CUPRINS

INTRODUCERE ............................................................................................................... 4

CAPITOLUL I – DIPLOMAȚIA ROMÂNEASCĂ ÎN PERIOADA

PREMERGĂTOARE PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL (1878 – 1914)
1.1. Acțiuni vizând recunoașterea independenței de stat ..................................................... 7
1.2. Aderarea la Puterile Centrale pe fondul pericolului rusesc ........................................ 11
1.3. România și războaiele balcanice ................................................................................ 17

CAPITOLUL II – PERIOADA NEUTRALITĂȚII

2.1. Premise ale declanșării conflagrației .......................................................................... 22
2.2. Atitudinea României față de declanșarea războiului .................................................. 24
2.3. Degradarea relațiilor cu Puterile Centrale și apropierea de Antanta .......................... 31

CAPITOLUL III – BELIGERANȚA ROMÂNIEI

3.1. Încheierea Convenției cu Tripla Înțelegere. Declanșarea operațiunilor militare ...... 35
3.2. Prăbușirea frontului răsăritean și consecințele sale politico-militare pentru
România ............................................................................................................................. 39
3.3. Reintrarea țării noastre în război alături de Antanta. Desăvârșirea unității naționale 46

CONCLUZII .................................................................................................................... 52
BIBLIOGRAFIE ............................................................................................................. 55
ANEXE ............................................................................................................................. 57

3
 INTRODUCERE

În literatura de specialitate, istoria Primului Război Mondial, privită sub aspectul

aprecierii responsabilităţilor, a luptelor diplomatice şi militare, a caracterului participării
diferitelor ţări, a măsurii în care realizarea autodeterminării naţionale şi a unificării politice şi
naţionale a unor popoare din Europa centrală şi de sud-est a fost legitimă sau nu, preocupă şi
astăzi, la împlinirea a 100 de ani de la declanşarea Marelui Război opinia publică, cercetarea
ştiinţifică.
Lucrarea îşi propune să analizeze situaţia României la începutul Primului Război
Mondial plecând de la principalele momente de început ale conflagraţiei mondiale pentru a
ilustra contextul general al climatului european, poziţia României faţă de conflict, opţiunile
ei, avantajele, dezavantajele dar şi consecinţele acestor alternative.
În climatul primei jumătăţi a anului 1914, Europa lăsa impresia că este încă
beneficiara unei îndelungate epoci de pace, prosperitate, fericire, simptomele unei conflagraţii
de mari proporţii nu se făceau încă simţite în cadrul popoarelor bătrânului continent. În
realitate, anii premergători războiului nu s-au caracterizat însă, nicidecum prin prosperitate şi
linişte, crize şi războaie au zguduit numeroase ţări iar conflictele sociale erau frecvente.
Trezirea conştiinţei naţionale la popoarele asuprite de către marile imperii vesteau schimbările
care se impuneau în mod firesc unei lumi divizate. Europa era dominată de cele trei mari
imperii: Imperiul Austro-Ungar, Imperiul Ţarist şi Imperiul German.
Evenimentele premergătoare declanşării Primului Război Mondial au evidenţiat
contradicţiile dintre marile puteri, iar conflictele militare regionale au demonstrat pericolul pe
care îl reprezintă pentru pacea generală. În funcţie de interesele şi scopurile proprii urmărite în
cadrul politicii interne, marile puteri s-au grupat în două mari blocuri politico militare. După
reunificarea sa Germania a devenit prima putere germană, luând locul Austriei, pe care o
învinsese în bătălia de la Sadova, din 1866. Pentru a-şi menţine statutul de mare putere,
Austria s-a orientat către estul continentului european încheind pactul dualist cu Ungaria în
1867. Cele două puteri, Austro-Ungaria şi Germania au încheiat o alianţă în 1879, la care va
adera şi Italia în 1882, alcătuind Tripla Alianţă. Din motive legitime de securitate şi pentru
menţinerea independenţei statale la alianţă aderă şi România în 1883. Tot în această perioadă
se desfăşoară o adevărată competiţie în regiunea Balcanilor între Rusia şi Austro-Ungaria,
pentru stabilirea zonelor de influenţă. Rezultatul acestor acţiuni s-a concretizat prin anexarea
Bosniei şi Herţegovinei de către Austro-Ungaria în 1908 şi prin apropierea în acest context a

4
Serbiei faţă de Imperiul Ţarist . În Europa Centrală, conflictul dintre Franţa şi Germania a
rămas deschis, ca urmare a anexării Alsaciei şi Lorenei în 1871. Izolată după înfrângerea de la
Sedan, Franţa s-a aliat cu Rusia în 1893, apoi cu Marea Britanie în 1904. La rândul său Rusia
învinsă în războiul ruso-japonez din 1905, a încheiat o alianţă cu Marea Britanie în 1907.
Astfel, s-a constituit Antanta sau Tripla Înţelegere.
Tensiunile dintre cele două blocuri militare au fost amplificate şi de criza balcanică
din anul 1913 care a avut repercursiuni grave asupra situaţiei internaţionale. Începută prin
declanşarea luptei comune a popoarelor din Balcani împotriva dominaţiei Imperiului Otoman,
criza balcanică s-a amplificat în urma amestecului Austro-Ungariei în conflict ajutată şi
sprijinită de Dubla Monarhie, Bulgaria şi-a atacat foştii aliaţi din primul război balcanic –
Grecia şi Serbia – împreună cu care obţinuse un succes militar important împotriva Imperiului
Otoman. Intervenţia diplomatică a Rusiei şi cea militară a României au determinat capitularea
Bulgariei şi semnarea Pacii de la Bucureşti în 1913 îndelung contestată de Austro-Ungaria.
În contextul unei evoluţii periculoase pe plan regional şi general, România nu mai
putea rămâne în alianţă cu Puterile Centrale în aceste condiţii. Un început de reorientare în
politica externă, se înregistrează încă din 1903, când la conducerea Ministerului Afacerilor
Străine se afla Ion I.C. Brătianu. Motivul l-a constituit agravarea situaţiei românilor din
Transilvania. De altfel în anii premergători Primului Război Mondial lupta românilor din
Imperiul Austro-Ungar se intensifică împotriva asupririi naţionale în vederea obţinerii de
drepturi egale cu a celorlalte naţionalităţi conlocuitoare. Conducătorii politici români au ales
calea tratativelor cu guvernul de la Budapesta. Cererile lor au fost însă respinse sau amânate
la nesfârşit, dovedind că singura cale posibilă era ridicarea la luptă directă nu numai a
românilor, ci a tuturor naţiunilor asuprite din Imperiu pentru emanciparea politică şi socială.
Faţă de intervenţiile Austro-Ungare în Balcani, care ameninţau să declanşeze un război
bulgaro-turc, Ion I.C. Brătianu a început să se distanţeze de Tripla Alianţă invocând faptul că
România nu putea rămâne pasivă la modificarea statu-quo-lui teritorial în sudul Dunării.
Reorientarea politicii externe româneşti a evoluat pe măsură ce interesele naţionale intrau tot
mai mult în contradicţie cu cele ale Austro-Ungariei în Balcani. Dintre marile puteri Austro-
Ungaria, ca urmare a luptei popoarelor pentru emanciparea naţională din cuprinsul său,
manifesta cele mai evidente intenţii de agresiune împotriva vecinilor săi.
Dovada acestei reconsiderări a politicii externe româneşti o constituie vizita ţarului
Nicolae al II-lea la Constanţa şi întâlnirea pe care acesta a avut-o cu regele Carol I la 1/14
iunie 1914. Venirea ţarului la Constanţa a fost urmată de vizita ministrului de externe al
Rusiei, Serghei Sazanov, în România. Plimbarea ostentativă a acestuia, împreună cu Ion I.C.

5
Brătianu la Predeal şi în sudul Transilvaniei a reprezentat o dovadă în plus asupra flexibilităţii
politicii externe româneşti.
Asasinarea lui Franz Ferdinand, moştenitorul tronului Austro-Ungariei şi a soţiei sale
Sofia în ziua de 15/28 iunie 1914 la Sarajevo, a provocat o gravă criză în relaţiile
internaţionale şi a acutizat brusc toate contradicţiile dintre statele europene, o ferind prilejul
aşteptat pentru declanşarea Primului Război Mondial.

6
 CAPITOLUL I

DIPLOMAȚIA ROMÂNEASCĂ ÎN PERIOADA PREMERGĂTOARE

PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL (1878 – 1914)

1.1. Acțiuni vizând recunoașterea independenței de stat

În vara anului 1875, o dată cu răscoalele din Bosnia şi Herțegovina, problema

orientală s-a redeschis. Curând, o bună parte din Peninsula Balcanică era în flăcări. Momentul
a fost hotărâtor şi pentru români, România fiind aşezată între trei imperii şi trebuind să ţină
seama de acest lucru, evitând orice acţiune riscantă. În consecinţă, cu toate că simţămintele
naţiunii române erau favorabile luptei de eliberare a popoarelor balcanice, a mai fost
menţinută, timp de aproape doi ani, neutralitatea. Totodată, s-a încercat, din nou, ca pe cale
diplomatică Poarta să fie determinată, măcar în „ceasul al doisprezecelea”1, la cesiuni. La 16 /
28 iunie 1876 Mihail Kogălniceanu, în calitatea sa de ministru de externe, propunea
Constantinopolului să fie recunoscută „individualitatea statului român”2; era doar o faţadă,
deoarece în fapt revendicările guvernului român reflectau evident dorinţa neatârnării. Poarta a
evitat să dea curs propunerii româneşti.
Ajutând, în măsura posibilului, popoarele balcanice, România şi-a păstrat
neutralitatea mai departe. Primul-ministru Ion C. Brătianu, după ce a constatat, în urma unei
întrevederi cu împăratul Francisc Iosif, că Austro-Ungaria avea de gând să dea mână liberă
Rusiei, cu care se înțelesese, a început să negocieze cu marele vecin de la Răsărit
eventualitatea unei cooperări politico-militare. Iniţiate la Livadia în Crimeea, în luna
septembrie 1876, aceste tratative româno-ruse nu s-au încheiat decât la 4/16 aprilie 1877, prin
semnarea convenţiei de la Bucureşti. În temeiul acesteia, armatei ruse îi era asigurată „libera
trecere prin teritoriul României şi tratamentul rezervat armatelor amice”, iar Rusia „se obliga
a menţine şi a face a se respecta drepturile politice ale Statului Român, astfel cum rezultă din
legile interioare şi tratatele existente, precum şi a menţine şi a apăra integritatea actuală a
României”3. În convenţie nu se amintea nicăieri de supunerea României suzeranităţii
otomane.

1
Ștefan Pascu, Războiul pentru independența României, București, Editura Academiei, 1977, p. 68.
2
Ibidem, p. 69.
3
Nicolae Ciachir, România și Sud-Estul Europei. 1848-1886, București, Editura Științifică, 1968, p. 81.
7
 Evenimentele s-au precipitat. La 12/24 aprilie 1877, Rusia a declarat război Turciei
şi trupele ruseşti şi-au început înaintarea spre Dunăre prin teritoriul României. La rândul ei,
artileria otomană a bombardat oraşe dunărene româneşti şi au fost săvârşite incursiuni pe
malul stâng al fluviului. În această situaţie, s-a ajuns, la 29 aprilie /11 mai 1877, la
proclamarea stării de război, deoarece România „stat de sine stătător, are drept la o viaţă
proprie a sa”. La 9/21 mai a fost proclamată, apoi, într-o atmosferă entuziastă, deplina
neatârnare. „Aşadar, a spus atunci Kogălniceanu, d-lor deputaţi, nu am cea mai mică îndoială
şi frică de a declara în faţa Reprezentanţei Naționale că noi suntem o naţiune liberă şi
independentă”4. Un nou fapt împlinit era săvârşit şi unul din marile idealuri ale românilor se
vedea înfăptuit. România se înfăţişa în faţa lumii ca un stat neatârnat.
Proclamarea independenţei României a fost comunicată puterilor europene prin
intermediul agențiilor diplomatice ale ţării. Marile puteri s-au arătat, în cazul cel mai bun,
rezervate și, majoritatea, răuvoitoare faţă de actul împlinit la Bucureşti. Imperiul otoman a
declarat că-şi păstra „drepturile intacte”, iar Anglia a cerut măsuri de pedepsire.
Franţa a adoptat o poziţie de rezervă. Ducele de Decazes, ministrul francez de externe, a
evitat, un timp, să se întâlnească cu N. Callimachi-Catargi, agentul diplomatic al României la
Paris, iar apoi a declarat că actul realizat la Bucureşti dăduse „libertate” puterilor, scutindu-le
de garanţia acordată României. Ceva mai binevoitoare, de data aceasta, a fost Austro-Ungaria.
Agentului român Ioan Bălăceanu i s-a declarat că urma să se ia o hotărâre în această problemă
„când va fi vorba despre reglementarea şi recunoaşterea rezultatelor în urma războiului”5.
Această atitudine va fi în general apoi adoptată de toate puterile. Germania, mai pragmatică,
dar dezvăluind şi o neîndoielnică notă de „cinism de mare putere” a condiţionat poziţia ei în
problema independenţei statului român „de felul cum interesele supuşilor şi acționarilor
germani vor fi reglementate în România”. Chiar şi Rusia – cu care se acționase în colaborare
și care în curând avea să solicite concursul militar al României – a evitat de a se situa pe o
poziţie de categorică recunoaştere în problema neatârnării şi a acceptat independenţa doar de
facto, lăsând soluţia finală „ansamblului puterilor europene”. Doar Italia, deşi nu s-a angajat
într-o recunoaştere, a manifestat cel puţin o evidentă simpatie. Secretarul general al
Ministerului de Externe al Italiei a declarat agentului diplomatic român că „totul depinde de

4
Mihail Kogălniceanu, Documente diplomatice, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1972, p. 130.
5
Nicolae Ciachir, Rolul României în lupta de eliberare a popoarelor din Sud-Estul Europei în anii 1875 – 1878,
în „Anale de Istorie”, XXVII (1981), nr. 3, p. 94.
8
soarta armelor” şi el mai adăugase, în mod semnificativ, că „nimeni nu poate reîntoarce
râurile, în munţi, la izvorul lor”6.
În situația astfel creată, participarea efectivă a României la război se impunea cu
întreaga acuitate. Statul român trebuia să-şi dovedească pe această cale capacitatea de a fi
liber şi să-şi susţină dreptul la deplină independenţă. Este ceea ce s-a făcut în cursul războiului
purtat la
sudul Dunării. Neîndoielnic însă că şi în această nouă fază s-au impus României eforturi pe
plan diplomatic. Participarea armatei române a trebuit singularizată şi reglementată în
tratative cu marele aliat, ceea ce acesta a acceptat numai datorită situaţiei grele militare în care
s-a aflat la un moment dat. Pe câmpul de luptă aportul armatei române a fost important şi el
poate fi considerat o componentă de seamă a înfrângerii Imperiului otoman.
La începutul anului 1878, după ce la 28 noiembrie/10 decembrie 1877 Plevna
capitulase în faţa armatelor româno-ruse, armatele ruse au ajuns în apropiere de
Constantinopol. Imperiul otoman a fost constrâns să ceară armistiţiu şi să accepte inițierea
negocierilor de pace. Cu tot aportul militar important şi, poate, chiar hotărâtor al României,
guvernul țarului Alexandru II a refuzat însă participarea trimisului român la negocieri.
Colonelul Eraclie Arion, trimis al guvernului român, nu a putut, în consecinţă, să ia parte la
tratative. Negocierile de pace, purtate bilateral doar între Rusia şi Turcia, s-au încheiat la 19
februarie/3 martie, prin semnarea preliminariilor de pace de la San Stefano. Era recunoscută
independenţa Serbiei, Muntenegrului şi României, se crea un principat autonom al Bulgariei,
se hotăra autonomia administrativă a Bosniei şi Herțegovinei; Turcia accepta plata unei
importante despăgubiri de război Rusiei, cedându-i, totodată, patru cetăţi din Caucaz şi
Dobrogea; pe aceasta din urmă, Rusia îşi rezerva dreptul de a o schimba „cu partea Basarabiei
detaşată la 1856”7, asupra căreia nu avea nici un drept, cum nu avea nici asupra Basarabiei în
totalitatea ei.
Tratatul de la San Stefano a fost primit cu dezaprobare de puterile europene,
nemulţumite că nu luaseră parte la tratative şi unele că nu avuseseră foloase, iar de România,
cu adâncă mâhnire, datorită nu numai refuzului cercurilor conducătoare țariste de a-i accepta
reprezentarea la masa negocierilor, ci, mai ales, din cauza unora dintre stipulațiile
documentului. Rusia nu respectase convenţia din 4/16 aprilie 1877 în care se prevăzuse
menţinerea integrităţii României şi pretindea din nou un teritoriu pe care-l luase Moldovei în
1812 pentru a-l restitui parţial în 1856 ; în schimb, „dădea” României un teritoriu românesc

6
Ibidem, p. 97.
7
V. Chereșteșiu (coord.), Documente privind istoria României. Războiul pentru independență, vol. II, București,
Editura Academiei, 1952, p. 490.
9
care la începutul veacului al XV-lea fusese luat de otomani de la Ţara Românească. Au urmat
fricțiuni diplomatice, o vie polemică de presă, ca şi pregătiri militare. Armata română a
continuat să fie ţinută pe picior de război, s-a plănuit chiar o eventuală retragere a guvernului
şi a domnitorului în Oltenia, şi, la ameninţările Rusiei ţariste privind o dezarmare a armatei
româneşti, s-a răspuns demn că armata României „va putea fi strivită, dar nu dezarmată”8.
Opoziţia puterilor europene faţă de încheierea bilaterală a tratatului de la San
Stefano, ca şi ameninţarea pentru Rusia de a fi implicată într-un nou război, în cadrul căruia ar
fi trebuit să înfrunte trei sau patru mari puteri, au determinat diplomaţia ţaristă la concesii. Au
fost purtate negocieri secrete între reprezentanții marilor puteri. Bismarck, intitulându-se un
„samsar cinstit”, a reuşit să convingă Rusia asupra necesităţii de a accepta discutarea din nou
a problemelor pe care ea le crezuse rezolvate la San Stefano. Drept urmare, s-a întrunit la 1/13
iunie 1878 la Berlin un congres de pace, la care, de data aceasta, ca şi la Paris în 1856, au
participat toate marile puteri. Reprezentarea justificată a României, ca şi a altor mici state, n-a
rost acceptată nici de data aceasta. Dezbaterile congresului au durat o lună de zile, dar ele au
îmbrăcat, în bună măsură, un caracter formal, problemele esenţiale fiind rezolvate prin
negocierile secrete anterioare. Delegaţii români – primul-ministru Brătianu şi ministrul de
externe Kogălniceanu – au fost „auziţi”, dar nu „ascultați” – după expresia cinică a lui
Bismarck – în ziua de 19 iunie / 1 iulie 1878. Ei au pledat cu energie cauza independenţei şi a
integrităţii teritoriului român9.
La mai puţin de două săptămâni, la 1/13 iulie 1878 reprezentanţii marilor puteri au
semnat tratatul de la Berlin. Austro-Ungaria şi Anglia obţineau satisfacerea revendicărilor lor
anexioniste, pentru care, în fapt, contestaseră viabilitatea tratatului ruso-turc anterior; cea
dintâi – administrarea provinciilor Bosnia şi Herțegovina, iar cea de-a doua – insula Cipru.
Tratatul recunoștea, punând însă diverse condiţii restrictive, independenţa Serbiei,
Muntenegrului şi României. Prin tratat, României îi reveneau Delta Dunării, Insula Şerpilor şi
Dobrogea, de la est de Silistra şi până la Mangalia; în schimb, ea era din nou obligată să
cedeze Rusiei sudul Basarabiei. În sfârşit, tratatul de la Berlin despărţea principatul bulgar
creat prin tratatul de la San Stefano într-un principat autonom, cu un teritoriu mai restrâns, şi
în provincia autonomă a Rumeliei orientale, care, în scurtă vreme, înlăturându-se bariere
artificiale, s-a unit cu statul bulgar.
În curs de o jumătate de secol, națiunea română străbătuse un lung şi anevoios drum,
depăşise obstacole şi-şi afirmase însuşirile. Prin stăruitoarele ei silințe, statul național a fost

8
Ibidem, p. 491.
9
Dan Berindei, Diplomația românească modernă, București, Editura Albatros, 1995, p. 175.
10
constituit, prima etapă a unităţii statale fusese realizată, în 1859, pe temeiurile revoluțiilor din
1821 şi 1848. Prin proclamarea independenţei, România se integra pe deplin statelor suverane
şi de sine stătătoare ale lumii. „Anul 1877, scria Timotei Cipariu, formează aurora plăcută a
unui viitor plin de glorie”, iar pentru studenții transilvăneni și bucovineni se întărea credința
că „din România, independentă…în curând se va naște România mare”10.

