Primul Război Mondial (1914-1918)

Curs nr. 21

I. Premise, cauze, responsabilitate

Tensiunile și antagonismele existente între statele europene, reale, desigur, cum
am văzut în cursul anterior, nu anticipau însă carnagiul Primului Război Mondial. Dacă
disensiunile interne şi conflictele naţionale se constituiau într-o ameninţare deloc
neglijabilă la începutul secolului al XX-lea, nimeni nu putea să prevadă şi să creadă cu
adevărat că oamenii acelei „La Belle Epoque” ar fi fost în stare de masacrele Primului
Război Mondial. Când a izbucnit conflictul, în 1914, militari, politicieni și oameni simpli
erau convinși că va fi o campanie scurtă și că războiul va fi scurt, câteva săptămâni sau
cîteva luni. Mai mult, popoarele europene au dat mai târziu impresia că s-au dus la război
cu entuziasm. Criza a provocat mai întâi un sentiment de surprindere, chiar de stupoare, în
special la nivelul populaţiilor rurale, pentru care gravitatea evenimentelor n-a devenit
evidentă decât cu un decalaj de câteva zile faţă de populaţia urbană. În general, plecarea
celor mobilizaţi s-a petrecut fără nici un fel de impediment, ba chiar cu entuziasm uneori.
Toate popoarele europene, inclusiv din Austro-Ungaria, au reacţionat cu patriotism,
convinse că ţara le era agresată direct sau indirect — germanii se simţeau ameninţaţi cu
încercuirea — și că era de datoria lor să o apere. În aceste împrejurări, a fost lesne să se
pună capăt luptelor politice şi să se realizeze unirea în scopul apărării naţionale, Union
sacrée („Uniunea sfântă”) în Franţa, Burgfrieden („pacea civilă”) în Germania.
Istoricii au insistat îndelung asupra cauzelor războiului. Fără a reda o listă
exhaustivă a acestora, menționăm, totuși, succint, câteva dintre ele, pentru o mai clară
perspectivă asupra evenimentelor și o mai bună înțelegere a lor. Pentru popoarele
europene, ca și pentru conducătorii lor, ideea războiului nu era total absentă.
Naționalismul, pe de o parte, obiectivele economice și politice urmărite de state, pe de
altă parte, dorința de revanșă (cazul francez), speranța că precaritatea situației interne va
fi salvată prin câștiguri în politica externă, fie acestea obținute și pe calea armelor,
dorința de a tranșa chestiunea securității, într-o perioadă a insecurității generalizate,
convingerea că vor fi mult mai mari câștigurile obținute ca decât sacrificiile presupuse
de conflict, toate acestea au constituit patul germinativ și background-ul „Marelui
Război”, cum este cunoscut Primul Război Mondial în istoriografia franceză.
Într-o încercare de sistematizare, cauzele primei conflagrații mondiale sunt
următoarele: conflictele generate de politica de forță din cadrul sistemului de state
europene (Germania, Anglia, Germania, Franța); cursa înarmării marilor puteri;
rivalitatea navală germano-engleză; dificultățile statului austro-ungar multinațional
(tendințele de autonomie ale cehilor, problema slavă); pierderea caracterului defensiv al
alianțelor europene; politica balcanică a Rusiei; mobilizările și ultimatumurile pripite
(provocate de planurile de acțiuni militare existente). De mai mică importanță sunt
naționalismul francez (politica de revanșă) și german (Liga pangermană), precum și
rivalitatea comercială anglo-germană.
Un alt aspect controversat se leagă de chestiunea răspunderii pentru declanșarea
războiului. La sfârșitul Primului Război Mondial, Germania a fost făcută responsabilă
pentru declanșarea sa. În realitate, lucrurile sunt mult mai complexe, mai nuanțate și mai
greu de tranșat. S-a văzut aceasta, fie și dintr-o sumată trecere în revistă a cauzelor
declanțării marii conflagrații. Războiul este declanșat din cauza neîncrederii reciproce; a
credinței (funeste mai ales în ceea ce privește partea germană) ca un război european
limitat nu poate fi evitat; a libertății restrânse de decizie a oamenilor de stat aflați la
conducere și a faptului că popoarele au fost dispuse să se înarmeze pentru a-şi asigura
securitatea. Nici unul din state nu e pregătit să renunțe la scopurile sale ca să mențină
pacea:
1. Austro-Ungaria nu renunță la ideea de imperiu supranațional;
2. Serbia caută să împlinească ideea de stat național;
3. Rusia se teme de un nou eșec al politicii ei balcanice și se află înaintea alternativei:
război sau revoluție în interior;
4. Marea Britanie ezită intre neutralitate și adoptarea unei poziții (lipsa de hotărire a
Cabinetului, teama de o politică rusă ofensivă);
5. Franța, eliberată din izolarea politică datorită alianței cu Rusia, privește această alianță
ca mijloc de presiune împotriva Germaniei;
6. Germania rămâne fidelă alianței cu Austro-Ungaria, pentru a ocoli astfel o izolare
politică crescândă și pentru a ajuta monarhia dunăreană, aflată în primejdie, să obțină un
succes de prestigiu. Statul-Major General german insistă ca războiul să înceapă în 1914,
deoarece altfel nu ar mai fi existat premisele unei supuneri rapide a Franței (Planul
Schlieffen);
7. Franța și Germania nu exercită o influență moderatoare asupra partenerilor de alianță,
Rusia și Austro-Ungaria.

II. Începutul Primului Război Mondial. Criza din iulie 1914

În această atmosferă tensionată, era suficientă o scânteie pentru a disloca fragila
pace și a arunca Europa, apoi lumea, în haos. Asasinarea la Sarajevo, la 28 iunie 1914, a
moștenitorului tronului austriac, arhiducele Franz Ferdinand și a soției sale de către
studentul bosniac Gavrilo Princip, membru al organizației secrete „Mâna neagră”, care
viza restaurarea unei Serbii Mari, a fost detonatorul care a aruncat popoarele europene
într-o confruntare ale cărei durată și violență au depășit tot ceea ce-și putuseră ele
imagina. Deși nu s-a putut proba faptul că există o implicare directă a guvemului sârb,
incidentul a părut pretextul perfect pentru tranșarea politicii balcanice de către Austro-
Ungaria, sprijinită de Germania.
De ce această crimă devine prilejul unei confruntări care duce la războiul
european? Răspunsul trebuie mai întâi căutat din istoria ultimilor zece ani. Faptul că
inițiativele și reacțiile guvernelor și popoarelor din timpul crizei din iulie 1914 sunt
determinate mai ales de amintirea amenințărilor recente, a rivalităților de interese și a
ciocnirilor sentimentelor naționale, este o dovadă. Explicația rămâne insuficientă, pentru
că Europa cunoscuse, în ultimii ani, multe alte momente critice, care nu degeneraseră
totuși într-un război. Dacă, în iulie 1914, conflictul diplomatic a condus la conflictul
armat, faptul nu trebuie pus pe seama unui accident tragic, ci trebuie înțeles în lumina
unei serii de acte și de decizii ale cabinetelor europene.
