la putere, acționa
unitar, conform directivelor stabilite sub conducerea lui Ion I.C. Brătianu, însă în Partidul Conservator
a început să se producă o sciziune. Numeroși membri de vază urmăreau să determine intrarea
României în război de partea Puterilor Centrale. Astfel, Dimitrie S. Nenițescu, tatăl viitorului chimist
Costin D. Nenițescu, îl îndemna pe Marghiloman să acționeze în acest sens: „Ai o putere colosală, nu
o pierde, trebuie să mergem cu Tripla Alianță, (...) viitorul vrea să ne lipim de Germania”. La început,
Marghiloman ezita să asculte îndemnurile germanofililor, însă pe măsură ce alți conservatori se
pronunțau în favoarea Antantei, el a început să se manifeste împotriva lor. Lideri conservatori precum
Nicolae Filipescu, Ion Lahovary, Ion Grădișteanu și Barbu Ștefănescu Delavrancea susțineau intrarea
României în război de partea Antantei, chiar criticând guvernul liberal pentru menținerea neutralității.
Germanofilii au înființat mai multe ziare de propagandă pentru a susține alianța cu Puterile Centrale.
Pe lângă Ziua lui Slavici, în noiembrie 1914 a apărut Steagul, iar în anul următor P. P. Carp înființa o
publicație proprie, numită „Moldova”. În primul număr el susținea că cel mai mare pericol pentru
România nu îl reprezenta Austro-Ungaria, ci pierderea gurilor Dunării: „Dacă luăm Transilvania și
pierdem gurile Dunării, suntem pierduți și Transilvania cu noi”. El considera că problema românilor
transilvăneni va fi rezolvată de generațiile următoare „cu ușurință și fără conflict cu Imperiul austro-
ungar”.
Profund nemulțumit de creșterea sentimentelor proantantiste în rândul opiniei publice și în propriul
partid, Alexandru Marghiloman declara că România trebuia să rămână neutră, pentru că în această
situație nu avea nimic de pierdut. Marghiloman afirma că românii din Transilvania aveau o situație
bună și credea că aceștia vor primi concesii importante din partea guvernului austro-ungar. Tensiunile
dintre conservatori au condus la sciziunea partidului, mai întâi în plan ideologic, încă din toamna
anului 1914.
Prins între cele două tabere divergente din Partidul Conservator, Marghiloman a început să fie în ce în
ce mai contestat. Pentru a-i contracara pe cei care îl criticau, șeful conservatorilor a convocat
Comitetul Executiv al partidului, supunând la vot o moțiune de încredere. Moțiunea a fost votată cu
32 de voturi pentru și 26 împotrivă. Imediat după acest moment, 22 de senatori și deputați
conservatori i-au trimis o scrisoare lui Marghiloman prin care îi cereau să demisioneze, pentru a
înlesni prin sacrificiul persoanei sale, restabilirea (...) unității de vederi și de acțiune” în partid.
Parlamentari conservatori contestari ai lui Marghiloman s-au întrunit pe 26 aprilie și au votat o
moțiune de desolidarizare cu președintele partidului pentru a promova o politică favorabilă Antantei.
Urmăreau cu atenție intenția Italiei de a declara război Austro-Ungariei și încercau să determine
guvernul liberal să urmeze aceeași cale. În acest context, germanofilii și ambasadorii Puterilor
Centrale de la București au început la rândul lor să acționeze intens pentru a împiedica intrarea în
război a României. Ambasadoregele Ferdinandul german l-a vizitat pe Maiorescu pentru a-i cere să
facă demersuri pe lângă regele Ferdinand pentru a păstra neutralitatea României.
În mai 1915, Partidul Conservator s-a scindat de facto. Gruparea condusă de Nicolae Filipescu a
părăsit formațiunea politică și a fuzionat cu Partidul Conservator-Democrat, condus de Take Ionescu,
care s-a desprins de conservatori în 1908. Aflat sub influența acestui eveniment, Titu Maiorescu
rememorează în jurnalul său că a mers la rege pentru a-i aminti că tratatul de alianță cu Puterile
Centrale „ne obligă a nu da mâna cu dușmanii Austriei”. Ferdinand nu a răspuns însă la observația
cărturarului.