1.2. Aderarea la Puterile Centrale pe fondul pericolului rusesc

Primii cinci ani de independență au constituit, sub raportul activității internaționale, o

experiență dură pentru România. Concluzia pe care trebuiau s-o tragă oamenii politici români
era aceea a necesității unei alianțe suficient de puternice pentru a putea face față presiunilor
din exterior. Mai ales modul cum fusese tratată România în problema Dunării dovedea
necesitatea unei asemenea soluții11.
Realizarea unei alianțe nu era însă, în condițiile amintite, atât de facilă. Toate
posibilitățile prezentau diferite inconveniente. Opțiunea trebuia deci să se îndrepte spre soluția
care prezenta dezavantaje mai mici. Ea nu putea consta într-o alianță cu statele din sud-estul
Europei. Acestea aveau interese asemănătoare cu ale României și între ele se stabiliseră relații
normale imediat după 1878. Forțele lor erau însă reduse, neputând constitui un sprijin
substanțial în confruntările internaționale. De altfel, și micile state vecine din sud au intrat
după 1878 în sfera de influență a unor state mari, Bulgaria în cea a Rusiei, care-și rezervase
importante drepturi în organizarea statului bulgar, Serbia s-a apropiat de Austro-Ungaria, cu
care a încheiat, în condiții de inegalitate, un tratat în 1881. Soluția nu putea fi decât o alianță
cu una dintre marile puteri. Aceste alianțe au agravat climatul internațional având consecințe
directe în declanșarea Primului Război Mondial.
Punctul de plecare l-a constituit alianța între Germania și Austro-Ungaria (1879),
îndreptată împotriva celor două rivale, Franța și, respectiv Rusia care apoi s-a transformat în
Tripla Alianță prin alăturarea Italiei celor două Puteri Centrale (1882). Apoi, în 1891 – 1893,
s-a realizat alianța franco-rusă, nucleul celui de-al doilea bloc politic-militare. Astfel
pregătirile în vederea unui mare conflict erau evidente și ele s-au reflectat nu numai într-o
accelerată cursă a înarmărilor, ci și în preocuparea de a realiza noi alianțe. Eforturile esențiale,
în această privință al celor două grupări s-au îndreptat, firesc, spre Marea Britanie, care a

10
Idem, Constituirea României moderne (1821 – 1878), vol. VII, tom I, București, Editura Enciclopedică, 2003,
p. 698.
11
Teodor Pavel, Mișcarea românilor pentru unitate și diplomația Puterilor Centrale: 1878 – 1895, Timișoara,
Editura Amarcord, 1979, p. 63.
11
preferat însă, cu excepția unor avansuri temporare, fără obligații precise, să-și păstreze mai
vechea sa politică de neangajare până în 1904, când a încheiat ,,Antanta Cordială” prin tratatul
cu Franța; chiar după 1907, când s-a definitivat cea de-a doua grupare prin alianța anglo-rusă,
diplomația londoneză s-a manifestat dispusă să oscileze încă. În același timp, conducătorii
celor două blocuri au avut în vedere și atitudinea unor state mai mici. În acest context s-a
înscris deosebita atenție pe care marile puteri au acordat-o României. Interesul a fost variabilă
în funcție de diferitele momente concrete ale evoluției situației internaționale, dar au constitui
o constantă a întregii perioade, fiind evidente, în mod firesc, mai ales la cele două imperii
vecine, Austro-Ungaria respectiv Rusia.
Prin poziția sa, România prezenta o deosebită importanță din punct de vedere
strategic. România putea să devină în cazul unui război o barieră sau o punte de legătura în
Balcani. Acest lucru era deosebit de important pentru Rusia, faptul prezentând însemnătate și
pentru Germania dar, mai ales, pentru Austro-Ungaria care, din cauza înfrângerilor din 1866,
pierderea posesiunilor italiene și completa excludere din Germania, ca urmare a constituirii
Reichului, au determinat diplomația vieneză să promoveze mai hotărâtă o politică de
penetrare în sud-estul Europei. Pe de altă parte, România era cel mai puternic stat în acest
frământat sud-est al Europei. Apoi, România dispunea de importante resurse naturale, ea
poseda, de asemenea, un bun sistem de comunicații și telecomunicații și în sfârșit, nu se putea
face abstracție de armata română, chiar dacă prin natura lucrurilor, efectivele ei erau mult mai
reduse decât acelea al marilor puteri. Datorită acestor lucruri, importanța României pe plan
internațional a crescut. Această situație fiind subliniată cel mai bine de diplomația germană
care considera Bucureștii ca fiind drept ,,punctul central de supraveghere și apreciere a
întregului complex al problemei orientale”12.
Acest interes al marilor puteri a asigurat diplomației române un câmp mai larg de
acțiune. În același timp, însă, el a ridicat și dificultății fiindcă România își cucerise de curând
independența iar preocuparea fundamentală trebuia să fie dezvoltarea internă, care nu se putea
realiza decât în condiții de liniște. Izvoarele externe ale vremii subliniază frecvent intențiile
pacifice ale guvernelor ei, afirmate constant de oamenii politici români. Cum însă era un stat
mic, România nu putea face abstracție de situația internațională. Acesteia i s-a acordat o
atenție deosebită, nu numai de factorii de decizie, ci și de întreaga opinie publică13.
Experiențele din timpul Războiului de Independență (1877-1878) și de la Congresul
de la Berlin (13 iunie - 13 iulie 1878) l-au făcut pe regele Carol I (1866-1914), precum și pe

12
Gh. Platon (coord.), Istoria Românilor, vol. VII, tom. II, București, Editura Enciclopedică, 2003, pp. 233-234.
13
Idem, România în relațiile internaționale 1699-1939, Iași, Editura Junimea, 1980, p. 307.
12
politicieni să înțeleagă pericolele urmării unor obiective de politică externă ce nu se bucurau
de sprijinul uneia sau mai multora dintre marile puteri. Ei erau convinși că doar aderarea la
un sistem de alianțe putea să promoveze interesele de politică externă ale țării și să ofere
protecție împotriva periculoaselor presiuni din afară. Examinând posibilitățile unei alianțe
durabile, puternice, Regele și primul ministru Brătianu respingeau un partener după altul ca
nesatisfăcători. Vecinii mici ai României ofereau posibilitatea unei alianțe regionale, întrucât
interesele lor erau, în genere, similare. Dar Bulgaria era slabă și nu putea oferi un ajutor
efectiv într-o confruntare internațională. În plus, ea intrase în sfera de influență rusă. Serbia,
cu care România avusese îndelungate relații de prietenie, era de asemenea slabă și, în orice
caz, se legase de Austro-Ungaria printr-un tratat la 1881. În calculele lor au ajuns însă treptat
la hotărârea de a lega țara de una dintre marile puteri14.
În mod tradițional, orientarea românilor se îndrepta spre Franța. Înfrântă în 1871,
aceasta slăbise însă pentru un timp și, pe de altă parte, fusese izolată prin abila acțiune
diplomatică a cancelarului german Otto von Bismarck. Interesul ei se îndrepta deci mai puțin
spre sud-estul Europei. Pe de altă parte, o diminuare a simpatiilor românești s-a produs
datorită atitudinii diplomației franceze în timpul Congresului de la Berlin și în perioada
imediat următoare, Franța fiind printre ultimele puteri care au recunoscut independența
României. Apoi relațiile comerciale s-au păstrat mai multă vreme la un nivel scăzut, iar piața
financiară a rămas închisă României, financiarii francezi preferând să participe la
împrumuturile române prin intermediul băncilor germane. Așadar o alianță cu Franța era
foarte greu de realizat și nu prezenta nici un interes deosebit. Cu Rusia, aliatul din 1877,
guvernul român ajunsese într-o stare de încordare, ca urmare a atitudinii acesteia din 1878.
Importante dificultăți au intervenit și în raporturile cu celălalt mare vecin, Austro-Ungaria.
Problema esențială a raporturilor cu Austro-Ungaria o constituia situația românilor din
Transilvania. Realizarea dualismului austro-ungar în 1867 i-a pus pe românii din Transilvania
în fața gravei amenințări a deznaționalizări forțată, iar o alianță a României cu guvernul unui
stat care oprima câteva milioane de români putea părea astfel opiniei publice ca o abdicare de
la sprijinirea unor interese vitale al propriului popor.
În aceste condiții, soluția care se putea impune era aceea a unei alianțe cu Germania.
Imperiul creat în 1871 prezenta și avantajul că era principala putere militară a Europei,
dispunând, în același timp de o importantă și dinamică forță comercială. Dar, dacă relațiile cu
Germania ofereau însemnate avantaje, ele prezentau și inconvenientul major că nu puteau fi
concepute decât prin acceptarea situației create de alianța austro-germană din 1879;

14
Keith Hitchins, România 1866-1947, ediția a II-a, București, Editura Humanitas, 1998, pp. 144-145.
13
aproprierea de Germania trebuia să însemne, în același timp, și o apropriere de Austro-
Ungaria. Ultima soluție, evident, venea în contradicție cu interesul național al românilor. Însă
câteva elemente favorizau o realizare temporară a ei. În 1879 și 1882 Germania, Austro-
Ungaria și Italia, realizaseră o puternică grupare, de natură să domine un timp viața
internațională. Aproprierea de Tripla Alianță oferea deci o garanție mai puternică decât o
alianță cu o singură mare putere. Apoi, din cele trei membre ale acestui prim bloc politico-
militar, cu Germania și Italia nu existau divergențe fundamentale. În sfârșit, aproprierea era
favorizată de importanți factori economici și politici.
Relațiile comerciale ale României cu Austro-Ungaria și Germania erau deosebite de
dezvoltate. Cerealele și vitele românești se îndreptau în bună măsură spre piețele din Europa
centrală care, la rândul lor, ofereau o mare parte a importului românesc de produse industriale.
Schimbul s-a intensificat ca urmare a Convenției comerciale cu Austro-Ungaria din 1875, deși
consecințele negative ale acesteia pentru industria românească au fost viu criticate după 1878.
Aceste relații erau de natură să determine anumite grupuri la acceptarea unei aproprieri de
Puterile Centrale. Pentru marii producătorii agricoli, îndeosebi, ar fi putut crea condiții mai
favorabile pentru desfacerea grânelor și vitelor lor. Se adăuga apoi și faptul că piața financiară
germană oferea largi posibilități pentru contractarea unor împrumuturi. O apropriere de
Puterile Centrale era favorizată și de importanți factori politici15.
Partizanii cei mai consecvenți ai orientării spre Berlin și Viena erau, D.A. Sturdza,
regele Carol I precum și Ion C. Brătianu16. De asemenea P.P. Carp a avut un rol important în
tratativele diplomatice din 1883 iar Titu Maiorescu a teoretizat cu doi ani înainte necesitatea
aproprierii României de Puterile Centrale, într-un articol publicat în ,,Deutsche Revue”.
Factorii menționați s-au dovedit suficienți pentru o apropriere oficială a României de Puterile
Centrale. Acesta nu înseamnă însă că apropierea a fost doar rezultatul acțiunii diplomației
române17. Aderarea României la alianța Puterilor Centrale a fost discutată de Bismarck și
Brătianu la Berlin, în martie 1880. Prim-ministrul român și-a exprimat interesul pentru un
tratat cu Germania, dar Bismarck a preferat să nu intre în amănunte. Acesta a sugerat, în
schimb, că dacă România ar putea ajunge mai întâi la un acord cu Austro-Ungaria, ea ar putea
apoi să realizeze și legătura dorită cu Germania. Cam în același timp, ministru de externe
austro-ungar, Heinrich von Haymerle, îl încuraja pe regele Carol să caute o soluție în vederea
realizării unei alianțe. El credea că interesele celor două țări sunt ,,identice”, înțelegând prin

15
Gh. Platon (coord.), Istoria Românilor, vol. VII., tom. II., p. 241-242.
16
Paraschiva Câncea, Mircea Iosa, Apostol Stan, Istoria Parlamentului și a vieții parlamentare din România
până la 1918, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1983, p. 294.
17
Gh. Platon, op. cit., vol. VII., tom. II., p. 245.
14
aceasta nevoia lor de a ridica o barieră în calea ,,slavizării” Europei de Răsărit sub egida
Rusiei. Cu toate acestea, relațiile încordate cu privire la comerț și la Dunăre stăteau în calea
unei apropieri. Bismarck a luat inițiativa reluării negocierilor cu România în august 1883
profitând de vizitele întreprinse de Carol I la Viena și Berlin. Astfel s-a ajuns la un acord final
în toamnă, când la 7 septembrie, Bismarck și Brătianu s-au întâlnit la Gastein. Cu această
ocazie Bismarck, a sprijinit alianța Românie cu Puterile centrale. El privea problema dintr-o
perspectivă general europeană. Întărind poziția Austriei în răsărit și prin aceasta micșorând
probabilitatea unui război cu Rusia, un tratat cu România, socotea el, ar mări perspectivele de
pace și de stabilitate în Europa18.
În continuare la tratativele preliminare de la Viena, desfășurate între 23 și 27
septembrie guvernul condus de I.C. Brătianu și regele au insistat ca Tratatul să fie încheiat cu
Germania. Însă conștientă de ,,fisura” astfel deschisă, ,,din pornire”, în cadrul acestei alianțe,
și date fiind relațiile ei deja angajate cu Austro-Ungaria, Germania a rămas neînduplecată și a
cerut, ferm, încheierea Tratatului cu Austro-Ungaria, la el urmând să adere imediat și
Germania. În urma aceste poziții tranșante a Germaniei, ministrul de externe austro-ungar
Kálnoky și premierul român Brătianu au căzut de acord asupra proiectului unui tratat19.
Tratatul de alianță între România și Austro-Ungaria s-a semnat la Viena, la 18/30
octombrie 1883, de cei doi miniștri de externe: D.A Sturza și Kálnoky. Tratatul de alianță se
compunea dintr-un preambul și șapte articole și anume: în preambul, împăratul Austro-
Ungariei și regele României stabilesc caracterul pur defensiv și conservator al Tratatului care
avea drept scop ,,de a asigura ordinea politică și de a garanta contra tuturor eventualităților
prietenia perfectă care îi leagă”; art. 1 prevedea angajamentul părților contractante de a nu
intra în alianțe ostile unei dintre părți, de a-și acorda sprijini reciproc ,,în limita intereselor
lor”. Celelalte articole prevedeau că părțile contractante se angajau să se ajute reciproc în
cazul unui atac neprovocat, să cadă de acord asupra măsurilor ce trebuie luate în cazul
amenințării de agresiune și să nu încheie pace separată. Tratatul se încheia pe o perioadă de 5
ani și se putea prelungi pe încă trei ani, dacă nici una dintre părți contractante nu l-ar fi
denunțat sau nu ar fi cerut vreo modificare. Tratatul urma să rămână secret și trebuia să fie
ratificat în trei săptămâni de la data semnării20.

18
Keith Hitchins, op. cit., pp. 148-149.
19
G. D. Iscru, Istoria modernă a României, ediția a II-a, vol. II., București, Editura Casa de Editură și Librărie
„Nicolae Bălcescu”, 1998, p. 237.
20
Vladimir Osiac, Istoria Modernă a României, Craiova, Editura Universitaria, 1999, pp. 263-264.
15
 Respectarea sau nerespectarea de către România a obligațiilor asumate prin Tratatul
de alianță din 1883 s-a pus, precum se știe, în contextul izbucnirii primului război mondial21.
Asasinarea arhiducelui moștenitor al tronurilor de la Viena și Budapesta, Franz
Ferdinand și al soției acestuia, Sofia, la Sarajevo, la 15/28 iunie 1914 a provocat conflictul
armat austro-ungaro-sârb cu complicații deosebite ce au dus la declanșarea războiului
mondial. Considerându-se victimă Austro-Ungaria a declarat război Serbiei la 15/28 iulie
1914. Îndată după declanșarea războiului, Austro-Ungaria a trecut la presiuni diplomatice
asupra guvernului român, spre a determina România să intre în război alături de Puterile
Centrale. Însă Tratatul de Alianță din 1883, avea un caracter defensiv. Art. 2 al acestui tratat
prevedea că cele două părți, Austro-Ungaria și România, se obligau să se sprijine militar în
cazul în care una din ele ar fi atacate, constituind obiectul unei agresiuni. Guvernul român
avea însă și un alt motiv pentru a nu da curs solicitării de a intra în război alături de Puterile
Centrale. Acesta era determinată de intensificarea politici de maghiarizare asupra românilor
din Transilvania. În această situație, o participare a României la război alături de Dubla
Monarhie, în cuprinsul căreia românii erau supuși unei aspre asupriri naționale, reprezenta un
fapt imposibil moral. Regele Carol I, deși dorea să pună în aplicare tratatul de alianță – în
pofida caracterului defensiv al acestuia – nu a putut ignora dificultățile care împiedicau
obținerea acordului țării de a intra în război alături de Puterile Centrale 22. Cu toate presiunile
făcute de către Puterile Centrale pe diferite canale și metode și contrar convingerii regelui
Carol I, Consiliul de Coroană întrunit la 3 august 1914 și Consiliul de Miniștri, convocat
imediat, au hotărât neutralitatea României, ceea ce corespundea intereselor întregului popor
român. Regele Carol I în scrisoarea trimisă împăratului Franz Joseph îi comunică decizia
Consiliului de Coroană pentru o politică de neutralitate, asigurându-l că vor fi luate măsuri cu
caracter militar pentru a nu se permite ocuparea țării de către trupele rusești. Adoptarea
poziției de neutralitate din partea României, care era legată printr-un tratat de Tripla Alinuță,
a fost un pas hotărâtor pentru desprinderea de Puterile Centrale23.
În concluzie, sintetizând rezultatele tratatului de alianță a României cu Puterile
Centrale și urmările sale putem spune că: România a ieșit din izolarea politică de care era
amenințată și a evitat astfel posibilitatea unei înțelegeri politice a Austro-Ungariei și Rusiei pe
seama ei; țara noastră și-a consolidat pozițiile în sud-estul Europei și a dobândit anumite
garanții de securitate, punându-se consacra operei de dezvoltare internă; tratatul din 1883 a
consolidat pozițiile dinastiei de Hohenzollern în România și prin aceasta și încrederea marilor

21
G. D. Iscru, op. cit., p. 237-239.
22
Gh. Platon (coord.), op. cit.,vol. VII., tom. II., pp. 396-397.
23
Nicolae Ciachir, Marile Puteri și România 1856-1947, București, Editura Albatros, 1996, p. 157.
16
puteri – Germania și Austro-Ungaria – ele socotind politica României ca un factor de
stabilitate în sud-estul european24.
Cu toate aceste în România tratatul, semnat cu Austro-Ungaria a fost nepopular
pentru toți cei care au intuit încheierea lui, dar, în contextul aranjamentelor politico-militare
de la începutul deceniului al nouălea al secolului XIX-lea, el reprezenta o garanție pentru
statul român independent, cu atât mai mult că respectivul act nu a impietate asupra idealului
secular, unirea Transilvaniei cu România, deoarece în momentul respectiv nu era posibilă
înfăptuirea acestui deziderat al întregii națiuni, iar o revoluție a popoarelor care ar fi dus la
sfărâmarea Austro-Ungariei nu era încă la ordinea zilei25.

1.3. România și războaiele balcanice

Războaiele Balcanice au constituit deznodământul firesc al unei îndelungi evoluţii

anterioare a situației din sud-estul Europei. Procesul eliberării popoarelor creştine de sub
dominaţia otomană a marcat anterior de importante realizări, nu era însă terminat. Problema
complicată rămânea aceea a Macedoniei, aflată încă în cadrul Imperiului otoman
a cărei populaţie constituise obiectul a numeroase represalii. Înlăturarea dominației
otomane constituia astfel un obiectiv esenţial în politica externă a statelor balcanice și
anunţa un iminent conflict între acestea şi Poartă. Izbucnirea sa a fost grăbită de
împrejurările de după 1908. Constrâns să accepte anexiunea Bosniei şi Herțegovinei,
guvernul sârb şi-a îndreptat deocamdată atenţia spre teritoriile locuite de conaționalii
lor în Imperiul otoman. La rândul său, Bulgaria dorea să completeze succesul din
1908, când, unită cu Rumelia, s-a proclamat Regat, prin alipirea unor teritorii macedonene.
În sfârşit, Grecia ducea o mai activă politică externă, după ce conducerea guvernului
fusese preluată de Venizelos, care se remarcase ca lider al mişcării naționale din
Creta. Intenţiile celor trei guverne au fost facilitate de izbucnirea, în 1911, a Războiului
Italo-Turc, ca urmare a căruia Imperiul otoman a fost nevoit să cedeze Tripolitania și
Cirenaica. Conflictul l-a slăbit considerabil şi a sugerat posibilitatea înfrângerii sale
de trupele reunite ale micilor state balcanice. Între acestea, au început tratative, favorizate şi
de sprijinul primit din partea diplomaţiei ruse26.
Principalul subiect al acestor negocieri a fost Macedonia. Însă imposibilitatea
stabilirii unei graniţe etnice a făcut ca acordul să fie provizoriu. Tratatul încheiat între Regatul

24
Vladimir Osiac, op. cit., p. 264.
25
Nicolae Ciachir, op. cit., pp. 125-126.
26
Melanica-Rita Barbu, România și Războaiele Balcanice (1912-1913), București, Editura Pro Universitaria,
2013, p. 23.
17
Serbiei şi cel al Bulgariei stipula că fiecare din cele două ţări trebuia să primească o parte a
Macedoniei, statutul zonei mediane urmând să fie stabilit ulterior, sub arbitrajul Rusiei. De
asemenea, diplomaţia bulgaro-sârbă a ajuns la o înţelegere care era îndreptată nu numai
împotriva Imperiului otoman, ci şi împotriva vecinilor din nord. Astfel, Bulgaria se angaja să
intervină cu o armată de 200 000 de oameni în cazul atacării Serbiei de către Austro-Ungaria,
iar Serbia cu 150 000 de oameni dacă Bulgaria va fi atacată de România27.
Pe aceste baze s-a creat Tratatul de alianţă din 13 martie 1912, completat ulterior cu
o convenţie militară. Paralel, s-au purtat convorbiri între Bulgaria şi Grecia, din care a rezultat
alt tratat de alianţă.
Toate aceste evenimente au trecut aproape neobservate de către clasa politică
română, care în acel moment era implicată de situaţia internă, mai exact de afacerea
tramvaielor. Această afacere care a frământat clasa politică din acea vreme poate fi rezumată
ca o luptă de interese între partidul liberal, mai exact Parlamentul liberal, care promulgase în
1909 „legea tramvaielor comunei Bucureşti” şi pe baza căreia se va înfiinţa o „societate
comunală Bucureşti” 28
, iar în cealaltă tabără fiind conservatorii-democraţi ca P.P. Carp
(prim-ministru în 1911) şi Al. Marghiloman (ministru de interne) care intervin şi transformă
totul într-o problemă de ordin politic, susţinând că S.T.B – ul (Societatea Tramvaielor
Bucureşti) a fost o afacere liberală. Un armistiţiu politic29 a fost în cele din urmă încheiat între
cele două tabere în timpul vacanţei parlamentare a anului 1912.
Toate partidele politice din România încep să devină interesate de ceea ce se
întâmplă în Peninsula Balcanică. La începutul lunii august 1912, Imperiul otoman era încolţit
de italieni, de răscoala albanezilor şi de ameninţările alianţei balcanice.
În tot acest timp, cabinetele europene încep să intervină pentru a preveni războiul pus
la cale, în special după 1 august 1912, când contele Berchtold propune autonomia Macedoniei
şi descentralizarea sa, el cerând totodată ca marile puteri să-l ajute. Presiunile încep să apară
din toate părţile. Diplomaţia austriacă cerea neutralitatea României în cazul unui război
balcanic, marile puteri fac presiuni neoficiale pentru a evita un eventual conflict, iar Rusia
încuraja alianţa statelor balcanice împotriva Turciei.
Pe data de 7 august încep luptele, trupele muntenegrene invadând teritoriul turcesc.
În zilele următoare starea de spirit trădează intenţiile statelor aliate din Balcani şi anume că
războiul cu Turcia este inevitabil, război care se baza în principal pe neutralitatea României.

27
Nicu Pohoață, Politica externă a României în timpul războaielor balcanice (1912-1913), București, Editura
Antet, 2012, p. 117.
28
N. Ştefănescu-Iaccint, Războiul Româno-Bulgar, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice şi Editură „Minerva”,
1914, p. 11.
29
Ibidem, p. 39.
18
După 15 septembrie 1912, Serbia şi Bulgaria încep să-şi mobilizeze forţele armate iar pe
17/30 octombrie, împreună cu Grecia, încep ostilităţile împotriva Turciei.
Diplomaţia europeană a rămas la început pasivă fiind încrezătoare în victoria armatei
otomane. Însă Poarta va fi obligată să ceară armistiţiu, încheiat la 23 noiembrie/ 3 decembrie,
datorită succeselor obţinute de aliaţi. Tratativele de pace încep la Londra, însă o mişcare în
Constantinopol care schimbă puterea face ca războiul să reizbucnească pe 21 decembrie 1912/
3 februarie 1913. Marile puteri, temându-se de noile complicaţii ce ar putea apărea, intervin şi
fac ca pe 17/30 mai să fie semnate preliminariile de pace de la Londra.
Imperiul otoman ceda aliaţilor teritoriile situate la vest de linia Enos–Midia şi Creta,
situaţia Albania şi a insulelor din Mării Egee urma să fie rezolvată de marile puteri. Astfel
primul război balcanic lua sfârşit, însă nu va încheia toate disputele.
În timpul războiului, clasa politică română a fost şi ea implicată în luptele
diplomatice, fapt ce a determinat din partea marilor puteri o sporire a interesului. Partizan al
păstrării statu-quo-ului în Balcani, guvernul român s-a manifestat împotriva conflictelor,
rămânând într-o poziţie de neutralitate. Încă din timpul războiului Italo-Turc, a căutat o
aplanare a conflictului şi limitarea consecinţelor sale pentru Imperiul otoman. Acest lucru îl
putem observa din spusele lui Titu Maiorescu către Sefa Bey şi anume că „e în interesul
Turciei să încheie pacea cu Italia şi că M. Sa Regele are de gând să se adreseze în acest sens
direct M. Sale Sultanului”30.
După ce izbucneşte pe 17/30 octombrie noul conflict, România se declară neutră,
refuzând o propunere de alianţă cu Imperiul otoman, al cărui guvern cerea mai târziu sprijinul
diplomaţiei române împreună cu cel al marilor puteri de a preveni intrarea bulgarilor în
Constantinopol.
Atitudinea guvernului român a fost cel mai bine expusă de Titu Maiorescu, care îi
spunea la 16/19 octombrie ministrului bulgar la Bucureşti că neutralitatea României este
firească, însă dacă vor avea loc schimbări teritoriale în Balcani, România va avea cuvântul ei
de spus. Lucru ce părea inevitabil, astfel a început să apară ideea de modificare a graniţei
dobrogene în favoarea României.
Odată cu apariţia acestei idei, marile puteri, în special Franţa şi Rusia, se declară în
favoarea României încercând prin această metodă să atragă România în Antanta. Eforturile
diplomaţiei antantiste nu au lăsat indiferente Austro-Ungaria. În aceste sens, diplomaţia