Guvernul austro-ungar vede, în atacul de la Sarajevo, o nouă dovadă a pericolului
pe care mișcarea națională iugoslavă îl reprezintă pentru însăși existența monarhiei
danubiene, dar și o oportunitate de a face față acestui pericol. El intenționează să ducă un
război preventiv împotriva Serbiei, care îi va permite să rezolve problema slavă de la
granițele sale și să o elimine ca factor politic. Guvernul german este conștient de aceste
intenții și le aprobă. Acest război austro-sârb, pregătit pe 23 iulie, prin trimiterea unui
ultimatum, a fost declarat pe 28 iulie.
 Rămâne întrebarea dacă acest conflict puea să rămână unul local. Pentru aceasta,
Rusia ar trebui să se resemneze să lase Serbia să fie zdrobită și să renunțe la obiectivele
sale în Balcani, în favoarea intereselor austro-ungare. Deja pe 25 iulie, Imperiul țarist a
anunțat că nu va accepta politica monarhiei dualiste la sud de Dunăre. Patru zile mai
târziu, pe 29 iulie 1914, la știrea declarației de război adresate Serbiei și a
bombardamentului asupra Belgradului, guvernul rus a decis o mobilizare parțială, care a
pus imediat pw picior de război treisprezece corpuri de armată destinate să opereze
împotriva Austro-Ungariei. Conflictul austro-sârb amenință să devină un conflict austro-
rus. Poate că acesta ar fi putut fi evitat, dacă guvernul austro-ungar ar fi fost de acord să
supună problema austro-sârbă inui arbitraj sau chiar dacă ar fi fost de acord, la
propunerea guvernului englez, să-și limiteze operațiunile militare la cucerirea
Belgradului, apoi să inițieze, sub protecția unei situații favorabile, o negociere cu Serbia.
Dar Austria-Ungaria respinge aceste propuneri. Prin urmare, războiul austro-rus pare
iminent.
La rândul ei, Germania, aliata Austro-Ungariei, și Franța, aliata Rusiei, au avut
atitudini belicoase. Începând cu 23 iulie, guvernul francez a promis guvernului rus că își
va îndeplini obligațiile decurgând din alianța existentă, adică să intervină cu armele, în
cazul în care Germania sprijină Austria-Ungaria. Pe 29 iulie, guvernul german a anunțat
că își va mobiliza armata, dacă măsurile de mobilizare ruse vor continua să fie puse în
aplicare. Prin urmare, se profilează amenințarea imediată a unui război european.
Atitudinea guvernului rus a grăbit rezultatul: a decis, la 30 iulie, fără să aștepte ca
Germania să acționeze, mobilizarea generală a forțelor sale armate. Guvernul german a
răspuns, pe 31 iulie, cu un ultimatum, pe care l-a adresat nu numai Rusiei, ci și Franței.
De asemenea, a proclamat posibilitatea unui pericol de stare de război, ceea ce determinat
primele măsuri de mobilizare; a doua zi, decide asupra mobilizării generale. Guvernul rus
a lăsat ultimatumul fără răspuns. În schimb, guvernul francez răspunde că va acționa în
conformitate cu interesele sale și arată, hotărând și mobilizarea generală, că este hotărât
să sprijine Rusia. În seara zilei de 1 august, Germania solicită, printr-un ultimatum,
Belgiei dreptul de liberă trecere pe teritoriul său. În aceste condiții, Marea Britanie își
mobilizează flota și dă asigurări de protejare a coastei Mării Nordului. La 3 august
survine declarația de război a Germaniei împotriva Franței. Întrucât Belgia refuză dreptul
de liberă trecere solicitat de Reich, în noaptea de 3/4 august, trupele germane pătrund în
această țară. Ca umare a acestei situații, la 4 august, Marea Britanie prezintă Germaniei
un ultimatum, prin care se pretinde respectarea neutralității belgiene, ceea ce echivalează
cu o declarație de război. Urmează declarațiile de război ale Serbiei împotriva Germaniei
(6 august), ale Austro-Ungariei împotriva Rusiei (6 august), ale Franței împotriva Austro-
Ungariei (11 august), ale Marii Britanii împotriva Austro-Ungariei (12 august).
Să ne aplecăm, în continuare, asupra motivelor de a lua parte la război ale fiecărui
stat în parte. În Austro-Ungaria, guvernul și Statul Major văd în aspirațiile naționale ale
slavilor de sud o amenințare nu numai pentru puterea dublei monarhii, ci și pentru
existența acesteia, deoarece succesul unui iredentism ar fi încurajat alte minorități
naționale să urmeze aceeași cale. Pentru a încerca să controleze mișcarea naționalităților
și riscul dispariției imperiului, s-a avut în vedere, încă de la începutul lunii iulie, un
război împotriva Serbiei, fie și cu riscul unuiconflict cu Rusia care, prin jocul alianțelor,
s-ar fi extins la toate puterile continentului. O soluție diplomatică apărea lipsită de
consecințe practice; în opinia cercurilor austro-ungare, ar fi însemnat doar o prelungire a
unei stări de lucruri defavorabile la granița de sud a dublei monarhii. În plus, atât
cercurile politice cât și cele militare considerau că circumstanțele existente erau
favorabile pentru tranșarea chestiunii sârbe, întrucât Rusia putea să devină, în câțiva ani,
mai puternică militar și deci mai greu de învins. Asasinarea moștenitorului tronului părea
deci pretextul perfect pentru a declara războiul.
Conflictul austro-sârb amenință grav interesele fundamentale ale politicii externe
ale Imperiului Rus în regiunea balcanică. Era și o chestiune de prestigiu, după eșecul
suferit prin anexarea Bosniei și Herțegovinei de către statul Habsburgilor, cu câțiva ani
mai înainte. Sunt în joc, însă, nu doar aspecte de prestigiu, ci interesele strategice și
economice ale Imperiului: problema Strâmtorilor și asiguarea accesului în Mediterana ar
fi amenințate de posibila preponderență a Austro-Ungariei în Balcani. De aceea, Rusia
este decisă să intervină în sprijinul Serbiei. Deși există unele rezerve și chiar temeri legate
de riscurile unei crize politice și sociale, Petersburgul se crede capabil să facă față
amenințărilor.
Aliații din centrul și vestul Europei au propriile interese de apărat. Germania are o
atitudine intransigentă. Ea și-a sfătuit aliatul de la Viena să nu scape această ocazie
favorabilă. Încă din data de 5 iulie 1914, promisese Austro-Ungariei „sprijin deplin”. La
28 iulie, el l-a încurajat pe partenerul austro-ungar să declare război Serbiei și a anunțat
Rusia, pe 29 iulie, că nu va tolera măsurile de mobilizare îndreptate împotriva Austro-
Ungariei. Cancelarul Bethmann Hollweg a părut, inițial să fie mai ponderat, temându-se
de o intervenție a Marii Britanii, dar a cedat, apoi, înaintea belicismului Statului Major
General și a Kaiserului Wilhelm al II-lea. Germania nu voia să se expună reproșului de a
fi părăsit Austria-Ungaria într-o situație dificilă; mai mult decât atât, vedea ocazia
perfectă de salvare a Austro-Ungariei în fața mișcării naționalităților prntr-un război
victorios.