 „O neutralitate în toate privințele favorabilă Puterilor Centrale”

În rândul germanofililor, Marghiloman și Maiorescu încercau să mențină o atitudine echilibrată și se
pronunțau public pentru neutralitate. De altfel, acesta din urmă a respins în mod repetat îndemnurile
colegilor săi de a prelua șefia unui eventual guvern conservator: „dacă regele cere guvern de război
contra Rusiei, să-l cheme pe Carp. Eu voi susține acest minister ca senator, ca scriitor în gazete, dar în
niciun caz ca ministru. Ca ministru nu pot susține decât o neutralitate în toate privințele favorabilă
Puterilor Centrale, însă numai o neutralitate”.
Maiorescu justifica această atitudine prin grija pentru „siguranța Tronului”: „Noul rege cu greu se
poate pune în contra simțământului, fie și rătăcit, al majorității păturii politice din țară”. Conștient că
România nu poate intra în război alături de Puterile Centrale, împotriva voinței covârșitoare a opiniei
publice, Maiorescu pleda prudent pentru neutralitate.
Pe 26 august 1916, Maiorescu a fost chemat în audiență la rege. Pietrenii săi germanofili și
ambasadorii Puterilor Centrale de la București îl presau să accepte responsabilitatea formării unui nou
guvern. Ajuns în fața lui Ferdinand, Maiorescu a constatat că nu a fost chemat pentru asta, ci pentru a
fi informat că regele a decis intrarea în război de partea Antantei.
Gheorghe Dabija relatează că Maiorescu i-a răspuns contrariat: „Atrag atenția Majestății voastre
asupra penibilelor urmări ce ar putea avea această hotărâre. Eu cred că nici ca Hohenzollern nu trebuia
ca Majestatea Vostră să comită acest act de necredință”. Iritat, Ferdinand i-a răspuns că a pus pe plan
secund naționalitatea sa. Maiorescu i-a spus regelui că se înșală: „Noi românii trebuie să fim mai întâi
români. Majestatea Voastră însă nu. De aceea am chemat în țară o dinastie străină, nu fiindcă nu au

fost candidați la noi, ci fiindcă ne trebuia o dinastie germană”. Însă regele nu dorea să țină cont de
argumentele liderului conservator: „S-a uitat în ochii lui Maiorescu, i-a întins mâna și i-a spus
«Hotărârea mea este definitiv luată»”.
Imediat după audiență, Maiorescu i-a spus lui Marghiloman că: „totul e pierdut. Regele i-a înșelat pe
toți. El își face o glorie din sacrificiul de a-și călca cuvântul și de a uita că e german”. Germanofilii au
fost uimiți de decizia regelui. Ferdinand era singura lor speranță, însă acesta se dezicea de originea sa
germană și alegea să se alieze cu dușmanii țării sale de origine. A doua zi, regele a convocat Consiliul
de Coroană la Palatul Cotroceni, unde s-a decis intrarea României în război împotriva Puterilor
Centrale, începând cu data de 28 august 1916.

 1916 - Germania a declarat război

României: Primul bombardament aerian
asupra Bucureștiului.
Întrarea României în Război împotriva Austro-
Ungariei (27 august 1916) nu a fost o surpriză
pentru Viena, însă Germania a rămas stupefiată de
gest. Împăratul Wilhelm al II-lea, în ciuda unor
semnale primite, nu credea că regele Ferdinand,
membru al familiei sale, va conduce România
într-un război împotriva alianței din care făcea
parte și Germania.
Pe front, cel care îl înștiințase pe Kaiser, generalul
Erich von Falkenhayn, aflat la cartierul general de
la Pless, lângă Teschen, era nervos și uimit nu
neapărat de declarația de război, dar de momentul
intrării României în război. Pentru lipsa sa de
prevedere în cazul României și manevrarea
greșită a informațiilor venite de aici, Falkenhayn a
fost demis din funcția de șef al Marelui Stat Major
al armatei germane de către împăratul Wilhelm al
II-lea și înlocuit de tandemul Paul von
Hindenburg – Erich Ludendorff.