30
Titu Maiorescu, Opere. Vol. I, București, Editura Științifică, 1977, p. 78.
19
austro-ungară dădea asigurări României că se pronunţă pentru participarea ei la o posibilă
conferinţă a ambasadorilor şi considerarea firească necesitatea unei rectificări de frontieră31.
Eforturile Puterilor Centrale în vederea păstrării alianţei României au continuat şi, în
cele din urmă, au dus la o reînnoire a tratatelor încheiate anterior. Însă eforturile antantiste nu
au rămas fără ecou, prin urmare România a acceptat propunerea Marii Britanii de a discuta
problema graniţei dobrogene într-o conferinţă europeană ce va avea loc la Sankt Petersburg.
Acest lucru a reprezentat prima lovitură dată Puterilor Centrale. La această conferinţă
României i s-a acordat Silistra, toate puterile acceptând acest lucru.
Evoluţia evenimentelor de după conferinţă a contribuit însă la desprinderea României
de Puterile Centrale. Între aliaţii din Primul Război Balcanic au început să apară neînţelegeri
din momentul dispariţiei duşmanului comun. În acest sens, Serbia şi Grecia au căutat sprijinul
României, iar încheierea Acordului Greco-Sârb din 19 mai/1 iunie 1913 şi profilarea unui nou
conflict şi-au făcut loc.
Austro-Ungaria, ca răspuns al aproprierii României de Serbia, a început să strângă
relaţiile cu Bulgaria, fapt ce devine evident. De acest lucru a profitat diplomaţia franco-rusă,
Rusia încercând să determine o intervenţie împotriva Bulgariei, ceea ce ar fi constituit o dublă
lovitură pentru Austro-Ungaria.
La 17/30 iunie, fără declaraţie de război, Bulgaria şi-a atacat aliaţii. În aceste condiţii
guvernul român a decis mobilizarea, prilej pentru a sublinia impopularitatea alianţei cu
Puterile Centrale.
Războiul a fost declarat oficial pe 27 iunie 1913. Cu toate că pe 28 iunie trupele
române intră pe teritoriul bulgar, Ministrul Plenipotenţiar al Bulgariei la Bucureşti, Kalincoff,
rămâne în capitala română datorită instrucţiunilor date, însă pe 30 iunie părăseşte Bucureştiul
împreună cu personalul.
Operaţiunile militare române au avut ca obiectiv ocuparea frontierei strategice de la
sudul Dobrogei (linia Rusciuk-Varna) şi cooperarea forţelor cu cele sârbeşti, muntenegrene şi
greceşti.
Referindu-se la evenimentul respectiv, istoricul Dumitru Sultan aprecia că: „Intrarea
forţelor române pe teritoriul bulgăresc, marşul către Sofia şi capturarea unui corp de armată
bulgăresc au fost privite cu ostilitate la Viena. Însă, pentru a limita influenţa franco-rusă în
România, recunoaşte necesitatea unei schimbări teritoriale în favoarea părţii române; totodată
pentru a nu pierde teren in Balcani, cere guvernului de la Bucureşti să intervină pentru a opri

31
Dumitru Sultan, Preliminarii ale făuririi statului național unitar român, București, Editura Științifică și
Enciclopedică, 1984, p. 168.
20
ostilităţile. Lucru ce se va întâmpla, intervenţia României având un rol important în încetarea
ostilităţilor, la 17/30 iulie, şi începerea tratativelor de pace”32.
Negocierea păcii a avut loc la Bucureşti, lucru ce subliniază rolul României în
aplanarea conflictului. Au participat numai ţările beligerante, iar condiţia principală a fost ca
beligeranţii să trateze în comun ca să nu permită Bulgariei să trateze separat .
Prin pacea încheiată la 28 iulie/10 august 1913, Bulgaria ceda Serbiei o mare parte a
Macedoniei, Greciei sudul acesteia şi o parte din Tracia apuseană, o parte a Traciei răsăritene
cu Adrianopolul fiind cedat Imperiului otoman, iar România primea Dobrogea de Sud, până la
linia Turtucaia – Ecrene.
Pacea de la Bucureşti a însemnat un moment important al relaţiilor internaţionale, ea
fiind prima în care hotărâri importante sunt luate de statele din sud-est, fără amestecul marilor
puteri. Evoluţia raporturilor româno-austriece erau privite cu satisfacţie de Antanta, atitudinea
României determinând o intensificare a acţiunii de atragere a ei în 1913/1914. De
desprinderea României de Tripla Alianţă s-a ocupat în mod special diplomaţia franco-rusă,
acţiunea fiind facilitată şi de schimbarea produsă în ianuarie 1914 la şefia guvernului, când
Ion I.C. Brătianu preia conducerea.
În preajma izbucnirii Primului Război Mondial, România nu-şi definise încă în mod
precis politica sa externă. Semnatară a unui tratat de alianţă cu Puterile Centrale, ea era
dispusă mai mult la o apropiere de Antanta, însă ea şi-a arătat adevărata inclinaţie în 1914,
când asupra diplomaţiei române a făcut presiune factorul naţional.

32
Ibidem, p. 173.
21
 CAPITOLUL II

PERIOADA NEUTRALITĂȚII (1914 – 1916)

2.1. Premise ale declanșării conflagrației

Deceniile premergătoare declanşării Primului Război Mondial au evidenţiat acuitatea

crizelor politice şi periculozitatea conflictelor militare regionale pentru pacea generală. În
funcţie de interesele şi de scopurile urmărite în domeniul politicii interne, marile puteri s-au
grupat sau regrupat. Prin reunificare, Germania devenise prima putere germană,
luând locul Austriei, pe care o învinsese în bătălia de la Sadova, din 1866. Spre a se menţine
ca mare putere, Austria a recurs la încheierea pactului dualist cu Ungaria, în 1867. Ambele
puteri centrale au încheiat o alianţă în 1879, la care va adera Italia, în 1882, alcătuind
Tripla Alianţă. Din motive legitime, de securitate şi pentru menţinerea independenţei
statale, recent cucerite, la această alianţă va adera, în 1883, şi România33.
Procesul modern al unirii tuturor teritoriilor istorice românești a început încă din anul
1859, odată cu alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca principae atât al Moldovei, cât și al
Valahiei, aflate încă pe atunci, formal, sub suzeranitate otomană. Principatele Unite au
cunoscut stabilitatea și progresul sub puternicul și abilul cuceritor al lui Cuza, prințul german
Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, care a venit la domnie în anul 1866. Participarea
României alături de Rusia în războiul împotriva Turciei (1877–1878) a dus la recunoașterea
independenței României în 1881, iar Carol a fost proclamat rege. În același timp, într-o
manifestare tipică de nerecunoștință, Rusia, cu aprobarea Congresului de la Berlin, i-a luat
României sudul Basarabiei. În schimb, România a primit Dobrogea, o provincie înapoiată, de
care publicul român era, pe atunci, puțin interesat34.
Pierderea Basarabiei a exacerbat teama și ura existente deja față de Rusia, servind
drept catalizator al aderării României, în anul 1883, la Tripla Alianță (Germania, Austro-
Ungaria și Italia). Legăturile economice și puterea Germaniei conduse de cancelarul Bismarck
au făcut ca această aderare să fie tentantă. Alianța a fost reînnoită de mai multe ori, ultima
oară în 1913. De încheierea tratatului n-a știut decât Carol și câțiva conducători politici. În
anul 1890, intensificarea discriminării politice și a persecuției culturale a declanșat mai multe
mișcări de protest importante ale românilor transilvăneni,care s-au bucurat de simpatie în

33
Gh. Platon (coord.), op.cit., vol. VII, tom II, p. 395.
34
Keith Hitchins, România (1866 – 1947), București, Editura Humanitas, 2013, p. 17.
22
Vechiul Regat. Faptul că Budapesta și-a continuat cu încăpățânare și în secolul al XX-lea
programul de maghiarizare a încurajat curentul iredentist din România. Deși mulți oameni
politici și intelectuali simpatizau cu țelurile ei, niciun guvern de la București nu putea susține
în mod public această mișcare. România avea încă nevoie de sprijinul Germaniei, care asigura
avantajele economice și securitate împotriva planurilor rusești din Balcani. Era limpede faptul
că această orientare impunea coexistența cu Austro-Ungaria35.
Politica externă a regatului României se reorientase, în mod deosebit, cu ocazia celui
de-al doilea Război Balcanic (iunie-iulie 1913), când ea se implică în conflict împotriva
Bulgariei, susţinută puternic de Austro-Ungaria, şi, alături de Serbia. Intrarea trupelor române
în Bulgaria (10 iulie 1913), înaintarea lor, fără luptă, spre Sofia, a decis soarta celui de-al
doilea Război Balcanic. Implicându-se în Războiul Balcanic, diplomaţia românească a
provocat „o dezavuare a alianţei cu Austro-Ungaria”36 . Intervenţia României, în conflictul
din 1913, alături de Serbia, Grecia şi Turcia, a fost decisivă, Bulgaria capitulând repede.
Tratativele de pace în vederea reglementării problemelor balcanice s-au ţinut la Bucureşti, sub
preşedinţia lui Titu Maiorescu, primul ministru al României. Faptul sublinia puterea reală,
prestigiul de care se bucura ţara noastră în zonă, la acea vreme. Prin pacea încheiată la
Bucureşti, la 10 august 1913, Bulgaria a fost obligată să împartă Macedonia cu Serbia şi
Grecia, tot Greciei îi cedează Tracia apuseană (pierzându-şi ieşirea la Marea Egee), Turciei
retrocedându-i oraşul Adrianopol cu hinterlandul său, iar României Dobrogea de sud sau
Cadrilaterul „până la linia Turtucaia-Ektrene”37. Pacea de la Bucureşti a constituit o
manifestare făţişă de independenţă a statelor mici în relaţiile cu marile puteri, deoarece toate
hotărârile luate n-au primit „binecuvântarea” marilor puteri europene, care, de altfel, nu au
fost consultate în nici o chestiune. Momentul Bucureşti–1913 consfinţeşte o accelerare a
desprinderii României de Puterile Centrale, faptul devenind şi mai evident după ce, la 14
ianuarie 1914, Ion I.C. Brătianu este desemnat, de regele Carol I, prim-ministru.
Venirea lui Ion I.C. Brătianu la putere s-a petrecut exact „în momentul în care
situaţia cerea o decizie cu privire la viitorul naţiunii” precum şi când se impunea „o
schimbare de atitudine” în politica externă, în acord cu „aspiraţiile generale ale poporului”38.
Primul ministru Ion I.C. Brătianu şi guvernul său cunoşteau cel mai bine situaţia
politică internă şi externă a României. Opţiunea politică a şefului guvernului era clară şi ea va

35
Ibidem, p. 23.
36
Gheorghe Cliveti, România şi Crizele internaţionale 1853-1913, Iași, Editura Fundaţiei „AXIS ”, 1997, pp.
263- 264.
37
Leonid Boicu, Vasile Cristian, Gheorghe Platon (coordonatori), România în relaţiile internaţionale, 1699-
1939, Iași, Editura Junimea, 1980, p. 370.
38
Ibidem, p. 371.
23
fi expusă limpede la apropiatul Consiliu de Coroană de la Sinaia, care urma să precizeze
atitudinea României. Obiectivul urmărit de manifestanţii din 15/28 iulie 1914 nu-i era străin.
Dimpotrivă omul politic român concepea neutralitatea ca o perioadă de tranziţie, o expectativă
armată, în vederea pregătirii interne şi intrării în război alături de Antantă, pentru desăvârşirea
întregirii statale. Cu tact şi înţelepciune, în cel mai strict secret, Ion I.C. Brătianu a iniţiat
reorientarea politică externă treptată a României. Nu şi-a dezvăluit gândurile şi nimeni nu i le-
a intuit „Sfinxul” aşa cum i s-a spus, nu şi-a dezvăluit secretul. Omul politic se arăta deschis
faţă de toţi ascultând opiniile diverse, consultându-se cu diplomaţi din ambele grupări
beligerante. Adeseori, avea îndelungate conversaţii cu regele Carol I, cu intenţia,
nemărturisită, de a afla cât mai mult şi a exprima cât mai puţin din ceea ce-l frământa.
Momentele erau de cumpănă, responsabilitatea fiind enormă. Cu tact şi deferentă, primul
ministru ai României a reuşit să orienteze atitudinea suveranului în sensul interesului naţional,
care, în acel moment, îl constituia adoptarea neutralităţii.

2.2. Atitudinea României față de declanșarea războiului

Elementul declanșator al războiului îl constituie atentatul de la Sarajevo din 28 iunie

1914 când Franz Ferdinand a fost asasinat, în timpul unei vizite la Sarajevo cu soția sa. E
unanim admis că acesta a fost declanșatorul, nu însă, și cauza principală pentru care războiul a
început. Printre cauzele care au dus la începerea acestui război menționăm: concurența
economica acerbă, imperialismul și naționalismul. De asemenea, Germania dorea să își
întărească poziția față de Rusia, Franța sau Marea Britanie și să devină cea mai puternică țară.
Pe 28 iulie 1914, Imperiul Austro-Ungar atacă Serbia, ca răspuns la atentatul de la
Sarajevo. Două zile mai târziu, Rusia își mobilizează trupele și trece de partea Serbiei. La
această mișcare, Germania răspunde prin alăturarea de partea Imperiului Austro-Ungar și
declară război Rusiei și mai apoi Franței. Pe data de 4 august 1914, Germania invadează
Belgia iar ca răspuns la acest fapt intervine în război și Marea Britanie39.
Pe 6 august Imperiul Austro-Ungar declară și el război Rusiei, Serbia declară război
Germaniei, Franța declară război Austro-Ungariei, ca mai apoi Japonia să își exprime intenția
de a intra în razboi contra Germaniei, lucru care a concretizat faptul că acestea devenise un
razboi mondial, caracter mondial care se încheie cu intrarea în razboi a trupelor americane
alături de Antanta, contra Puterilor Centrale.

39
Lucian Boia, Primul război mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări, București, Editura Humanitas,
2014, p. 39.
24
 Schimbarea de atitudine a României, în sensul desprinderii de Puterile Centrale, s-a
manifestat şi prin vizita ţarului Rusiei, Nicolae al II-lea, şi a familiei sale, la Constanţa, la
începutul lunii iunie 1914, cu câteva săptămâni înaintea izbucnirii crizei sârbo-austro-ungare
şi a declanşării conflictului mondial. Odată cu izbucnirea războiului, „suna pentru neamul
românesc ceasul marii hotărâri: acum ori niciodată, îi cădea zarul soartei, pentru a-şi înscrie
dreptatea în istorie”40. Hotărârea pe care o va lua Bucureştiul va fi în acord cu
responsabilitatea crucială faţă de naţiunea română: şi anume aceea de a nu intra în conflict
alături de Austro-Ungaria; faptul ar fi fost, de altfel, „o imposibilitate morală”41, căci, „după
atâţia ani de fidelitate, aproape servilă, faţă de centrali, Statul român era să-şi ia libertatea de
acţiune”42. Iar libertatea de acţiune despre care scria Nicolae Iorga a fost facilitată şi de
comportamentul arogant, pe care Germania şi Austro-Ungaria l-au manifestat în acele zile
critice din miezul verii anului 1914. Aşa, deşi erau membre depline ale Triplei Alianţe,
România şi Italia nu au fost nici informate, nici consultate, cu privire la declaraţia de război
adresată Serbiei de către Austro-Ungaria. Doar după ce ostilităţile erau pe cale să înceapă,
după ruperea relaţiilor diplomatice cu Serbia şi mobilizarea armatelor austro-germane, cei doi
împăraţi, Franz Josef şi Wilhelm al II-lea, au adresat telegrame urgente regelui României,
Carol I, prin care îi reaminteau de obligaţiile pe care la are, ca aliat, invitându-l să li se
alăture. Graba celor doi monarhi de a-l vedea pe regele Carol I şi pe România, alături de ei, se
explica prin faptul că „atitudinea ce urma s-o adopte România era de o importanţă capitală în
viitoarea strategie a Puterilor Centrale”. În acest sens, Puterile Centrale au făcut demersuri
serioase, insistente, pe lângă Carol I, iar acesta, cu toate că „într-o audienţă, de pe 29 iulie
1914, oferită contelui Waldburg, la castelul Peleş, optase pentru neutralitate, după presiuni
germane, în după-amiaza aceleiaşi zile a cerut primului ministru pregătirea opiniei publice în
vederea îndeplinirii tratatului de alianţă”43.
Poziţia României va fi decisă, însă, de un Consiliu de Coroană ţinut la Sinaia, în
Castelul Peleş, în sala de muzică a reginei Elisabeta la 21 iulie/ 3 august 1914, la care regele
Carol I a invitat miniştrii în funcţiune, foştii prim-miniştri şi şefii partidelor politice de
guvernământ. Dintre aceştia, au luat note complete asupra dezbaterilor conservatorul Al.
Marghiloman şi liberalul I.G. Duca. Din notele lor, rezultă că au participat: regele Carol I,
principele moştenitor Ferdinand, preşedintele Consiliului de Miniştri Ion I.C. Brătianu,

40
Gheorghe I. Brătianu, Cuvinte către Români. Zece Conferințe și Prelegeri, ediție, studiu introductiv și indice
de Ion Todirașcu, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 1996, p. 108.
41
Nicolae Iorga, Orizonturile mele. O viață de om așa cum a fost, ediție îngrijită, note și comentarii de Valeriu
Râpeanu și Sanda Râpeanu, vol. III, București, Editura Minerva, 1981, p. 81.
42
Ibidem, p. 109.
43
Gheorghe Nicolae Cazan, Șerban Rădulescu-Zoner, România și Tripla Alianță, București, Editura Științifică și
Enciclopedică, 1979, p. 412.
25
ministrul Afacerilor Străine Emil Porumbaru, ministrul de Finanţe Emil Costinescu, ministru!
de Interne Vasile G. Morţun, ministrul Industriei şi Comerţului Alexandru Radovîci, ministrul
Agriculturii şi Domeniilor Alexandru Constantinescu, ministrul Lucrărilor Publice dr.
Constantin Angelescu, ministrul justiţiei Victor Antonescu, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii
Publice Ion G. Duca, preşedintele Camerei Deputaţilor Mihail Pherekyde, foştii prim-miniştri
Theodor Rosetti şi Petre P. Carp, reprezentanţii partidelor de opoziţie: Alexandru
Marghiloman, Ion Lahovary, Ion Grădişteanu, Take Ionescu, Constantin Cantacuzino-
Paşcanu şi Constantin Dissescu.
La începutul Consiliului, Carol I scoate din sertar tratatul de alianţă al României la
Tripla Alianţă, din 1883 (reînnoit în 1902 şi 1912), îl pune pe masă şi-i invită pe participanţi
să-l asculte: „Nu trebuie să facem politică de sentimente. Neutralitatea este o soluţie rea, care
va face ca România să piardă înalta situaţie pe care a dobândit-o. A merge cu Rusia ar fi
contra sentimentelor unanime ale ţării. Să ne pronunţăm neapărat în favoarea Germaniei şi
Austriei, cu care ne leagă un tratat, este ceea ce ne dictează interesele viitorului. Va urma
onoare şi profit”44.
La rândul său, Al. Marghiloman a protestat şi mai energic, replicând, la acuzaţia lui
P. P. Carp, că oamenii politici nu l-au părăsit pe rege; dimpotrivă, prin sfaturile date, ei l-au
apărat de eventuale grave acuzaţii: „Aşa cum e azi opinia publică, dacă cumva am lăsa pe rege
să declare războiul, lumea ar zice că războiul acesta nu e războiui ţării, ci al regelui, observa
el. Or, aceasta ... noi nu o vrem”45. În consecinţă, ca monarh constituţional, regele a trebuit să
se supună votului participanţilor la Consiliu în favoarea neutralităţii.
Aşa cum fusese proclamată, neutralitatea nu putea rămâne definitivă; era doar o
soluţie provizorie, o etapă necesară pe calea încheierii alianţei cu Antanta, care promitea
sprijinul pentru împlinirea opţiunii naţionale de unire la România a teritoriilor româneşti din
Monarhia Austro-Ungară.
După ce Consiliul îşi încheie deliberările iar hotărârea fu luată, Ion I.C Brătianu,
Take Ionescu, Mihail Pherekide şi Al. Marghiloman au fost invitaţi în cabinetul de lucru al
regelui Carol I, pentru a întocmi un comunicat cu privire la ceea ce s-a decis. La întâlnirea
intimă, cu cei patru lideri politici, Carol I le va spune acestora că acceptă decizia de
neutralitate armată, luată de Consiliu, motivându-şi gestul astfel: „Sunt un rege constituţional
şi nu voi declara eu singur războiul”. Resemnarea aceasta era aparentă, deoarece regele a fost
extrem de nemulţumit că liderii politici români, în cap cu şeful guvernului, au refuzat să-1

44
I.G. Duca, Amintiri politice,vol. I, București, Editura Enciclopedică, 1987, p. 52.
45
Ibidem, p. 405.
26
urmeze. Dezamăgirea i-a fost profundă/definitivă, aşa cum reiese dintr-o scrisoare către
împăratul Wilhelm al II-lea, scrisoare găsită într-un sertar al reginei Elisabeta, după moartea
sa (1916), şi prin care îşi anunţa ruda că „am luat grava hotărâre de a abdica”, şi că
„manifestaţiile neîncetate, o presă scump plătită şi răspândirea ştirilor celor mai mincinoase
asupra mersului războiului, au provocat o agitaţie atât de mare în ţara întreagă”, încât, cu toţii,
„foştii miniştri, profesorii universităţilor şi ai şcolilor superioare, precum şi toate clasele
sociale au un singur ţel înaintea ochilor: acela de a pune mâna pe Transilvania”46.
La fel de repede, înţelegem cât de adevărată, în timp, se dovedeşte urarea făcută de
Mihail Kogălniceanu lui Al. I. Cuza, la 5 ianuarie 1859, prin care îl îndemna pe acesta „să fie
omul epocii sale”. După aproape cinci decenii de domnie, Carol I încetase să mai fie „omul
epocii sale”, se pare presat atât de conştiinţa sufletească pentru poporul român cât şi de
originea sa germană, hotărăşte ca „numele meu să rămână nepătat”. Pe lângă această
scrisoare, identificată de ocupantul german, în Bucureşti, la 23 septembrie 1917, Carol I a
scris şi o declaraţie de abdicare de pe tronul României, declaraţie care, fiind multă vreme
neştiută, i-a menţinut o popularitate şi un respect nu întru totul meritat. Iată actul de abdicare
(din septembrie 1914, al regelui Carol I): „Români! Un puternic avânt naţional cere ca
România să intre în război cu Austro-Ungaria spre îndeplinirea idealului visat de întreg
neamul românesc. Neputând a mă împotrivi acestui curent, în care văd o mare primejdie
pentru ţară, nu-mi rămâne decât să încredinţez destinele mult iubitei noastre patrii unei
Locotenente Regale. O viaţă întreagă închinată ridicării şi măririi scumpului nostru popor, va
fi pentru el cea mai sigură chezăşie că inima mea nu va înceta niciodată a bate spre binele său.
Din suflet rog pe bunul Dumnezeu să-l păzească şi să-l ocrotească”47.
O scurtă, rapidă menţiune se impune: la începutul războiului mondial, în regatul
Român problema agrară cunoştea cele mai grave evoluţii, din toată Europa. Nu întâmplător va
impune (după ce este desemnat prim ministru) Ion I.C. Brătianu, Parlamentului, în prima
jumătate a anului 1914, legiferarea unei masive exproprieri a pământului în favoarea ţăranilor,
precum şi accesul la cea mai simplă decizie politică, a tuturor – votul universal. Că aşa, şi nu
după cum credea Carol, stăteau lucrurile, în România, ne confirmă, doi ani mai târziu, G. T.
Kirileanu, care scria lui Nicolae Iorga, la 30 octombrie 1916, din Dobrovăţ (lângă Iaşi):
„Lipsa de solidaritate în aceste vremuri tragice şi apatia care zace asupra tuturor sufletelor,
îngăduind orice greşeli sau crime rămase fără sancţiune, nu se pot înţelege decât prin niscaiva
boli vechi şi prin acea paralizie socială adusă de prăpastia tot mai mare dintre cei de sus şi cei

46
I.G. Duca, op. cit., pp. 58 – 62.
47
Ion I. Nistor, Istoria Românilor, vol. II, București, Editura Biblioteca Bucureștilor, 2003, p. 254.
27
de jos”48. Întăresc afirmaţia lui G.T. Kirileanu, adăugându-i o alta: „E o mare lipsă de
sinceritate în politica noastră, ceea ce a făcut ca nimeni să nu se încreadă în cuvântul dat”49.
Se ştie, actul de abdicare a lui Carol I, de pe tronul României, nu a fost pus în
aplicare, regele murind la 10 octombrie 1914. Decizia Consiliului de Coroană, ţinut la
Castelul Peleş, la 3 august 1914, ca România să rămână neutră, în conflictul mondial, a fost
una de maximă importanţă. Impunând, împotriva voinţei regelui, neutralitatea, s-a evitat o
implicare în război, a României, cu urmări catastrofale pentru idealul naţional, în caz că
poziţia regelui ai fi fost urmată. Mai mult, de pe poziţia de neutralitate, Ion I.C. Brătianu, care,
după moartea lui Carol I, va prelua personal conducerea politicii externe româneşti, se
plasează într-o poziţie extrem de favorabilă pentru a negocia intrarea României în conflict, de
partea Antantei. Ion I.C. Brătianu o clipă nu a avut intenţia de a alătura ţara noastră Puterilor
Centrale, iar perioada celor doi ani de neutralitate a folosit-o cu maximă eficienţă şi
responsabilitate, în direcţia negocierii şi semnării unui tratat cu Antanta, acord ce trebuia să
recunoască drepturile Statului român asupra Transilvaniei, Bucovinei şi Banatului. Aici este
de făcut o observaţie într-un sens strict, anii de neutralitate ai României, 1914-1916, în plan
juridic nu au fost ani de neutralitate, ci de expectativă armată cu apărarea frontierelor. Aşa
reiese din hotărârea Consiliului de Coroană din 3 august 1914, unde s-au hotărât „măsuri
militare pentru siguranţa graniţelor”, cu rostul declarat de a acoperi frontiera Austro-Ungariei:
„un avantaj pentru Monarhia Austro-Ungară, întrucât graniţele ei pe mai multe sute de mile
sunt acoperite”50. De jure, după 3 august 1914, România continuă să aparţină Triplicei,
deoarece Ion I.C Brătianu nu a avut curajul să „denunţe tratatul cu Puterile Centrale”51,
îndeosebi în condiţiile de la începutul războiului, când superioritatea militară a Germaniei, în
primul rând, era destul de clară. Formula „expectativei" şi nu a „neutralităţii”, adoptată de
Consiliul de Coroană, îi dădea posibilitatea primului ministru, Ionel Brătianu, ca în viitor să
obţină garanţii în plus din partea marilor puteri ale Antantei (Franţa, Marea Britanie, Rusia),
în vederea desăvârşirii unităţii statale, şi, în acelaşi timp, să păstreze până la momentul
oportun o marjă de siguranţă faţă de Puterile Centrale, cărora decizia guvernului român le
fusese prezentată drept un act amical. De fapt, în ciuda menţinerii valabilităţii sale teoretice,
pe timp de încă doi ani, din vara anului 1914 tratatul României cu Tripla Alianţă încetase s-ă
mai aibă o existenţă reală.