Guvernul francez a fost ma reticent. El a promis, fără îndoială, pe 23 iulie, că își
va îndeplini obligațiile decurgând din alianța franco-ruse, adică să sprijine Rusia cu
armele, în cazul unei intervenții germane. Dar, o săptămână mai târziu, a recomandat
aliatului său să evite orice inițiativă care ar putea provoca un răspuns german. Deși
guvernul rus a ignorat acest sfat, Franța a decis să intre în război. Altminteri, raționau
cercurile conducătoare de la Paris, dacă ar lăsa Germania să zdrobească Rusia, Franța s-ar
găsi atunci incapabilă să reziste unui atac german,
Confruntat cu războiul iminent dintre marile puteri ale continentului, cercurile
politice engleze au fost inițial ezitante. Marea Britanie a încercat să evite conflictul
european prin medierea acțiunii. Nu era pregătită să intre într-un război, temându-se și de
reacția opiniei publice, care nu înțelegea de ce ar trebui să ia parte la un conflict generat
de interesle și intransigența puterilor de pe continent. Totuși, lucrurile au luat curând o
turnură care a făcut imposibilă menținerea neutralității. Nu a fost doar încălcarea
neutralității belgiene aspectul care a determinat decizia sa de intratre în război. De fapt,
Marea Britanie nu putea risca o victorie germană, adică o hegemonie continentală care,
susținută de forța navală, ar fi amenințat securitatea insulelor britanice. Majoritatea
cabinetului era atât de bine conștientă de acest lucru încât, în după-amiaza zilei de 2
august, a decis să promită Franței sprijinul forțelor navale britanice - un prim pas pe
drumul către intervenția armată. Dar problema belgiană, esențială pentru interesele
engleze, a fost cea care a asigurat sprijinul maselor pentru această politică.
Acesta este caruselul fatal care a antrenat întreaga Europă în cel mai devastator
război pe care îl cunoscuse până atunci. Să vedem, în continuare, cum au decurs cei patru
ani de conflict armat.

III. Desfășurarea operațiunilor militare. Fronturi principale și secundare

Războiul a debutat ca război de manevră (de mișcare). Planurile stabilite de statele
majore aveau în vedere ipoteza unui război scurt. Planul Schlieffen, de la numele fostului
șef al statului-major al armatei germane, prevedea ca, în timp ce efective reduse vor ține
piept în răsărit rușilor, întârziați cu mobilizarea, o vastă mișcare de învăluire realizată prin
Belgia va permite zdrobirea, în aproximativ șase săptămâni, a armatei franceze. În ce-i
privește pe francezi, planul XVII, pus la punct de generalul Joffre, avea în vedere o
ofensivă frontală în centrul dispozitivului german din Lorena și scoaterea din luptă a
armatei germane într-o singură mare bătălie. Cele două planuri au eşuat unul după altul,
mai întâi planul francez (la sfârșitul lunii august), iar apoi planul german (bătălia de pe
Marna, la începutul lunii septembrie). La sfârșitul anului, pe frontul de vest s-a
transformat într-un război de poziții. Cele două armate, aliații pe de o parte - francezi,
englezi, belgieni – germanii, pe de alta, nu au reușit să realizeze înaintarea dorită și s-au
găsit îngropate în tranșee, de-a lungul întregii linii a frontului, de la Marea Nordului până
la frontiera elvețiană. Trecerea de la războiul ofensiv la un război de poziții, fără un
învingător clar, i-a lăsat pe adversari total lipsiți de muniții. Toate încercările de rupere a
frontului advers pentru a relua razboiul ofensiv au eșuat, oricât de importante ar fi fost
mijloacele materiale aruncate în luptă. Trupele de atac avansează atât de lent, încât
adversarul are mereu timp la dispoziție pentru a căpăta întăriri și pentru a acoperi
eventualele străpungeri ale frontului.
Pe frontul de est, după primele succese militare în Prusia Orientală, armatele
rusești au fost înfrânte la Tannenberg (26-30 august 1914) și Lacurile Mazuriene (6-15
septembrie 1914), trecându-se și aici la războiul de tranșee. În Balcani, Turcia a intrat în
război de partea Puterilor Centrale în noiembrie 1914. Un an mai târziu, în toamna anului
1915, a intrat în război și Bulgaria, de partea aceleiași alianțe. Serbia a fost înfrântă în
1915, în același an eșuând și încercarea Antantei de a-și impune controlul asupra
strâmtorii Dardanele, ca urmare a înfrângerii de la Gallipoli. Aceste înfrângeri au fost
compensate de intrarea Italiei în război și de deschiderea unui nou front în nordul Italiei.
În ce-i privește pe aliați, exceptând eșecul operațiunilor periferice din strâmtoarea
Dardanele, aceștia au încercat cu obstinație să rupă frontul occidental: bătăliile din Artois
și din Champagne, în 1915, bătălia de pe Somme, în 1916, bătălia din sectorul Chemin-
des-Dames, în 1917. În ciuda sutelor de mii de morți, nici una dintre aceste bătălii nu a
permis vreun succes semnificativ.
De partea germană, planul inițial a fost schimbat, în scopul anihilării, mai întâi, a
armatei rusești, imensitatea spațiului favorizând războiul ofensiv. În 1915, germanii au
obținut victorii răsunătoare, dar spațiul era totuşi prea mare, iar mijloacele Puterilor
Centrale insuficiente, ținând seama de resursele ce nu puteau fi preluate de pe frontul
francez, apoi de pe cel italian, pentru ca ei să poată obține o victorie decisivă.
În anul 1916, pe frontul de vest au avut loc două mari bătălii, soldate cu un număr
imens de victime de altele părți. Având inițiativa pe frontul occidental în 1916, germanii
au crezut că au găsit soluția, provocind o uriaşă bătălie la Verdun, care să epuizeze forțele
adversarului. Lupta de la Verdun, cel mai puternic sector fortificat al frontului francez, a
avut toate caracteristicile unui război de uzură. Proiectul a eşuat. Verdunul a rezistat
ofensivei germane sub conducerea generalului Philippe Pétain și a generalului Robert
Nivelle, rezistență cu un imens efect psihologic asupra armatei și societății franceze. Deși
a determinat, în final, pierderi aproape echivalente de ambele părți, Verdunul a arătat că
aliații por rezista infernalei mașini de război germane. În încercarea de a despresura
Verdunul, armatele franco-britanice au declanșat ofensiva de pe râul Somme, cu pierderi
umane uriașe.
În 1916, pe frontul de est, după intense negocieri cu statele Antantei și în urma
cererilor ultimative din partea aliaților, România s-a alăturat acestora, înaintând, la 14/27
august, declarația de război Austro-Ungariei. Puterile Centrale au răspuns cu declarații de
război împotriva Bucureștiului. După câteva succese în Transilvania, a urmat dezastrul de
la Turtucaia. România a intrat în defensivă, iar la sfârșitul anului 1916, după străpungerea
apărării pe linia Carpaților, armatele Puterilor Centrale au ocupat Oltenia, Muntenia și
Dobrogea, care s-au aflat sub regimul ocupației militare până la sfârșitul anului 1918.
România a supraviețuit ca stat redusă la Moldova, Iașul fiind capitala de război a țării,
„capitala rezistenței până la capăt”.
Intrarea României în război, în 1916, se producea în condițiile în care, pe frontul
de est, între lunile iunie-august, avea loc puternica ofensivă a lui Brusilov. Rusia obținea
câștiguri teritoriale în Volhînia și Galiția, dar cu mari pierderi și demoralizarea armatei. A
doua ofensivă a rușilor (septembrie-octombrie 1916), precum și următoarele două
ofensive lansate de ruși, sub comanda lui Brusilov și Krenski, eșuează. Din iulie 1917,
urmează o puternică contraofensivă germano-auastriacă, care se soldează cu recâștigarea
apropape întregii Galiții și a Bucovinei.