 Pregătiri militare
La izbucnirea războiului, Armata României, din punct de vedere al nivelului capacității de luptă, nu
putea asigura instrumentul de forță la îndemâna conducerii politice a țării pentru atingerea scopurilor
unei eventuale participări la ostilități. Această stare de fapt se datora unei neglijări permanente a
armatei de către decidenții politici. După cum arăta istoricul Constantin Kirițescu „Evenimentele
politice din ultimul timp arătaseră că armata noastră avea lipsuri care-i micșorau puterea de luptă.
Considerații de ordin politic - legăturile noastre cu puterile Triplei Alianțe – o făceau să pară inutilă;
considerații de ordin financiar o făceau să pară imposibilă”. La rândul său, Ion G. Duca arăta că
„Expediția din Bulgaria din anul precedent ne dovedise că puterea noastră militară era fictivă, că
armata noastră n-avea cadre suficiente, că rezervele ei nu erau organizate, că lipseau echipamentul,
munițiile, armamentul, artileria grea, serviciile dinapoi, medicamentele”.
Sub impactul acestor lecții identificate, noul guvern liberal instalat la începutul anului 1914 a decis
demararea unui program masiv de recuperare a întârzierilor și întărirea capacității de luptă a armatei,
aflată într-o situație critică pentru că, după cum arăta generalul Dumitru Iliescu, sub-șef al Marelui
Stat Major, „la 1 ianuarie 1914 armata se găsea în cea mai mare lipsă de tot ce-i era neapărat
trebuincios pentru a intra în campanie”.
În acest context, Ministerul de Război - al cărui titular era chiar premierul Ion I.C. Brătianu - și
Marele Stat Major au elaborat patru planuri de reformă a armatei având ca obiectiv general creșterea
capacității combative a acesteia:
 1) „Planul de completare, transformare și reparare a armamentului, munițiilor și materialelor de
război”;
2) „Planul pentru completarea echipamentului de toate categoriile și acela pentru hotărârea
subzistențelor oamenilor și animalelor la toate eșaloanele de luptă și studierea înființării
centrelor mari de aprovizionare de nutriment si echipament”;
3) „Planul sanitar al armatei”;
4) „Planul efectivelor trebuincioase armatei de operații și serviciilor ei”.
Pentru punerea în practică a acestor planuri au fost alocate fonduri importante, atât prin buget cât și
prin credite extraordinare. Bugetul Ministerului de Război a crescut de la 73.000.000 lei în 1913 la
115.000.000 lei (18% din bugetul de stat) în 1916. În același timp, până în toamna anului 1916 suma
creditelor pentru armată a atins 700.000.000 lei, iar până la intrarea României în război la
838.841.215 lei.
Conform planului de mobilizare, România putea mobiliza cinci corpuri de armată (15 divizii, dintre
care zece active si cinci de rezervă), două divizii de cavalerie și cinci brigăzi de călărași; în total, o
forță de 301 de batalioane (cu 260 de mitraliere); 99 de escadroane (cu 22 de mitraliere) si 227 de
baterii (din care două de obuziere grele și nouă de asediu), cu un efectiv total de 630.000 de oameni,
dintre care 488.000 formau armata de operații.
In privința completării armamentului și echipamentului militar, responsabilii militari au fost nevoiți să
facă față la două situații critice: lipsa unui personal și a mijloacelor calificate pentru producția internă
de război și restrângerea surselor de aprovizionare externe, cele două coaliții aflate în luptă fiind
reticente atunci când era vorba de onorarea comenzilor statului român. De asemenea, diversitatea de
tipuri de calibre a armamentului a avut un impact negativ asupra instruirii trupelor, nepermițând o
uniformizare a instrucției și a adus greutăți în aprovizionarea cu muniții în timpul războiului mondial.
Rezultatul eforturilor din anii neutralității au avut ca efect transformarea armatei române într-un real
instrument de luptă, având însă două mari limitări: o inferioritate a înzestrării tehnice - ca rezultat al
greutăților în asigurarea cu armament și muniție ca urmare a izbucnirii războiului – și o lipsă de
pregătire și instruire privind noile metode, tactici și procedee de ducere a luptei utilizate pe fronturile
de război.