48
Ibidem.
49
Petre Țurlea, Scrisori către Nicolae Iorga, vol. V, (1916 – 1918), București, Editura Minerva, 1996, p. 21.
50
Ibidem.
51
Ion I. Nistor, op. cit., p. 262.
28
 Până la semnarea vreunui tratat cu Antanta, la 1 octombrie 1914, cu acceptul regelui
Carol I, ce-şi trăia ultimele zile de viaţă, Ion I.C. Brătianu semnează o convenţie secretă cu
Rusia. În schimbul neutralităţii binevoitoare din partea României, Rusia va asigura statu-quo-
ul teritorial al acesteia, în fruntariile ei. Prin convenţie, guvernul rus recunoştea României
dreptul de a anexa teritoriile româneşti din Austro-Ungaria, obligându-se de a o sprijini la
ocuparea acestor teritorii cu propriile ei forţe. Rusia se mai angaja să obţină şi adeziunea
puterilor Antantei, Franţa şi Imperiul britanic, la aceste angajamente. Convenţia secretă cu
Rusia a fost de mare importanţă pentru România. Pentru întâia oară, o mare putere recunoaşte
drepturile istorice ale statului român asupra marilor noastre provincii istorice de peste Carpaţi,
acceptând, tocmai ea, duşmana de moarte a libertăţii atâtor popoare, să ajute un vecin, în
sensul împlinirii dezideratelor sale naţionale.
Biograful lui P. P. Carp, C. Gane, referindu-se la starea sufletească a regelui Carol I,
scria: „Deprimarea morală venise la galop. Pe de o parte, se simţea duşmănit de o ţară
întreagă — se vorbea de abdicarea silită, de revoluţie — pe de altă parte, după oprirea
ofensivei germane la Marna, începu să aibă oarecum îndoială asupra puterii de neînvins a
Germaniei. Brătianu, profitând de această stare de spirit, îl convinse să încheie o convenţie
secretă cu Rusia”52.
După moartea lui Carol I, la 27 septembrie/ 10 octombrie 1914, Nicolae Iorga a
publicat în Neamul Românesc un articol necrolog, scris cu pătrundere psihologică şi construit
pe ideea că fostul Suveran „A trăit peste 70 de ani fără altă tovărăşie, fără altă comuniune de
spirit decât a Datoriei”. Prinţul moştenitor Ferdinand depune jurământul de credinţă, pe
Constituţia României, în faţa Parlamentului, jurând că va domni, înainte de toate, ca un bun
român, făgăduială pe care noul rege şi-a îndeplinit-o cu loialitate, pe durata întregii sale
domnii (1914-1927). Neposedând autoritatea de care se bucurase unchiul său faţă de oamenii
politici, va ceda cu mai multă uşurinţă dezideratelor opiniei publice şi cerinţelor guvernului.
Un rol de seamă în acest sens 1-a avut şi regina Maria, britanică de origine şi adeptă prin
convingere a alianţei cu puterile Antantei. În ceea ce priveşte negocierile cu Antanta, Ion I.C.
Brătianu le-a purtat în cel mai mare secret: „El a pus un preţ ridicat pentru intrarea României
în război şi era hotărât să nu angajeze ţara în conflicte premature”53.

52
C. Gane, P.P. Carp și locul său în istoria politică a țării, vol. II, București, Editura Ziarului Universul, 1936,
p. 157.
53
Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. II, partea a IV-a,
București, Editura Humanitas, 1991, p. 53.
29
 La urcarea pe tron, regale Ferdinand I54avea deja o concepţie bine definită. Influenţa
reginei, care nu a lipsit, nu a fost determinantă însă. Chiar din primele zile ale lunii octombrie
1914, întrebat ce va face în perspectiva evenimentelor, a răspuns categoric: „Eu sunt un rege
constituţional; prin urmare, dacă ţara crede că interesele ei îi dictează să meargă împotriva
Puterilor Centrale, nu în mine va găsi vreo piedică la realizarea idealului ei naţional. Un
singur lucru cer însă ţării şi cred că am dreptul să-l cer, având în vedere gravitatea unei atari
hotărâri: să se gândească mai bine înainte de a-şi spune uitimul cuvânt şi de a-şi trage
spada”55.
Dacă Antanta era angajată în tratative secrete cu guvernul român, la fel de interesate
în a primi sprijinul României erau şi Puterile Centrale. Acestea, îndeosebi Germania, au
cumpărat conștiinţe româneşti cu bani grei, s-a infiltrat într-o parte a presei româneşti, prin
intermediul agenţiilor de publicitate şi comerţ (Hennenvogel şi Iaversen). Austro-germanii
exercitau presiuni extrem de puternice asupra guvernului român pentru a permite tranzitul de
arme către Bulgaria şi Turcia. Semnificativă, în această privinţă, a fost misiunea deputatului
Erzberger, la Bucureşti, în 1915, care a fost însărcinat să propună guvernului român sudul
Bucovinei, „câteva plăşi din Banat”56 precum şi Basarabia, în schimbul cooperării militare a
României. Propunerile Centralilor n-au făcut impresie asupra lui Ion I.C. Brătianu, deoarece,
se ştie, „niciodată Ion I. C. Brătianu nu a fost omul deciziilor grăbite...”57. Liderul Partidului
Conservator, însă, Alexandru Marghiloman, convins fiind de victoria Germaniei, adresează un
memoriu, regelui Ferdinand, la 26 noiembrie 1915, în care dezaprobă politica guvernului
Brătianu, atrăgând atenţia regelui că, prin interzicerea tranzitului de arme, peste teritoriul
român, către aliaţii sudici ai Centralilor, România nu-şi onora cum se cuvine statutul de ţară
neangajată în conflict. Marghiloman îl sfătuia pe regele Ferdinand I (care, şi el, nu era deloc
convins că ţara sa de origine ar putea fi înfrântă), ca regatul peste care era suveran „să nu
piardă nici o zi pentru a se reîntoarce la politica de prietenie şi de încredere în Puterile
Centrale. Recuperarea Basarabiei şi retrocedarea Bucovinei ar fi asigurate printr-un tratat de
alianţă cu Puterile Centrale. Numai în cadrul unor bune relaţii cu austro-germanii s-ar putea
cere condiţii de trai politic favorabil pentru congenerii români din Transilvania”58. Aşadar,
după Al. Marghiloman, România trebuia să „ceară”, inamicului secular al românilor de peste
munţi, condiţii „favorabile” fraţilor noştri de acolo, o asemenea politică, în viziunea sa,

54
Nicolae Iorga a scris articolul „O domnie nouă” în „Neamul Românesc”, anul IX, nr. 38, din 28 septembrie
1914, afirma: „Nu se poate începe o Domnie în mai grele împrejurări decât a lui Ferdinand I, astăzi rege al
României”.
55
I.G. Duca, op. cit., p. 129.
56
Ion I. Nistor, op. cit., p. 266.
57
***, Istoria Românilor, ediție revizuită și adăugită, București, Editura Corint, 2004, p. 342.
58
Ion I. Nistor, op. cit., p. 266.
30
neputând fi decât „mântuitoare”59. Probabil o asemenea idee împărtăşea, în fundul sufletului
său, şi regele Ferdinand, doar că decizia reală, cu privire la poziţia României, atunci, aparţinea
lui Ion I.C. Brătianu, nu regelui. În această privinţă, o dovedesc semnificativele notaţii ale
unui lider politic marcant, al momentului: „Regele, după câte îmi spuneau intimii lui, se
văicărea de dimineaţa până seara şi declara că va intra în război deoarece aşa vrea ţara şi
guvernul – dar că era o mare greşeală, căci nemţii vor învinge până la urmă şi va fi vai de
noi”60.
În anii neutralităţii, în afara presiunilor politice şi militare, România a fost terenul
unor puternice concurenţe pe plan economic, teren pe care s-au înfruntat interesele celor două
grupări adverse. La fel ca şi pe plan politic şi diplomatic, cercurile guvernamentale româneşti
au fost constrânse să desfăşoare o politică economică şi financiară compatibilă cu poziţia de
neutralitate a ţării, dar şi în acord cu interesele şi opţiunile naţionale. În pofida faptului că, în
acest domeniu, spre deosebire de cel politic-naţional, interesele diverselor grupări s-au reliefat
mai puternic, în finalitatea lor, eforturile generale au fost îndreptate spre obiectivele interne,
de ordin general. Competiţia între marile puteri şi-a găsit expresie în domeniul petrolului,
precum scăderea ponderii capitalului german şi creşterii celui anglo-olandez. Aceeaşi
competiţie s-a desfăşurat şi în domeniul creditului. În perioada neutralităţii, România a primit
credite din partea ţărilor Antantei, cu ajutorul cărora a rezistat presiunilor financiare germane
şi a reuşit să-şi procure armamentul necesar înzestrării armatei (i-au fost acordate 10.012.500
lire de Banca d'Italia, în anul 1914, 5.000.000 lire sterline de Banca Marii Britanii, în anul
1914 şi alte 7.000 000 lire în 1915).

2.3. Degradarea relațiilor cu Puterile Centrale și apropierea de Antanta

În ceea ce priveşte orientarea decisivă a României, spre Antanta, deloc minor a fost
şi rolul Reginei Maria. Ca rudă cu familiile imperiale britanică şi rusă, sfătuită, probabil, de
Ion I.C. Brătianu, Regina Maria va purta, cu George al V-lea, regele Angliei, o susţinută
corespondenţă, în care interesele naţionale româneşti erau puse în prim plan. Aşa, într-o
scrisoare către regele George al V-lea, din 13 martie 1915, ea scria acestuia, printre altele, că,
„de multă vreme Ungaria este privită ca inamica noastră naţională...”, că, deşi era conştientă
precum că „nimic nu este mai odios decât o femeie care face politică”, este convinsă de faptul

59
Anastasie Iordache, Ion I.C. Brătianu, București, Editura Albatros, 1994, p. 291.
60
Ion I. Nistor, op. cit., p. 267.
31
că „ţara a început să vadă în mine supremul ajutor pentru realizarea visului ei naţional:
Transilvania”61.
S-a vorbit mai înainte despre importanţa convenţiei secrete pe care România a
semnat-o cu Rusia, la insistenţele acesteia, la 1 octombrie 1914, act prin care marea putere din
nord accepta ideea alipirii la România a provinciilor româneşti aflate sub stăpânire austro-
ungară. Adevăratele intenţii ale Rusiei faţă de România erau mult diferite în raport cu ceea ce
ea acceptase, prin convenţia de la începutul războiului. Înfăptuirea unirii tuturor românilor,
caz ce părea cu totul ipotetic, în anii războiului, ar fi transformat regatul român într-un stat
puternic, cel mai puternic din zonă. Or, Rusia considera un stat românesc întregit o barieră
greu de trecut, o serioasă piedică, în planurile sale expansioniste spre Sud-Estul European şi
Strâmtori. Înşişi aliaţii vestici, Anglia şi Franţa, au fost, la un moment dat, de acord cu
extinderea Rusiei în această zonă. Astfel, la o întâlnire cu ambasadorul Franţei la Petrograd,
Maurice Paleologue, din martie 1915, ţarul Nicolae al II-lea a pus problema tranşant: „Voi
rezolva radical problema Constantinopolului şi a Strâmtorilor. Soluţia pe care v-am indicat-o
în luna noiembrie (1914 - n.n.) este singura posibilă, singura practică. Oraşul Constantinopol
şi Turcia meridională vor trebui s-ă fie încorporate imperiului meu”62. Diplomaţia franceză va
accepta pretenţiile ruseşti la 8 martie 1915. Evident, toate aceste jocuri diplomatice, de culise,
au fost aflate şi de Ion I.C. Brătianu, de aici atenţia mărită pe care a acordat-o, acesta,
negocierilor cu puterile Antantei: ce garanţii va primi şi cum va fi ajutată România, odată
intrată în război. In cadrul negocierilor, cu reprezentanţii Antantei, Brătianu a insistat, cu
deosebire, pentru o garanţie scrisă, precum că România, la sfârşitul războiului, va primi
Transilvania, Bucovina şi întreg Banatul. El era conştient de izolarea geografică a ţării, în
raport cu aliaţii occidentali, şi privea, justificat, cu maximă suspiciune, adevăratele intenţii ale
Rusiei, aşa cum a şi declarat-o, ambasadorului Franţei la Bucureşti, contele Saint-Aulaire:
„Rusia nu scapă nici un prilej ca să ne sporească neîncrederea, principala cauză a
tergiversărilor care mi se reproşează. Ştiţi că nu pot obţine de la ea garanţiile pe care le
socotesc indispensabile şi pe care mi le acordă ceilalţi aliaţi, în frunte cu Franţa. Toată
bunăvoinţa o acordă Bulgariei, duşmana noastră. Cum vreţi să mă grăbesc să intru în luptă
pentru a ajuta Rusia să pună stăpânire pe Constantinopol, adică să ne încercuiască, în timp ce
pe noi ne tratează dacă nu ca duşmani, ca suspecţi, deoarece reţine armele pe care ni le trimite
Franţa”63.

61
Ștefan Pascu, Făurirea Statului Național Unitar Român, vol. I, București, Editura Academiei R.S.R., 1983, p.
411.
62
Bogdan Murgescu (coord.), Istoria României în texte, București, Editura Corint, 2001, p. 271.
63
Ion I. Nistor, op. cit., pp. 268 – 269.
32
 Intrarea Italiei în război, în mai 1915, de partea Antantei, sporeşte presiunile acesteia
asupra României, în direcţia angajării în conflict, iar Puterile Centrale, după înfrângerea şi
ocuparea Serbiei (decembrie 1915 - ianuarie 1916), îndeosebi Germania şi Bulgaria, au fost la
un pas, tot atunci, de a ataca România. Situaţia complexă în care a negociat Ion I.C. Brătianu
tratatul cu Antanta i-a motivat toate suspiciunile şi ezitările. Angajată într-o bătălie dramatică,
sângeroasă, la Verdun, începând cu 21 februarie 1915, Franţa, pe tot parcursul anului, a
elaborat o întreagă strategie ce viza scoaterea României din starea de neutralitate. Tot ea a
convins Rusia să accepte toate condiţiile (garanţiile) pe care le solicita Brătianu pentru a intra
în război, aceasta în condiţiile în care însuşi ţarul Nicolae al II-lea, într-o scrisoare către regina
Maria, din 11 iunie 1915, observa că „... enormele pretenţii ale ţării Tale produc o adâncă
surprindere”64. În vara anului 1916 Antanta a intensificat, în sens ultimativ, presiunile asupra
României, somând-o să intre imediat în acţiune (după cum solicita guvernul francez printr-o
notă din iunie 1916), sau, după cum scria, într-o altă notă, generalul rus Alexeev, comandantul
armatei ruse, „situaţia porunceşte românilor de a, ni se alătura acum ori niciodată”.
După negocieri intense, la 4/ 17 august 1916, Ion I. C. Brătianu şi reprezentanţii
diplomatici ai Franţei, Rusiei, Angliei şi Italiei, de la Bucureşti, au semnat tratatul de aderare,
a României, la Antanta. Tratatul cuprindea două convenţii, una politică şi alta militară, şi
conţinea condiţiile intrării României în război. Tratatul din 4/ 17 august 1916 poate fi apreciat
ca unul de importanţă crucială, pentru România. Pentru prima oară, patru mari puteri ale
lumii, deodată, recunosc drepturile statului român asupra provinciilor româneşti de peste
Carpaţi; putem afirma că, dincolo de realităţi etno-istorice de netăgăduit, odată cu semnarea
tratatului de la Bucureşti se căpăta certitudinea că o Românie întregită nu va rămâne la
nesfârşit o virtualitate. Pentru că avem de-a face cu un act atât de important, un adevărat
certificat de naştere al României întregite, nu este deloc inutil să menţionăm semnatarii acelui
document istoric. Din partea României, a semnat tratatul primul ministru Ion I. C. Brătianu,
din partea Franţei, contele Saint-Aulaire, Rusia va semna prin Poklewski-Koziel, Anglia prin
sir Barclay, iar, din partea Italiei, baronul Fasciotti. Tratatul a fost semnat, în mare secret, în
casa fratelui primului ministru, Vintilă Brătianu; doar unul din cei patru diplomaţi europeni,
cel al Rusiei, s-a strecurat deghizat în casa lui V. Brătianu, unde va semna tratatul. Ceilalţi au
făcut-o la sediile legaţiilor statelor lor.
La finalul tratatului este trecut locul unde s-a semnat Tratatul, Bucureşti, şi data, 4/17 august
1916, precum şi numărul de exemplare, cinci, câte unul pentru fiecare parte. Urmează numele
celor 4 miniştri ai Antantei, la Bucureşti, menţionate deja, la sfârşit fiind trecut numele

64
Leonid Boicu, Vasile Cristian, Gheorghe Platon (coord.), op. cit., p. 385.
33
artizanului acestui document fundamental, pentru România: Ion I. C. Brătianu. Se înţelege,
nu-i greu să negociezi, să semnezi un tratat, ci să-1 pui în aplicare. Iar până ce tratatul cu
Antanta va fi acoperit şi de starea de fapt istorică vor fi necesare curajul sacrificiului şi
îndrăzneala eroică. Le vom avea pe amândouă, atunci noi justificându-ne din plin menirea,
răscumpărând şi pedepsind toate umilinţele îndurate.
Nu-i inutil de a reaminti faptul că această Convenţie obliga România să atace Austro-
Ungaria, să năvălească în Transilvania „şi să înainteze pe Olt şi Mureş până la Târgu Mureş,
unde trupele române aveau să ia legătura cu unităţile ruseşti. Aceeaşi Convenţie obliga Rusia
să coopereze cu România, în Dobrogea, iar Aliaţii vestici promiseseră că, înainte de atacul
României peste Carpaţi, armata de la Salonic, aflată sub conducerea generalului Sarrail, va
declanşa ofensiva, împotriva bulgarilor, cu 10 zile mai devreme. Dacă Consiliul de Coroană
din 3 august 1914 încă a mai dat ceva griji celor ce nu erau de acord cu intrarea României, în
război, alături de Puterile Centrale, aşa după cum vroia regele Carol I şi P. P. Carp, despre
Consiliul de Coroană de la Cotroceni, din 14/27 august 1916, putem spune că a fost unul cu
un final aşteptat. De altfel, practica convocării unor Consilii de Coroană, în viaţa politică
românească, a fost inaugurată cu ocazia primului Război Mondial, ea nefiind o obişnuinţă a
vieţii politice româneşti, la acea vreme.

34
 CAPITOLUL III
BELIGERANȚA ROMÂNIEI

3.1. Încheierea Convenției cu Tripla Înțelegere. Declanșarea operațiunilor militare

Cu sprijinul regelui şi al unei largi majorităţi liberale în parlament, Brătianu a început

în 1914 un atent şi temeinic proces de pregătire a României în vederea participării la
lichidarea Austro-Ungariei. Principala lui problemă internă era existenţa unei coaliţii de
politicieni şi intelectuali care, după ce primele bătălii demonstraseră că Dubla Monarhie era
slabă şi că Germania nu era invincibilă, au cerut invadarea imediată a Transilvaniei. Brătianu,
care era conştient de vulnerabilitatea poziţiei strategice a României şi de faptul că ţara nu era
pregătită din punct de vedere militar, ştia că o eventuală invazie s-ar fi încheiat în mod sigur
cu un dezastru. Aşa cum îi spusese cândva ministrului francez, el nu avea intenţia să meargă
la război până când nu existau ,,75 de şanse dintr-o sută de a învinge”65. Principala problemă
diplomatică a lui Brătianu era aceea de a negocia cu Antanta o alianţă care să asigure că
România îşi va atinge obiectivele în cazul participării la război, dar şi să evite o ruptură cu
Puterile Centrale. Brătianu, „un maestru de primă clasă al jocului diplomatic”, şi-a ascuns atât
de bine adevăratele intenţii, încât Antanta a şovăit, iar Puterile Centrale s-au amăgit până în
ultima clipă.
Chiar înainte ca regele Carol să înceteze din viaţă, Brătianu negociase acorduri de
neutralitate cu Italia (23 septembrie) şi Rusia (1 octombrie). Ultimul prevedea ca, în schimbul
neutralităţii binevoitoare a României, Rusia să-i recunoască dreptul de a anexa provinciile din
Austro-Ungaria locuite de români, cu încuviinţarea de a alege momentul în care le va ocupa.
Acest acord n-a fost decât un acont pentru ceea ce dorea să obţină Brătianu; Rusia nu garanta
faptul că România va dobândi acest teritoriu, iar Marea Britanie şi Franţa nu erau părtaşe la
înţelegere. La începutul lui 1915, Marea Britanie şi Franţa s-au alăturat Rusiei la negocieri,
dar, pe atunci, niciuna nu era dispusă să accepte preţul mare cerut de Brătianu: Bucovina,
Banatul, Transilvania şi toată Crişana şi Maramureşul sau cea mai mare parte aacestora.
Atitudinea lor s-a schimbat însă în vara lui 1915. Impasul cu pierderi enorme pentru armatele
britanice şi franceze de pe Frontul de Vest, înfrângerea Aliaţilor la Dardanele şi retragerea
dezastruoasă a armatei ruseşti din Polonia le-au convins că ajutorul României era acum o
necesitate66.