Pe frontul de vest, în 1917, Înaltul Comandament german (Hindenburg-
Ludendorff) era convins că va birui dacă va declanşa un război submarin pe viaţă şi pe
moarte, care să sufoce Anglia și s-o oblige să ceară pace. Flota de comerț britanică a
suferit pierderi enorme, dar îmbunătățirea mijloacelor de luptă împotriva submarinelor și
intrarea în razboi a Statelor Unite, provocată tocmai de războiul submarin, au permis
Aliaților să reziste. De fapt, intrarea în război a marii republici de peste Atlantic
reprezintă, probabil, cel mai important eveniment de pe frontul de vest, înclinând balanța
de partea aliaților.
La sfârșitul anului 1917, după trei ani și jumatate de război, sorții conflictului nu
erau încă deciși. Toți participanții știau însă că nu pot obține victoria decât dispunând de
o considerabilă superioritate numerică, sprijinită pe mijloace tactice noi. Pe de altă parte,
nici o pace de compromis nu era posibilă, deoarece harta operațiunilor de război părea
favorabilă Germaniei, astfel încât aaeasta nu era dispusă la concesii. La rândul ei, Franța
făcuse sacrificii prea mari ca să accepte o pace în urma căreia n-ar fi recâștigat Alsacia și
Lorena.
Pe frontul de est, în 1917 trebuie menționate victoriile răsunătoare obținute de
armata română la Șărăști, Mărășești și Oituz. Ele au permis României să se mențină ca
stat independent și au stăvilit înaintarea spre est a armatelor Puterilor Centrale. Din
păcate, victoria nu a putut fi fructificată. În urma revoluțiilor din februarie, apoi din
octombrie 1917, armata rusă nu mai era în stare să lupte. Armistițiul de la Brest-Litovsk,
din decembrie 1917, urmat de pacea cu același nume din martie 1918, a disponibilizat
importante efective germane. România, înconjurată din toate părțile de armate inamice, a
fost silită să ceară armistițiul și, după negocieri îndelungate și dificile, să semneze
înrobitoarea pace de la București (7 mai 1918), prin care era constrânsă să cedeze
Dobrogea, să consimtă la recticarea frontierei pe linia Carpaților și să cedeze exploatarea
resurselor economice importante ale țării în favoarea Germaniei.
 Ca urmare a evoluțiilor de pe frontul de est, comandamentul german a dispus timp
de cateva luni de o superioritate numerică pe frontul occidental, înainte ca trupele
americane să poată intra efectiv in luptă. În același timp, Ludendorff pusese la punct o
nouă metodă tactică, aceea a infiltrării liniilor inamice cu ajutorul unor grupuri de luptă
autonome, metodă ce a fost posibilă prin calitățile de manevrare ale infanteriei germane.
Metoda, încercată mai întâi în Rusia, apoi pe frontul italian, provocase dezastrul armatei
italiene în bătălia de la Caporetto, din octombrie 1917. În aceste împrejurări,
comandamentul german a putut să realizeze pe frontul occidental, începând din martie şi
până în iulie 1918, o serie de ofensive victorioase, ce i-au adus pe Aliați în pragul
dezastrului, situație din care nu și-au revenit decât în celei de-a doua bătălii de pe Marna
(iulie-august 1918).
La începutul lui 1918, situația nu era însă propice aliaților, cum am văzut în
paragraful precedent. Partea aliată trebuia să aștepte ca trupele americane, ce soseau in
flux continuu și masiv, să asigure superioritatea numerică. În paralel cu folosirea de arme
noi, acest lucru se va constitui ca avantaj decisiv al Aliaţilor. De la începutul războiului,
germanii și Aliații își disputaseră supremația în domeniul aerian, dar, în 1918, aceasta era
definitiv de partea aliată. Aliaţii dispuneau de asemenea de un mare număr de tancuri, o
armă pe care comandamentul german n-o avusese în vedere. Astfel, la 8 august 1918
areloc atacul cu tancuri de la Amiens. Condițiile pentru ca armatele aliate, plasate sub
comanda supremă a generalului, apoi a mareşalului Foch, să poată începe respingerea
germanilor au fost întrunite în iulie 1918 (cea de-a doua bătălie de pe Marna). În luna
septembrie, o ofensivă neîntreruptă, întreprinsă pe cea mai mare parte a frontului, a
respins trupele germane până la linia Sigfried.
Confruntat cu perspectiva unei înfrângeri categorice, Ludendorff a început, la 4
octombrie, negocieri de armistițiu cu preşedintele american Woodrow Wilson. Aliații
Germaniei au capitulat rând pe rând: la 29 septembrie, bulgarii, învinși de armata aliată,
stabilită la Salonic încă din octombrie 1915; la 31 octombrie, turcii, învinși în Palestina
de englezi. Cât despre Austro-Ungaria, unde diferitele nationalități solicitau secesiunea,
amenințată de ofensiva italiană de peste Alpi, după victoria de la Vittorio-Veneto, precum
și de cea a armatei din est dinspre Balcani, ea a încetat lupta la 3 noiembrie. La 11
noiembrie 1918, lângă localitatea Compiègne, împuterniciții germani semnau armistițiul
ce punea capăt războiului. Reintrată în conflict pe 10 noiembrie 1918, sfârșitul războiului
găsea România în tabăra învingătorilor.

IV. Primul Război Mondial: caracteristici, implicații, consecințe

„Marele Război” a durat peste patru ani, a provocat moartea a peste 10 milioane
de soldaţi (dintre care 2.040.000 din Germania, l.800.000 din Rusia, l.300.000 din Franţa,
l.100.000 din Austro-Ungaria, 750.000 din Regatul Unit, 670.000 din Italia) şi a lăsat în
urmă un număr imens de mutilaţi şi de infirmi. Doar pentru cheltuieli militare, costurile s-
au ridicat la 961 miliarde de franci-aur, fără a pune la socoteală preţul distrugerilor şi
navele scufundate, preţ aproape imposibil de calculat. Europa era în ruine. Nimeni nu
prevăzuse durata şi caracteristicile acestui război: peste 65 milioane de bărbaţi mobilizaţi,
populaţia civilă direct implicată prin privaţiuni, deosebit de severe în Germania şi Austro-
Ungaria, ca şi prin imensul efort de muncă ce-i fusese cerut. A fost pentru prima oară cu
adevărat un război între naţiuni şi, datorită acestui fapt, s-a transformat într-un război
total. El a lăsat în urmă o Europă parţial ruinată pe plan material, dar cu atît mai
zdruncinată pe plan politic — dintre cele patru imperii dinainte de război, german, rus,
austro-ungar, turcesc, nu mai exista nici unul — şi pe plan moral; toate valorile
tradiţionale fuseseră puse sub semnul întrebării de uriaşul masacru şi de imensele
cheltuieli materiale. Claselor mijlocii care formau osatura societăţilor europene,
milioanelor de foşti combatanţi le era greu să mai creadă în vechile virtuţi de muncă şi de
cumpătare, doar dacă războiul, aşa cum au crezut mulţi, nu va fi fost „chiar ultimul" si nu
va fi constituit preţul plătit pentru realizarea unei lumi paşnice şi armonioase.