65
Constantin Nuțu, România în perioada neutralității (1914 – 1916), București, Editura Științifică, 1972, p. 172.
66
Ibidem, p. 119.
35
 La începutul lui iulie, Puterile Antantei şi-au exprimat disponibilitatea de a semna un
acord prin care să fie acceptate, în esenţă, toate pretenţiile teritoriale ale României în schimbul
angajamentului acesteia de a intra în război într-un interval de cinci săptămâni. Având însă în
vedere ultimele succese militare ale Puterilor Centrale, Brătianu a obiectat, spunând că
intrarea României în război în acel moment ar fi fost curată „sinucidere”. Spre sfârşitul verii,
el nu era dispus nici măcar să semneze o înţelegere cu data intrării în vigoare nespecificată, ca
nu cumva compromisul cu privire la caracterul secret să provoace un atac preventiv din partea
Puterilor Centrale. Cabinetul său, înştiinţat pentru prima dată despre aceste negocieri l-a
susţinut pe Brătianu în decizia sa de a se abţine67. Deşi în 1915 nu s-a semnat nicio înţelegere,
Brătianu se angajase din punct de vedere moral faţă de Antanta, iar aceasta din urmă aprobase
vastele aspirații teritoriale ale României. În vara lui 1916, când situaţia militară a Aliaţilor s-a
îmbunătăţit, negocierile au fost reluate în baza acestor condiţii. Până atunci, România s-a aflat
într-o situaţie îngrijorătoare. Bulgaria, care s-a alăturat Puterilor Centrale (octombrie 1915) și
a participat la înfrângere a şi ocuparea Serbiei, devenise un vecin periculos. Puterile Centrale
au apelat la presiuni diplomatice şi au dat de înţeles că vor trece la acţiuni militare pentru a-l
sili pe Brătianu să dea înapoi şi, în plus, să le vândă grânele şi petrolul de care aveau disperată
nevoie68.
În vara lui 1916 însă, a avut loc o altă schimbare de situaţie. Armata germană n-a
reuşit să cucerească Verdunul, Aliaţii strângeau o forţă considerabilă la Salonic sub
conducerea generalului francez Maurice Sarrail, britanicii pregăteau o mare ofensivă pe
Somme, iar ruşii au lansat o ofensivă condusă de generalul Alexei Brusilov. Începând cu luna
iunie, forţele lui Brusilov au străpuns liniile austro-ungare în Galiţia şi Bucovina, ameninţând
să pătrundă până în inima Ungariei. Era un motiv întemeiat ca Brătianu să se teamă că armata
rusă putea ocupa Transilvania, că Austro-Ungaria putea fi obligată să ceară pace sau că
Antanta, exasperată de tergiversările sale, putea hotărî că nu mai are nevoie de ajutorul
României. Oricare dintre aceste scenarii putea pune în pericol atingerea obiectivelor
României. Brătianu şi-a dat seama că venise vremea să-şi ia un angajament. Prin urmare, pe 4
iulie, a anunţat că este pregătit să încheie o alianţă. Cum liderii Antantei acceptaseră deja
pretenţiile teritoriale esenţiale ale României, ei se aşteptau la o încheiere grabnică a
acordurilor politice şi militare. Negocierile s-au întins în schimb pe durata a cinci săptămâni,

67
Ibidem, p. 121.
68
Ibidem, pp. 207 – 208.
36
întârziind intrarea României în război până la 27 august. Spre sfârşitul acestei perioade,
ofensiva lui Brusilov s-a oprit69.
Brătianu enunţase trei condiţii generale în vederea încheierii unei convenţii militare:
asigurarea muniţiei necesare; armatele aliate de pe toate fronturile să treacă la ofensivă pentru
a împiedica forţele inamice să se îndrepte împotriva României, ceea ce însemna inclusiv ca
poziţia forţelor ruseşti din Bucovina şi Galiţia „să rămână cel puţin cea de astăzi”; şi, în fine,
„protecţie necondiţionată” împotriva unui atac bulgăresc. Prima a fost îndeplinită în clipa în
care britanicii şi francezii au promis că transporturi aflate deja pe drum vor fi expediate prin
Rusia.
Liderii Antantei, dorind cu disperare intrarea României în război, au fost la fel de
înşelători în privinţa îndeplinirii condiţiei puse de Brătianu în legătură cu ameninţarea
bulgară, care-l neliniştea cel mai mult. Blondel a prezis că armata bulgară va fi „anihilată” de
forţele aliate de la Salonic; premierul francez, Aristide Briand, a susţinut cu tărie că un atac
bulgăresc împotriva României era „improbabil”70. Brătianu avea motive să fie sceptic în
privinţa acestor previziuni fără temei. De aceea, a căutat să obţină asigurări că Aliaţii vor
lansa o ofensivă destul de puternică încât să îndepărteze forţele bulgare de graniţa română,
precum şi ajutorul unei puternice forţe expediţionare ruseşti în Dobrogea. Strategii militari
români se bizuiau pe această forţă încă din noiembrie 1914, fiind cuprinsă în planul de război
al României. În iulie 1916, când au început negocierile finale, Brătianu a cerut o forţă
rusească de 50 000 de oameni. El a mărit-o la 200.000 când francezii şi britanicii au insistat
ca, pe lângă operaţiunile principale îndreptate spre Transilvania, armata română să iniţieze o
ofensivă împotriva Bulgariei. Când ruşii au refuzat să promită mult de 50.000 de oameni,
Brătianu a ameninţat că nici măcar nu va declara război Bulgariei. Din acest impas s-a ieşit
doar după ce românii au acceptat mai puţine trupe, iar Antanta a renunţat la cererea ca
România să atace sau chiar să declare război Bulgariei71.
Negocierile de aliere au fost întârziate de faptul că Brătianu a vrut ca în convenţia
politică să fie incluse două clauze conexe. Una, cea care prevedea să nu se încheie pace
separată, obliga de fapt Antanta să lupte până când România îşi satisfăcea toate dezideratele
teritoriale. Cealaltă garanta României egalitate cu puterile aliate în toate hotărârile şi discuţiile
legate de încheierea păcii. Prima reflecta preocuparea lui Brătianu legată de faptul că Austro-
Ungaria, descurajată de intrarea României în război, ar putea ajunge la o înţelegere cu Antanta

69
Dumitru Preda, România și Antanta. Avatarurile unei mici puteri într-un război de coaliție, 1916 – 1917, Iași,
Institutul European, 1998, p. 159.
70
Ibidem, p. 162.
71
Ibidem, p. 163.
37
în defavoarea României. Cea de-a doua, aşa cum a explicat Londrei ministrul britanic George
Barclay, reflecta îngrijorarea lui Brătianu că interesele României ar putea fi desconsiderate la
negocierile de pace, aşa cum se întâmplase după războiul ruso-turc, în perioada în care fusese
premier tatăl său, „gând care l-a obsedat din copilărie”72. Dacă condiţiile puse de el în aceste
chestiuni, ca şi în altele, nu erau îndeplinite, Brătianu a declarat că-şi va da demisia, ceea ce ar
fi contribuit la eşecul negocierilor.
Dorinţa de a vedea România intervenind în conflict îi determinase să facă promisiuni
fără a lua pe deplin în calcul impactul viitor al acestora împreună cu alte înţelegeri secrete,
promisiunile teritoriale făcute României şi cuprinse în convenţia politică eliminau practic
posibilitatea Aliaţilor de a încheia ulterior pace separată cu Austro-Ungaria, Era un pas
important într-o neplanificată misiune, Aliaţilor de dezmembrare a imperiului multinaţional.
Aceste acorduri, inclusiv cel cu România, au complicat desfăşurarea Conferinţe de Pace de la
Paris din 1919.
Un alt eveniment care a influenţat participarea României alături de Antantă în Primul
Război Mondial a fost moartea regelui Carol I. Suveranul a trăit în ultimile săptămâni de viaţă
o adevărată dramă cauzată de situaţia din ţară şi cea de pe front. Insuccesele militare ale
Puterilor Centrale prin înfrângerea armatelor germane la Marna, îndepărtau perspectiva
alăturării României, ceea ce i-a accentuat suferinţa. Moartea regelui Carol I a reprezentat o
grea lovitură pentru Puterile Centrale, care pierdeau un sprijin important. Totodată acest
eveniment a schimbat perspectiva României faţă de război pentru că noul cuplu Ferdinand şi
Maria era dispus să susţină dorinţa opiniei publice73.
Toate aceste evenimente au dus în final la semnarea Convenţiei cu Antanta la 4/17
august 1916, prin care România intra în război de partea Antantei. În memoriile sale, I.G.
Duca scria că „nu au fost de față la iscălirea tratatelor decât cinci persoane: Brătianu,
Poklevski, Diamandi, Vintilă Brătianu și cu mine. Poklevski a sosit cel din urmă, cu cele cinci
originale destinate Rusiei, Franței, Angliei, Italiei și României. (...) Prin aceste acte declaram
război numai Austro-Ungariei (...) Când cetirile au fost terminate a venit rândul iscălirii (...)
Vintilă Brătianu pregătise în mijlocul mesei o călimară frumoasă și un condei destinat a fi
păstrat în amintirea acestei scene istorice”74. Consiliul de Coroană al României a aprobat
formal tratatele şi a declarat război Austro-Ungariei la 27 august 1916.

72
Ibidem, p. 165.
73
Mihail E. Ionescu, Românii la începutul Marelui Război. De la atentatul de la Sarajevo la moartea regelui
Carol I, București, Editura Militară, 2014, p. 279.
74
Apud Keith Hitchins, România 1866-1947, București, Editura Humanitas, 1998, p. 263.
38
 Intrarea României în război a fost o aruncare în necunoscut prin care România şi-a
desăvărşit unitatea naţională.

3.2. Prăbușirea frontului răsăritean și consecințele sale politico-militare pentru România

Intrarea României în război a avut o deosebită însemnătate politică, strategică și

morală. În timp ce Kaizerul, deprimat, considera că „totul este pierdut”, generalul E.
Ludendorf, șeful Cartierului general al Comandamentului suprem al armatei germane aprecia,
cu amărăciune, în memoriile sale, apărute ulterior: „intrasem într-o luptă titanică fără seamăn
[…] nu puteam să ne dăm seama atunci cât de greu ne lovea declarația de război a
Romaniei”75. În același timp, „națiunea franceză în întregime”, potrivit expresiei primului
ministru al Franței, aplaudă decizia României. „N-am uitat și nu vom uita niciodată, va nota,
în acest sens, generalul Petin, că România a intrat de partea noastră într-o epocă când războiul
era departe de a fi câștigat”76.
Planul de campanie al României, judicios întocmit, prevedea executarea unor acțiuni
pe două fronturi: ofensiva pe frontul Transilvaniei, unde erau dislocați 420.324 oameni, din
totalul de 567.847, și apărea, în prima fază, pe frontul din Dobrogea, în așteptarea concentrării
trupelor ruse la sud de linia Cernavodă-Medgidia, și ofensiva în cea de-a două. Frontului de
sud îi erau afectați 142.523 oameni77.
Când România a intrat în acțiune, la 15/28 august, eforturile Aliaților ajunseseră la
limită; acțiunile de pe frontul occidental, de la Verdun și de pe Somme se încheiaseră.
Ofensiva de pe frontul italian ajunsese la punctul final. Puterile Centrale și-au putut deplasa o
parte din trupe pentru a le opune Rusiei. Ofensiva generalului Brussilov a fost oprită la 17/30
iulie; armata rusă își consumase potențialul uman și cel militar. În Balcani, înainte ca armata
generalului Sarrail să fi trecut la ofensivă, armatele bulgare au atacat atingându-și obiectivele
propuse. Ofensiva ulterioară a armatei aliate (10 septembrie) s-a sfârșit fără rezultate
importante. Declarând război României, la 19 august/1 septembrie 1916, Bulgaria și-a putut
concentra toate forțele pe frontul român. În aceste condiții, Puterile Centrale au avut
posibilitatea să aducă pe frontul românesc un însemnat număr de unități (18 divizii germane,
14 austro-ungare, 5 bulgare și 3 turcești, în total, 40 divizii).

75
Apud Lucian Boia, Primul Război Mondial, Controverse, paradoxuri, reinterpretări, București, Editura
Humanitas, 2014, p. 83.
76
Ibidem, p. 85.
77
Ion Bulei, România în Primul Război Mondial (1914-1918), București, Editura Militară, 2006, p. 43.
39
 Importanța momentului impus de aliați apare cât se poate de limpede; faptul a avut
grave consecințe asupra desfășurării operațiilor militare.
Ofensiva în Transilvania – aceasta nu a fost susținută nici pe flancuri, de ofensiva
rusă în Galiția și nici de frontul din Salonic – deși desfășurată fără energia necesară, se
dezvoltă satisfăcător; armatele române au pătruns adânc pe teritoriul provinciei de peste
Carpați. Au fost eliberate orașele Sibiu, Brașov, Toplița, Miercurea Ciuc. Ca urmare, însă, a
atacului armatelor germano-bulgare din sud, care a provocat pierderea capului de pod de la
Turtucaia, ofensiva pe frontul transilvan a fost oprită (26 august/8 septembrie); o parte din
trupe au fost deplasate pe frontul din sud. Marele cartier general a conceput operația de la
Flămânda. Printr-o acțiune fulgerătoare, executată prin trecerea unor importante efective peste
Dunăre, trupele germano-bulgare din sudul Dobrogei trebuiau încercuite și distruse. Deși o
parte din efective trecuse Dunărea și manevra se desfășura cu succes, operația a trebuit să fie
întreruptă deoarece inamicul, terminând concentrarea forțelor în Transilvania, începuse
ofensiva. Forțele aduse pe frontul de sud au fost dirijate, din nou, pe frontul de peste Carpați;
pe frontul din sud s-a organizat apărarea78.
Sprijinul trupelor ruse pe frontul din Dobrogea a fost ineficient; până la sfârșitul lunii
octombrie, trupele inamice au ocupat 2/3 din teritoriul provinciei. La est de Carpați, trupele
inamice, după lupte grele, au fost oprite la Oituz; aici, s-a acoperit de glorie divizia 15
infanterie – Divizia de fier – a cărei lozincă în bătălie a fost: „Pe aici nu se trece”. În sudul
Transilvaniei, după lupte înverșunate la trecătorile Carpaților, ca urmare a concentrării
superioare inamice la trecătoarea Jiului, rezistența românească a fost înfrântă. Ca urmare a
acestui fapt, a fost abandonată și apărarea defileului Oltului. În același timp, o altă grupare
inamică a reușit să treacă Dunărea la Zimnicea. Trei grupuri de invazie germană atacau,
concentric, în Muntenia (grupările K., după inițiala numelor comandanților: Kohne, Kraft și
Kosch)79.
Împotriva acestora, românii au desfășurat bătălia de la Argeș-Neajlov, denumită și
bătălia de la București, cea mai amplă acțiune angajată în campania anului 1916.
Planul Marelui Cartier General era de a zdrobi forțele inamice înainte ca acestea să
fi avut timpul să se unească în cuprinsul unui front continuu. Luptele ofensive au început la
17/30 noiembrie 1916. Insuficiența armamentului și lipsa de unitate în desfășurarea acțiunilor,
la care s-a adăugat opoziția generalului Alexeev de a participa la bătălie (trupele ruse au
declanșat, fără vigoare însă, o ofensivă în nord, pentru a „ușura desfășurarea operațiilor

78
Augustin Deac, Caracterul participării României la primul război mondial, București, Editura Politică, 1973,
pp. 124-125.
79
Ibidem, p. 128.
40
române”80) au atras eșuarea planurilor ofensive românești și ocuparea capitalei de către
trupele inamice, la 23 noiembrie/ 6 decembrie 1916. Trupele române s-au desprins de inamic.
Trupele ruse, superioare numericește, s-au retras din Dobrogea; la 23 decembrie 1926/5
ianuarie 1917, ultimele unități au trecut Dunărea la nord de Galați. După lupte grele, la
sfârșitul lunii decembrie, ambele tabere își epuizaseră mijloacele de luptă; frontul a fost
stabilizat pe văile Șușiței, Putnei și Siretului. Prima campanie pe frontul românesc se
încheiase.
Rezerva pe care Rusia a manifestat-o a fost cât se poate de limpede conturată. Încă
de la sfârșitul lunii septembrie, generalul Alexeev propunea abandonarea Olteniei și a
Munteniei; trupele ruse au început să pătrundă masiv doar după ocuparea Bucureștiului și
apropierea inamicului de Moldova. „Romania se apăra pe Siret”, declară generalul rus. Aceste
manevre tactice corespundeau liniei politice a cercurilor conducătoare țariste. În toamna
anului 1916, acestea puneau serios problema modificării tratatului politic încheiat cu
România.
În pofida eforturilor de a scoate România din război, prin concentrarea întregului
efort pe frontul românesc, „armata română, după aprecierea lui Ludendorf, deși bătută, n-a
putut fi nimicită”. Ea s-a retras în ordine, cauzând inamicului grave pierderi, obligându-l să
treacă la defensivă. Grele sacrificii făcute de România în lupta comună (în retragere, au fost
incendiate și câmpurile petroliere și rafinăriile) nu au fost compensate de sprijinul
corespunzător al aliaților. „Noi, observă cu amărăciune I.C. Brătianu, răspunzând acelora
care, pe drept, considerau convenția militară încheiată de România ca lipsită de garanții
suficiente, am făcut ca omul care se duce cu cecul la bancă și o găsește închisă”81.
În afară dificultăților create de situația din Moldova, devenită centru al rezistenței
românești și zonă de refugiu pentru o însemnată parte a populației, de sarcinile sporite,
politice și militare, ridicate de necesitatea eliberării teritoriilor ocupate, supuse de inamic unui
regim terorist și unei enorme spolieri, fără margini, România era confruntată cu primejdia ce o
reprezentau, pentru interesele sale cele mai vitale, tratativele de pace separată, care începuseră
între ambele tabere, încă de la sfârșitul anului 1916.
Cu toate demersurile întreprinse de regele Ferdinand și de primul ministru de a
constitui, după începerea războiului, un guvern de concentrare națională, Partidul Conservator
a refuzat propunerea fără să facă însă opoziție tronului. Conservatorii democrați au acceptat
propunerea abia în decembrie 1916. Retragerea în Moldova și organizarea teritoriului pentru

80
Ibidem, p. 129.
81
Gheorghe I. Brătianu, Cuvinte către Români. Zece Conferințe și Prelegeri, ediție, studiu introductiv și indice
de Ion Todirașcu, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 1996, p. 147.
41
continuarea rezistenței a ridicat numeroase și grave probleme. Distrugerea sistematică a
instalațiilor petroliere, realizată sub conducerea colonelului englez Thomson, a pricinuit
pagube care au fost evaluate la 10 milioane lire sterline. În provincia de peste Milcov, alături
de refugiații civili din ținuturile ocupate și de armată, de cei circa 20.000 de răniți și bolnavi,
de prizonieri sau de cetățeni aparținând statelor inamice, în jur de 30.000, au fost aduși mii de
copii între 16-19 ani, precum și recruții anilor 1917-1920. Transportul și cazarea au impus
grave probleme. Potrivit evaluărilor, populația flotantă, evacuată în Moldova, se ridica la mai
mult de un milion și jumătate de suflete. Pe teritoriul provinciei, de asemenea, se aflau și
ostașii ruși.
Cu toate măsurile întreprinse de autorități, condițiile grele provocate de asprimea
iernii, de lipsa alimentelor, de insuficiența medicamentelor și a personalului sanitar au
provocat populației suferințe incomensurabile și au impus un greu tribut de victime. Potrivit
mărturiilor timpului, numai tifosul exantematic a costat 300.000 vieți omenești. Iașiul
prezenta un aspect sumbru. Mortalitatea a atins proporții tragice (circa 400-500 oameni
zilnic). Un ziar al timpului consemna că, în Moldova, „tifosul exantematic ne-a costat mai
mult decât zece bătălii”82. Potrivit unei statistici americane, la sfârșitul primei campanii,
românii pierduseră, în total, 500.000 oameni (100.000 morți, 150.000 răniți și 250.000
prizonieri). Cu toate împrejurările neobișnuit de grele, speranța în victoria cauzei naționale a
rămas nezdruncinată.
La Iași, la jumătatea lunii decembrie 1916, a putut fi constituit un guvern național, în
componența căruia a intrat și Take Ionescu ca ministru fără portofoliu, precum și alți trei
conservatori democrați; actul a fost necesar pentru a afirma unitatea de acțiune în momentele
grele prin care trecea țara. Paralel cu măsurile adoptate pentru ameliorarea situației populației
din Moldova, efortul s-a concentrat, firesc, asupra problemei agrare; atât regele Ferdinand, cât
și guvernul au făcut promisiuni cu privire la împroprietărirea care urma să fie efectuată la
sfârșitul războiului, o dată cu modificarea legii electorale (ca urmare a modificării
Constituției, numărul votanților trebuia să se ridice, de la 18.000 la 1.200.000). Înscrierea
acestei probleme pe ordinea de zi a Parlamentului, deschis la sfârșitul anului 1916, a fost
determinată, în egală măsură, și de puternicele frământări din rândul țărănimii.
Prin două proclamații succesive (23 martie/5 aprilie, 23 aprilie/5 mai 1917) regele
Ferdinand dădea asigurări țăranilor. Repunerea în discuția Parlamentului a celor două reforme
a fost grăbită și de intervenția grupului de liberali de stânga (N. Lupu, Gr. Iunian, Gr. Trancu-
Iași s.a. care vor forma, apoi, Partidul Muncii). Faptul nu trebuie considerat doar ca o simplă

82
Mircea Vulcănescu, Războiul pentru întregirea neamului, București, Editura Saeculum, 1999, p. 97.
42
manevră, menită să rezolve o situație dificilă, făcută sub presiunea evenimentelor interne;
trebuie înțeles că desăvârșirea unității, la care românii nu au încetat să năzuiască chiar în
aceste momente grele, nu se putea realiza decât în cadrul unui sistem democratic. Nu erau,
acestea, simple promisiuni, de natură să mențină unitatea internă, națională, să îngăduie
continuarea luptei; având ca punct de plecare necesitățile interne, care decurgeau din stadiul
de dezvoltare al societății românești, reformele reprezentau, totodată, o garanție acordată
românilor de pretutindeni, în legătură cu viitoarea formă de organizare a României Mari.
„Noi, spunea Take Ionescu în Cameră, la 10/28 iunie, legiferăm azi pentru o Românie mică,
dar legiferăm cu ochii la România de mâine, la România Mare”83.
Conservatorii rămași în București (Al. Marghiloman, Th. Rosetti, T. Maiorescu, G.
Știrbey), cu excepția grupului lui P.P. Carp, sub presiunea evenimentelor, și ei, au fost
constrânși să includă în programul partidului cele două reforme. După îndelungi dezbateri, în
cursul cărora a fost subliniată valoarea națională a actului, proiectul pentru modificarea
Constituției a fost votat, în Cameră, în vară anului 1917, cu 130 voturi din 144, majoritatea
cerută fiind de 94.
Deși nu au existat împrejurările și răgazul aplicării practice a reformelor, declararea
acordului asupra principiului acestora deschidea calea transformărilor democratice care
trebuia să însoțească procesul de formare și întărire a statului național unitar, creând cadrul
juridic corespunzător. Modificarea Constituției trebuie înțeleasă, deci, în cadrul complex al
împrejurărilor din vara anului 1917, dar că o consecință a evoluției societății românești, a
necesității trecerii acesteia într-o etapă nouă, superioară.
În prima parte a anului 1917, confruntat cu o gravă criză politică internă, guvernul s-
a străduit să pregătească condițiile necesare continuării luptei. Totodată, a desfășurat o largă
activitate diplomatică pentru a preveni consecințele, pentru România, ale tratativelor dintre
Puteri, cu privire la încheierea unei păci separate.
Activitatea diplomatică a României în lunile primei campanii a fost orientată spre
obținerea sprijinului militar și respectarea clauzelor convenției militare a cărei încălcare
determinase răsturnarea întregii tactici și strategii a armatei române. Demersurile în acest sens
pe lângă guvernul rus, sprijinite de Franța, au fost insistente și ferme. Această, cu atât mai
mult cu cât marele duce Nicolae, acum, reactualiza opinia mai veche a generalului Alexeev cu
privire la avantajul sporit pentru Rusia care ar fi decurs din neutralitatea României. Se părea
că ultimatumul anterior, sub presiunea căruia România intrase în război, fusese uitat.
Diplomația română se străduia să convingă cercurile politice ruse că teatrul de război din

83
Romulus Seișanu, Take Ionescu – Viața si opera sa, Editura Universul, București , 1930, p. 57.
43
România reprezenta un punct strategic cu valoare pentru întregul front, pentru cel oriental,
mai cu seamă. Demersurile diplomatice, variate și complexe, au sprijinit și au completat
acțiunile desfășurate pe frontul de luptă. Brătianu însuși, aflat la Petrograd, în ianuarie 1917,
unde se desfășura conferința militară a Aliaților (la care România nu fusese invitată), insistă
să fie ascultat punctul de vedere românesc.
Evenimentele revoluționare din Rusia au influențat situația militară din România. În
aprilie 1917, I.C. Brătianu, împreună cu generalul Prezan, se află, din nou, la Petrograd;
discuții purtate cu reprezentanții guvernului provizoriu sunt apreciate drept satisfăcătoare.
Evoluția situației politice din Rusia și slăbirea capacității de luptă a armatei ruse, înfrângerea
Italiei, descompunerea armatei de la Salonic, lipsa legăturii dintre teritoriile din est și din vest
și izolarea României au agravat situația țării în primele luni ale anului 1917. La toate acestea,
se adaugă îngrijorarea legitimă provocată de continuarea tratativelor de încheiere a unei păci
separate84.
În decembrie 1916, după căderea Bucureștiului, Puterile Centrale, mai mult, pentru a
ameliora poziția morală a Germaniei, prin intermediul S.U.A., au propus tratative de pace,
respinse de Aliați. Conferința interaliată de la Roma, dând curs notei lansate de președintele
Wilson, formula, în termeni generali, doar, la 10 ianuarie 1917, condițiile păcii, care au fost
respinse, însă, de Puterile Centrale. Formula președintelui american, „a păcii fără victorie, fără
învinși și fără învingători”85, nu a avut darul să liniștească. Convenția secretă încheiată între
Franța și Rusia, în februarie 1917, nesocotea sau chiar contravenea angajamentelor luate față
de statele mici din răsăritul Europei.
După o nouă inițiativă de pace din vara anului 1917, formulată de papa Benedict XV,
care urmărea menținerea Imperiului austro-ungar, inițiativă care urma sondajelor făcute, la
Paris, de Sixte și Xavier de Bourbon, cumnații împăratului Carol IV, în numele acestuia, spre
sfârșitul anului 1917, în Elveția, au avut loc discuții între reprezentanții Franței și ai Angliei
pe de o parte, și cei ai Dublei Monarhii, pe de alta. Din desfășurarea acestora se desprinde
faptul că puterile Antantei, atunci, erau receptive la formulă menținerii în continuare a
Imperiului. În Anglia, chiar, începuse să se formeze un curent de opinie în acest sens. Practic,
faptul presupunea renunțarea la îndeplinirea obligațiilor asumate prin tratatele de alianță.
După izbucnirea revoluției ruse și intrarea S.U.A. în război, Austro-Ungaria și-a intensificat
eforturile de a încheia o așa-zisă pace cinstită, care trebuia să garanteze existența Monarhiei86.