Unii istoricii au vorbit însă de o „eră a războaielor”, de un „lung război mondial”,
pe durata a patru decenii (1914-1945). Schimbările produse în plan politic, economic,
social, axiologic au fost dramatice. Impactul uman al erei războaielor şi costurile ei
umane au afectat populaţia globului, dar în special a Europei, la o scară nemaiîntâlnită.
Fără îndoială că, atît caracterul total al eforturilor de război, cît şi hotărîrea ambelor părţi
de a duce războiul puia la sfîrşit, indiferent de costuri, şi-au spus cuvîntul. Altfel,
brutalitatea crescândă şi caracterul inuman al secolului XX sînt greu de explicat. În
legătură cu cursul ascendent al barbarismului după 1914 nu există, din păcate, nici o
îndoială. Creşterea brutalităţii s-a datorat nu atît de mult eliberării potenţialului latent de
violenţă al fiinţei umane, pe care războiul îl legitimează, deşi el s-a manifestat după
primul război mondial printre anumiţi foşti combatanţi, mai ales din echipele de pedeapsă
şi din „Corpul liber” al naţionaliştilor de extremă dreaptă. De ce ar fi ezitat oamenii care
uciseseră şi îşi văzuseră prietenii ucişi sau schilodiţi să-i ucidă sau să-i brutalizeze pe
duşmanii unei cauze corecte?
Una din raţiunile principale a fost ciudata democratizare impusă de război. În
„epoca maselor” (Ortega y Gasset), conflictele totale s-au transformat în războaie „ale
poporului” atît pentru că civilii şi viaţa civilă au devenit adesea principalele ţinte
strategice, cît şi pentru că în războaiele democratice, la fel ca şi în politicile democrate,
adversarii sînt în mod firesc prezentaţi ca nişte demoni, pentru a putea fi detestaţi sau cel
puţin dispreţuiţi. Profesioniştii din domeniul politicii şi al diplomaţiei, arunci cînd nu sînt
stînjeniţi de nevoia de a-şi asigura voturile sau de indiscreţia ziariştilor, pot să declare
război sau să negocieze pacea fără nici un fel de ranchiună faţă de partea adversă. Dar
războaiele totale ale secolului nostru au fost foarte departe de modelul celor duse de
Bismarck sau ale celor din secolul al XVIII-lea.
Un alt motiv a fost şi noul caracter impersonal al războiului care ucidea şi
schilodea prin simpla apăsare a unui buton sau a unei manete. Tehnologia a făcut ca
victima să fie invizibilă, aşa cum nu era posibil atunci cînd oamenii erau evisceraţi cu
baionetele sau priviţi pe deasupra ţevilor puştilor. În faţa tunurilor de pe frontul de vest
nu erau oameni, ci numai statistici. Cele mai mari atrocităţi ale secolului nostru au fost
atrocităţile impersonale, urmări ale unor decizii luate de la distanţă, ale unui sistem de
rutină ,mai ales cînd puteau fi justificate ca nişte necesităţi operaţionale regretabile.
În felul acesta omenirea s-a obişnuit cu expulzarea obligatorie şi uciderea la scară
astronomică, fenomene atît de neobişnuite, încît a fost nevoie să se inventeze termeni noi
pentru ele: „apatrizi" şi „genocid". Primul război mondial a dus la uciderea unui număr
uriaş de armeni de către Turcia - cifra cel mai des menţionată este de l,5 milioane -,
acţiune care poate fi calificată drept prima încercare modernă de a elimina o populaţie în
întregime. Ea a fost apoi urmată de uciderea în masă comisă de nazişti, care este mai bine
cunoscută. Naziştii au ucis un număr de aproximativ 5 milioane de evrei, dar cifra este
încă discutată. Primul război mondial şi revoluţia din Rusia au obligat milioane de
oameni să se refugieze sau au fost schimbaţi obligatoriu între două state, ceea ce însemna
acelaşi lucru. Un număr total de 1,3 milioane de greci au fost repatriaţi în Grecia mai ales
din Turcia şi 400.000 de turci au fost trimişi în statul lor, care îi revendica. Aproximativ
200.000 de bulgari s-au mutat în teritoriul micşorat care devenise patria lor, în timp ce
aproape l ,5 sau 2 milioane de ruşi care fugiseră de revoluţie sau se aflaseră de partea
învinşilor în timpul războiului civil au rămas fără adăpost. Mai ales pentru aceştia şi mai
puţin pentru cei 320.000 de armeni care fugeau de genocid, s-a inventat un nou
document, căci într-o lume din ce în ce mai birocratică, oamenii aceştia nu aveau nici o
existenţă birocratică. Este vorba de paşaportul Nansen al Ligii Naţiunilor. În linii mari, se
poate spune că anii 1914-1922 au dat naştere unui număr cuprins între 4 şi 5 milioane de
refugiaţi.
Şi nu este de cea mai mică importanţă tocmai faptul că omenirea a învăţat să
trăiască într-o lume în care crima, tortura şi exilul în masă au devenit experienţe cotidiene
pe care aproape că nici nu le mai luăm în seamă. Privind în urmă la cei treizeci şi unu de
ani care s-au scurs de la asasinarea arhiducelui austriac la Sarajevo pînă la capitularea
necondiţionată a Japoniei trebuie să-i considerăm drept nişte ani de prăpăd, comparabil cu
Războiul de 30 de ani din Germania secolului al XVII-lea. Iar Sarajevo - primul Sarajevo
- a marcat fără îndoială începutul unei perioade generale de catastrofă şi criză în istoria
omenirii. Cei care au trăit în această epocă au perceput două războaie distincte, deşi cu o
anumită legătură între ele, separate printr-o perioadă „interbelică” fără ostilităţi deschise.
Aceasta şi datorită faptului că fiecare din cele două războaie a avut propriul său caracter
şi profil istoric. Ambele au fost episoade de carnagiu fără precedent şi fără asemănare şi
au lăsat în urma lor imagini ale coşmarului tehnologic, care au obsedat zile şi nopţi
întregi generaţia următoare: gaze de luptă, bombardamente aeriene după 1918, ciuperca
distrugerii nucleare după 1945. Amândouă s-au terminat printr-o prăbuşire totală şi cu
revoluţii sociale în teritorii importante ale Europei şi ale Asiei. Amîndouă i-au lăsat pe
beligeranţi slăbiţi pînă la epuizare, cu excepţia SUA.
Războiul a determinat şi declinul economic al Europei. Situaţia financiară a
Europei anului 1918 este foarte gravă. Avuţia naţională a beligeranţilor a fost serios
diminuată. Au fost nevoiţi, pentru a-şi finanţa aprovizionarea cu material de război, să
renunţe la o parte din rezervele lor în aur (neavând produse de exportat). Acest mijloc de
finanţare dovedindu-se insuficient, statele au recurs la împrumuturi interne şi externe.
Europa va intra într-o perioadă de inflaţie, agravată după război de dezechilibrele între
producţia insuficientă şi cererea ridicată de produse. Ca o altă consecinţă a inflaţiei
principalele monede europene încetează de a mai fi convertibile în aur, depreciindu-se în
raport cu dolarul. Datoriile ce grevau bugetele vor creşte în continuare şi după conflict.