84
Gheorghe Platon (coordonator), Istoria Românilor, vol. VII, tom II, capitolul „De la independență la Marea
Unire (1878 – 1918), București, Editura Enciclopedică, 2003, p. 219.
85
Ion I. Nistor, Istoria Românilor, vol. II, București, Editura Biblioteca Bucureștilor, 2003, p. 128.
86
Keith Hitchins, op. cit., p. 89.
44
 În cuprinsul discuțiilor diplomatice dintre cele două tabere sau dintre partenerii
Puterilor centrale, soartă României era mereu pusă în balanța. În intențiile Germaniei și ale
Austro-Ungariei, această urmă să fie împărțită între Rusia, Austro-Ungaria și Bulgaria; statul
român trebuia să rămână la gurile Dunării, asemenea Monaco-ului, având întinderea acestuia.
Fie că aveau drept obiectiv menținerea Austro-Ungariei, fie că vizau împărțirea
României, aceste tratative și planuri, cu ecou în presa vremii, au creat serioase motive de
îngrijorare. În vara anului 1917, cu prilejul conferinței Aliaților, primul ministru francez,
Ribot, a propus adoptarea unei declarații menite să împrăștie suspiciunile cu privire la pacea
separată și la menținerea Imperiului habsburgic. Au fost date asigurări primite cu satisfacție în
România, cu privire la finalitatea luptei comune.
Cercurile politice românești mai erau îngrijorate de faptul că, intrând în război,
S.U.A. nu a aderat la tratatul de la Londra, din 5 septembrie 1914, care, între altele, interzicea
încheierea unei păci separate. Partenerii la război erau considerați doar asociați și nu aliați. De
asemenea, S.U.A. nu declarase război Bulgariei, cu care întreținea relații diplomatice normale.
La 4 decembrie 1917, în fața Congresului, președintele Wilson declară că, intrând în
război împotriva Austro-Ungariei, Statele Unite nu înțeleg să „micșoreze ori să restructureze”
Imperiul. De asemenea, în discursul rostit la 8 ianuarie 1918, în care erau expuse „cele 14
puncte”, expresie a bazei pe care fusese stabilit acordul cu aliații, președintele american a
pledat în favoarea autonomiei naționale și nu pentru autodeterminarea popoarelor din Austro-
Ungaria.
Încercările de a încheia pace separată, atât cele de acum, cât și din perioada care a
urmat, au eșuat. Ele vădesc limpede, însă, valoarea garanțiilor acordate statelor mici de Marile
Puteri.
Încercările au eșuat ca urmare a disensiunilor dintre puterile aliate sau adverse;
pacea separată, însă, a fost împiedicată, în primul rând, așa cum, pe drept, s-a apreciat, din
noua fază a luptei de eliberare națională a popoarelor asuprite. Considerând planurile de
împărțire și de desființare a României, marile victorii repurtate de armată română în vară
anului 1917 „au avut o importanță capitală” făcând să eșueze toate aceste planuri. Au fost
apărate independența și suveranitatea națională, teritoriul care a mai rămas, s-a asigurat
continuitatea statală. Aceste lupte, dincolo de importanța lor națională, au avut, în egală
măsură, o deosebită valoare morală, o mare pondere în desfășurarea ulterioară a războiului, au
contribuit la sfârșitul victorios al acestuia.

45
3.3. Reintrarea țării noastre în război alături de Antanta. Desăvârșirea unității naționale

La sfârșitul primei campanii, situația României era critică. La marile pierderi umane
și în material de război, se adăugau pierderile provocate de boli, consecințele foamei și ale
gerului, problemele grave, administrative, politice și militare create de aglomerarea
importantului surplus de populație concentrată în spațiul Moldovei, în urmă ocupării de către
inamic a restului teritoriului românesc. În aceste condiții grele, a trebuit să fie desfășurată o
uriașa activitate organizatorică. Efortul principal a fost îndreptat spre reorganizarea armatei, în
vederea continuării războiului. În realizarea acestui obiectiv, un rol important a revenit
misiunii militare franceze, condusă de generalul Henri Mathias Berthelot. Membrii misiunii,
răspândiți în unități sau în statele majore, au instruit armata română în asimilarea noilor
metode de luptă și pentru folosirea noului material de război, primit din abundență din Franța,
în cea mai mare parte87.
S-a izbutit să se pună pe picior de luptă o armată de operații de 460.000 oameni, cu o
înaltă capacitate combativă și cu un ridicat moral. Delegațiile aliate sosite în capitală
Moldovei, cu scopul de a da asigurări cu privire la recunoașterea drepturilor românești (o
delegație franceză condusă de Albert Thomas, ministrul munițiilor, una belgiană, condusă de
ministrul socialist Vanderwelde și o misiune americană condusă de generalul Hugh Scott) au
putut să se convingă de această realitate88.
În conformitate cu planurile generale ale comandamentului aliat, generalul
Scerbacev, devenit Șef al Marelui Stat Major al armatei ruse, împreună cu generalul Prezan, la
începutul lunii mai, au stabilit liniile principale ale unei viitoare ofensive care trebuia pornită
în sectorul Nămoloasa, la începutul lunii iulie. Pe frontul românesc însă, în urma revoluției,
descompunerea armatei ruse a devenit tot mai accentuată89.
Soldații refuzau să mai lupte. Contraofensiva Puterilor Centrale de la începutul lunii
iulie a dus la înfrângerea trupelor ruse din sectorul de nord. Armatele austriece au atins din
nou Galiția și Bucovina. Orașul Tarnopol este ocupat. În aceste condiții, comandamentul
german a elaborat planul de a scoate România din luptă, în urma unei ofensive concentrate,
executate de grupul de armate condus de generalul Mackensen, care trebuia să dea lovitură
principală în zona Nămoloasă, acțiune ce urma să fie combinată cu o ofensivă a grupului
Gerock, la Oituz. În felul acesta, trupele române trebuiau să fie prinse într-un uriaș clește, iar
Moldova ocupată.

87
Ion I. Nistor, op. cit., p. 119.
88
Ibidem, p. 125.
89
Constantin Nuțu, op. cit., p. 137.
46
 Succesiunea în timp a acțiunilor a dat naștere la trei operații: operația ofensivă a
armatei a II-a române în zona Mărăști, cunoscută sub denumirea de Bătălia de la Mărăști;
operațiile de apărare ale armatei I române în zona Mărășești și a aripei drepte a armatei a II-a
în zona Oituz, cunoscute sub denumirea de Bătălia de la Mărășești și Bătălia de la Oituz90.
Bătălia de la Mărăști a început printr-o masivă pregătire de artilerie, la 9/22 iulie
1917. Deși s-a desfășurat cu succes, ofensiva armatei române a trebuit să fie oprită zece zile
mai târziu. Ca urmare „a descompunerii armatei ruse, românii au trebuit să facă față în această
regiune la toate greutățile operațiilor”91. Acțiunea armatei a II-a române la Mărăști a
determinat schimbarea direcției de ofensivă a armatei germane, proiectată a se desfășura între
Șiret și Prut. Mareșalul Mackensen și-a deplasat în zona Focșani forțele de care dispunea la
Nămoloasa. Schimbarea direcției de ofensivă a reliefat limpede succesul bătăliei de la
Mărăști.
Potrivit prevederilor inițiale, începutul ofensivei armatei române pe frontul de la
Nămoloasă fusese fixat pentru dimineața zilei de 13/26 iulie. Desfășurarea cu succes a luptei
de la Mărăști a creat condiții favorabile în acest sens. Cu o zi înainte, însă, armata a V-a rusă,
care trebuia să coopereze cu armata I română în această ofensivă, a primit ordinul să oprească
pregătirea de artilerie și să amâne operația până la noi ordine. La rândul ei, armata română, la
12/25 iulie, orele 20, a primit ordinul să suspende ofensiva. Ambii adversari, deci, din motive
deosebite, însă, au renunțat la ofensiva proiectată în sectorul Nămoloasa92.
Ca urmare a luptelor de la Mărăști, armata germană și-a mutat centrul ofensivei între
Siret și cotul Carpaților, pe direcția Focșani – Mărășești –Adjud. Aceasta trebuia să fie unul
din brațele cleștelui în care inamicul intenționa să prindă și să zdrobească forțele române și
ruse, pentru a putea, apoi, să cucerească Moldova; cel de-al doilea braț era format din grupul
Gerock, care trebuia să înceapă ofensiva la Oituz. În concepția strategică a inamicului, cele
două bătălii reprezentau părțile unui ansamblu prin finalizarea căruia trebuia să se ajungă la
nimicirea armatelor româno-ruse, scoaterea României din război și deschiderea drumului spre
Odessa.
Ocuparea Moldovei și a Ucrainei de sud trebuia să asigure Germaniei mijloacele
economice necesare continuării războiului; în acest scop, aici, au fost concentrate importante
forțe, utilizându-se toate mijloacele pentru a exploata starea de spirit existența în rândurile
armatei ruse.

90
***, România în primul război mondial, București, Editura Militară, 1979, p. 125.
91
Ibidem, p. 128.
92
Ibidem, p. 129.
47
 Acțiunea inamicului a început la 24 iulie/6 august, în momentul în care, în sector,
avea loc o importantă dislocare de trupe ruse spre Bucovina, pentru a preveni un atac. În
pofida defecțiunii unor mari unități ruse (diviziunile 71 și 34) care au refuzat să lupte și s-au
retras, armată română, împreună cu trupele „nici pe aici nu se trece”. „Mărășeștii au fost
mormântul iluziilor germane”93. Aici generalul Mackensen a cunoscut ce este înfrângerea.
După 29 zile de lupte (24 iulie/6 august/24 august/3 septembrie), armata germană a
fost silită să treacă la defensivă. La bătălie au participat 11,5 divizii inamice și 14,5 divizii
româno-ruse de infanterie și 3,5 de cavalerie. Armata română a pierdut 610 ofițeri și 26.800
soldați, iar armata germană 60.000-65.000 oameni. Cu prețul unor enorme sacrificii și
consumând un imens material de război, inamicul a reușit o pătrundere de 6-7 km, pe o
lărgime de aproximativ, 30 km. Țelurile strategice ale armatei germane au fost atinse; armata
română rămânea întărită pe teritoriul statului național94.
Bătălia de la Oituz a fost declanșată la 26 iulie/8 august, după două zile de la
începutul ofensivei de la Mărășești. Inamicul plănuia să atragă forțele de la Mărășești și să
execute o lovitură principală pe direcția Onești. După eforturi succesive, cu mari pierderi,
trupele germane au izbutit să pătrundă în sectorul central al frontului doar cca 6 km. Luptele
au încetat definitiv, la jumătatea lunii august. Ofensiva armatelor germane a fost oprită pe
întregul front de luptă.
Victoriile din vara anului 1917, așa cum s-a notat și mai sus, în lumina evenimentelor
diplomatice din prima parte a anului 1917, „au avut o importanță capitală politică și militară,
făcând să eșueze planurile de împărțire, de desființare a statului român”95. „Au fost apărate, cu
prețul a numeroase jertfe, independența și suveranitatea națională, s-a asigurat continuitatea
statală”. Victoriile românești au îngăduit „menținerea nucleului către care au continuat să
graviteze toate forțele de eliberare românești”96; ele au contribuit, decisiv, la Unirea cea Mare.
Victoriile de pe frontul românesc, salutate cu admirație de înalte personalități Aliate
(generalul Pershing, comandantul forțelor armate ale S.U.A. în Europa, generalul Cadorna,
comandantul suprem al armatei italiene s.a.) au avut importante consecințe de ordin general;
au stăvilit una din cele mai puternice ofensive pe frontul de est, barând drumul inamicului
spre Rusia. Potrivit aprecierilor istoricului englez Setton-Watson, românii l-au împiedicat pe
Mackensen să ocupe Odessa și pe Leopold de Bavaria, Moscova. Drept urmare,

93
Ion Pavelescu, Proba focului: Ultima treaptă spre Marea Unire: dosare ale participării României la primul
război mondial, vol. I, București, Editura Globus, 1991, p. 201.
94
Ibidem, p. 202.
95
Ibidem, p. 203.
96
Ibidem, p. 204.
48
comandamentul german a renunțat definitiv la operații ofensive pe acest front. Între Rusia și
armatele Puterilor centrale, în această zonă, continuă să existe statul român.
Sfârșitul războiului mondial a adus împrejurările de neapărată trebuință pentru
împlinirea prorociei lui Iosif Mazzini mai presus de cele mai îndrăznețe speranțe ce ar fi putut
nutri Regele Ferdinand în clipa când România și-a început războiul de întregire națională.
Proclamația regală nu putea să amintească atunci nici un singur cuvânt despre Basarabia
îngenuncheată sub stăpânirea țarului rusesc. Scopul războiului era hotărât numai în aceste
cuvinte: „să scăpăm de sub stăpânirea străină pe frații noștri de peste munți și din plaiurile
Bucovinei, unde Ștefan cel Mare doarme somnul de veci”97. Sprijinindu-și România, în acest
război de întregire națională, acțiunea diplomatică și militară pe alianță ce se încheiase cu
Franța, Anglia, Italia și Rusia, era firesc să-și aibă ca scop mărturisit numai dezrobirea
provinciilor românești înglobate în veacurile al XVII–lea și al XVIII–lea sub pajura cu două
capete al monarhiei habsburgice. Chiar speranța recâștigării lor ajunsese, cum am văzut,
aproape cu desăvârșire întunecată de biruințele armatelor austro-germane, gata să dicteze
României o pace umilitoare ori să-i îmbie ca ultim loc de adăpost faimosul „triunghi al
morții” între râurile Siret și Prut în regiunea dintre Iași, Vaslui și Huși.
Atunci, în una din clipele de cea mai grea cumpănă din istoria românilor, după ce s-a
prăbuşit ţarismul rusesc (1917), începu să mijească de la răsărit cea dintâi rază a soarelui
dreptăţii: desfacerea Basarabiei din cătuşele ţariste, spre a se organiza mai întâi ca republică
democratică moldovenească, apoi ca republică neatârnată, după care a urmat hotărârea de la
27 martie (9 aprilie) 1918 prin care Sfatul Ţării din Chişinău „în puterea dreptului istoric şi
dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor”98, a
declarat că Basarabia se uneşte pentru totdeauna „cu mama sa România”, de care fusese
dezlipită fără voia ei într-un timp când capetele încoronate se credeau în drept să dispună de
soarta ţărilor şi a popoarelor care nu le aparţineau. În textul acestei declaraţii erau cuprinse şi
câteva condiţii, asupra cărora Sfatul Ţării a revenit, declarând după unirea Bucovinei şi a
Transilvaniei, că renunţă la ele „fiind încredinţat că în România tuturor românilor regimul
curat democratic este asigurat”99 (27 noiembrie – 10 decembrie 1918). Sfatul coloniştilor
germani din Basarabia s-a declarat la fel pentru unirea cu România (7 martie 1919).
Prăbuşindu-se revoluţia din octombrie 1918 şi monarhia austro-ungară, li s-a dat
românilor din Bucovina, ca şi celor din Transilvania şi Banat putinţa să-şi rostească şi ei
cuvântul, arătând, în temeiul drepturilor de proprie hotărâre, cum vor să fie organizate şi

97
Glenn E. Torrey, România în Primul Război Mondial, București, Editura Meteor Publishing, 2014, p. 133.
98
Ibidem, p. 137.
99
Ibidem, p. 138.
49
cârmuite în viitor provinciile locuite de dânşii. Voinţa lor de viaţă laolaltă, sub o singură
stăpânire naţională s-a rostit măreţ prin Congresul general al Bucovinei care, s-a întrunit în
sala sinodală a palatului metropolitan din Cernăuţi la 15 – 28 noiembrie şi „întrupând suprema
putere legiuitoare, în numele suveranităţii naţionale”100 a hotărât „Unirea necondiţionată şi
pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Cermuş, Colaciu şi Nistru cu regatul
României”. În aceeaşi zi, s-a rostit şi Sfatul naţional al germanilor din Bucovina pentru unirea
acestei provincii cu România.
În ce priveşte pe transilvănenii şi bănăţenii rămaşi în cuprinsul graniţelor Ungariei, în
cursul războiului sub stare de asediu, ei nu aveau putinţa să-şi rostească liber gândul de unire
cu fraţii de peste Carpaţi. Dar cei ce au pornit în pribegie, adăpostindu-se în
Regatul României, au luat o parte hotărâtoare la adâncirea unei mişcări sufleteşti
prielnice ideii de libertate şi unitate naţională a tuturor românilor. Simţind primejdia cel
aşteaptă contele Ştefan Tisza, fiind ministru-preşedinte al guvernului de la Budapesta, a stors l
a începutul anului 1917 câtorva arhierei şi intelectuali români mărturisirea mincinoasă că
transilvănenii şi bănăţenii nu vor să fie eliberaţi de sub jugul austro-ungar. Dar aceste
declaraţii nu au avut nici o valoare politica deoarece au izvorât din spaima unor suflete
nelămurite şi care nu au fost împuternicite să facă astfel de mărturisiri politice în numele
poporului. Trebuie să menţionăm totuşi faptul că deşi se aflau sub control poliţienesc,
ameninţaţi cu deportarea sau privarea de libertate câţiva cărturari români au avut curajul să
nu-şi dea semnătura când le-a fost prezentat textul declaraţiei comandate de contele Tisza.
Cei rămaşi acasă nemaifiind în stare a-şi arăta liber voinţa, în numele lor a înţeles a
se rosti, chiar în cursul războiului, mulţimea prizonierilor ardeleni şi bănăţeni concentraţi în
marea tabără rusească de la Darniţa. Aici au redactat un memoriu pe care l-au trimis birourilor
de presă ruseşti, franceze, engleze, italiene şi române, mărturisind în cuvinte răspicate
convingerea că în cadrul monarhiei austro-ungare orice păreri, orice legi, orice garanţii – nu
pot fi socotite decât ca nişte simple minciuni, menite să fie călcate în picioare a doua zi.
La sfârşitul războiului mondial, redobândindu-şi factorii de conducere politică ai
românilor din Transilvania şi Banat libertatea de rostire şi acţiune, au putut să-şi spună şi ei
cuvântul potrivit cu dorinţa din tabăra de la Darniţa şi care era intr-adevăr dorinţa milioanelor
de suflete româneşti dintre Tisa şi Carpaţi. Comitetul naţional al românilor din Transilvania şi
Banat, întrunit l a Oradea Mare, în ziua de 12 octombrie 1918, prin condeiul iscusit al lui
Vasile Goldiş a făcut o încheiere, arătând că numai recunoaşte parlamentului şi guvernului din

100
Dumitru Sultan, În avanposturile unității naționale și securității europene, vol. I, București, Editura Gologota
Libertății, p. 137.
50
Budapesta dreptul să reprezinte naţiunea română şi cerând pe seama acesteia drepturile
nestrămutate şi de neînstrăinat la viaţa naţională deplină. Această încheiere a fost înaintată
parlamentului ungar de către Alexandru Vaida, la 18 octombrie, după ce, cu o zi înainte,
contele Tisza rostise cuvântul de prohodire: am pierdut războiul – cuvânt despre care
prezentatorul încheierii de la Oradea spunea că ar fi ajutat cauzei româneşti mai mult decât ar
fi putut sa-i ajute ei (autorii încheierii) prin lupte de zeci de ani.
„Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara
Ungurească”, întrunită la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie (1 decembrie st. n.) 1918, a
decretat „Unirea acestor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România”101.
Punctul de căpetenie al Adunării de la Alba Iulia a fost cuvântarea măiastră a lui Vasile
Goldiş, care a înfăţişat temeiurile istorice şi politice ale acestei hotărâri epocale. Din fiecare
frază a clasicului discurs se simte ritmul grăbit al vremii, pornirea năvalnică a sufletelor
doritoare să vâslească spre limanul mântuirii102.
Motivarea istorică este mai concisă, mai sintetică, dar în acelaşi timp cuprinzătoare,
fiindcă nu se mărgineşte a îmbrăţişa numai trecutul Transilvaniei, cum făcea Simion Bărnuţiu
în discursul său din 1848, ci priveşte interesele totalităţii neamului românesc, încercând să le
aducă în legătură cu istoria lumii: „Naţiunea română îşi pierde unitatea de Stat, se fărâmă prin
văi sub dominaţiuni răzleţe şi una de alta neatârnătoare, pierde încopcierea cu fluviul larg şi
luminos al istoriei mondiale, ca apa de ploaie în nisip parcă dispare de la suprafaţa conştiinţei
umane”103. Când încopcierea pierdută fu regăsită iarăşi, „conştiinţa naţională săvârşi la 1859
Unirea Principatelor Române sub bunul şi luminatul Cuza Vodă, iar sângele vărsat din nou cu
atâta vitejie împotriva păgânilor, la 1877, scutură şi cele din urmă zale ale lanţului, care lega
România de Constantinopol şi, la 10 mai 1881, Carol de Hohenzollern aşeză pe capul său
coroana de Rege al României libere şi independente”. Această privire istorică duce numai la
încheierea politică: „Naţiunile trebuie liberate. Între aceste naţiuni se află şi naţiunea română
din Ungaria, Banat şi Transilvania. Dreptul naţiunii române de a fi liberată îl recunoaşte
lumea întreagă, îl recunosc acum şi duşmanii noştri de veacuri. Dar, odată scăpată din robie,
ea aleargă în braţele dulcei sale mame. Nimic mai firesc în lumea aceasta. Libertatea acestei
naţiuni înseamnă unirea ei cu Ţara Românească…”104.