Aceste mari bulversări financiare vor duce la inversări ale poziţiilor antebelice. Europa,
cândva bancherul lumii, este acum obligată să se împrumute din exterior. Statele Unite şi-
au rambursat datoriile către ea, şi, deţinând jumătate din stocurile de aur mondiale, vor
deveni principalul său creditor, împrumutându-i 10 miliarde de dolari. Mai mult, o vor
înlocui în rolul de bancher mondial, împrumutând ţările noi care încearcă să se dezvolte şi
care, în trecut, apelau la europeni.
Scăderea producţiei agricole pe continentul european a determinat necesitatea
importurilor. Numărul de capete de vite fiind în scădere, vor creşte şi importurile de carne
din Argentina, Brazilia, Australia şi Noua Zeelandă. În general, Europa în război a trebuit
să cumpere tot ce îi lipsea pentru a duce lupta: cărbune, oţel, petrol, arme. În 1916, SUA
îi livrează în fiecare lună arme şi muniţie în valoare de 300 milioane de franci. Europa
care, înainte de război, vindea lumii produsele sale industriale a trebuit să recurgă la
importuri costisitoare. Dependenţa ţărilor europene aflate în război, atât pentru produse
alimentare cât şi produse industriale de bază a fost de 58% pentru Germania, 60% pentru
Franţa şi 81% pentru Marea Britanie.
Una din sursele de bogăţie ale Europei provenea din supremaţia sa în domeniul
transporturilor internaţionale. Or, nici Franţa, nici chiar Marea Britanie, nu fost capabile
în timpul războiului să-şi asigure propriile transporturi. Naţiunile extraeuropene care le-
au ajutat vor deveni după război redutabile concurente. În plus, absorbite de război, ţările
europene au pierdut pieţe în lumea întreagă. Această situaţie a favorizat expansiunea
SUA şi a Japoniei.
Diminuarea puterii politice şi economice a Europei a condus la scăderea infuenţei
în colonii. Acestea au participat, voluntar sau nu, la efortul de război european. Ele au
trimis oameni pe front sau în locurile de muncă vacante, şi-au sporit producţia agricolă
pentru a aproviziona Europa; sistemul rechiziţiilor sau al culturilor obligatorii le-a
accentuat şi mai mult dependenţa. La sfârşitul conflagraţiei, popoarele colonizate,
conştiente de efortul făcut, au sperat într-o ameliorare a soartei lor. Ei îşi doresc raporturi
cu metropola bazate pe drept şi nu pe forţă.
În plan politic, ca urmare a războiului, democraţia liberală se va arăta a fi fragilă
nu doar în centrul şi estul Europei, ci şi în ţările din vestul continentului. Denaturările
liberalismului din timpul războiului (intervenţia statului în economie şi în raporturile
sociale, slăbirea controlului parlamentar), considerate, în mod iluzoriu, ca o paranteză
care poate fi închisă, aveau să fie restaurate odată cu criza economică din 1929.
Democraţia liberală este ameninţată pe două fronturi, de la stânga, de bolşevism, de la
dreapta de mişcările de tendinţă autoritară. Pentru adepţii bolşevismului, adevărata
democraţie este o societate fără clase, care nu se poate realiza decât răsturnând
democraţia liberală, simplă caricatură, în care statul, dominat de burghezia capitalistă,
guvernează numai în profitul acestei clase. Acest curent antrenează un val revoluţionar în
Europa şi speranţa declanşării unei revoluţii după modelul celei din Rusia.
Imediat după război, regimuri autoritare se instalează în Europa centrală şi de est
(Ungaria, Polonia). În Italia, apoi în Germania, regimul parlamentar este considerat
responsabil de umilinţa naţională şi de dificultăţile de după război. Considerat ca
ineficient, va trebui să cedeze locul regimurilor fasciste.
Transformările sociale nu sunt mai puţin importante. Societatea supusă şocului
războiului va ieşi pretutindeni transformată, marcată de opoziţia dintre „noii îmbogăţiţi"
şi „noii sărăciţi" care va deveni o temă privilegiată a romanelor şi pieselor de teatru de
după război. Anumite pături sociale au profitat de pe urma războiului, bancherii,
negustorii, marii fermieri şi mulţi industriaşi care au beneficiat de comenzi de război.
„Noii bogaţi” îşi afişează luxul, trezind resentimente printre vechii combatanţi şi cei pe
care războiul i-a sărăcit. Scandalul îmbogăţirii lor creează în opinia publică un sentiment
durabil de reprobare.
Sărăcirea afectează mai ales pe cei cu venituri fixe. Inflaţia loveşte în primul rând
pe micii rentieri, pensionari, salariaţi, căci salariile nu vor creşte la fel de repede cu
preţurile (puterea de cumpărare scade cu 25% în Italia şi Germania). De asemenea, pe
micii depunători care îşi plasează economiile în bonuri de împrumut ruseşti pe care noul
stat sovietic refuză să le ramburseze. Această înrăutăţire a nivelului de trai provoacă pe de
o parte mişcări revendicative în lumea muncitorească (greve, creşterea efectivelor
sindicatelor care ajung în Marea Britanie de la 4 la 8 milioane), pe de alta nemulţumirea
micii burghezii şi a claselor de mijloc, care reproşează statului liberal de a nu fi ştiut să le
apere interesele.
Războiul va oferi femeilor un loc în societate. Femeile constituie, la sfârşitul
războiului, până la 35% din personalul industrial din Germania şi Marea Britanie. Munca
femeilor, care înainte caracteriza doar lumea agricolă şi muncitorească, caracterizează de
acum şi burghezia. Birourile, profesiunile liberale se deschid femeilor care vor accede la
posturi de răspundere. Condiţia femeii se schimbă, feminismul înregistrează progrese. În
unele ţări (Rusia, Marea Britanie, Germania), femeile obţin drept de vot. Emanciparea
femeii devine unul din sloganurile perioadei imediat postbelice. Semn vizibil al noilor
libertăţi cucerite de femei, moda se transformă, fustele se scurtează, apar tunsorile „à la
garçonne". Aceste libertăţi vor şoca, bineînţeles, pe tradiţionalişti.
Valorile morale sunt în criză, după cum, profund afectată, e întreaga civilizaţie
occidentală. Spengler avea să scrie despre declinul Occidentului într-un orizont mental
favorabil unor asemenea speculaţii. Războiul a marcat profund „generaţia focului”.
Foarte repede inteleclualii devin conştienţi că s-a deschis o adevărată criză a valorilor. De
exemplu, Paul Valery, care, după război, va folosi o formulare celebră: „Cât despre noi,
civilizaţiile, acum ştim că suntem muritoare...”. Numeroase mărturii literare vor arăta în
ce măsură războiul a reprezentat pentru cei ce l-au trăit un şoc profund. Experienţa directă
a câmpului de luptă inspiră opere ce vor insista asupra ororilor războiului (Crucile de
lemn de Roland Dorgelès sau romanul lui Erich Maria Remarque, Pe frontul de vest nimic
nou,), pe prezenţa obsedantă a morţii care îl transformă pe om, pe fricii încercată de
soldaţi în tranşee în timpul orelor interminabile de aşteptare (poemele lui Siegfried
Sasson).
Această experienţă dureroasă va duce la punerea în discuţie a civilizaţiei care a
permis aceste orori şi va duce adesea la luări de poziţie pacifiste şi antimilitariste. În
ansamblu însă, războiul a reprezentat un traumatism atât de violent, încât, la întoarcerea
de pe front, cei întorşi se vor grupa în Asociaţii ale Foştilor Combatanţi, în scopul apărării
intereselor lor (pensii, ajutoare invalizilor, văduvelor, orfanilor), dar şi de a menţine viu
idealul apărării patriei pentru care şi-au vărsat sângele.
Războiul a dat o lovitură puternică valorilor morale ce constituiau fundamentul
„trufaşei citadele” a civilizaţiei occidentale. Literatura evocă dramele generate de război,
familiile destrămate (creşte numărul divorţurilor), degenerarea moravurilor şi a cadrelor
sociale. De exemplu romanul lui Raymond Radiguet, Diavolul în corp, scandalizează,
evocând iubirea dintre un adolescent şi soţia unui combatant mobilizat.
Bulversarea produsă de inflaţie asupra averilor este purtătoare de transformări
psihologice şi morale. Foştii soldaţi sărăciţi se indignează în faţa averilor scandaloase ale
speculanţilor din spatele frontului. Inflaţia generează noi comportamente ce înlocuiesc
vechile tendinţe de economisire legate de stabilitatea monetară. Un întreg sistem de valori
morale se prăbuşeşte: reuşita nu mai este o consecinţă a meritului, a virtuţii, a muncii, ci a
abilităţii speculantului sau norocului aventurierului. Această sete de a se bucura de viaţă
după suferinţele şi privaţiunile războiului se manifestă printr-o veritabilă îmbulzeală
asupra plăcerilor păcii regăsite: serbări populare, voga cinematografelor şi localurilor de
noapte, săli de dans în care tango-ul importat din Argentina cunoaşte un adevărat triumf
ca şi descoperirea jazz-ului provenit din folclorul negru american. Sunt „les années
folles”.
Sentimentul crizei civilizaţiei dă un elan sporit unui curent intelectual născut
înainte de război: mişcarea Dada exprimă cât se poate de bine această derută morală şi
intelectuală, refuzând orice disciplină, atacând însăşi sursa gândirii şi a limbajului.
Suprarealismul va respinge, la rându-i, orice control al raţiunii asupra gândirii, orice
preocupare estetică sau morală. Obiectivul suprarealiştiloe este să reflecte „funcţionarea
reală a gândirii”, ceea ce ei denumesc „automatismul psihic pur”. Se ajunge astfel la
crearea unui univers insolit, reflectând nu atât lumea decepţionată a realităţii, închistată în
convenţiile sale, regulile sale, disciplina sa, cât pulsiunile profunde ale spiritului eliberat
de aceste obstacole. Suprarealismul va crea astfel un nou climat artistic care nu va înceta
să impregneze operele cele mai diverse, poezia, muzica, pictura, baletul şi mai ales noua
formă de artă care înfloreşte în „anii nebuni”, cinematograful.

V. Dificultățile păcii: în căutarea unei noi ordini mondiale. Conferința și

tratatele de pace de la Paris
Conferința de Pace de la Paris și-a desfășurat lucrările între 12 ianuarie și 28 iunie
1919. Ea i-a reunit în capitala Franței pe reprezentanții celor douăzeci și șapte de state
victorioase, dintre care multe, cum a fost cazul țărilor din America Latină, nu luaseră
practic parte la război. Doar învingătorii au fost admiși să discute condițiile păcii. Țările
învinse, dar şi Rusia sovietică și țările neutre (Spania, Elveția, țările scandinave ș.a.) au
fost excluse de la tratativele de pace. În schimb, pentru prima dată, o putere neeuropeană
urma să aibă un rol prevalent la o conferință de pace privind statele europene și ordinea
postbelică de pe bătrânul continent. Era vorba de Statele Unite. Pentru prima dată în
istoria lor, țările europene nu mai hotărau singure pentru ele însele. Patru ani de război
ruinaseră superioritatea europeană, chiar dacă europenii nu erau încă conștienți de acest
lucru. Încă de la intrarea Statelor Unite în conflict, guvernul american a dorit să păstreze
o anumită rezervă față de celelalte state implicate: republica americană erau „asociata”
țărilor europene, nu aliata acestora. În aceste condiții, nu este de mirare că preşedintele
Woodrow Wilson (1913-1921) a jucat un rol esențial în cadrul Conferinței. Ideile sale cu
privire la bazele pe care trebuia construită pacea fuseseră deja enunțate în fața
Congresului SUA, în ianuarie 1918 (celebrele „14 puncte”).
Lucrările Conferinței s-au desfășurat, în mare parte, în cadrul celor 16 comitete de
experți și a comisiilor de specialitate. Lucrările plenare au avut, la rândul lor, un rol
important. Ele nu au fost însă la fel de relevante pe cât au fost forurile informale. Practic,
Conferința a fost gândită si organizată de „Consiliul celor zece”, din care făceau parte
câte doi reprezentanţi ai Franței, Statelor Unite, Regatului Unit, Italiei și Japoniei.
Organul esențial de decizie a fost ,,Consiliul celor patru”, care s-a reunit începând cu 24
martie 1919 și îi cuprindea pe Georges Clemenceau, președintele guvernului francez,
Woodrow Wilson, președintele Statelor Unite, Lloyd George, prim-ministrul britanic, și
Vittorio Emanuele Orlando, șeful guvernului italian.
Clemenceau și Wilson au avut rolul determinant. Concepțiile lor cu privire la
organizarea păcii erau opuse. Omul politic francez era preocupat, până la obstinație, să
obțină garanții pentru securitatea Franței, în timp ce Wilson voia să instaureze pacea
universală. În acest scop, două elemente i s-au părut președintelui american decisive:
dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, ceea ce ar determina dispariția principalei
cauze a conflictelor, și crearea unei „ligi a națiunilor”, ce ar reglementa dreptul
internațional, impunîndu-şi autoritatea morală asupra tuturor statelor. Clemenceau
considera că aceste idei erau utopice și nu voia să sacrifice securitatea Franței de dragul
unor himere. Această opoziție de fond explică prelungirea dezbaterilor, aceasta cu atât
mai mult cu cât, în pofida activității celor 52 (cincizeci și două) de comisii, amestecul
etniilor din Europa Centrală și de Est a făcut deseori dificilă punerea în practică a
principiului dreptului popoarelor de a dispune de ele însele.
La 28 iunie 1919, a fost semnat Tratatul cu Germania în Galeria Oglinzilor de la
Versailles. Acesta cuprindea peste 400 de articole, la care se adăugau anexele. E
rezultatul muncii uriașe a Conferinței de pace, care a vrut să reorganizeze prin el Europa.
Pentru Germania, clauzele erau înrobitoare: pierdea o serie de teritorii (între care Alsacia
și Lorena, retrocedate Franței), precum și toate posesiunile coloniale; forțele militare erau
reduse drastic, la numai 100.000 de soldați, era desființat Marele Stat-Major și abolit
serviciul militar obligatoriu; se impunea demilitarizarea zonelor renane și ocuparea unei
părți a teritoriului; erau dictate „reparații” enorme, pentru prejudiciile și distrugerile
cauzate de război; erau realizate discriminări economice; principalii conducători erau puși
sub acuzare; erau stabilite controale nesfârșite și impuse restricții etc. Din cauza
prevederilor sale excesive, tratatul a devenit destul de repede inaplicabil în anumite
privințe, iar unele dintre clauze au fost încălcate. Cu toate acestea, era considerat
insuficient de o parte a opiniei publice, franceze în special. Masa foștilor luptători din
diferite țări ura războiul, dar nu într-atît încât unii să accepte consecințele înfrângerii, iar
alții ca sacrificiile făcute să nu fie luate în calcul. „Pacea fără victorie”, clamată de
Wilson, ca și reconcilierea grabnică a foștilor inamici, ar fi fost probabil singura ieşire
care să îngăduie Europei să-și mențină poziția în lume. Psihologic, era un lucru imposibil.