101
Polihron Dumitrescu, Ascultând chemarea: Amintiri din primul război mondial, București, Editura Militară,
1968, p. 77.
102
Ibidem, p. 78.
103
Ibidem, p. 79.
104
Ibidem, p. 85.
51
 CONCLUZII

Intervenția Romțniei în Primul Război Mondial n-a fost în primul rând o reacție la
situația militară din vara anului 1916, nici măcar la Ofensiva Brusilov. Ea a fost urmarea unei
decizii politice calculate de a face un pas hotărâtor în misiunea de unificare națională a țării.
După doi ani de negocieri dure, premierul Ion Brătianu a reușit să obțină sprijinul diplomatic
și militar al puterilor Antantei pentru anexarea de către țara sa a provinciilor locuite de români
din Austro-Ungaria. Succesul Ofensivei Brusilov a reprezentat bineînțeles un factor care l-a
determinat pe Brătianu să creadă că sosise clipa să acționeze. El nu s-a așteptat și nici n-a
cerut ca înaintarea lui Brusilov să continue, ci doar ca forțele rusești să-și păstreze pozițiile,
mai ales în Bucovina. Pe lângă situația militară, la fel de importantă a fost și concluzia că, din
punct de vedere diplomatic, era „acum ori niciodată”. În primul rând, el și-a dat seama că
liderii Antantei își pierduseră răbdarea din cauza șovăielii lui și a faptului că se tocmea întruna
cu privire la condițiile alianței. Brătianu a luat în serios un avertisment potrivit căruia Aliații
puteau pune capăt tratativelor. În al doilea rând, se temea ca România să nu piardă această
șansă dacă se încheia o pace generală sau separată. Aceste considerente politice explică și
hotărârea lui Brătianu de a interveni chiar și atunci când schimbările suferite de situația
militară în cursul lunii august au sporit șansele ca România să fie înfrântă. Unificarea Italiei și
cea a Germaniei îi insuflaseră ideea că o înfrângere putea fi un pas spre victorie.
Înfrângerea României a fost un fapt previzibil pentru cei care cunoșteau poziția
geografică vulnerabilă din punct de vedere strategicv a țării, armata prost instruită și slab
echipată, incompetența înaltului comandament și promisiunile îndoielnice de susținere făcute
de aliații ei. Planul de război al României, bazat pe premise politice, s-a adăugat problemelor
menționate mai înainte prin faptul că nu a acordat destul atenție opțiunilor strategice de
adoptare a unei poziții defensive de-a lungul frontierei carpatice și, eventual, de retragere în
Dobrogea. Fie într-un caz, fie în altul, succesul românilor ar fi necesitat cooperarea unor
puternice forțe rusești și o ofensivă a Antantei dinspre Salonic, capabilă să amenințe în mod
serios Bulgaria. Nu s-a întâmplat nimic din toate acestea.
Intenția România de a intra în război, n-a fost un secret pentru Puterile Centrale.
Doar momentul exact, foarte important pentru Falkenhayn, le era necunoscut. Calculul greșit
al acestuia a avut însă un impact minim asupra reacției militare a Puterilor Centrale. Ele
luaseră deja majoritatea măsurilor de precauție posibile, mai puțin acțiuni provocatoare la
adresa României sau operațiuni de slăbire prematură pe alte fronturi. Judecata greșită a lui
Falkenhayn a avut însă urmări serioase în plan politic. Ea a precipitat înlocuirea lui în OHL cu
52
dictatura tăcută Hindenburg – Ludendorff, ceea ce a influențat în mod hotărâtor relația dintre
autoritățile politice și cele militare din Germania imperială. Politica războiului total
promovată de Lunderdoff a dus în cele din urmă la secătuirea Germaniei și la înfrângerea ei
definitivă.
Reacția hotărâtă și coordonată a Puterilor Centrale contrastează cu modul ezitant și
necoordonat în care s-au angajat în război România și aliații ei. Pe lângă faptul că n-au
cooperat atacând alături de Armata de Nord română, rușii nu au luat în serios obligația de a
oferi un sprijin eficace forțelor române din Dobrogea.
Prin victoria asupra României, Puterile Centrale au dobândit acces la alimente pentru
populațiile lor înfometate și petrol pentru armata și marina germană.
În contrast cu optimismul creat în rândul Puterilor Centrale, înfrângerea României a
provocat un așa-numit „regret al cumpărătorului” printre liderii politici și militari ai puterilor
Antantei, care speraseră ca intervenția României să încline balanța războiului în favoarea lor.
În ceea ce privește pe români, campania din 1916 s-a soldat cu 250.000 de victime, a
plasat două treimi din țară sub un regim dur de ocupație și a slăbit într-atât moralul soldaților
și civililor, încât unii s-au îndoit că războiul trebuia continuat. Din fericire, scutul reprezentat
de armata rusă și prioritățile strategice pe care Puterile Centrale le aveau în alte părți le-au
oferit românilor un răgaz de șase luni în care și-au regrupat și reorganizat armata puternic
afectată. La baza renașterii acestei armate – cu certitudine, cea mai remarcabilă din întregul
război – a stat bineînțeles efortul propriu al românilor. Dar la fel de importante au fost
echipamentul militar oferit de Antantă și îndrumarea asigurată de misiunea generalului
Berthelot.
Comandamentul german și austro-ungar a abordat campania din 1917 cu imaginea
armatei române de la 1916. S-a îndoit de transformarea suferită de aceasta și de capacitatea ei
de a ține piept unui atac major. De asemenea, a subestimat numărul soldaților ruși care, în
ciuda impactului produs de pacifismul revoluționar și de dezordinea creată în rândurile lor
după Revoluția din Martie, i-au susținut pe aliații lor români, dacă nu în atac, măcar în
apărare. Aceste concepții greșite au stat la baza planurilor pe care Puterile Centrale și le
făcuseră pentru operațiunile din 1917.
Deși victoria românilor din vara lui 1917 a fost obținută în apărare, ea a stricat
planurile Puterilor Centrale de a forța România să iasă din război și de a transfera trupe pe alte
fronturi. Fiind practic singurul succes militar semnificativ al Aliaților din 1917, bătăliile de la
Mărăști, Mărășești și Oituz le-au câștigat admirația și au restabilit credibilitatea României în

53
ochii lor. Victoria asupra unor dușmani temuți și respectați a sporit încrederea românilor în
puterile proprii și a rămas de atunci un motiv major de mândrie națională.
Pacea și demobilizarea impusă de tratatele de la Buftea și București au slăbit
temporar armata română și au lipsit-o de capacitatea imediată de a lupta. Izolați între forțele
austro-ungare și germane din Ucraina și diviziile lui Mackensen de pe Siret, este de înțeles de
ce românii au ezitat să facă pași vădiți spre o nouă intrare în război, chiar și după ce a devenit
limpede, în toamna anului 1918, că Puterile Centrale vor fi înfrânte. A fost nevoie de un
avertisment serios din partea lui Berthelot pentru a-i face să se remobilizeze și să declare
război Germaniei cu numai câteva ore înainte de încheierea armistițiului în Vest. Aceste
acțiuni de ultim moment le-au oferit românilor argumentul plauzibil conform căruia tratatul
de la 1916 și implicit promisiunile cuprinse în el au rămas valabile.

54
 BIBLIOGRAFIE

I. IZVOARE EDITE
a) Amintiri, memorii, jurnale:
Dumitrescu, Polihron, Ascultând chemarea: Amintiri din primul război mondial,
București, Editura Militară, 1968.
b) Corespondență:
Țurlea, Petre, Scrisori către Nicolae Iorga, vol. V (1916 – 1918), Editura Minerva,
București, 1996.

II. LUCRĂRI GENERALE

Câncea, Paraschiva, Iosa, Mircea, Stan Apostol, Istoria Parlamentului și a vieții
parlamentare din România până în anul 1918, București, Editura Academiei Republicii
Socialiste România, 1983.
Ciachir, Nicolae, România și Sud-Estul Europei. 1848 – 1886, București, Editura
Științifică, 1968.
Clivetti, Gheorghe, România și Crizele internaționale 1853 – 1913, Iași, Editura
Fundației „Axis”, 1997.
Gane, C.C., P.P. Carp și locul său în istoria politică a țării, vol. II, București, Editura
Ziarului Universul, 1936.
Hitchins, Keith, România 1866 – 1947, ediția a II-a, București, E ditura Humanitas,
1998.
Osiac, Vladimir, Istoria Modernă a României, Craiova, Editura Universitaria, 1999.
Pascu, Ștefan, Războiul pentru independența României, București, Editura Academiei,
1977.
Pavel, Teodor, Mișcarea românilor pentru unitate și diplomația Puterilor Centrale:
18178 – 1895, Timișoara, Editura Facla, 1982.
Platon, Gheorghe (coord.), Istoria Românilor, vol. VII, tom II, De la independență la
Marea Unire (1878 – 1918), București, Editura Enciclopedică, 2003.
Pohoață, Nicu, Politica externă a României în timpul războaielor balcanice (1912 –
1913), București, Editura Antet, 2012.
Sultan, Dumitru, Preliminarii ale făuririi statului național unitar român, București,
Editura Științifică, 1984.

55
 Torrey, Glenn E., România în Primul Război Mondial, București, Editura Meteor
Publishing, 2014.

III. LUCRĂRI SPECIALE

Boia Lucian, Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări,
București, Editura Humanitas, 2014.
Cazan, Gheorghe Nicolae, Rădulescu-Zoner, Șerba, România și Tripla Alianță,
București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1979.
Iordache, Anastasie, Reorientarea politică a României și neutralitatea armată 1914 –
1916, București, Editura Paideia, 1998.
Nuțu, Constantin, România în perioada neutralității (1914 -1916), București, Editura
Științifică, 1972.

56
 ANEXE

Anexa 1 – Convenția politică între România și Antantă (4/17 august 1916)

Articolul I
Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia garantează integritatea teritorială a Regatului României
pe toată întinderea frontierelor sale actuale.

Articolul II
România se angajează să declare război şi să atace Austro-Ungaria în condiţiile prevăzute de
Convenţia militară.România se angajează totodată să înceteze, din momentul declarării
războiului, toate relaţiile economice şi schimburile comerciale cu toţi inamicii Aliaţilor.

Articolul III
Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia recunosc României dreptul de a anexa
teritoriile Monarhiei austro-ungare stipulate şi delimitate la Articolul IV.

Articolul IV
Limitele teritoriilor menţionate la articolul precedent sunt fixate precum urmează:
Linia de demarcaţiune va începe pe Prut, la un punct al hotarului de acum între România şi
Rusia, aproape de Novoseliţa şi va urca acest fluviu până la hotarul Galiţiei la
confluenţa Pritului cu Ceremuşul. Apoi ea va urma frontiera Galiţiei şi Bucovinei şi aceea a
Galiţiei, şi a Ungariei până la punctul Stog (cota 1655). De acolo ea va urma linia de separaţie
a apelor între Tisa şi Viţa, pentru a atinge Tisa la satul Trebuşa deasupra locului care se uneşte
cu Vişa. Din punctul acesta ea va coborî pe talvegul Tisei până la 4 km în josul confluenţei
sale cu Someşul, lăsând satul Văsăros-Nameny României. Ea va urma apoi direcţiunea sud-
sud-vest până la un punct de 6 km. La răsărit de oraşul Debrecen. Din acest punct ea va atinge
Crişul la 3 km, din jos de unirea celor doi afluenţi ai săi, Crişul Alb şi Crişul Repede. Ea va
trece apoi pe Tisa la înălţimea satului Alde, la nord de Szeged trecând la Apus de satele
Orosháza şi Békéssámson, la 3 km, de care va face o mică curbă. De la Algye linia va coborî
talvegul Tisei până la confluenţa sa cu Dunărea şi apoi va urma talvegul Dunării până la
graniţa actuală a României.
România se îndatorează să nu ridice fortificaţii în faţa Belgradului într-o zonă ce se
va determina ulterior, şi să nu ţie în această zonă decât forţe necesare serviciului de
57
poliţie. Guvernul Regal Român se îndatorează a indemniza pe sârbii din regiunea Banatului,
care părăsind proprietăţile lor ar voi să emigreze, în timp de doi ani de la încheierea păcii.

Articolul V
Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia pe de o parte, şi România pe de altă parte, se angajează
să nu încheie pace separată sau pace generală decât împreună şi în acelaşi timp. Franţa, Marea
Britanie, Italia şi Rusia se angajează, de asemenea ca la tratativele de pace, teritoriile
Monarhiei austro-ungare, stipulate la Articolul IV, să fie anexate Coroanei României.

Articolul VI
România se va bucura de aceleaşi drepturi ca şi Aliaţii ei, de tot ce are legătură
cu preliminariile, cu negocierile păcii precum şi cu dezbaterea problemelor ce vor fi
supuse hotărârilor Conferinţei de Pace.

Articolul VII
Puterile Contractante se angajează să păstreze secretă prezenta convenţie până la încheierea
păcii generale.
Încheiat la Bucureşti, la 4/17 august 1916, în 5 exemplare
Ministrul Franţei; semnat — Saint-Aulaire
Ministrul Marii Britanii; semnat — Barclay
Ministrul Italiei; semnat — Fasciotti
Ministrul Rusiei; semnat — Poklevsky
Preşedintele Consiliului de Miniştri al României: semnat — Brătianu
Bucureşti 4/17 august 1916

Sursa: Bogdan Murgescu, Istoria României în texte

58
Anexa 2 – Textul Tratatului de Pace de la București

Primul capitol
Reînfiinţarea de pace şi prietenie.
ARTICOLUL I
Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia, pe de o parte şi România pe de altă parte, să
declare, că starea de război între ele este încheiată. Părţile contractante au decis să trăiască de
acum înainte unul cu altul în pace şi prietenie.

ARTICOLUL II
Imediat după ratificarea tratatului de pace, relaţiile diplomatice şi consulare vor fi reluate între
părţile contractante. In ceea ce priveşte admiterea de consuli de ambele părţi, alte acorduri
sunt rezervate.
Al doilea capitol.
Demobilizarea FORŢELOR româneşti de luptă.

ARTICOLUL III
După semnarea tratatului de pace şi pe baza dispoziţiilor cuprinse în articolele IV-VII,
demobilizarea armatei române, acum în curs de desfăşurare, va fi efectuată imediat.

ARTICOLUL IV
Birourile militare generale ale armatei, autorităţile superioare de comandă şi instituţiile
militare vor fi menţinute astfel cum este prevăzut în ultimul buget de pace. Diviziunile 11-15
continua demobilizarea lor astfel cum se prevede în Tratatul de la Focşani din martie, 1918. A
diviziilor române nr.1 la 10, 2 divizii care deservesc în Basarabia rămân pe picior de război,
împreună cu batalioanele de vânătoare rămase de la diviziile de vânătoare desfiinţate, precum
şi cele 2 divizii de cavalerie al armatei române, până când, după cum va rezulta din
operaţiunilor militare desfăşurate în Ukrainia de Puterile Aliate, nu va mai fi nici un pericol
pentru frontierele României. Restul de 8 divizii rămâne în Moldova cu personalul de
întreţinere a lor şi de comenzi, pe un picior de pace redus. Acestea vor cuprinde patru
regimente de infanterie din 3 batalioane fiecare, 2 regimente de cavalerie din 4 escadroane de
fiecare, 2 regimente de artilerie de câmp din 7 baterii fiecare, un batalion de pionieri şi trupe
şi tehnică necesară convoaielor, al căror număr trebuie să fie stabilit într-un acord ulterior;
forţa totală a acestor divizii de infanterie 8 nu trebuie să depăşească 20.000 de oameni, iar a
59
cavaleriei nu trebuie să depăşească 3200 bărbaţi şi că din totalul de artilerie a armatei române,
în afară de diviziile care rămân mobilizate nu trebuie să depăşească 9000 oameni. Diviziunile
care rămân mobilizate în Basarabia, în caz de demobilizare, să fie readuse pe picior de pace la
fel cu cele 8 divizii menţionate în teza 4. Toate celelalte trupe romanesti care nu există în timp
de pace, vor fi desfiinţate. Perioada activă de serviciu rămâne acelaşi ca în timp de pace la
rezervişti, inclusiv la forţele regimentelor de Calaraşi şi nu vor fi chemate sub drapel până
după încheierea păcii generale.

Articolul V
Muniţie, mitraliere, arme de mână, cai, vagoane şi muniţii puse la dispoziţie în consecinţă de
reducerea sau desfiinţarea trupelor romaneşti vor fi transferate, până la încheierea păcii
generale, sub comanda forţelor aliate de ocupaşie din teritoriile româneşti şi să fie luate în
grijă de către aceasta, şi sub supravegherea indicată de comanda supremă vor fi vizionate şi
administrate de către trupele din depoul Roman. Muniţia care urmează să fie lăsată cu armata
română în Moldova este limitată la 250 de cartuşe pentru fiecare puşcă, la 2500 cartuşe pentru
fiecare mitralieră şi la 150 de fotografii pentru fiecare bucata de muniţie. Armata romaneasca
are dreptul, în acord cu comanda supremă a forţelor aliate în luptă, la schimb cu materiale
inutile în depozitele din regiunile ocupate şi a cererii de înlocuirea depozitelor de armament şi
muniţii utilizate mai sus. Diviziile care rămân mobilizate în Basarabia îşi păstrează valoarea
de muniţie permisă în mod regulat, în stare de război.

Articolul VI
Până în momentul evacuării teritoriilor ocupate de trupele romanesti demobilizate acestea
trebuie să rămână în Moldova. Excepţie la prezentul regulament se face cu privire la forţele
menţionate la articolul V, teza 1, necesare pentru conservarea arme şi alte materiale depozitate
în aceste teritorii. Trupele demobilizate, şi ofiţeri de rezervă ar putea reveni în teritoriile
ocupate. Ofiţeri ai armatei active şi alţii găsiţi anterior în serviciu activ trebuie, în scopul de a
reveni în aceste teritorii, să-şi asigure permisiunea de comanda supremă a Forţelor Aliate din
luptă.

ARTICOLUL VII
Un ofiţer din statul major al Puterilor Aliate, cu personal, este numit ca ofiţer de legătură la
comandantul şef român în Moldova, şi în teritoriile ocupate româneşti, un ofiţer român al

60
Statului Major General, cu personal, este numit ca ofiţer de legătură la comanda supremă al
forţelor aliate luptă.

ARTICOLUL VIII
Forţele Române fluviale şi maritimr sunt, până când condiţiile din Basarabia vor fi clarificate,
rămân intacte în ceea ce priveşte forţele lor şi echipamente, în măsura în care aceste forţe nu
sunt restricţionate în conformitate cu articolul IX. Ulterior aceste forţe de luptă trebuie a fi
restaurate pe picior de pace în situaţia lor obişnuită. Exceptate de la acestea sunt forţele
poliţiei fluviale necesare şi forţele navale care pot fi utilizabile în Marea Neagră ca protecţie a
navigaţiei comerciale şi restabilirea benzii navigabile libere de mine. Imediat după semnarea
tratatului de pace, aceste forţe fluviale, pe baza unui acord special, vor fi puse la dispoziţia
organelor însărcinate cu poliţia pe râuri. Comisia tehnică navală din Marea Neagră are dreptul
de a dispune de forţele maritime; un ofiter roman naval trenbuie a fi numit la această Comisie
pentru a stabili legătura.

ARTICOLUL IX
Tot personalul militar şi navale care în timp de pace au fost angajate în porturi şi în navigaţie,
în momentul de demobilizare, vor fi puse în primul rând, pentru ca acestea să poată găsi locuri
de muncă în fosta lor activitate.
Al treilea capitol.
Cesiuni teritoriale.

ARTICOLUL X
In ceea ce priveşte Dobrogea, în conformitate cu nr 1 a preliminariilor păcii trebuie să fie
cedate de România, următoarele teritorii:
a. România cedează Bulgariei teritoriul bulgar care a scăzut la ea, ca urmare a tratatului de
pace de la Bucureşti din 1913 cu o rectificare de frontieră în favoarea Bulgariei, astfel încât
noua frontiera bulgară în Dobrogea, trasate cu cerneală roşie pe harta anexată la acest tratat,
va avea de acum înainte cursul următor: noua frontiera a Bulgariei în Dobrogea începe la un
punct situat la vest de satul Cochirleni pe Dunăre, în care operaţiunea lac situată la sud de
satul Cochirleni şi pârâul ce conectează lacul cu Dunărea sunt alocate Bulgariei. Ea trece prin
mijlocul lacului situată la sud de satul Cochirleni şi prin mijlocul lacului situat la nord de Mic
Ivrinez, urmeaza talvegul văii Pestera, continuă spre nord de la marginea de nord a satului
Daidia, care merge la Bulgaria, reduceri înălţimea între Saidia sate şi Mircea Voda, conduce

61
spre nord de. la marginea de nord a satului Mircea Voda, care merge la Bulgaria, urmează
apoi creasta de înălţime care se ridica la est de satul Mircea Voda, reduceri deal 127 (Idris
Kiruos), continuă în direcţia est până la Valul lui Traian , care ajunge la aproximativ 2 ½
kilometri spre nord de la punctul 129, urmează apoi Vadul de Traian la un punct situat la sud
de satul Osmancea, şi apoi talvegul văii care leagă satele Osmancea şi Omurcea, ruleaza la
nord de nord marginea satului Omurcea, care merge la Bulgaria, apoi, în direcţia spre est, la
deal 6 (Pipiliga Juk), reducerile acest deal şi continuă în direcţia est sale, care trece prin Orta
Tabia şi apoi 1 km la nord de marginea de nord a Agigea sat care merge la Bulgaria
traversează autostrada Constanta-Techirghiol, urmează într-o direcţie sud în lacul situat la est
de comuna Agigea, pe care-l traversează în aşa fel încât le emite în mijlocul malul de est, de
unde intră în Mărea Negră. Harta menţionată la început constituie o parte esenţială a tratatului
de pace. O comisie compusă din reprezentanţi ai Puterilor Aliate, imediat după semnarea
tratatului de pace, determină şi demarchează la faţa locului linia noii frontiere a Dobrogei. La
frontiera Dunării dintre teritoriile cedate către Bulgaria şi România urmează talvegul râului.
Imediat după semnarea tratatului de pace, dispoziţii mai detaliate vor fi introduse întrecele
două Puteri cu privire la stabilirea de talvegul; Delimitarea descrisă la punctul b va fi făcută în
toamna anului 1918 la apa mai scăzută.
b. România cedează la Puterilor Aliate parte a Dobrogei situate la nord de linia noii frontiere
descrise la punctul a, până la Dunăre şi exact între bifurcarea râului şi a Mării Negre, chiar la
bratul Sf. Gheorghe. Frontiera Dunării dintre teritoriile cedate de Puterile Aliate şi România
va urma talvegul pârâului. Detaliile cu privire la determinarea talvegul trebuie să fie convenite
între Puterile interesate imediat după semnarea tratatului de pace; delimitarea va avea loc în
toamna anului 1918. Puterile Aliate au în vedere că România obţine un drum garantat
comercial la Marea Neagră prin Cernavodă şi Constanţa.

ARTICOLUL XI
România este de acord că frontiera ei se acorde o rectificare în favoarea Austro-Ungariei în
mod astfel încât noua frontiera trasată în cerneală roşie pe harta, anexat la Tratatul va avea de
acum înainte cursul următoarele: noua frontieră incepe de la calea ferată de tăiere la vest de
Turnu-Severin, la sud de Dudasu. Acolo se trece la o distanţă de 400 m la vest de ultimele
case situate la capătul vestic al Dudasu, şi de marginea vestică a localităţii a Seretu peste J din
inscripţia de pe harta a pârâului Jidoscita, în întreaga J de inscripţia localităţii Jidoscita, peste
deal 682 D. Matoret (summit-ul merge la Ungaria), apoi de-a lungul autostrăzii a declarat deal
în direcţia Ciresiu, autostrada merge în Ungaria, apoi de la marginea de vest a Ciresiu , de-a

62
lungul drum de tara peste N de inscripţia localităţii Jupanesci, ajunge la E de inscripţia
Gornenti, care trece prin F a inscripţia Costesc, la deal 1333 Mt. Sec (summit-ul merge la
Ungaria) şi de acolo în direcţia nord direct la frontiera actuală între România şi Ungaria, care
rămâne intact până la punctul în care pârâul Craiova intra in Cerna. Din punct de menţionat în
cazul în care pârâul Craiova intră în Cerna, la Cerna se formează noua frontieră până la
punctul A din inscripţie Rinceunisora, apoi frontiera apleacă spre est şi traversează D.
inscripţia Milano, trece inscripţia D. Negoea la sud, traversează inscripţie D. Seniuleului în
direcţia est direct la drumul care duce de la Cheile Vulcan la sud, care taie 600 metri la sud de
Buliga, apoi la punctul de intersecţie al râului Ztilv şi rutier la sud de inscripţia Lainici. Ea
purcede direct spre est la pârâul Sadu, apoi de-a lungul pârâului nord-est de sursa lor (1 km
est de U a inscripţie Stana Prislopu), apoi directlv spre nord până la frontiera prezent la
punctul 2529 VRF. Mandrei, şi de-a lungul frontierei vechi la 400 de metri sud-vest a V a VRF
inscripţie. Ciobavul. Din acest punct de frontieră trece într-o linie directă de către est, la
marginea de sud a Bucolie, la sud de VRF inscripţia Repede, la sud de inscripţia Ciungetu şi
de inscripţia Par. Latorita. Rezultă apoi 400 de metri sud a dealului 1632 Piscu Moldovisulai
în direcţia est până la confluenţa km sud-vest 1 pârâul R a inscripţia Racovita, la 2 km sud de
la locul Bolioara, trece la marginea de nord a Titesti la deal 1248 Zanoaga (summit-ul de gând
să Ungaria), peste U a Stana inscnption Cioricu, 1 km sud de deal 1862 Comarnicul, peste
calea ferată cu ecartament îngust 3 km sud-vest de deal 2000 Mt. Lipitoarea apoi în direcţia
est peste dealuri 1961,1932, 1576, 1772, 1607, 2338 M,. Bătrâna 2237, punctul trigonometrice
2379, M. Papusa, 1785, 1411, 1264, 1265, 1074 (toate aceste reuniuni la nivel înalt de gând să
Ungaria), taie autostrada Campolung-Brasso la sud-est km podul 1 de la punctul 1074, trece
apoi pe punctul 1265 (pod şi summit-ul atât de gând să Ungaria) şi ajunge la frontieră prezent
într-o din cauza est direcţie aproape la jumătatea distanţei între VRF inscripţia Ilie. Santu şi
VRF. Sigluia la deal 1880.
Frontiera prezente până la deal 1909 rămâne intact; noua frontieră, apoi duce de la faptul că
peste deal C a doua a Schitu inscripţia Pestera Decebal, peste U de înscriere Caraimanu, peste
B de inscripţia V. Cerbulni, de-a lungul marginii de nord a Azuga peste O a doua inscripţie
Azuga, peste deal 1505, care este lăsată la România, în V de inscripţie. de VRF. Cajacu, apoi
îndoire la 1 km sud sud-est de Mt inscripţie. Prislop peste deal 1531 (care merge la Ungaria),
peste deal 1128, 873, 1235, l540 (toate din care merge în Ungaria), 1 km sud de la punctul
1771 Mt. Grohitis deal 1450 (toate aceste puncte de gând să Ungaria), apoi 700 de metri sud
de la punctul 871 din locul numit Teleajenului, peste punctul 961 (care merge la punctul
Ungaria), 1 km sud de la punctul 1340 (în V de înscriere tătarilor Havas P .), peste 975 de

63
puncte, 1486, 1115 (toate cele trei puncte de gând să Ungaria), apoi mai departe în direcţia
nord-est de tăiere pe autostrada în valea Podza, la 2 km nord-vest de G de înscriere Gura
Sirtulni, apoi, prin puncte de 1183, 1363, 600 de metri sud de la punctul 1338, apoi la nord-est
în nord km 1 de la punctul 789, în cazul în care se alătură frontiera prezent între Ungaria şi
România. Frontiera antic rămâne intact până la punctul 2 ½ km sud-vest a Popii, apoi trece în
nord-est direcţie până la sud-est km punctul 1 de la punctul 1530, apoi face aici o întoarcere
bruscă spre est nord-vest de la punctul 1530, la est de puncte 1521, 1587 şi îndoire la nord-est
în jurul punctului 1490 Mt. Condratu, la est de punctul 950, de trecere de cale ferată cu
ecartament îngust 4 km vest de Lepsa, la est de punctul 1374 Mt. Sboina Neagra, la est de
punctul 1014 Mt. Resboiului şi trecere de cale ferată mici 2 km est de la punctul 508, 1 km est
de punctul trigonometrice 1167 Mt. Maguis Casinului, apoi, prin punctul 843, 1 km est de la
punctul 737, în punctul 704, 716, S de înscriere Hirsa, sud-vest de malul Harja, post militar
962, militare post 3 km nord-vest ale acestora (toate punctele de mai sus merge la Ungaria) .
apoi spre nord peste îndoire punctul 1050 VRF.
Cheschtului (punct care merge la Ungaria), de acolo ascuţite la nord-vest, la nord de punctul
1071 Mt. Cleja nord de-a lungul pantei de la punctul 1108 la est de punctul trigonometric
1653 Mt. Nemira, care trece la est de punctul 1370, trecerea mici de cale ferată 3 km vest de
la punctul 479 Poiana Uzului, pe punctul trigonometrice 1342 (summit-ul merge la Ungaria),
care trece 1800 metri est de la punctul 682, care traversează calea ferată de pe Valea
Trotusului de la P inscripţie Preluci, urmează direct la est de U de înscriere Agasu, în punctul
în 1275, 1613 (puncte care merge în Ungaria), la est de punctul trigonometrice Csülemer
1651, la est de punctul trigonometrice Tarhavas 1662, peste M de înscriere Switch to Garda,
la est de punctul 1573, trece la est de punctul 1463 Mt. Mairus, 762 direct la vest de punctul
1211, trecerea de cale ferată mici în valea Bicazului, la est terminalul său de Tasca, la est de
punctul 1245, la vest de punctul 932, punctul rotunjire trigonometrice 1904 Teca (2 km nord-
est de cel mai înalt punct) peste S de înscriere Schitul Ducau, la vest de punctul 1080, şi
traversarea unei autostrăzi în valea Bistricioarei, pe G de înscriere Grintiesiul, apoi spre est,
peste punctul de 1,145 Frasin, 1021, peste C de înscriere Farcasa, la est de punctul
trigonometrice 1086, punctul 1150, trigonometrice punctul 1534, Monte Bivol, punctul 1276,
punctele 1208, 975, 1010, 882, de aici îndoire la nord-est la doi kilometri sud de Paiseni peste
N de înscriere Paiseni, O inscripţie din Moldava, L de înscriere Kornoluncze, în partea de est a
marginea de la locul Rotopanesti şi marginea de sud a Mihaesti, apoi lângă deal 393 A din
Mihaesti, apoi vechea frontieră din Austria, în direcţia de România la 2 km sud-est a punctului
de trigonometrice 503 La Zara, apoi nord-est de îndoire peste punctul 305, 281 pe Sereth, la

64
marginea de est a Talpa, la marginea de est a Colinesti, punctul 396, 402, ½ km la est de
Dersca, peste punctul 189, 198, 332, 304, Ziehbrunnen un km sud-vest de la punctul 311,
partea de est a marginea Baranca, la marginea de est a Pilipauti, punctul 251, la Prut, la 1
kilometru la est de Lunca.
Harta menţionată la începutul constituie o parte esenţială a tratatului de pace. Două comisii
mixte compusă dintr-un număr egal de reprezentanţi ai Puterilor interesate imediat după
ratificarea Tratatului de Pace determina şi demarchează la faţa locului linie noua frontieră.

ARTICOLUL XII
Proprietăţile de stat din teritoriile romaneşti ocupate trec fără acordarea de despăgubiri şi fără
servituţi, ci de apărarea drepturilor privat în cadrul acestor regiuni, în statul care le
achiziţionează. Din faptul că aceste teritorii au aparţinut în trecut României, acolo se anulează
orice obligaţie de orice natură, indiferent fie la România sau la statele-devenind proprietari cu
privire la aceasta.
În plus, statele care achiziţioneaza teritoriile cedate, vor intra cu România în acorduri cu
privire la următoarele puncte:

1. În ceea ce priveşte naţionalitatea locuitorilor până în prezent român din aceste teritorii
în care acesta din urmă trebuie, în orice caz să fie acordat un drept de opţiune şi
emigraţia;
2. Privind repartizarea proprietăţilor. districtele comunale taie prin noile frontiere;
3. Cu privire la atribuirea arhivelor, actele autorităţilor judiciare şi administrative,
înregistrările instanţelor şi administraţia, precum şi personal civil registru;
4. privind gestionarea noilor frontiere;
5. în ceea ce priveşte efectul schimbărilor teritoriale pe cartiere diecezan;
6. în ceea ce priveşte efectul modificărilor teritoriale asupra tratatelor politice.

După semnarea tratatului de pace, Romania va lăsa, la cererea lor, ofiţerii şi forţele militare
care provin din teritoriile cedate, şi să le permită să se întoarcă în patria lor.
CAPITOLUL AL PATRULEA.
INDEMNIZAŢII DE RĂZBOI.
ARTICOLUL XIII.
Părţile contractante renunţă reciproc despăgubiri pentru cheltuielile de război lor, adică,
cheltuielile statului pentru desfăşurarea războiului. Acorduri speciale. în ceea ce priveşte
reglementarea despăgubiri de război sunt rezervate.
65
Capitolul al cincilea.
Evacuare a teritoriilor ocupate.

ARTICOLUL XIV
Teritoriile romanesti ocupate de către forţele militare ale Puterilor Aliate vor fi evacuate la un
moment dat pentru a fi determinată mai târziu sub rezerva dispoziţiilor din al treilea capitol în
raport cu cesiuni de teritoriu. În timpul ocupaţiei, forţele de armata de ocupaţie nu va depăşi 6
divizii, nu inclusiv detaşamentele utilizate în domeniul activităţilor economice.
ARTICOLUL XV.
Până la data de ratificare a tratatului de pace administrarea prezent de ocupaţie va continua cu
autoritatea exercitată până acum. Dar guvernul român, imediat după semnarea tratatului de
pace, poate proceda la numirea şi eliberarea din funcţie a personalului oficiale pe care le
consideră adecvate.
ARTICOLUL XVI.
După ratificarea tratatului de pace, administraţiei civile din teritoriile ocupate va fi din nou
transferate către autorităţile române, pe baza articolelor XVII la al XXIII-lea.
ARTICOLUL XVII.
In conformitate cu dorinţa de guvernul român, şi până după evacuarea din teritoriile ocupate,
un ofiţer civil al administraţiei de ocupaţie va fi desemnat pentru fiecare minister române, în
scopul de a facilita, pe cât posibil, transferul de civili de administrare a autorităţilor române.
Mai mult. autorităţile române vor trebui să se conformeze cu reglementările care comandanţii
armatei de ocupaţie ar putea crede că este necesar să se adopte, în interesul siguranţei publice
în teritoriile ocupate, precum şi în interesul securităţii de întreţinere şi distribuţia de lor trupe.
Mijloacele de comunicare, în special căile ferate, serviciul poştal telegraf aride vor, până la
noi ordine, rămâne sub administraţie militară, acestea vor fi puse la dispoziţia autorităţilor
române şi persoane, pe baza acordurilor care urmează să fie atins la acest chestiune. În ceea ce
priveşte cooperarea m comandă înalt de reglementare a mişcărilor financiare şi operaţiuni
monetare, un acord aparte este rezervat, în special cu privire la operaţiunile de afaceri a Băncii
Naţionale româneşti şi biroul central al băncilor oamenilor.
ARTICOLUL XVIII.
Jurisdicţia în districtele ocupată, sub rezerva dispoziţiilor cuprinse în § § 2 şi 3, vor fi complet
preluate din nou de către instanţele româneşti. Puterile Aliate îşi păstrează competenţa deplină
asupra persoanelor care fac parte din armata de ocupaţie, atât în afaceri penale şi civile,
precum şi în calitate de autoritate de poliţie peste aceste persoane. Pedepseşte acte comise

66
împotriva armatei de ocupaţie va fi decisă de competenţei sale militare; acelaşi lucru se aplică
pentru infracţiunile împotriva ordonanţelor de administrare de ocupaţie, în măsura în care în
conformitate cu articolul XXII, § 1, aceste ordonanţe încă provizoriu în vigoare. Mai mult,
afacerile care au fost stabilite înainte de tribunale instituite de către administraţia de ocupaţie
înainte de ratificare a tratatului de pace, vor fi judecate de către aceste tribunale.
ARTICOLUL XIX.
Înaltul comandament al armatei de ocupaţie, în acord cu guvernul român, va face
aranjamentele necesare pentru a reglementa relaţiile dintre teritoriile ocupate şi teritoriile
neocupate. În consecinţă, printre altele, de repatriere în teritoriile ocupate va avea loc în
proporţia în care Guvernul român va asigura pentru întreţinerea persoanelor care se întorc,
prin intermediul unui import corespunzătoare de mijloace de subzistenţă de viaţă din Moldova
sau din Basarabia.
ARTICOLUL XX.
După ratificarea tratatului de pace, armata de ocupaţie nu va mai face necesarurile, fie in bani
sau produse de orice fel, sub rezerva prevederilor paragrafului 2. Înaltul comandament al
armatei de ocupaţie îşi rezervă dreptul de rechiziţii de cereale, cereale cu păstăi, furaje, lână,
bovine şi carne de la recoltele din anul 1918, în continuare, cherestea precum şi ulei mineral şi
produse petroliere, precum şi dreptul de a lua măsurile necesare pentru asigurarea,
transformarea, transportul şi distribuirea acestor produse. Comanda de mare în acest scop va
elabora un plan de ordonată pentru securizarea acestor articole, precum şi da satisfacţie ca la
nevoile interne româneşti, în acest scop, mai multe acorduri de detaliate pentru a fi introduse
în între comanda de mare şi guvernul român sunt rezervate. Pentru ca, restul, guvernul român
va trebui să îndeplinească cererile de comandă înalt cu privire la necesarurile să fie făcute
pentru nevoile armatei de ocupaţie, precum şi cu privire la rechiziţiile de alte articole care
România va trebui să aprovizionare în conformitate cu alte acorduri încheiate deja.
ARTICOLUL XXI.
De la data de ratificare a tratatului de pace de întreţinere a armatei de ocupaţie, inclusiv de
necesarurile făcute în acest scop, este în detrimentul României. Obiecte rechiziţionată pentru
alte scopuri decât nevoile de armata de ocupaţie vor fi plătite de către Puterile Aliate,
începând cu data de ratificare a tratatului de pace.
ARTICOLUL XXII.
Un acord special va fi introdus în a stabili detaliile transferului a administraţiei civile
prevăzute în articolul XVI, precum şi abrogarea ordonanţelor emise de către administraţia de
ocupaţie. Nici o cerere de despăgubire pot fi depuse cu privire la aceste ordonanţe, precum şi

67
drepturile dobândite de către terţi, ca urmare a acestor ordonanţe sunt lăsate intacte.
Administratorii şi lichidatorii numiţi prin ordin de administraţia de ocupaţie poate fi urmărită
penal în conformitate cu dreptul civil sau penal pentru încălcarea îndatoririlor lor doar cu
aprobarea de comandă înalt de armata de ocupaţie, în exercitarea atribuţiilor lor, aceştia nu
pot fie să fie penalizat sau prejudecăţi.
ARTICOLUL XXIII.
Cheltuielile efectuate de către Puterile Aliate în teritoriile ocupate pentru lucrări publice,
inclusiv de întreprinderi industriale, vor fi returnate la aceste puteri, la momentul transferului
de teritorii. Până la momentul de evacuare a teritoriilor ocupate, întreprinderile industriale
menţionate în paragraful 1 va rămâne sub administraţia militară. În considerare utilizarea lor
de produse trebuie avut pentru a satisface nevoile interne român.
Şaselea capitol.
REGULAMENT DE, navigaţia pe Dunăre.
ARTICOLUL XXIV.
Cu Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia, România va încheia un acord de navigare
nou cu privire la Dunăre, care va soluţiona situaţia juridică pe Dunăre de la punctul în care
devine navigabil, luând în considerare prevederile următoarele sub un a d şi cu condiţia ca
dispoziţiile în temeiul b sunt în mod egal aplicabile tuturor participanţilor la acord Dunării.
Negocierile anent noul acord Dunării începe la Munchen, cât mai curând posibil după
ratificare a tratatului de pace.
o. Pentru cursul râului de mai jos Braila, inclusiv din acest port, Comisia Europeană a Dunării
va fi reţinut ca o instituţie permanentă cu puterile sale, privilegii şi obligaţii sub numele de
"Comisiei cu privire la gura de vărsare a Dunării":
1. Comisia va consta de acum înainte doar de delegaţi din statele situate pe Dunăre sau pe
malul european al Mării Negre.
2. Din Braila jos, competenţa Comisiei de a extinde toate ramurile şi gurile Dunării şi la
piesele în vecinătatea Mării Negre; normele emise de porumb-misiune cu privire la braţul
Sulina se aplică, de asemenea, în mod similar sucursale sau sub-ramuri pentru care până în
prezent Comisia nu a fost, sau nu a fost exclusiv competente.
b. România garantează navelor celorlalte părţi contractante în liberă circulaţie pe partea
romaneasca a Dunarii, inclusiv a porturilor legate de aceasta. Nici pe navele şi plute ale
părţilor contractante şi nici la încărcătura lor. România va percepe orice taxe bazează pe faptul
că acestea naviga pe râu. Nici România va percepe în viitor pe râul orice alte taxe sau taxe
decât cele admise în virtutea noii convenţii de navigaţie pe Dunăre.

68
c. Impozitul român de ½ procente la valoarea mărfurilor importate sau exportate prin porturile
din ţară, va fi abrogată de la a intra în vigoare a noii convenţii de navigaţie pe Dunăre, şi de
îndată ce România va fi stabilit taxele , în conformitate cu noua convenţie, pentru utilizarea a
instituţiilor publice care deservesc pentru dezvoltarea transportului de trafic şi circulaţia
mărfurilor. Această taxă va fi percepută de la toate evenimentele, cel mai târziu, cinci ani de
la ratificarea tratatului de pace de faţă. Mărfuri şi plute transportate în România de pe Dunăre
nu vor fi supuse la plata unui impozit de trafic pe baza faptului că acestea sunt astfel
transportate.
d. Secţiunea de cataracta si de Porţile de Fier la care se referă dispoziţiile articolului VI din
Tratatul de la Londra din 13 martie 1871, a articolului LVII din Tratatul de la Berlin din 13
iulie 1878, cuprinde stretch a râului din Moldova la Turn-Severin, pe întreaga lăţime a râului,
de la un mal pe celălalt mal, inclusiv a tuturor ramurilor de râu şi insulele situate între ele.
În consecinţă, obligaţiile referitoare la mentinerea de navigabilitate peste stretch de cataracta
si Portile de Fier, care a fost asumat de către Austro-Ungaria, pe baza prevederilor menţionate
în paragraful 1 şi care Ungaria a fost acuzat de a efectua, va aplica în viitor , chiar ca
drepturile speciale rezultate din acestea în Ungaria. la acea parte a Dunării specificată în mod
explicit în conformitate cu alineatul 1. Statele de frontieră din această parte a râului va
permite Ungariei toate facilitatile ea s-ar putea cere în interesul lucrărilor pe care ea trebuie să
efectueze acolo.
ARTICOLUL XXV.
Până la şedinţa Comisiei cu privire la gurile Dunării, România se va administra în mod
ordonat şi de a conserva din orice prejudiciu proprietăţi ale Comisiei Europene a Dunării pe
care le are în custodie. Imediat dupa, semnarea tratatului de pace, o comisie compusă din cel
puţin doi reprezentanţi ai fiecărei părţi contractante, va ancheta starea materialului în grija a
României. Un acord special va fi introduse în anent obligaţia de România pentru returnarea
tentativă imediată a acestui material.
ARTICOLUL XXVI.
Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria, Turcia, şi România au dreptul de a păstra nave de război
pe Dunăre. Aceste nave de război, pot naviga în jos în ceea ce priveşte fluxul de mare şi până
râu în ceea ce priveşte limita extremă a teritoriilor lor; cu excepţia în caz de forţă majoră, ele
pot, totuşi, să intre în comunicare cu sau ancora la mal dintr-un alt stat, numai cu aprobarea
unui astfel de stat care urmează să fie asigurată prin intermediul canalelor de diplomaţie.
Fiecare dintre puterile reprezentate în Comisie cu privire la gurile Dunării are dreptul de a
păstra două nave de război lumina, ca staţie de nave,. la gurile Dunării. Astfel de nave de

69
război, fără nici o autorizaţie specială, poate urca pe Dunăre în ceea ce priveşte Braila. Navele
de război menţionate la alineatele 1 şi 2, să beneficieze, în porturi şi apele Dunării, la toate
privilegiile şi avantajele de război, navelor ..
Capitolul al şaptelea.
EGALITATEA RELIGIILOR ÎN ROMÂNIA.
ARTICOLUL XXVII.
Egalitate de libertate se acordă în România pentru a Romano-Catolică, Greco-Unite, la
Ortodoxe Bulgare, la protestante, la Musulman, şi la credinţe evreieşti, şi fiecare va primi
aceeaşi protecţie juridică ca şi oficial că se acorde romaneasca Credinţă Ortodoxă. În special,
ele au dreptul să înfiinţeze parohii sau comunităţi de credinţă, precum şi şcolile care sunt
considerate ca şcoli private şi nu pot fi intervenit cu excepţia, în cazul de o încălcare a
securităţii naţionale sau a ordinii publice. În toate şcolile publice şi private, elevii nu pot fi
obligaţi să participe la educaţie religioasă excepţia cazului în care este dat de un profesor
autorizat al credinţei lor.
ARTICOLUL XXVIII.
Diferenţa de credinţă religioasă nu trebuie să exercite în România orice influenţă asupra
statutului locuitorilor din punct de vedere al drepturilor lor, în special în ceea ce priveşte
drepturile lor politice şi civile. Principiul exprimat în paragraful 1 vor fi aplicabile, de
asemenea, se referă, în măsura în care
naturalizarea din populaţia României fără naţionalitate, inclusiv a evreilor, până în prezent
considerate ca străini. În acest scop, va fi decretat în România, până în momentul de ratificare
a tratatului de pace, o lege potrivit căreia toate persoanele fără cetăţenie, care au luat parte la
război, fie în cadrul serviciului militar activ, sau în auxiliare serviciu, sau care sunt născuţi în
ţară şi sunt stabilite acolo şi ai căror părinţi s-au născut acolo, sunt considerate de îndată ca şi
cetăţenii romani cu toate drepturile ca atare, şi poate s-au înregistrat ca atare în instanţele
dobândirea cetăţeniei române se va de asemenea, extinde la femeile căsătorite, văduve şi
copiii minori.
Capitolul opt.
DISPOZIŢII FINALE.
ARTICOLUL XXIX.
Relaţiile economice dintre România şi Puterile Aliate vor fi reglementate în tratate speciale
care constituie o parte esenţială a tratatului de pace, şi, în măsura în care aceasta nu este
prevăzută în sens contrar, va intra în vigoare simultan cu acesta din urmă. Acelaşi lucru este
valabil la restabilirea de relatii publice si juridice private, de soluţionare a daunelor civile şi

70
militare, schimbul de prizonieri de război şi internaţi civili, decretul de amnistii, precum şi
tratamentul de vase fluviale şi alte mijloace de trafic care au venit în puterea adversarului.
ARTICOLUL XXX.
În ceea ce priveşte interpretarea acestui tratat, textul în limba germană şi textul roman vor
avea autoritate în relaţiile dintre Germania şi România; textul german, în limba maghiară şi
textul roman cu privire la relaţiile dintre Austria şi Ungaria ~ Romania; textul bulgară şi textul
românesc în relaţiile dintre Bulgaria şi România, şi text turc şi textul românesc în relaţiile
dintre Turcia şi România.
ARTICOLUL XXXI.
Acest tratat de pace va fi ratificat şi ratificările schimbate în Viena, cât mai curând posibil. In
măsura în care nu este altfel aici, tratatul de pace intră în vigoare la momentul ratificarii sale.
În credinţă Drept plenipotenţiari au semnat acest tratat de pace şi aplicat sigiliile lor oficiale la
aceasta.
Întocmit în cvintuplu originale în Bucureşti, 7 mai, 1918.

Sursa:http://vladimirrosulescu-istorie.blogspot.ro/2011/06/romania-textul-tratatului-de
la.html, accesat la data de 27.06.2016.

71