În perioada următoare, au mai fost încheiate încă patru tratate: Tratatul de la
Saint-Germain-en-Laye cu Austria (10 septembrie 1919), Tratatul de la Neuilly cu
Bulgaria (27 noiembrie 1919), Tratatul de la Trianon cu Ungaria (4 iunie 1920) şi
Tratatul cu Turcia de la Sèvres (10 august 1920), care, inaplicabil, a fost înlocuit prin
Tratatul de la Lausanne (24 iulie 1923).
Aceste tratate au avut ca rezultat realizarea unei profunde transformări a hărții
Europei. Europa din 1914 număra optsprezece state, cea de după război douăzeci și şase.
În timp ce Franța recăpăta Alsacia și Lorena, Italia obținea teritoriile „iredente” (Trentin,
Trieste), Danemarca primea o parte din Schleswig. Erau create sau întregite unsprezece
state: Finlanda, cele trei state baltice, Polonia, Cehoslovacia, Austria, Ungaria, România,
Serbia - care-i reunea în jurul ei pe toți slavii de sud, transformându-se în Iugoslavia,
Grecia, care lua Tracia de la Bulgaria. Rusia sovietică pierdea teritorii la Oceanul Arctic,
precum și de la Marea Baltică la Marea Neagră, pe o lățime variind între 300 până la 400
de kilometri în profunzime, efectul fiind împingerea Rusiei sovietice spre est. Marii
perdanți erau Germania, Bulgaria și Turcia. Germaniei i se amputa a şaptea parte a
teritoriului şi pierdea a zecea parte din populație. În plus, era tăiată în două: Prusia
Orientală era separată de restul Germaniei prin culoarul Danzig, destinat să-i permită
Poloniei accesul la mare. Bulgaria pierdea teritorii în beneficiul tuturor vecinilor săi,
români, iugoslavi, greci și fusese privată de accesul la Mediterana. Turcia își pierdea
majoritatea teritoriilor fostului imperiu, rămânând cu Asia Mică și o parte infimă din
colțul sud-estic al Peninsulei Balcanice. Imperiul Otoman a dispărut, la fel ca și cel
german sau cel austro-ungar, împărțit între șase state succesoare.
Posesiunile coloniale ale țărilor învingătoare au sporit. Sub forma unor mandate
ale Societății Națiunilor, partea cea mai însemnată a fostelor colonii germane și țările
arabe luate Turciei au fost încredințate Franței și Angliei.
Germania era considerată răspunzătoare pentru război și condamnată să plătească
reparații, nu despăgubiri de război, așa cum se proceda, de obicei. În felul acesta,
Germania era constrânsă la plata unei sume uriașe, care urma să fie stabilită de ulterior de
o Comisie interaliată. Chiar art. 232 al Tratatului de la Versailles recunoștea că resursele
Germaniei nu sunr suficiente pentru asigurarea completă a reparației. Conferința de la
Boulogne (21 iunie 1920) a prevăzut un anumit cunatum, revizuit în 1921, la Conferința
de la Paris. Suma totală a fost fixată la 269 miliarde mărci aur, ce urma a fi plătită în rate,
vreme de 42 de ani. În fața imposibilității Germaniei de a se achita de datoriile stipulate,
se propun soluții de reeșalonare a „reparațiilor”, prin planurile Dawes (1924) și Young
(1930).
În ciuda presiunilor statelor învingătoare, s-a dovedit repede că aplicarea tratatelor
era un proces extrem de dificil și laborios. În plus, nu erau rezolvate toate problemele.
Celor existente li se adăugau altele noi. Aceasta explică de ce au fost semnate mai curând
într-o atmosferă de insatisfacție decât de mulțumire, toată lumea fiind conştientă că, deşi
nu fusese posibil să se realizeze ceva mai bun, aceste tratate nu rezolvau problemele
generate de război și nu dădeau satisfacție părților implicate. După jertfa de sânge și
teribilele pierderi umane și materiale, tratatele nu puteau mulțumi pe nimeni.
 Prima mare sursă de tensiuni a fost generată de reglementările teritoriale.
Împărțirea teritoriului fostelor imperii între statele succesoare a făcut ca minoritățile
naționale să se regăsească, într-o proporție mai mare sau mai mică, în interiorul granițelor
acestora. Este adevărat că numărul minorităților a scăzut de la 60 de milioane, înainte de
război, la 30 de milioane. Problemele au persistat, iar tensiunile naționale s-au acutizat pe
alocuri. Este și cazul României, confruntată cu nemulțumirea unora dintre cetățenii săi
aparținând minorităților etnice și confesionale. Unele dintre aceste noi minorități, cum era
cazul germanilor din Cehoslovacia (sudeții) sau al maghiarilor din Transilvania, populații
dominante altădată, se găseau acum în postura de populație dominată, greu de suportat și
clocotind de conflicte. O altă situație critică, care a generat complicații și care avea să
conducă, în 1938, la Anschluss, a fost cea austriacă. Mulți austrieci îți doreau teritoriul
acesta, pur germanic, să fie reunită cu Germania. Reprezentanții Franței s-au opus
deosebit de viguros, căci Germania ar fi ieşit din război mai puternică deâit înaintea
acestuia. În plus, mai multe regiuni erau disputate: Silezia Superioară între Germania și
Polonia, Fiume între Italia şi Iugoslavia, partea orientală a Ucrainei și a Bielorusiei între
Polonia și Rusia. O serie de țări (Germania, Rusia sovietică, Ungaria, Bulgaria) cereau
revizuirea tratatelor, de care, de altfel, nici celelalte nu erau întru totul mulțumite.
A doua sursă majoră de criză era chestiunea reparațiilor. Stabilirea principiului
reparațiilor de război oferise în timpul conferinței de pace prilejul unor polemici extrem
de dure. Se pornise de la principiul că Germania va trebui plătească toate cheltuielile de
război, dar se ajungea astfel la sume nerealiste, aşa încât s-a revenit la puncte de vedere
mai rezonabile. Oricum, stabilirea sumei totale a reparațiilor de război, apoi încercările de
a obliga Germania să plătească aveau să constituie pentru relațiile internaționale, timp de
peste zece ani, o problemă majoră.
În afară de aceasta, contrar speranțelor președintelui Wilson, Societatea Națiunilor
nu-și putea deloc îndeplini rolul de organizator al păcii. Lipsită de participarea Statelor
Unite, în urma refuzului Senatului american de a ratifica Tratatul de la Versailles, de cea
a Rusiei sovietice care nu fusese invitată, ca și de sprijinul învinşilor, Societatea
Națiunilor (Liga Națiunilor) nu era altceva decât clubul foarte limitat al câtorva țări
învingătoare, fără o autoritate morală deosebită.